Pe data de 29 iunie 2009, Susan Malvo de la CNN l-a intervievat pe Edward Chernoff, avocatul doctorului Conrad Murray. Avocatul a afirmat că doctorul Murray a fot lângă Michael, cu 30 de minute înainte de a chema paramedicii. Apoi avocatul a început să divagheze, incoerent, de la subiect. Dar, dintre rânduri, reiese clar că în casa lui Michael nu exista niciun telefon funcţional. Un alt amănunt ciudat este acela că doctorul Murray nu a ştiut adresa exactă a reşedinţei pacientului său (Helo ??), ca să-i îndrume pe cei de la 911. Cum e posibil ca un medic, care conduce singur până la locuinţa pacientului şi care chiar a locuit o vreme cu acesta, să nu fie în stare să dea informaţii privind locaţia ?... În cel mai rău caz, dă detalii orientative de genul „prima la stânga, a doua la dreapta” – dar nu spune că nu ştie adresa.
Apoi, Susan Malvo l-a întrebat pe avocat de ce Murray nu a chemat mai devreme paramedicii, iar acesta a răspuns că Murray e cardiolog şi ştie să facă resuscitare. Ei bine, orice elev de clasa a VIIa care a făcut la dirigenţie o juma’ de oră de prim-ajutor ştie că resuscitarea nu se face în pat, ci pe o suprafaţă dură. A trebuit să-i spună dispecerul de la 911 să-l mute pe Michael pe podea, că el habar n-avea. De aici au început să se încurce în minciuni şi să devină penibili. Pe de altă, parte, vorba detectivului Colombo: „un cardiolog nu ar trebui să aibă defibrilator ?”. Iar acum defibrilatorul se poate folosi în pat. Dar Murray nu avea aşa ceva.
Să mai vorbim puţin şi despre AEG, care l-a ademenit pe Michael în această serie de concerte pe motivul datoriilor. AEG l-a plasat în acea locuinţă şi îi plătea chiria. O locuinţă fără telefoane (?!). AEG i l-a băgat pe gât lui Michael pe doctorul Murray, garantând că sănătatea lui ar fi mai în siguranţă aşa. Doctorul Murray era plătit de AEG, pentru „a avea grijă” de Michael, cu 150.000 USD pe lună. Doctorul Murray avea datorii de 250.000 USD. Iar avocatul lui Murray a afirmat că AEG îi datora acestuia 300.000 USD.
La întrebarea „cum l-a cunoscut Michael pe Murray ?”, Chernoff a răspuns că, în 2006, fiul lui Michael s-a simţit rău pe când se aflau în Las Vegas şi cineva i l-a recomandat pe Murray, pentru consultaţie. Asta a fost tot. Murray a devenit medicul personal în mai 2009 – cu o lună înainte ca Michael să moară. Acuma, AEG pretinde că Michael a insistat să-l aleagă pe Murray pentru turneul de la O2 Arena. Ca să vezi, dom’le, se terminaseră doctorii pe lumea asta şi Michael şi-a adus aminte după 3 ani tocmai de Murray...
Oricine au fost cei care au făcut asta, au avut grijă să o testeze în media înainte să se intâmple. Cu destul timp înainte, apăruseră ştiri de genul „Michael e pe moarte din cauza cancerului”, „Michael are o boală fatală de plămâni” etc.
La 12 ianuarie 2009, „The National Enquirer” scria: „Michael Jackson e pe moarte şi nu mai are decât 6 luni de trăit... Starea lui de sănătate se deteriorează rapid din cauza dependenţei de analgezice şi de alcool.” Ar fi prima oară în istorie când unei persoane dependente de analgezice şi de alcool i s-ar prezice cu atâta exactitate sfârşitul.
LAPD, cunoscut ca fiind cel mai corupt şi mai lipsit de etică departament de poliţie din S.U.A., se întoarce după 2 zile ca să ia „pungile” – care mai apoi au devenit „sacoşele” şi în final „sacii” (pe când „camioanele” ??) – cu medicamente. Prin casa aia s-a perindat atâta lume în acele două zile. De ce nu le-au ridicat din prima zi ?... Trebuia ca asta să devină o ştire de senzaţie iar poliţiştii să plimbe acele pungi prin faţa camerelor de filmat, ca să fie siguri că le vede toată lumea ?...
Pe 30 iunie 2009, o asistentă cu pretenţii de nutriţionist (??) pe nume Cherilyn Lee apare la CNN şi declară că Michael s-a milogit de ea, cu o săptămână înainte de a muri, să-i administreze narcotice care în mod obişnuit se utilizează numai in spital, sub o atentă supraveghere. Iar ea l-ar fi avertizat pe Michael că, după aşa o chestie, nu s-ar mai fi trezit. Lee fusese o vreme asistenta lui Michael, dar el o concediase în urmă cu 3 luni. Anderson Cooper, realizatorul emisiunii „Anderson Cooper 360°” a supus-o pe Lee unui şir de atacuri încrucişate, pentru a-i testa veridicitatea afirmaţiilor iar, la întrebarea „De ce te-ar fi căutat Michael, la 3 luni după ce te-a concediat ?”, Lee n-a fost în stare să răspundă şi a început s-o dea de gard. Tot Lee a mai spus că Michael îi datora bani (n.m. încep să am vaga impresie că Michael era dator vândut fiecărui om de pe planeta asta – lol). Chiar aşa fiind, Michael – sau oricine altcineva – ar fi cerut ajutorul cuiva căruia îi era dator ??? Şi, mai mult decât atât, de ce i-ar fi cerut unui asistent în nutriţie (adică medicină naturistă) să-i dea/administreze droguri care nu se eliberează decât de către medici specialişti pe baza unor formulare speciale ??
Firpo Carr, un bun prieten al lui Michael, a apărut la „Headline News” pe 1 iulie 2009 şi a spus răspicat: „Michael nu s-ar fi milogit de nimeni, niciodată. Dacă nu erai de acord cu solicitarea lui, se întorcea cu spatele şi pleca mai departe.” Firpo Carr a provocat-o pe Cherilyn Lee la o dezbatere publică televizată. Bineînţeles că farfuza n-a mai dat niciun semn.
O altă istorie, bine vehiculată de media, a fost aceea că Grace Rwaramba, care a lucrat pentru el timp de 17 ani, „i-a provocat de mai multe ori vărsături, pentru a-i goli stomacul de medicamente”. Pe 30 iunie 2009, Larry King a citat o declaraţie recentă a lui Grace Rwaramba: „pe lângă faptul că a fost angajatorul meu timp de 17 ani şi că mi-a încredinţat sarcina de a mă ocupa de copiii săi, Michael mi-a fost un prieten foarte drag. Pe lângă prietenia noastră şi provocările pe care le înfruntă orice relaţie, el a fost cinstit până la sfârşit. Îndrăgesc şi onorez memoria lui. Sunt şocată, rănită şi profund îndurerată de recenta falsă declaraţie care mi se atribuie şi în care aş fi spus ca i-am provocat vărsături pentru a-i goli stomacul de un coctail periculos de medicamente. Această declaraţie care mi se atribuie confirmă ce e mai rău în tendinţa de a transforma o tragedie într-o ştire senzaţională şi a murdări o reputaţie de dragul profitului.” În mod ironic, media a trecut peste această declaraţie a lui Grace Rwaramba, dar a pompat în continuare povestea asistentei-nutriţionist cum că Michael a implorat-o să-i dea droguri.
Şi, ca să fie treaba treabă, pe 29 iunie 2009, administraţia lui Obama a pus capăt eforturilor făcute în ultimii 7 ani şi ceva, de familiile victimelor din 9/11, aprobând un proces împotriva familiei regale din Arabia Saudită, pentru legături financiare cu conspiraţia (financiare ??.. Arabia Saudită ??... şi cu genocidul cum rămâne bre ???...).
Illuminati, Music Industry and Why Michael Jackson Was Killed
Ca fapt divers, contul de pe youtube al celui care a postat filmul de mai sus, laolaltă cu cel pe care l-am adăugat şi în Partea a XVIIa, a fost şters, iar acum filmele sunt încărcate pe alt cont – nu se ştie pentru cât timp, dar eu mi le-am salvat în calculator, pentru orice eventualitate.
Am aflat că există o grupare intitulată JIDF (Jewish Internet Defense Force) şi care pretinde că se ocupă cu ştergerea materialelor pe care membrii grupării le consideră a promova terorismul islamic şi ura rasială (haida-de!), în special de pe siturile antisemite şi anti-Israel. Gruparea îşi concentrează atenţia mai ales pe websituri precum Facebook, Myspace, YouTube, Google Earth şi Wikipedia.
Acuma, partea cu antisemitismul o înţeleg, dar cine hotărăşte unde începe antisemitismul şi unde se termină libertatea de exprimare ?... Cine decide când o simplă ironie, o informaţie ori un banc nevinovat cu Iţic şi Ştrul devin îndemnuri teroriste ?... Cine sunt aceşti JIDF, care îşi arogă titulatura de „justiţiari ai internetului” ?... Pentru cei care credeau că s-a terminat de mult cu fascismul, am o veste proastă: nu s-a terminat. Doar că fascismul nu este nici pe departe ceea ce am învăţat noi la lecţia de istorie.
Şi dacă tot am ajuns la subiectul „(anti)semitism”, haideţi să dezvoltăm puţin. „De la Al Doilea Război Mondial încoace, evreii au fost trataţi cu mănuşi de mătase. Fără Auchwitz, Israelul nu ar fi existat.” (Nathan Goldmann – „Paris Match”, 29 decembrie 1979)
„Holocaustul” i-a oferit Israelului un avantaj psihologic imens în faţa lumii amabile, mai ales a celei din S.U.A. şi Germania. Exploatând complexul de vinovăţie inoculat în non-evrei, zioniştii au obţinut: ● peste 65 miliarde U.S.D. de la Germania ● peste 55 miliarde U.S.D. de la S.U.A. Israelul, o ţară prosperă, primeşte 3,2 miliarde U.S.D. (circa 8 milioane pe zi) în ajutoare străine – mai mult decât orice altă ţară ● cei 45.000 de evrei imigranţi din Rusia au primit cel mai mare ajutor financiar. Au intrat ca „refugiaţi” fără să prezinte vreo dovadă a persecuţiei. Ca „refugiaţi”, au beneficiat de toate avantajele oferite de această poziţie. ● spălarea creierului practicată non-stop în şcoli, media, filme şi cărţi a plasat Israelul deasupra oricăror critici.
Adevărul adevărat este că Holocaustul a fost furat. Va trebui să învăţăm să facem distincţia între evrei şi masoni/iluminaţi/satanişti/elita/CFR/Bildenberg etc. Există o carte scrisă de Arthur Koestler, în care se povesteşte originea celor care ne manipulează astăzi. Cartea se numeşte „Al 13-lea trib”, eu o am în format pdf în limba engleză şi o păstrez cu sfinţenie, cu atât mai mult cu cât Koestler a fost asasinat la scurt timp după publicarea acestei cărţi. Peste 85% dintre cei care se declară evrei sunt de fapt khazari (din tribul Ashkenaz), fiind originari dintr-o regiune aflată între Marea Neagră şi Marea Caspică. Koestler a fost el însuşi khazar, asa că putem sa-l credem pe cuvânt (ca să nu mai spun că moartea lui spune totul). Există si în Biblie referiri la ei – în geneza 9.27 şi Apocalipsa 2.9 şi 3.9. Adevăraţii evrei sunt semiţi (au aceleaşi rădăcini cu arabii şi sirienii), cu pielea închisă la culoare, iar khazarii le-au confiscat identitatea, mergând până într-acolo încât, în al doilea război mondial, khazarii bogaţi i-au sacrificat pe cei de rând, tocmai pentru a pregăti temeinic instaurarea NWO. La Auschwitz au murit oameni nevinovaţi pentru ca aceşti khazari să-şi aducă la îndeplinire scopurile, iar acum umblă cu pancarte deasupra capului şi latră de câte ori au ocazia, că ei fac parte dintre cei persecutaţi. Asta înseamnă „holocaust furat”. Iar cei care protestează impotriva NWO, a CFR şi a reprezentanţilor lor nu se numesc de fapt antisemiţi, ci anti-masoni sau anti-iluminaţi sau anti-elite. Mulţi dintre evreii cu pielea albă nici nu ştiu că sunt de fapt khazari, până acolo s-a mers cu manipularea. Aceşti antihrişti, care şi-au propus să reducă ppulaţia globului la sub 1 miliard, utilizeaza mai multe metode încrucişate, precum: alimente otrăvite (vezi Codez Alimentarius), programe de vaccinări (vezi vaccinarea programată forţat împotriva aşa-zisei gripe porcine ori împotriva cancerului de col uterin), chemtrails, război psihotronic, geofizic, informaţional etc. A, să nu uităm de razboaiele armate, de SIDA şi de foametea din lumea a treia. Prin urmare, daca e să vorbim de antisemitism, acesta e practicat cu mult sârg de elite – pentru că ei sunt de fapt cei care şi-au ucis fraţii şi tot ei sunt cei care ne ucid acum pe noi ăştialalţi, încetul cu încetul. Problema e că noi avem acum un atu pe care il putem folosi: comunicarea. Internetul poate fi o armă împotriva noastră, dar poate fi la fel de bine şi o armă împotriva lor, daca ştim cum să-l folosim. Internetul i-a expus publicului larg care are ochi să vadă şi urechi să audă.
În afară de Holocaustul de care profită din plin elitele, mai există şi altele, despre care nu se vorbeşte în cărţile de istorie şi nici în industria de film: ● Holocaustul din Gulagul rusesc (1924 – 1930): 15 milioane d eoameni exterminaţi ● Holocaustul fermierilor ucrainieni (1930 – 1933): 7 milioane de oameni morţi de foame ● Holocaustul prizonierilor politici din Rusia (1919 – 1949): 12 milioane de oameni ucişi ● Holocaustul comunist Pol Pot din Cambodgia (1975): 2,5 milioane oameni masacraţi ● Holocaustul armean cauzat de către turci (1915): 1,5 milioane de oameni ucişi.
Dar de Holocaustul continuu din zilele noastre, ce spuneţi ?... În filmele de mai jos ni se prezintă ceea ce se întâmplă în Fâşia Gaza.
Proiectul MK-ULTRA a fost numele codificat pentru programul CIA de interogare chimică şi control mental, condus de Oficiul de Inteligenţă Ştiinţifică. Programul a debutat la începutul anilor ’50, a continuat până la sfârşitul anilor ’60 şi a fost testat pe cetăţeni ai S.U.A. Informaţiile publicate arată ca Proiectul MK-ULTRA a implicat utilizarea multor tipuri de droguri, laolaltă cu alte metode, pentru a manipula statusul mental individual şi altera funcţiile cerebrale.
Drogurile folosite în Proiectul MK-ULTRA sunt în principal: ● LSD ● Barbiturat intravenos într-un braţ şi amfetamină intravenos în celălalt braţ ● Heroină ● Morfină ● Temazepam (utilizat sub numele de cod MK-SEARCH) ● Mescalină ● Psilocybin ● Scopolamină ● Marijuana ● Alcool ● Pentotal sodic
Proiectul MK-ULTRA a fost adus în atenţia publicului în anul 1975 de către Congresul S.U.A., în urma investigaţiilor Comitetului Church (botezat după numele senatorului de Idaho, Frank Church), şi de către o comisie prezidenţială cunoscută sub numele de Comisia Rockefeller. Eforturile de investigaţie au fost împiedicate de faptul că directorul CIA Richard Helms a ordonat distrugerea tuturor dosarelor MK-ULTRA în 1973. Astfel încât investigaţiile Comitetului Church şi ale Comisiei Rockefeller s-au bazat pe mărturiile participanţilor direcţi la experiment şi pe un mic număr de documente care au supravieţuit distrugerii.
Deşi CIA insistă că a renunţat la experimentele de tip MK-ULTRA, veteranul Victor Marchetti (care a lucrat în CIA timp de 14 ani) a declarat în multe interviuri că CIA conduce în mod obişnuit campanii de dezinformare şi că, cercetările privind controlul mental ale CIA continuă. Într-un interviu din 1977, Marchetti a afirmat că pretenţia CIA de a fi abandonat MK-ULTRA nu e decât „o poveste de adormit copiii”.
Până în ziua de astăzi, cele mai importante informaţii privind Proiectul MK-ULTRA au rămas extrem de „clasificate”.
Michael Jackson a fost, foarte probabil, un potenţial sclav al MK-ULTRA care a deviat de la sarcina de a promova cauza crudă, materialistă şi superficială a organizaţiei, devenind un umanitarist şi un dedicat promotor al păcii. Michael a căutat să salveze lumea prin muzica lui pozitivă, în special în ultima parte a carierei. Însă pe el nu avea cine să-l salveze. Nu este o coincidenţă faptul că, la scurt timp după ce a depăşit mentalitatea „Bad” şi a început să compună cântece cu substanţă precum, „They Don’t Care About Us”, „Black Or White”, „Cry”, „Earth Song”, „Human Nature”, „Stranger In Moscow”, cariera lui a fost marcată de acuzaţii false şi deliberate care urmăreau să-i ruineze imaginea şi propria persoană.
De asemenea, mulţi sunt de părere că moartea bruscă şi ciudată a lui Michael are de-a face cu recenta lui convertire oficială la islamism. Se pare că Michael reflecta de mai mulţi ani la convertire, chiar dinainte de primul proces de molestare. Fratele lui Jermaine devenise musulman din 1989 şi a fost unul dintre puţinii membri ai familiei care i-a stat alături lui Michael, atât în vremurile bune, cât şi în cele de restrişte. Vă puteţi închipui ce înseamnă ideea de „Michael Jackson musulman” ?... Vă puteţi imagina ca o persoană de calibrul şi de notorietatea lui Michael, să devină un om al credinţei ?... V-aţi putea da seama de influenţa lui şi de urmările acestei convertiri, de-a largul lumii ?... El ar fi fost un ambasador al credinţei pentru tineri şi vârstnici. Mohammad Ali este un exemplu perfect de o altă mega-celebritate căruia „ei” au trebuit să-i limiteze influenţa (prin boală şi disabilitate). Un apropiat al lui Michael declarase de curând: „Nu banii îl fac atât de popular, ci încântarea de a intra în lumea lui Michael, plină de iubire.” Acelaşi apropiat a afirmat că era convins că Michael se afla într-o stare perfectă de sănătate cu două zile înainte de a muri. Michael urma o dietă sănătoasă, nu consuma carne roşie, nu bea şi niciodată nu a luat droguri. Michael reprezenta tot ceea ce sărea din schema Iluminaţilor, Era un om cu un scop specific şi cu acţiuni care arătau clar că alesese Binele şi Lumina în locul răutăţii şi al întunericului.
Aşadar, sunt elemente care pledează pentru concluzia că Michael a fost ucis de Iluminaţi – pentru toate motivele din lume. Era pregătit să revină pe scenă ş să-si utilizeze poziţia şi influenţa pentru a avertiza întreaga lume despre planurile „lor”. În particular, „ei” plănuiesc să extermineze în masă populaţia globului, prin aşa-zisul program de vaccinare forţată împotriva gripei porcine (n.m. gripa porcină a apărut „pe piaţă” în primăvara anului 2009, iar vaccinul e patentat din 2008 !?) Jurnalista Jane Burgermeister a depus o plângere împotriva O.N.U. şi a O.M.S. pentru, printre altele, conspiraţie la genocid. După care a fost concediată, dar nu mai contează.
În lume există câteva forţe sinistre, iar oamenii din lumea întreagă trebuie să fie uniţi ca să se poată apăra de ele. Aceiaşi monştri au manipulat naţiunile prin războaie de secole întregi, numai pentru ca aceste naţiuni să ajungă în poziţia de a împrumuta bani şi de a se înrobi în tot mai multe datorii la „ei”. Michael era cu adevărat îngrijorat de faptul că obsesia pentru bani a distrus oamenii. El şi-a dat seama că aşa-numita „preocupare pentru sănătate” slujea numai unor vârfuri ale societăţii. El ştia că viaţa lui era neobişnuită şi că majoritatea oamenilor sunt mai interesaţi să facă bani pentru ei înşişi, decât să-şi dedice mintea, inima şi spiritul în activităţi creative de care să poată beneficia toată omenirea. Inima lui Michael s-a oprit datorită unui dezechilibru indus prin administrarea unui anumit medicament. Putem bănui, fără să fim suspectaţi de paranoia, că în spatele acestei crime se află aceleaşi forţe care se află în spatele scenei bancare internaţionale şi în spatele unor companii farmaceutice precum Baxter (autoarea vaccinului „împotriva gripei porcine”), care ar fi avut enorm de pierdut dacă ar fi permis ca cineva cu influenţa lui Michael să informeze lumea despre planurile lor.
Cine altcineva ar fi avut sprijinul şi ar fi fost ascultat de sute de milioane de oameni din toată lumea ?... Cu siguranţă, nu leaderii politici. Nu cineva atât de murdar ca ei.
Acum ştim că în jurul lui Michael au fost mai multe conspiraţii. Acuzatorul din procesul care s-a încheiat în 2005 are un trecut bogat în a-i acuza pe alţii pentru aceleaşi „crime”. Nimeni nu e lăsat liber să facă schimbările pe care Michael le-ar fi putut face ori inspira, ca să transforme lumea într-un loc mai bun. Lucrurile nu sunt deloc atât de simple cum par; în lume sunt vehiculate multe erori şi 99,9% dintre oameni nu au habar de ceea ce se întâmplă cu adevărat şi absorb nonsensul implementat de sistemul de educaţie şi de media. Iar dacă, la un moment dat, îşi dau seama că „adevărurile” prezentate de media au fisuri, sunt prea leneşi ori prea apatici ca să ia vreo măsură. Aceasta este tendinţa generală. Există o carte interesantă şi care merită citită. Se numeşte „Michael Jackson – Conspiracy”, a fost lansată în 2007 şi e scrisă de jurnalistul de investigaţii Aphrodite Jones.
Ori de câte ori dispare un performer în mod tragic, tot mai mulţi oameni au curajul de a spune adevărul şi de a recunoaşte conexiunile cu organizaţiile oculte. Oare de câte ori trebuie să mai vedem staruri murind în mod misterios, exact înainte de o revenire spectaculoasă, aşa cum era programată întoarcerea lui Michael pe scenă ?... „ei” nu ar fi permis asta, mai ales după ce Michael îl denunţase pe monstrul manipulator Tommy Mottola de la SONY MUSIC (n.m. O, da; masonul Mottola ştie foarte bine să manipuleze – vezi cazul lui Mariah Carey) şi încerca să iasă din închisoarea mentală în care se află mulţi artişti de la Hollywood. Nu există nicio îndoială că Michael voia cu adevărat să ajute oamenii şi să îi unească prin muzică. Industria de divertisment este guvernată în întregime de MK-ULTRA iar artiştii trebuie să-şi execute rolurile de sclavi ale acestui sistem, rămânând în acelaşi timp tăcuţi în privinţa agendei celor care ii controlează. Femeile sunt sclave ale sexului şi sunt degradate în acest sistem (vezi Christina Aguillera, Madonna, Beyonce, Rihanna etc.). Negrii şi minorităţile în general sunt degradate de asemenea; dar şi albii sunt folosiţi, doar că ei sunt în capul listei. Tot ceea ce fac „ei” are scopul de a manipula energia şi conştienţa, la fel ca atunci când Justin Timberlake i-a dezgolit sânul lui Janet Jackson în timpul unui concert la Superbowl. Mulţi spun că atunci Justin, aflându-se sub control mental, a urmat nişte ordine. Unde e cariera lui Janet acum ?... În umbră. Michael e un alt „accident” al războiului din spatele scenei, război pe care publicul nu îl înţelege complet. Acum, „ei” fac o grămadă de bani de pe urma lui Michael, la fel cum au făcut de pe urma altora precum Elvis, Marilyn Monroe, James Dean (despre care se ştie că au refuzat să se supună programului), Alliyah, Bruce Lee, Brandon Lee – şi încă mulţi, mulţi alţii.
Cu toţii suntem sclavii sistemului. Hollywood e doar o iluzie construită de acei nemernici care strâng continuu hăţurile sclaviei. Însă lumea a început să se trezească. Indiferent cât s-ar strădui, „ei” nu pot distruge iubirea pe care milioane oameni o simt pentru Michael, nu pot distruge faptul că atâtea vieţi au fost influenţate pozitiv de muzica lui la nivel global, în ciuda intenţiilor lor de a-l fi folosit în scopuri neortodoxe. „Ei” dispun de fascicule energetice (atacuri psihotronice) şi droguri, pentru a induce atacul de cord (dacă aşa a murit într-adevăr Michael). Aşa-zisul medic, foarte probabil agent CIA, a ieşit deja în faţă şi a afirmat că Michael era dependent de medicamente şi că el avertizase familia Jackson în legătură cu ceea ce se întâmplă. Asta e un mare B.S. Nu ai cum să fii într-o formă perfectă, aşa cum a menţionat bodyguardul lui Michael, şi imediat după aceea să cazi iar noi toţi să înghiţim gogoaşa că din cauza medicamentelor. Cum e posibil ca atâţia rataţi din show-biz, alcoolici şi drogaţi, să fie încă în viaţă, după zeci de ani de dependenţă, iar un perfecţionist ca Michael să moară subit ?... Va trebui să ne trezim odată şi să vorbim pentru toată umanitatea, pentru că acesta este un război, iar „ei” vor obţine întotdeauna ceea ce vor, cu minciuni şi manipulări ale maselor prin intermediul mediei. Asta trebuie să se termine odată, indiferent cine sunt aceşti „ei” – dacă „ei” sunt într-adevăr nişte oameni.
Unii dintre noi poate că au sesizat faptul că Preşedintele Barack Obama nu a facut nicio declaraţie la moartea lui Michael, deşi se obişnuieşte ca, atunci când dispare un super-star, să se facă asta – măcar de complezenţă, dacă nu de altceva. Şi poate că unii dintre noi s-au întrebat de ce. Dar probabil ca multi ştiu că şi Obama, la fel ca toţi cei dinaintea lui (cu excepţia lui JFK) nu e decât o marionetă a Elitei/Iluminaţilor/CFR/Luciferienilor sau cum vreţi să le spuneţi.
Convertirea la Islam, este posibil să însemne refuzul lui Michael de a le face jocurile acestor maniaci din Elită. În cântecele sale, apar destule referinţe la bine şi rău, iar el însuşi a afirmat că niciodată nu a creat un cântec care să nu aibă o anumită semnificaţie. Michael fiind cea mai mare stea de pe firmamentul show-bizz-ului, orice revelaţie din partea lui, chiar şi vagă, privind puterea din spatele scenei (adică bancherii precum Rotschild, Rockefeller, Warburg, Schiff etc.), ar fi putut devoala cabala secretă care urmăreşte implementarea NWO (Noua Ordine Mondială).
Trâmbiţările despre datoriile lui, care ar fi fost motivul reîntoarcerii pe scenă, reprezintă tot un scenariu. Michael continua să câstige 75 milioane USD pe an, chiar în condiţiile în care nu mai vindea la fel ca altădată, iar motivul real al celor 50 de concerte programate s-ar putea să fie cu totul altul decât ceea ce ni s-a spus nouă. Amintiţi-vă că el cu greu a acceptat ideea celor 10 concerte şi s-a trezit peste noapte că i s-au programat 50, lucru care l-a nemulţumit profund. Nu cred că Michael avea nevoie de banii ăştia. Haideţi să facem o mică socoteală. Arena O2 din Londra are o capacitate maximă de 23.000 de locuri. Biletele vândute au costat între 64 € (50 £) şi 81 € (75 £), adică o medie de 72,5 € (62,5 £). Nu mai luăm în calcul că multe dintre concerte nu aveau mai mult de 18.000 de locuri disponibile. Aşadar, 23.000 bilete x 72,5 € x 50 concerte = 83.375.000 € sau 99.216.625 USD. Dacă scădem costurile cu stadionul, echipamentele, paza, paramedicii şi tehnicienii de întreţinere, plus echipa lui Michael plus cheltuielile de cazare, ar rămâne maxim 70 milioane USD (cu indulgenţă). Din aceşti bani, 30 milioane USD trebuiau să ajungă înapoi la AEG Entertainment*, ca investiţie în show (deci rămân 40 milioane USD), la care se adaugă profitul, că doar nimeni nu se implică doar aşa, de amorul artei – să spunem 15% din câştigul brut, adică 40 x 15% = 6 milioane USD (deşi sunt convins că e vorba de un procent mai mare, dar nu am gasit nicăieri cifra exactă). Rămân 34 milioane USD, fără să mai punem la socoteală impozitele şi taxele care trebuiesc plătite la stat din acest profit şi care nu sunt deloc neglijabile. Prin urmare, între iulie 2009 şi martie 2010 (adică 8 luni), după o muncă de galeră pentru Michael, în care ar fi avut un concert la aproximativ 2 săptămâni, el ar fi rămas în mână cu mai puţin de jumătate din cât câştiga în mod normal într-un an, fără să mişte un deget. Iar presa vehiculează că datoriile lui se ridicau la aproape 500 de milioane USD. Cât de idioţi ne cred ăştia, ca să ne vândă gogoşi cu mac, şi să se aştepte să le şi înghiţim ?... Dacă chiar era aşa de serioasă situaţia lui financiară, nu ar fi rezolvat-o 50 de concerte – dar l-ar fi „rezolvat” pe el, în mod sigur. Cu alte cuvinte, „ei” au acţionat exact aşa cum au făcut-o de fiecare dată: au aplicat strategia străveche, aceea cu „distruge-l şi după aia fă-l să creadă că tu eşti singurul care-l poate ajuta”. De la Waterloo încoace, stratagema asta a ţinut şi încă mai ţine. L-au distrus cu mizeriile alea de procese şi de alte scandaluri inventate, iar apoi l-au convins că cele 50 de concerte ar fi putut să-l scoată din impas. Poate că mai ţine la ignoranţii din lumea a treia şi la generaţia Sims, dar la un geniu supertalentat, superinteligent, care era brici la istorie, la matematică şi la arte (printre multe altele), credeţi că a ţinut ?... Eu nu (şi nu sunt singurul nebun) – sunt convins că, deşi a lăsat să se creadă asta, nu pentru bani a acceptat Michael acele concerte. Unii apropiaţi afirmă că el „pregătea ceva măreţ” – şi în mod sigur nu se referea la vreun meteorit care să cadă pe scenă ori la luna de pe cer priponită de un ţăruş. Michael era hotărât să transmită nişte mesaje, fie şi numai sub forma unor hinturi / cuvinte-cheie în cântece (sau mesaje subliminale, dacă vreţi).
Lui Michael nu-i plăcea ce se întâmplă şi e posibil să se fi convertit la Islam numai în semn de protest, altminteri de ce să o fi făcut aşa de subit ?... Iar „ei” pot foarte uşor să inducă un atac de cord fără să lase urme, sunt experţi în asta, iar KGB-ul e chiar maestru, folosind o substanţă care e denumită 1080 – acum o folosesc toate serviciile secrete şi probabil că au mai şi perfecţionat-o între timp. De fapt, KGB, Mossad, CIA ori MI6 e tot aia, sunt braţe ale aceleiaşi caracatiţe şi lucrează mână-n mână (sau, mă rog, tentacul în tentacul, sa să respectăm contextul).
Dacă aruncăm o privire, putem observa cu uşurinţă felul în care au fost contrafăcute „dovezile” pe baza cărora a început războiul din Irak ori de ce a fost ucis J.F. Kennedy – nu mai cumpără nimeni bancul cu lunaticul de Lee Harvey Oswald, JFK a fost omorât pentru că i-a dat pe goarnă pe Iluminaţi şi pentru faimosul Ordin 11110**.
Mchael Jackson era de asemenea o persoană cu o mare influenţă în lume, iar elitele au considerat că, dacă nu-l pot convinge să fie de partea lor, e un risc prea mare să-l lase în viaţă. Din păcate, adevărul va ieşi foarte greu la lumină, atât timp cât milioane de ignoranţi îngurgitează ca găinile tot ceea ce le aruncă maşinăria media de control al minţii. Pe de altă parte, „ei” pot păcăli milioane de oameni, dar nu pe toţi. Printre oamenii obişnuiţi, sunt destui cei care au bănuit că Obama va deveni preşedintele S.U.A. chiar înainte să fie nominalizat. Sunt destui cei care ştiu că nu este posibil ca cineva să ajungă preşedintele celei mai mari puteri a lumii fără sprijinul bancherilor internaţionali (acei autointitulaţi pompos „iluminaţi” şi care se închină la forţele întunericului – ce ironie) şi al manipulării de către media.
NOTE:
* AEG Live – subsidiară a Anschutz Entertainment Group, care face parte din Anschutz Corporation, înfiinţată în 1965 de Peter Anschutz, suporter de seamă şi sponsor al lui George Bush Junior. Membru CFR (mai era nevoie să specific, oare ?).
** Potrivit lui Jim Marrs, autor al lucrării „Ascensiunea celui de-al patrulea Reich: Societăţile Secrete care ameninţă să domine America”, în 1963, Kennedy începuse să-şi impună propria voinţă puternicelor grupări care, de decenii, hotărau direcţiile politicii interne şi externe ale SUA: „El şi-a exprimat dorinţa de a modifica CIA, transformând-o într-o instituţie mult mai „deschisă”, dorea să anuleze scutirile de taxe de care beneficiau unele concerne din industria petrolului, să-şi consolideze controlul asupra concernelor multinaţionale americane şi să diminueze puterea birocraţilor din Wall Street şi din sistemul Rezervelor Federale.
În iunie 1963, Kennedy a dispus tipărirea şi punerea în circulaţie a 4,2 miliarde dolari, în bancnote SUA, bani emişi de Departamentul Trezoreriei fără a plati dobânzi sistemului Rezervelor Federale – instituţie compusă din 12 bănci private ai căror proprietari nu erau americani... Această decizie ar fi putut însemna începutul sfârşitului hegemoniei bancherilor asupra Americii. După moartea lui Kennedy, deşi ordinul executiv 11110 nu a fost revocat, el nu a mai fost aplicat.
O altă problemă a reprezentat-o decizia preşedintelui de a se opune proiectului nuclear israelian. Kennedy era convins că ducerea la îndeplinire a acestui proiect ar fi dus la o creştere a tensiunii în Orientul Mijlociu. Dar politica sa pacifistă contravenea flagrant intereselor marilor producători de armament: ca dovadă, imediat după moartea sa, noul preşedinte, Lyndon B. Johnson, a modificat radical poziţia Casei Albe vizavi de programul nuclear israelian, acceptând fără rezerve construirea reactorului de la Dimona.
La fel, se ştie că JFK voia să pună capăt implicării americane în Vietnam înainte de încheierea primului mandat la Casa Albă, ceea ce ar fi produs grave prejudicii financiare concernelor producătoare de armament dar şi bancherilor. În lucrarea „Politica profundă şi moartea lui JF Kennedy”, Peter Dale Scott relevă ca pe 11 octombrie 1963 Kennedy a emis directiva NSAM 263, privind retragerea trupelor, indiferent de condiţiile militare din teren. La scurtă vreme după asasinarea preşedintelui, succesorul său Johnson va anula directiva iar absurdul conflict va continua, ducând la moartea altor mii de soldaţi americani dar şi la venituri substanţiale pentru magnaţii din industria de apărare şi din cea bancar-financiară.
Michael Jackson avea un „magician personal”. Dar nu asta e cel mai ciudat, ci faptul că individul controla interviurile lui Michael şi chiar vorbea în numele lui, uneori. Perdonajul este cunoscut sub numele de Majestik Magnificul, dar nu există nicio dovadă a exitenţei lui ca scamator profesionist, în afara unei menţionări într-un blog, prin anul 2003. În acelaşi an, Majestik a intervenit în timpul unui interviu luat de BBC lui tata Joe Jackson. Moderatorul îl întrebase pe Joe dacă şi-ar dori ca fiul său (adică Michael), să aibă o iubită sau un iubit. Majestik a ripostat: „Adică ce vrei să spui, că Michael e gay ?” Majestik a mai spus că această întrebare este lipsită de respect faţă de Joe Jackson, care mai târziu a afirmat: „Noi nu credem în gay. Eu nu pot să-i sufăr”, după care a pus capăt interviului.
Într-un alt interviu, Majestik a afirmat că înainte de a fi magicianul personal al lui Michael, a fost al lui Muhammad Ali (ex-Cassius Clay), timp de 5 ani. Se presupune că Majestik a ajuns pe lângă Michael de prin 1993. Şi totuşi se cunosc încă prea puţine lucruri despre acest Majestik, iar asta ridică multe suspiciuni.
Tot suspect este şi că Majestik e implicat în faptul că, în ultima vreme, Michael utilizase ca bodyguarzi personali, membri din „Natiunea Islamului” a lui Louis Farrakhan. În plus, atât Majestik, cât şi „Naţiunea Islamului” i-au fost introduse lui Michael de către „fratele cel bun”, Jermaine Jackson. După cum a declarat Majestik, „Michael se întâlnea cu Naţiunea Islamului pentru a se asigura că nimeni preia controlul asupra lui, din punct de vedere financiar.” Aşadar, oameni buni, să nu ne facem griji – magicianul personal al lui Michael ne asigură că nimeni nu profită de pe urma lui (lol).
La prima vedere poate părea ilar, dar haideţi să aruncăm un ochi mai spre miezul problemei. Mai întâi de toate, Michael tocmai fusese implicat într-un proces public de molestare a unui minor. El şi-a menţinut declaraţia de nevinovăţie tot timpul. Autorul unui site intitulat „Intuiţia Riguroasă”, Jeff Wells, care frecvent sapă cu hârleţul ca să descopere poveşti despre abuzurile asupra copiilor şi despre şantajarea unor persoane publice cu mare influenţă, pentru a le introduce forţat în situaţii compromiţătoare – acest Jeff Wells a scris pe larg despre caz.
Mai avem şi altceva: un psicho pe nume Uri Geller, care ne-a arătat la televizor cum îndoaie linguri, în anii ’70. Un ins pe nume John Ronson, care a întrebat în stânga şi-n dreapta despre acest Uri geller, a ajuns să-l şi cunoască, într-un club din Soho. L-a întrebat despre foşti spioni psicho utilizaţi de CIA, iar Geller i-a răspuns că el a fost reactivat. Ronson a mai întrebat de ce. Geller a răspuns că el a aparţinut unei unităţi speciale şi neoficiale de spioni psihici, în anii 1970, unde a participat la experimente pe soldaţii americani. Conversaţia cu Geller l-a adus pe Ronson la Glenn Wheaton, un fost sergent şi fost spion psicho (medium), care i-a confirmat că a existat acea unitate neoficială de spioni psihici, care a activat în Armata S.U.A. Totuşi, în spatele acestei unităţi de spioni psicho era mai mult decât un simplu control de la distanţă al armelor sovietice sau prezicerea mişcărilor Chinei. Ei căutau noi tipuri de războaie, inclusiv trecerea prin perete, descoperirea unei mantii care să îi facă invizibili, ba chiar să oprească bătăile inimii unei fiinţe numai holbându-se la aceasta. John Ronson este autorul unei cărţi intitulate „Oamenii care se holbează la capre” („The Men Who Stare At Goats”), unde face un pic de vâlvă pe marginea grupurilor contra-culturale. Multe alte surse par să îl lege pe Uri Geller de CIA, FBI, KGB şi Mossad, în diverse perioade ale carierei sale. Pe un site oficial al lui Geller se spune: „Mike a observat ca Uri era foarte fericit să-l ajute pe Unchiul Sam, dacă Unchiul Sam îl ajuta pe Uri.”
S-ar părea că Michael era interesat de spionajul psihic. Asta nu înseamnă ca şi-ar fi dorit să lucreze petru CIA. Poate că aflase şi el ceea ce am aflat cu toţii. Poate că voia să fie informat, ca să nu fie manipulat. Pe albumul „HIstory” lansat în 1995, este cuprins un cântec intitulat „Tabloid Junkie”, care conţine versurile:
“Speculate to break the one you hate Circulate the lie you confiscate Assassinate and mutilate As the hounding media in hysteria Who’s the next for you to resurrect JFK exposed the CIA Truth be told the grassy knoll As the blackmail story in all your glory.”
Ştiu că asta nu demonstrează nimic (la fel ca şi versul „jew me, sue me” din „They Don’t Care About Us”), dar e de notat faptul că versurile lui Michael expune CIA într-un vers al unei înregistrări care a avut mare popularitate. Iar, puţin după aceea, vorbeşte despre şantaj, în melodia „D.S.”:
“They wanna get my ass Dead or alive You know he really tried to take me Down by surprise I bet he missioned with the CIA He don’t do half what he say Don Standdon is a cold man Don Standdon is a cold man. ... Does he send letters to the FBI? Did he say to either do it or die?”
Deşi Michael n-a confirmat-o niciodată, toată lumea e convinsă că acest cântec se referă in totalitate la procurorul Tom „Câine Turbat” Sneddon. Oare Sneddon a încercat să-l şantajeze pe Michael cu prostia aia de molestare a copiilor, iar când Michael n-a pus botul, Sneddon i-a întins capcana ?... Oare Michael a încercat să demaşte CIA în acel album ?... Chiar dacă e real sau imaginar, sunt totuşi nişte conexiuni ciudate care merită o investigaţie mai profundă. Majestik Magnificul a apărut pe lângă Michael la scut timp după lansarea albumului „HIstory”. Era el, oare, un efort al CIA de a trimite pe cineva care să-l ţină pe Michael sub controlul lor ?... Poate că nu e o presupunere greşită, mai ales în lumina informaţiilor despre Naţiunea Islamului acţionând ca bodyguarzi ai Regelui Pop. De ce ar fi angajat Michael o forţă idelologică paramilitară care să-i asigure protecţia ?... De cine se temea ?... Iţele sunt din ce în ce mai încurcate.
***
După 9/11, s-a organizat un concert de binefacere pe undeva pe lângă Washington, la care a fost invitat să cânte şi Michael Jackson. Invitaţia se pare că i-a fost făcută de „un prieten de la Casa Albă”, pe nume David Kuo, directorul Oficiului pentru Iniţiativă Întemeiată pe Credinţă, care a contribuit la organizarea concertului respectiv, intitulat „United We Stand”. Când Kuo a auzit că Michael îşi caută un loc de cazare, i-a recomandat Cedars: „e un loc privat, necunoscut, care oferă anonimitate într-un mediu liniştit. O mare parte din ’tovarăşi’ au convingerea că tu poţi ajuta oamenii de jos, ajutându-i pe cei de sus.” Locul numit Cedars este cartierul general al grupului ocult Reconstrucţia Creştină, care îşi mai spune „Tovarăşii” sau „Fundaţia Internaţională”. Conform mărturisirilor unui oficial de la Pentagon, Cedars a fost utilizat ca sediu sigur al CIA, înainte ca „Tovarăşii” să îl cumpere. Despre „Tovarăşi” s-a aflat, de exemplu, că au adus la Washington, cu zboruri directe, pentru întâlniri de rugăciune, generali din America Latină, oameni conectaţi cu torturarea civililor şi cu escadroanele morţii din CIA. În fine... atât timp cât doar se roagă, e o uşurare, nu ? (lol)
Doug Coe (73 de ani), care este leaderul „Tovarăşilor” de multă vreme, spune că misiunea lui este să formeze o „familie de prieteni” în toată lumea, prin răspândirea cuvântului lui Hristos printre oamenii puternici. „Oamenii care sunt implicaţi în această asociaţie sunt cei mai răi şi cei mai buni. Unii sunt despoţi absoluţi. Alţii sunt credincioşi absoluţi. Poţi găsi printre ei exact ceea ce cauţi.” Coe crede că indiferent de religie (inclusv musulmani, evrei, hinduşi), oamenii sunt conduşi de Iisus, iar dacă ar putea să schimbe inimile leaderilor, atunci beneficiile vor ajunge în mod natual la cei oprimaţi şi lipsiţi de privilegii. Întrebarea este dacă Michael Jackson a nimerit în această grupare numai din coincidenţă, sau acolo se întâmpla mai mult decât atât. Cine este de fapt insul care l-a invitat pe Michael să stea la Cedars ?... Un articol din „Los Angeles Time” publicat de jurnalista Lisa Getter în 27 septembrie 2002 spune că şederea lui Michael la Cedars a fost aranjată prin intermediul lui David Kuo. Kuo era un fost agent CIA, fost director executiv al Cebtrului pentru Compasiune Eficientă, fondat în 1995 de Arianna Huffington şi Marvin Olasky. Olasky este un evreu convertit în creştin evanghelist, un fondator al „Reconstrucţiei Creştine” şi un susţinător devotat al lui George Bush Jr. David Kuo a mai lucrat şi pentru Coaliţia Creştină şi pentru senatorul John Ashcroft.
Iaca unde am ajuns. Am pornit de la scamatori şi ne-am trezit în mijlocul planurilor creştinilor de a institui tehnocraţia în S.U.A. (aka „New World Order”). Pare ciudat să-l vedem pe Michael stând alături de membri ai Reconstrucţiei Creştine într-o zi, şi alături de cei din Naţiunea Islamului în altă zi. Personal am convingerea că orice organizaţie din lumea asta şi-ar fi dorit să-l atragă de partea ei pe cel mai popular om de pe pământ – şi bineînţeles, unul dintre cei mai bogaţi. Amintiţi-vă că şi Biserica Scientologică l-a abordat la un moment dat, mai mult sau mai puţin făţiş.
Despre viziunile religioase ale lui Michael, sunr destui care încă încearcă să afle care au fost acestea. Dar părerea mea e că, cel puţin în privinţa asta, lucrurile nu sunt foarte complicate. Michael a fost crescut în spiritual Martorilor lui Iehova, de care se spune că s-ar fi dezis în 1987. Dacă s-a întâmplat asta, probabil că a fost din cauza lui tata Joseph. Poate că în mintea lui Michael, religia se confunda cu sălbăticia personajului care i-a măcinat copilăria. Ştiu ca nu e „politically correct”, dar insist pe faptul că Michael a rămas în sufletul lui un copil, iar copiii au un mod foarte tranşant de a-i judeca pe adulţi, cu atitudinea, preocupările şi lumea lor înconjurătoare. Pe de altă parte, aşa cum a spus-o el însuşi în diferite ocazii, era de părere că Dumnezeu se află în fiecare dintre noi şi că numai de noi depinde să-I urmăm calea ori să alegem altceva. La tot pasul întâlnim răscruci sau provocări sau ispite – putem să le numim oricum, tot aia sunt – şi conştiinţa noastră (ori instinctul) ne ajută să optăm pentru drumul la dreapta, la stânga sau înainte. Dar despre religie vom mai vorbi, într-un capitol viitor. E un subiect extrem de vast şi care merită ceva atenţie.
La fel ca şi „cazurile” de molestare a copiilor, toţi cei din media se ocupă acum intens de prezentarea lui Michael ca fiind un dependent cronic de medicamente iar pe medicii săi ca pe nişte potenţiali criminali. La fel de bine cum, ceva mai devreme, îl înfăţişaseră ca fiind un pedofil şi au fost şocaţi să afle că, în 2005, juriul nu a văzut lucrurile ca ei şi l-au declarat nevinovat. Aceasta s-a întâmplat din cauză că prezentările din media nu au fost coerente şi au aruncat cu noroi la întâmplare, fără măcar să cadă de comun acord. Adevărul, neconvenabil pentru media, este că nu eşti considerat vinovat până când nu dovedeşti că eşti inocent, dar desigur eşti considerat inocent atât timp cât nu se dovedeşte că eşti vinovat. Aceasta a fost, totuşi, maniera în care media l-a linşat efectiv pe Saddam Hussein, cu hermeneutica armelor de distrugere în masă. După cum s-a aflat în 2004, totul a fost o construcţie socială a mediei, atât de bine orchestrată, încât a convins masele ca Saddam Hussein chiar a avut de-a face cu 9/11.
Presa a lucrat non-stop pentru a-l discredita pe Michael Jackson, din acelaşi motiv pentru care l-a linşat pe Saddam. Acesta a fost anatema pentru războiul strategic al Israelului, la fel cum Richard Nixon s-a temut de popularitatea lui John Lennon. Iar Michael Jackson era o persoană care ar fi putut mobiliza un semtiment anti-Israel printre tineri, în cazul cruciadei care se pregătea de către S.U.A. împreună cu Israel, împotriva Iranului. Numai o parte mică din fanii Regelui Pop ştia de convertirea lui la Islam, la sfârşitul anului 2008, dar aceasta putea avea o semnificaţie foarte importantă pentru revenirea sa pe scenă, în cadrul concertelor din Londra. Pentru cine nu ştie: în Londra există un foarte mare număr de musulmani. De fapt, populaţia musulmană din Marea Britanie a crescut de 10 ori mai mult decât restul societăţii britanice, iar acum numără 2,4 milioane de persoane. Iar, de la invazia Israelului în Fâşia Gaza din ianuarie 2009, a apărut o radicalizare a musulmanilor din Marea Britanie. În trecut, musulmanii britanici s-au răsculat în Bradford, Burnley şi Oldham. Perspectiva unei răsculări în Londra nu era deloc convenabilă politicienilor.
Nu era suficient că în 2005 Michael Jackson şi-a anunţat intenţia de a se converti, dar s-a spus că el s-a referit la politicienii evrei folosind expresia „lipitori”. In plus, a mai fost şi cântecul „They don’t Care About Us” (1996), unde la un moment dat afirmă: „Jew me, sue me, everybody do me...” Fireşte, asta nu înseamnă neapărat un atac la populaţia iudaică, ba chiar dimpotrivă; dacă luăm tot contextul în ansamblu, este chiar o declaraţie împotriva persecuţiei religioase. Iar, dacă ar fi afirmat la adresa politicienilor evrei că sunt nişte lipitori (lucru nedovedit dealtfel), vă rog să revizuiţi Partea a XIIIa din acest articol, în special povestea cu Fâşia Gaza şi atunci nu cred că vi se va mai părea neadecvat. Fireşte, politicienii sunt nişte lipitori în general, dar asta e altă poveste. În opinia neo-conservatorului Daniel Pipes, nu se convertesc la Islam decât cetăţenii de culoare care au fost acuzaţi şi eventual condamnaţi în trecut pentru fapte penale. Această tendinţă de a transfera semnificaţia criminalităţii asupra Islamului prin asociere, este tipică pentru neo-conservatori. Convertirea lui Michael Jackson valora pentru criminalitate (a se citi „a fi contra Israelului”) exact lucrul la care islamiştii erau capabili să reacţioneze. Pe scurt, Pipes era nerăbdător să-l discrediteze pe Michael Jackson. Prin reapariţia sa pe scenă în 2009 şi anunţarea că era pregătit să susţină 50 de concerte, Jackson era, potenţial, un mobilizator al sentimentului anti-război, nu numai în S.U.A., ci în întreaga lume. Michael Jackson părăsise definitiv Neverland-ul şi coborâse cu picioarele pe pământ. Ştii când întâlneşti realitatea, pentru că aceasta opune rezistenţă acţiunii. Din acest punct de vedere, Michael Jackson parcurgea un drum pe care l-a parcurs mai înainte John Lennon.
În perioada alegerilor prezidenţiale din 1972, John Lennon anunţa că intenţionează să facă un tur naţional, lucru care l-a alarmat pe Preşedintele Nixon, care la vremea aceea tocmai căuta să utilizeze legile imigraţiei, la presiunea senatorului Carolinei de Nord, ca să-l deporteze pe Lennon. John Lennon, ca şi Michael Jackson, nu era numai un star rock, ci devenise un leader spiritual al mişării anti-război. Imnul lui „Give Peace A Chance” era precursorul melodiei „We Are The World” a lui Michael.
Bineînţeles că ideea de pace nu rezona cu un stat american militarizat, dar rezona cu un număr mare de tineri din lumea largă. Daca războiul însemna ceva pentru S.U.A., era marea afacere în care erau implicaţi politicieni, anteprenori şi personal militar. Prin urmare, FBI-ul a întocmit un dosar complex împotriva fostului membru Beatle şi intenţiona sa se folosească de condamnarea anterioară pentru utilizare de marijuana ca să-l declare indezirabil pentru Statele Unite. Motivul real era însă acela de a reduce la tăcere dezacordurile privind politica eşuată din Vietnam, la fel de bine cum antipatia crescândă a lui Michael Jackson faţă de evrei şi convertirea lui la Islam punea în primejdie politica neo-conservatorilor – şi în special regimul schimbărilor din Iran. Mai recent, legea imigraţiei a fost utilizată pentru a-l deporta pe cântăreţul şi compozitorul Cat Stevens, pe motiv ca reprezenta un risc naţional. Stevens se convertise la Islam şi îşi luase numele de Yusuf Islam. Cum a aterizat Yusuf pe lista de terorişti nu ne-a răspuns nimeni dintre oficialii responsabili cu securitatea patriei.
Amintiţi-vă că la spectacolul de comemorare al lui Michael Jackson, un congressman din Texas pe numei Sheila Jackson Lee, a afirmat că vrea să introducă o rezoluţie prin care să-l declare pe Michael „o legendă a Americii, un simbol muzical şi un umanitsrist internaţional.” Ei bine, rezoluţia a fost pur si simplu strivită de Nancy Pelosi, care este o apropiată a AIPAC (Comitetul pentru Probleme Publice Americano-Israelian) – atât de apropiată, încât a „dezbrăcat-o” pe Cynthia McKinney de calitatea de senior atunci când aceasta şi-aa câştigat realegerea în camera reprezentativă din Senat în 2004. McKinney este o femeie de culoare foarte critică la adresa politicii israeliene şi a susţinut palestinienii, adică Islamismul. În acel an (2004), Israelul a arestat-o pe McKinney împreună cu Mairead Maguire (deţinătoarea premiului Nobel pentru Pace din 1977) şi alte 19 persoane care au transportat ajutoare umanitare în Fâşia Gaza. La vremea respectivă, presa din S.U.A. a omis să raporteze că un fost congressman a fost luat prizonier de către Israel, numai ca să nu trebuiască să menţioneze şi numele lui Mairead Maguire. In timpul războiului din Vietnam ori în Irak, s-au infiltrat în grupurile anti-război cu intenţia de a le împiedica până şi să se înscrie la cursuri universitare. Soldaţii care au”câştigat” călătoria în Vietnam au înţeles cu toţii, foarte bine, că sentimentul anti-război se împacă perfect cu un efort de război. Pe măsură ce înainta în vârstă, Michael Jackson nu mai era acel Peter Pan pe care detractorii lui înşişi l-au făcut să fie. Munca lui şi sensibilitatea l-au maturizat şi l-au făcut să devină critic în privinta problemelor de mediu şi în special a războiului. Acest lucru a fost evident în „Earth Song”, lansat pe albumul History (1995):
What about sunrise What about rain What about all the things That you said we were to gain.. . What about killing fields Is there a time What about all the things That you said was yours and mine... Did you ever stop to notice All the blood we've shed before Did you ever stop to notice The crying Earth the weeping shores?
What have we done to the world Look what we've done What about all the peace That you pledge your only son... What about flowering fields Is there a time What about all the dreams That you said was yours and mine... Did you ever stop to notice All the children dead from war Did you ever stop to notice The crying Earth the weeping shores
I used to dream I used to glance beyond the stars Now I don't know where we are Although I know we've drifted far
Hey, what about yesterday What about the seas The heavens are falling down I can't even breathe What about the bleeding Earth Can't we feel its wounds What about nature's worth It's our planet's womb What about animals We've turned kingdoms to dust What about elephants Have we lost their trust What about crying whales We're ravaging the seas What about forest trails Burnt despite our pleas What about the holy land Torn apart by creed What about the common man Can't we set him free What about children dying Can't you hear them cry Where did we go wrong Someone tell me why What about babies What about the days What about all their joy What about the man What about the crying man What about Abraham What about death again Do we give a damn
(Michael Jackson – „Earth Song” – 1995)
Marea chestiune aici este că, pentru a reduce sentimentul anti-război printre tineri, S.U.A. a apelat la orice mod de recrutare a voluntarilor pentru armată. Armata S.U.A. nu avea nevoie de o altă icoană pop ca John Lennon care ar putea să influenţeze înrolarea soldaţilor. Într-un videoclip al lui Michael Jackson, un copil întinde o floare către un soldat care apoi îşi lasă arma şi îl îmbrăţişează pe copil. La ultima numărătoare, vânzările albumului „Thriller” ajunseseră la 109 milioane exemplare. Michael era în lumea întreagă un exemplu de urmat şi, în plus, de-acum era musulman. În ceea ce priveşte Armata Americană, este la limita spargerii. Dacă neo-conservatorii vor să reuşească in ceea ce şi-au propus, tinerii americani trebuie să se înroleze şi să moară pentru interesele lor (ale neo-conservatorilor adicătelea). Într-un sondaj recent făcut de „U.S.A. Today”, 46% dintre americani ar susţine un război împotriva Iranului. Dar această susţinere ar cădea dacă S.U.A. ar trebui să ocupe efectiv Iranul. Imaginaţi-vă că ar apărea grupuri anti-război care, în numele Musulmanului Michael Jackson, ar chema lumea să protesteze împotriva războiului – aceştia nu ar mai putea fi controlaţi de israeliţi.
Cadrul oficial al morţii lui John Lennon constă în faptul că el a fost împuşcat de un individ pe nume Mark David Chapman. Chapman este descris de presă ca fiind un ciudat, iar asasinarea ca o crimă fără sens. Interesant este că NYPD n-a făcut nicio investigaţie amănunţită în privinţa morţii lui Lennon din 1980. Cel care l-a arătat pe Chapman cu degetul ca fiind asasinul lui Lennon, este Jose Perdomo, un ins care mai era cunoscut şi sub numele de Joaquin Sanjenis. Sanjenis se întâmplă să fie un exilat cubanez care a participat la invazia din Golful Porcilor în 1961. Ca membru al Brigadei 2506, Sanjenis avea conexiuni cu CIA, cea care a planificat şi executat invazia (informaţii publicate de scriitorul James R. Gaines în „In The Shadows a Killer Waited”, 1987). Detectivul NYPD Arthur O’Connor, care l-a interogat pe Chapman în noaptea asasinatului, a făcut aceste observaţii: „Este absolut ilogc să spui că Chapman a comis o crimă numai ca să ajungă faimos. El nu a vrut să vorbească cu presa, din prima clipă. Este posibil ca Mark să fi fost folosit de cineva. L-am vazut în nopatea crimei. L-am studiat intens. Arăta ca şi cum fusese programat.”
În 1997, doi agenţi ai Mossad-ului au fost capturaţi după ce au încercat să-l asasineze, printr-o injecţie otrăvită, pe Khaled Mashaal, un leader politic Hamas. Mai recent, Mossad-ul a început să ia drept ţintă de asasinat pe oricine consideră ei că poate fi o ameninţare pentru statul Israel. Agenţii din CIA, Mossad, Serviciul Secret Rus şi MI6 sunt cu toţii antrenaţi să utilizeze otrăvuri care nu lasă urme, pentru a-şi neutraliza ţintele. Astfel de asasinate sunt prin definiţie foarte greu de rezolvat. Otrăvurile nedetectabile pot fi utilizate de asemenea pentru a distruge drogurile psihoactive şi a le masca prezenţa. Unele precum succinilcolina simulează stopul cardiac, deşi in realitate ucid persoana prin paralizia muşchilor respiratori. Succinilcolina mai produce simptome de respiraţie scurtă şi greoaie, care poate fi diagnosticată eronat ca fiind emfizem. Dar, cel mai important, succinilcolina este metabolizată repede în organism, ceea ce o face practic nedetectabilă. Sincer, dacă lui Michael i s-a administrat un astfel de relaxant muscular, nimeni şi nimic nu l-ar fi putut resuscita. Important a fost să se planteze în mintea populaţiei ideea că el suferea de o boală de plămâni pentru a masca crima, aproape complet. Dacă Michael nu a murit accidental (că de moarte naturală nu mai poate fi vorba, cel puţin nu acum, după ultimele declaraţii ale medicilor legişti, care au afirmat că toate organele lui erau sănătoase), ci a fost asasinat, acest lucru îi va transmite un puternic avertisment lui Barack Obama, care tocmai a presionat israelienii să stopeze colonizarea din West Bank. Ar demonstra puterile acelei agenţii, oricine ar fi ea, care a condus operaţiunea.
Iaca, avem un coşmar al relaţiilor publice pentru Israel: Mikaeel Jackson Martir. Mikaeel este numele pe care el şi l-a ales întru convertirea sa la Islam. Ucis pentru credinţa lui că nu există zeu, ci Dumnezeu, iar Mohamed este mesagerul lui Dumnezeu. Asta l-ar califica pentru martiriu, pentru că s-a luptat pentru acest adevăr, adevărul care ar putea însemna chiar propria sa moarte. De notat, totodată, că în nebunia de ştiri legate de Michael după moartea sa, nu se pomeneşte despre convertire (decât tangenţial şi se trece repede peste). Voi vorbi însă, mai pe larg despre asta, ceva mai târziu.
Pe scurt, moartea lui Michael Jackson este primul glonte tras în războiul cu Iran-ul. Rapoartele arată că Israelul a intrat deja în Marea Roşie, în pregătirile pentru ostilităţi. Secretarul de Stat Hillary Clinton a spus pe data de 16 iulie 2009, în faţa CFR: „S.U.A. nu va ezita să-şi utilizeze forţele armate pentru a ne apăra prietenii.” Putem prevedea acum cum vor fi atrase Statele Unite într-un asemenea conflict, din moment ce războiul care se anunţă nu va fi deloc unul defensiv, iar un alt aspect este „buna prietenie” a S.U.A. cu Israelul. S.U.A. (adică neo-conservatorii precum Hillary Clinton, Joe Bidden, Nancy Pelosi, Jane Harman, AIPAC, JINSA, CFR, Goldman Sachs) nu au nevoie si nu vor tolera un alt John Lennon care să ghideze oamenii ca în războiul din Vietnam. Cât despre Michael Jackson... ei bine, el va rămâne în amintire ca un alt Arhiduce Franz Ferdinand, daca e să ne luăm după pseudo-predicţiile autointitulatului biograf (neautorizat) Ian Halperin.
Ca fapt divers, Halperin s-a lăudat în gura mare că el a prezis moartea lui Michael pe baza deficitului de alfa-1 antitripsină, o boală genetică de plămâni. Monseur Halperin nu e medic. Ar fi corect ca măcar să spună din ce sursă a luat acest diagnostic. Niciun membru al familiei Jackson nu a cofirmat vreodată un astfel de diagnostic. În mod sigur, nici prietenii apropiaţi ai lui Michael, precum Lou Ferrigno care era antrenorul său personal şi care pe 30 iunie 2009 a declarat la „Good Morning America”, că Michael era „în formă”. Iar fimările de la repetiţii nu lasă să se întrevadă prognoza că Michael ar fi fost pe patul de moarte. Pe scurt: în noiembrie 2008 Michael se converteşte la Islam. Apoi, în decembrie 2008, monseur Halperin prezice moartea lui Michael peste 6 luni (adică fix în iunie 2009), iar în iulie 2009 Israelul intră în Marea Roşie pentru a se pregăti de atacarea Iranului. Eu unul mi-aş dori să-l iau la întrebări pe „doctorul” în baza căruia Halperin a făcut aşa o prognoză precisă.
Permiteţi-mi să vă reamintesc cum a fost purtat panarama aia de război din Irak. Mai întâi, administraţia lui Bush a lăsat să se scurgă informaţii către jurnalişti precum Judith Miller (de la „New York Times”), informaţii care spuneau că Irakul a importat tuburi de aluminiu care urmau să fie utilizate pentru centrifugile de îmbogăţire a uraniului. Sigur că nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Expertul nuclear David Aldridge a punctat că tuburile de aluminiu nu sunt deloc potrivite pentru astfel de scopuri. Cu toate acestea, „The New York Times” publică fabulaţia lui Judith Miller, care mai apoi este preluată cu sârg de alte agenţii de presă. Ceea ce era ficţiune fără substanţă a devenit, cel puţin pentru popor, un fapt de necontestat. „Sursele de încredere” ale lui Miller s-au dovedit a fi indivizi ca Irv Libby, mesagerul lui „Tricky” (n.m. şarlatanul) Dick Cheney. Cum a fost posibil ca aşa un nonsens să se împrăştie ca vâlvătaia ?... Ei bine, guriştii administraţiei au distribuit mai departe şi au bombardat circuitul talk-show-urilor, citând din maculatura lui Miller, ca dovezi că Saddam avea un program de arme nucleare. Fără supărare, monseur Halperin, dar dă-ne sursa care a afirmat că Michael mai avea 6 luni de trăit. Îţi imaginezi că vreo companie de asigurare e atât de proastă încât să-l declare pe Michael Jackson sănătos la un examen medical şi la scurt timp să piardă zeci de milioane de lire ?.. Ori cumva medicii care l-au examinat timp de peste 4 ore, au minţit cu toţii ?... Ei bine, cineva totusi a minţit. Ori matale, ori medicul care e sursa matale (respectiv cel care a plantat informaţia), ori medicii care l-au exminat înainte de concertele de la O2. Păi, să vedem: dacă matale ai făcut predicţia în decembrie 2008, crezi că medicii de la Lloyd’s (Londra) nu au verificat ipoteza matale în 2009 ?... Iar dacă erai atât de sigur de diagnosticul matale, posibilitatea ca seria de concerte să fie amânată era mult prea mare, iar argumentul că plănuiai să-ţi publici maculatura aia de carte în momentul începerii concertelor se cam ducea pe apa sâmbetei. Meritul real al predicţiei matale a fost, desigur, să o arunci pur şi simplu în ochii lumii şi să faci cunoscut faptul că Michael era bolnav. O tactică similară a fost utilizată de fostul salahor din Ierusalim Wolf Blitzer, care a trotilat buletinele de ştiri de la CNN cu zvonul că în Irak s-au descoperit laboratoare mobile de cercetare, chimice şi biologice, pentru ca mai apoi să arunce că raportările s-au dovedit a fi false. Ceea ce publicul tinde să-şi amintească este desigur raportul iniţial alarmist, la fel ca şi prognosticul matale. Michael Jackson era pe patul de moarte. Discursul matale va face lumea să creadă că Michael a murit de moarte naturală sau poate de complicaţiile abuzului de medicamente.
Totuşi, îmi scot pălăria în faţa matale, monseur Halperin. Nu numai că ai fost extraordinar de ager în predicţii, dar te-a mai şi lovit în freză un noroc chior. Ceva în genul comercianţilor israelieni care şi-au anulat zborurile cu United Airlines şi American Airlines taman înainte de 9/11. Ai grijă, monseur Halperin. Eşti veriga slabă. Eşti ca Warren Buffet, „Oracolul din Omaha”, care înoată gol şi fericit, dar nu-şi dă seama că mareea s-a retras deja.
Michael Jackson & Carlos Santana – „Whatever Happens’
De ce nu le spui oamenilor că eu sunt un extraterestru de pe Marte ?... Spune-le că mănânc pui vii şi fac dansuri voodoo la miezul nopţii. Ei vor crede tot ce le spui, pentru că eşti reporter. Dar dacă eu, Michael Jackson, le-aş spune că sunt un extraterestru de pe Marte, că mănânc pui vii şi fac dansuri voodoo la miezul nopţii, oamenii ar spune „Michael Jackson e cu capul. E distrus. Nu poţi să crezi nicio vorbă care iese din gura lui.”
Cui i s-a întâmplat vreodată să fie urmărit de un psihopat (iar eu cunosc vreo două persoane), va înţelege perfect cele ce urmează.
Thomas Sneddon este procurorul care a instrumentat ambele procese de molestare ale lui Michael Jackson (1993 şi 2003). Cei care au fost la curent cu detaliile legate de cele două procese au putut observa obsesia acestuia de a-l distruge pe Michael. După ce Michael a fost achitat în 1994, şi până la începerea următorului proces, în 2003, Sneddon a declarat în nenumărate rânduri, pentru media, că el nu a abandonat niciodată cazul şi că, in momentul în care găseşte probe noi, este hotărât să-l redeschidă. În opinia lui, „cazul împotriva lui Michael Jackson nu a fost nicodată închis, iar el nu a fost niciodată exonerat.” („Daily News” – New York – 14 februarie 2001; „Herald Sun” – Melbourne, Australia – 16 februarie 2001)
Thmoas Sneddon este cel care a cerut inspecţia organelor genitale ale lui Michael, Thomas Sneddon este cel care a avut grijă să întreţină media cu subiectul procesului şi să nu lase opinia publică să respire după achitare şi tot Thomas Sneddon este cel care l-a vânat continuu, timp de 9 ani, pe Michael. Din punct de vedere psihologic, Sneddon este cazul tipic al unui obsedat care nu acceptă la lucrurile să nu iasă aşa cum le plănuieşte el iar, dacă se întâmplă asta, se înverşunează să meargă până în pânzele albe (a se citi: „să facă orice”) pentru a-şi duce la îndeplinire scopul. „Investigaţiile sunt în suspensie, până când va apărea cineva care să-l acuze”, a spus Sneddon („The New York Beacon” – 23 august 1995 )
Tom Sneddon, procurorul districtual din Santa Barbara, unde Michael Jackson deţine o proprietate, a declarat că a intervievat peste 400 de martori în acest caz şi că ar fi descoperit încă două posibile victime ale lui Michael; dar una dintre ele este acum în terapie şi a cerut să nu fie implicată, iar cealaltă se află în afara ţării şi a negat că Mr. Jackson s-ar fi comportat neadecvat.” (n.m. haida-de!) („The New York Times” – 22 Septembrie 1994)
La 13 iunie 2005, juriul s-a întors în sala de judecată şi a anunţat verdictele: 1. Nevinovat; 2. Nevinovat, 3. Nevinovat; 4. Nevinovat şamd...
Desigur că verdictul s-a difuzat în direct, iar cei care s-au aflat atunci în faţa televizoarelor au putut observa că Michael nu părea nici fericit, nici măcar uşurat. Arăta mai degrabă mâhnit. Un om care nu a fost exonerat, ci doar nedreptăţit. Patru ani mai târziu, omul acela părăseşte lumea noastră. Media se concentrează acum pe prescripţiile medicale ca fiind cauza morţii sale. Dacă asta se va dovedi adevărat sau nu, contează prea puţin. Michael Jackson a fost victima unei justiţii incorecte, efectul colateral al unui conflict inter-etnic din regiune, care exista cel puţin din 1965. Dând de-o parte injustiţia, e mult mai uşor să spui decât să faci. Când ai convingerea că eşti judecat greşit, este ca şi cum eşti aruncat într-o cadă cu acid care te distruge. Iar Michael nu este un caz izolat (vezi cazul lui Elmer "Geronimo" Pratt care, nu numai că a fost acuzat degeaba, dar a fost şi condamnat în urma trâmbiţărilor concentrate ale FBI şi LAPD. Iar asta s-a întâmplat în sudul însorit al Californiei)
Aşa cum lumea învaţă astăzi, lucruri rele li se pot întâmpla oamenilor buni care-şi văd de treaba lor. Foarte puţini dintre noi deţin vreun control asupra deciziilor bancare care ne lasă conturile goale. Are falimentul a milioane de oameni vreo legătură cu faptul că indivizi ca Goldman Sachs nu au reflectat niciodată la propria lor josnicie ?... Probabil că nu. Milioane de oameni suferă deoarece ei reprezintă victime colaterale ale unor decizii luate de un grup restrâns de cetăţeni care constituie CFR. În mod similar, suferinţele lui Michael Jackson nu au de-a face cu şoferul personal al lui tata Joseph care s-a cărat din Gary, Indiana, nici cu jocul de-a o învinovăţi pe mamă, nici măcar cu Michael Jackson însuşi. Suferinţa lui Michael a început în dimineaţa zilei de 3 martie 1991.
În noaptea dinainte, un necunoscut muncitor în construcţii împreună cu doi prieteni au captat atenţia Patrulei de Autostradă din California (CHP), pentru că rulau cu viteză într-un Hyundai. A fost o urmărire ca-n filme, la care s-a alăturat şi Poliţia din Los Angeles. După ce indivizii au fost prinşi, s-a lăsat cu o încăierare în arestul poliţiei. Patru ofiţeri au considerat că unul dintre suspecţi (respectiv cel care fusese la volanul Hyundai) s-a opus arestării şi au folosit electroşocuri ca să-l liniştească. Şoferul se numea Rodney King, un african-american. Cei care trăiesc de ceva vreme în L.A. ştiu că minorităţile nu pot ajunge mai sus de genunchiul broaştei în ochii poliţiştilor. În acea noapte ei au decis că Rodney merita o mamă de bătaie şi i-au dat-o. Din păcate pentru ei, toată treaba a fost filmată de un bărbat, pe nume George Holliday, care locuia vis-a-vis de arest. Drept urmare a „jurnalismului” său inopinat, George a primit ameninţări cu moartea, pentru că LAPD nu e încântată să-şi vadă micile secrete murdare afişate la televiziunea naţională – lucru care s-a intâmplat în acest caz. Ulterior, George Holliday a trebuit să se mute din L.A.
În alt caz, o maşină a fost oprită în Compton şi vehicului respectiv a ajuns armonică. Menţionez acest caz deoarece Thomas „Câine Turbat” Sneddon, o figură-cheie în ambele procese de molestare ale lui Michael, a fost chemat din zona Lynwood-Compton. Viaţa din L.A. e departe de „Thriller”-ul lui Michael Jackson, dar cele două cazuri s-au ciocnit la un moment dat.
Poliţiştii care au sperat că din cazul lui Rodney King li se va ridica statuie, s-au trezit până la urmă implicaţi într-un proces sub acuzaţia de abuz de forţă. Procesul s-a mutat în final la Simi Valley, locul unde trăiesc mulţi poliţişti care nu s-au putut acomoda să vieţuiască omeneşte în L.A. Verdictul nu a impresionat prea multă lume. Poliţiştii au fost mutaţi la altă secţie, iar oraşul a explodat în data de 29 aprilie 1992. Foarte predictibil. În timp ce Oraşul Îngerilor este probabil cel mai divers din punct de vedere al populaţiei, din S.U.A., totodată este şi segregat în funcţie de venituri. Unii se plimbă pe străzi în hangare pe roţi, iar alţii muncesc din greu pe nimica toată. Iar la interfaţa dintre cele două categorii mocnesc resentimentul şi invidia.
După un timp în care oamenii au putut privi cu groază cum şoferi albi erau traşi din maşinile lor şi bătuţi, proprietari coreeni de magazine împuşcaţi de tâlhari, şi un miliard de dolari risipiţi în incendii şi tâlhării, resentimenul mocnit a devenit revoltă făţişă. Guvernanţii din L.A. s-au străduit să ţină sub control orice consecinţă a rebeliunii. Acelaşi cântec şi acelaşi dans au avut loc după răzmeriţa rasială din Watts (un cartier din L.A.) – 1965. care nu a mai fost depăşită ca amploare decât în august 1992 – tot în L.A. Într-un cuvânt, puterea legală din sudul Californiei era în transformare. Polişiştii, procurorii, guvernanţii, erau în fierbere.
În aceşti parametri, procurorul Gil Garcetti a început investigaţiile privind molestarea unui minor de către cel mai mare star pop din lume. Un negru care acum era aproape alb, dar rămânea un afro-american. Şansele ca un procuror din L.A. să aducă astfel de acuzaţii ar fi fost îndepărtate, dacă el dorea să mai rămână procuror districtual încă vreo câteva luni. Oricine îşi poate imagina consecinţele globale ale condamnării celui mai mare entertainer, la doar câteva luni după ce 4 poliţişti fuseseră achitaţi pentru abuz de forţă, deşi înregistrarea video (făcută de George Holliday) care dovedea acest lucru a fost văzută de o lume întreagă. O astfel de acuzare ar fi putut face din revolta lui Rodney King, un adevărat malaxor social.Constrâns de circumstanţe, procurorul Garcetti a predat cazul procurorului districtual din Santa Barbara, pe nume Thomas „Câine Turbat” Sneddon. Şi în cazul lui Michael Jackson, deşi plângerea împotriva lui s-a făcut în L.A., procesul s-a ţinut până la urmă în Santa Barbara, jurisdicţia de care ţinea Neverland. Când Sneddon „Câine Turbat” a înhăţat ciolanul, era deja aţâţat. L-a apucat pe Michael de picior şi nu i-a dat drumul timp de 12 ani. Chiar dacă ştia foarte bine că Barry K. Rothman, avocatul reclamantului, era un escroc care n-avea nicio legătură cu etica ori cu principiile.
„Rothman este escroc profesionist – un ins care refuză să-şi îndeplinească obligaţiile financiare. El nu prea plătşte pe nimeni. După cercetarea profilului său, care conţine o listă de peste 30 de creditori care il urmăresc, am găsit mai mult de 20 de procese civile intentate lui Rothman care au ajuns la Curtea Superioară, câteva plângeri făcute la Comisia de Muncă şi sancţiuni disciplinare pentru trei incidente de malpraxis în California. În 1992, el a fost suspendat pentru un an, chiar dacă suspendarea a fost înlocuită cu un termen de probă.” (investigatorul Ed Marcus, într-un raport înregistrat la Curtea Superioară din L.A., ca parte a unui proces împotriva lui Rothman – sursa: „Gentleman's Quarterly”, octombrie 1994)
În 1992 Rothman era falimentar, conform înregistrărilor Curţii Superioare. La vremea aceea avea datorii de 880.000 USD şi nu era solvabil (nu avea proprietăţi). Prima plângere împotriva lui Michael a fost depusă de Rothman şi de reclamantul Evan Chandler, în 1993. Într-o conversaţie cu soţul fostei sale soţii (scuze dacă pare o înjurătură – lol), Dave Schwartz, Chandler îl descrie extrem de picant pe Rothman în termeni de „cel mai scârbos fiu de căţea”, care nu-şi doreşte decât „să iasă în faţă cât de mult poate (n.m. ceva în genul piţipoancelor de la noi de la TeVe) şi să umilească rău, cât de mulţi oameni poate. E scârbos, diavolesc, şmecher şi e ahtiat după publicitate.” Când Schwartz l-a întrebat dacă asta il ajută pe băiat, Chandler a replicat: „Asta nu e relevant pentru mine. Toată treaba asta va lovi in oricine şi va distruge pe oricine care apare in cale. Va fi un masacru, dacă nu obţin ce vreau.”
Şi ce voia Chandler ?... Bani, desigur. Dar cel mai important, voia să o lovească inclusiv pe fosta lui soţie, ca aceasta să piardă custodia băiatului. Chiar şi avocatul lui June Chandler a spus că aceasta a considerat procesul împotriva lui Michael ca fiind „o farsă”.
Ei bine, această farsă a fost distrusă de avocatul lui Michael, iar Thomas „Câine Turbat” Sneddon nu avea de gând să-şi păteze reputaţia cu o aşa de mare pleaşcă (a se citi „proces împotriva Regelui Pop”) scăpată printre degete. Când acuzaţiile au căzut, Sneddon a spus că băiatul nu voia să coopereze – ceea ce a fost doar o stratagemă menită să mascheze faptul că Sneddon era conştient că nu putea să câştige cazul. După achitare, Michael a fost dat în judecată din nou, de daat aceasta într-un proces civil, pentru ceea ce oamenii obişnuiţi (inclusiv Sneddon) consideră „un munte de bănet”. Era evident că acestea le-au fost intenţiile de la început, ale lui Chandler&Rothman, dar pentru Michael, care în continuare făcea o grămadă de bani, nu a însemnat mare lucru. A plătit şi şi-a văzut de treabă. Nu şi Sneddon. „Câinele Turbat” avea un ciolan imens în faţa ochilor şi nu avea de gând să-l lase să-i scape.
Sneddon a crescut în zona Lynwood–Compton, unde clasa muncitoare era predominant alcătuită din albi. Sneddon a admis că nu a fost niciodată bogat. Astăzi în Compton predomină negrii şi latinii. În tinereţea lui Sneddon, zona era în tranziţie şi era marcată de tensiuni între negri şi albi, la fel cum astăzi altfel de tensiuni apar între rezidenţii de culoare şi cei sud-americani. Unii l-au acuzat pe Sneddon că urmărea o răzbunare, dar este evident că la el era vorba de ceva mai mult visceral. În 1953, un metis de coreean cu negru, veteran de război, s-a stabilit în Compton. Numele lui era Alfred Jackson. Cu pistolul în mână, a risipit o mulţime care se adunase pe când omul încerca să se mute în casa cea nouă. Această poveste a fost un punct crucial de transformare pentru zonă iar după aceea, Compton-ul în care crescuse Sneddon şi care fusese dominat de albi, a devenit o comunittate de negri din clasa de mijloc – iar în toată California nu erau decât câteva. „În statele sudiste există legi care îi ţin pe negrotei la locul lor, dar din păcate pentru rasa albă din California, aici nimic nu-i poate controla... Cred că ar trebui create locuri separate pentru negrotei, unde să locuiască şi să nu mai continue să vină în comunităţile de albi.” (Earl Warren, Guvernator al Californiei între 1946 – 1954, apoi şeful Justiţiei, tot în California, până în 1969).
La întrebarea dacă Sneddon întreţinea cumva sentimentele rasiste în California, avem un exemplu. Într-un proces intentat lui Sneddon de către Thambiah Sundaram, pentru persecuţie, plângerea specifica faptul că la o strângere privată de fonduri, doi avocaţii districtuali s-au referit, în prezenţa lui Sneddon, la un ins pe nume Rajan Ayyar ca la un „negrotei” şi plănuiau să-l urmărească.
Mai mult, Sundaram afirmă că cei trei au discutat despre „ce să facem cu Michael Jackson” şi că se gândeau cum să obţină controlul asupra proprietăţii lui Michael (cea din Santa Barbara) şi să o transforme în podgorie. Dacă stăm să ne gândim puţin la ceea ce coceau ăştia trei, seamănă tare a segregare: să tină negrii afară din Santa Barbara sau cel puţin să-i împuţineze. E cel mai vechi truc segregaţionist, acela de a trânti acuzaţii, a urmări şi persecuta victima până când aceasta pleacă de bunăvoie. În orice caz, era ceva care se potrivea perfect cu fixaţia lui Sneddon pe Michael Jackson, în locul unei determinări raţionale şi legale privind o crimă care ar fi fost comisă, iar acest ceva ar fi avut succes în faţa Curţii. Aceasta deoarece al doilea proces, cel din 2003, a fost exact la fel – o cauză pierdută dinainte – şi pentru aceleaşi motive.
Reclamanţii erau nişte escroci cu ifose, iar lui Sneddon nu i-a luat mult până să compună cel de-al doilea caz. Sincer, era clar că va pierde, dar nu ăsta era scopul acuzării. Scopul era să-l faca pe Michael Jackson să plece din Santa Barbara, pentru ca enclava să rămână un mic paradis alb. La începutul mileniului al III-lea, populaţia de culoare constituia 2,2% din Santa Barbara. Probabil că familia Jackson ar fi trebuit să se mute definitiv în Los Olivos, unde ar fi putut să-şi invite şi prietenii. În fond, de ce să nu facă asta şi Oprah şi Cosby şi alţii care mai au proprietăţi în Santa Barbara... Ar fi putut să-i „facă ziua” lui Sneddon.
Sundaram a fost şi el o victimă a lui Sneddon „Câine Turbat” – si din acelaşi motiv: să-l facă să plece din Santa Barbara. Sundaram l-a dat în judecată pe Sneddon, după ce judecătorul din Santa Barbara a respins acuzaţiile „Câinelui Turbat” pentru că erau ridicole. Erorile de procedură şi persecuţiile penibile ale lui Sneddon au existat şi în cel de-al doilea proces împotriva lui Michael, care a început în decembrie 2003. E greu de crezut că Sneddon nu a întrebat la Protecţia Copilului, înainte să dea cu acuzaţiile, pentru că trei dintre martorii acuzării fuseseră intervievaţi de Protecţia Copilului în februarie 2003. Era o verificare de rutină atât de simplă, încât nu ştiu cine ar crede că Sneddon a fost atât de prost. După cum a specificat Irene Peters, agentul de la Protecţia Copilului, cei trei au negat orice molestare din partea lui Michael Jackson. Mai târziu, în aprilie 2003, irene Peters a mers din nou la mama lui Gavin Arvizo (unul dintre cei trei copii folosiţi de Sneddon în proces) şi din nou i s-a spus că totul e bine. Aceasta nu se potriveşte cu acuzaţiile lui Sneddon din decembrie 2003, în care afirmă că molestarea s-a petrecut între februarie şi martie 2003. Din punctul meu de vedere, ce e mai grav şi de condamnat este ca media nu s-a străduit absolut deloc să faca o investigatie obiectivă. Există un singur cuvânt pentru asta: RUŞINE ! Dacă Sneddon l-a ales pe Michael pentru motivele pe care le-am expus, in esenţă pentru a promova de facto discriminarea rezidenţilor, atunci proasta gestiune a cazului s-ar fi transformat în urmărire selectivă. Ca o ironie, cazul Burrows vs. Jackson din 1953 abolise criteriile rasiale de rezidenţă. Cam asta este ceea ce s-a întâmplat de fapt în Santa Barbara.
Notă: Cazul Burrows vs. Jackson a avut la bază faptul că un grup de proprietari albi din Los Angeles au încheiat o convenţie prin care să restricţioneze accesul în zonă numai la populaţia albă caucaziană şi să-i oblige, dacă intenţionau să vândă ori să închirieze, s-o facă numai albilor. Numai că, mai apoi, unii dintre ei s-au sucit iar ceilalţi i-au dat în judecată pentru pagube produse prin nerespectarea convenţiei. Nu s-a întreprins nicio acţiune împtriva populaţiei non-caucaziene din L.A. Curtea a decis în favoarea acuzaţilor.
● 4 ianuarie 2005: Ali al-Haidari, guvernatorul provinciei Bagdadului, este asasinat de insurgenţii care căutau să împiedice alegerile electorale.
● 6 ianuarie 2005: abuzurile de la Abu Ghraib domină în continuare certurile dintre democraţi şi republicani. Alberto Ganzales spune că S.U.A. trebuie să respecte legile internaţionale şi să nu utilizeze tortura în interogarea suspecţilor, chiar dacă sunt terorişti.
● 10 ianuarie 2005: şeful poliţiei din Bagdad şi fiul său sunt asasinaţi de insurgenţi. Gruparea militantă condusă de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi îşi asumă responsabilitatea.
● 11 ianuarie 2005: Primul-Ministru irakian Ayad Allawi admite că unele zone din Irak sunt prea periculoase pentru a se ţine alegeri.
● 12 ianuarie 2005: Casa Albă anunţă că încetează căutarea armelor de distrugere în masă din Irak (principala justificare a războiului) şi specifică faptul că nu s-au găsit astfel de arme.
● 13 ianuarie 2005: militanţii palestinieni atacă israelienii în Fâşia Gaza. 6 civili mor în acest conflict. Rezervistul Charles Graner este găsit vinovat de un juriu militar în privinţa abuzării prizonierilor din Abu Ghraib
● 14 ianuarie 2005: Ariel Sharon anunţă că nu va recunoaşte autoritatea Preşedintelui palestinian Mahmoud Abbas până când acesta nu ia măsuri împotriva militanţilor. Charles Graner primeşte o sentinţă de 10 ani într-o închisoare militară, pentru faptele din Abu Ghraib.
● 19 ianuarie 2005: Martin Bashir solicită să nu fie chemat ca martor la procesul lui Michael. Procurorii vor ca el să depuna mărturie în legătură cu alte lucruri pe care Michael le-a spus sau le-a făcut şi care nu au fost cuprinse în documentar. Bashir a declarat că „lucrarea” lui vorbeşte de la sine. Bashir a fost, nu după mult timp, angajat de reţeaua de televiziune americană elitistă ABC. 5 maşini-capcană explodează în Bagdad şi ucid 26 persoane, inclusiv câţiva militari irakieni.
● 20 ianuarie 2005: Bush depune jurământul ca Preşedinte şi nu ratează ocazia să se dea în stambă (făcând referire la războiul din Irak, desigur): „Toţi cei care trăiesc în tiranie şi în disperare pot acum să ştie: Statele Unite nu vor ignora asuprirea voastră şi nu îi va scuza pe asupritorii voştri. Când vă veţi cere dreptul la libertate, noi vom fi alături de voi.” (n.m. parcă-l văd cum i-a dat şi-o lacrimă)
● 20 ianuarie 2005: 31 soldaţi americani mor în urma prăbuşirii unui elicopter lângă graniţa iordaniană.
● 30 ianuarie 2005: Michael postează pe website-ul propriu un mesaj video prin care solicită un proces corect. Un proiectil este aruncat asupra Ambasadi Americane din Bagdad şi omoară 2 americani. Aproximativ 8,5 milioane de irakieni – 57% din populaţie – votează în cadrul primelor alageri democratice din ultimii peste 50 de ani. Violenţele din ziua alegerilor ucd peste 40 de persoane, dar procesul votării a fost mai liniştit decât fusese anticipat.
● 31 ianuarie 2005: începe selecţia juraţilor pentru procesul lui Michael.
● 3 februarie 2005: o investigaţie independentă realizată asupra desfăşurării unui program al O.N.U. în Irak descoperă că Benon Sevan, care conducea programul, a încălcat principiile O.N.U. ajutându-şi prietenii să obţină contracte prin care să vândă petrolul irakian.
● 4 februarie 2005: O.N.U. ii suspendă pe Sevan şi pe Joseph Stephanides, un alt oficial implicat în programul respectiv.
● 7 februarie 2005: bush propune planul pentru noul buget. Planul ar costa 2,57 miliarde USD iar pentru a reduce totuşi deficitul, propune creşterea cheltuielilor cu apărarea şi securitatea, scăzând în schimb alocaţiile pentru educaţie, sănătate, agricultură, servicii umane si transporturi. (???)
● 8 februarie 2005: într-un summit la cel mai înalt nivel din ultimii 4 ani, Abbas şi Sharon cad de acord să înceteze actele de violenţă dintre Palestina si Israel.
● 9 februarie 2005: este făcut public un raport critic al Administraţiei Aviatice Federale FAA. Raportul anterior, care a fost ţinut secret, indica faptul că FAA primise avertizări înainte de 11 septembrie 2001, privind intenţiile teroriste din partea Al-Qaeda şi a lui Osama Bin Laden, de a deturna avioane şi a coordona atacuri cu detonatori sinucigaşi.
● 10 februarie 2005: coreea de Nord recunoaşte că deţine arme nucleare şi afirmă că nu se va angaja în discuţii privind dezarmarea.
● 15 februarie 2005: Michael Jackson este dus de urgenţă la spital din cauza unei răceli; începerea procesului este amânată cu o săptămână.
● 18 februarie 2005: 5 sinucigaşi ucid aproape 40 de persoane care participau la o întrunire religioasă prilejuită de Ziua Sfântă a lui Ashura.
● 20 februarie 2005: cabinetul israelian aprobă retragerea din Fâşia Gaza, cu 17 voturi pentru şi 5 împotrivă.
● 23 februarie 2005: într-un scandal asemănător cu cel de la Abu Ghraib, doi soldaţi britanici sunt găsiţi vinovaţi de un juriu militar. Abuzurile asupra prizonierilor s-au petrecut în mai 2003 lângă sudul oraşului irakian Basra.
● 27 februarie 2005: Gavin Arvizo depune mărturie şi, printre altele, povesteşte că îl întreba pe Michael despre relaţia cu fetele, iar Michael îi dădea întotdeauna răspunsul cu „păsările şi albinele”. Concluzia băiatului: „Nu ştia prea multe despre fete. Eu ştiam mai multe decât el.”
● 28 februarie 2005: cel mai sângeros atac al insurgenţilor irakieni: un sinucigas se aruncă în aer în Hilla, omorând 115 persoane care veniseră să se angajeze în Poliţia Irakiană.
● 1 martie 2005: Martin Bashir este chemat în boxa martorilor dar refuză să răspundă la unele întrebări.
● 5 martie 2005: soldaţii americani ţintesc o maşină în care se afla Giuliana Sgrena, jurnalist italian care fusese răpit de insurgentii irakieni şi tocmai fusese eliberată. Sgrena este ranită iar un agent italian care se afla de asemenea în maşină (Nicola Calipari), este ucis.
● 8 martie 2005: grupul militant Hezbollah organizează o demonstraţie pro-Siria în Beitur. Mulţimea care a participat a numărat aproximativ 500.000 de persoane.
● 9 martie 2005: Gavin Arvizo depune mărturie din nou.
● 12 martie 2005: după 10 ani de boicotare a alegerilor, gruparea Hamas declară că va participa cu candidaţi la alegerile legislative palestiniene din iulie.
● 16 martie 2005: in urma înţelegerii dintre Israel si Palestina, palestinienii vor primi controlul asupra a 5 oraşe din zona West Bank – Jericho.
● 21 martie 2005: Guvernul israelian anunţă ca plănuieşte să construiasca 3.500 locuinţe în Maale Adumim, un cartier din West Bank de lângă ierusalim. Palestinienii consideră că această intenţie reprezintă o violare a planului de pace. Un elev de 16 ani din Minnesota, pe nume Jeff Weise, a ucis 9 persoane, inclusiv propriul bunic, apoi s-a impuşcat. Alţi 5 elevi de la Liceul Red Lake au fost de asemenea ucişi.
● 25 martie 2005: Bush anunţă că S.U.A. va vinde Pakistanului avioane cu reacţie de tip F-16 Fighter.
● 28 martie 2005: Jdecătorul Rodney Melville permite ca şi acuzaţiile din trecut (vezi procesul din 1993) împotriva lui Michael Jackson să fie folosite ca probe.
● 31 martie 2005: o comisie de anchetă conslude că declaraţiile lui Bush privind armele ilegale din Irak au fost eminamente eronate şi s-au bazat pe informaţii exagerate primite din surse necredibile, atunci când a justificat necesitatea războiului din Irak.
● 13 aprilie 2005: Janet Arvizo (mama lui Gavin) depune mărturie, de partea acuzării. Cei care au fost de faţă spun că femeia se comporta ciudat, işi tot frământa mâinile şi părea că ascunde ceva.
● 20 aprilie 2005: Asociaţia Naţională a Educaţiei şi districtele şcolare din Michigan, Texas şi Vermont intentează proces, afirmând că statelor li s-a cerut să sponsorizeze pretenţiile Guvernului Federal – ceea ce reprezintă o violare a Legii „Niciun Copil Lăsat în Urmă”.
● 21 aprilie 2005: un elicopter civil este doborât în Irak. 11 persoane, dintre care 6 americani care lucrau pentru Compania de Securitate Blackwater, au murit în atac.
● 22 aprilie 2005: Zacarias Maoussaoui pledează vinovat de a fi făcut parte dintr-un plan de deturnare, dar neagă implicarea în atacurile de la 11 septembrie 2001. Investigatorii scandalului de la Abu Ghraib exonerează toţi ofiţerii de vârf implicaţi în abuzuri. Unul singur este găsit vinovat şi numai pentru neglijenţă în serviciu.
● 28 aprilie 2005: Debbie Rowe (fosta soţie a lui Michael) declară că nu a obligat-o nimeni să-l laude pe Michael în “Living With Michael Jackson”. Ea continuă să susţină că Michael este un tată bun şi minunat în relaţia cu copiii şi îi numeşte pe angajaţii lui (dintre care unii au venit ca martori de partea acuzării) “vulturi hrăpăreţi”.
● 30 aprilie 2005: Primul-Ministru Italian, Silvio Berlusconi, îi exonerează pe soldaţii americani care l-au ucis pe agentul italian Nicola Calipari la 5 martie 2005.
● 1 mai 2005: insurgenţii continuă seriile de atacuri în Irak, care s-au intensificat după formarea noului guvern irakian.
● 3 mai 2005: FED măreşte dobânda de referinţă la 3% – este a opta creştere în mai puţin de un an.
● 5 mai 2005: apărarea încearcă să-i determine pe Janet Arvizo şi pe angajaţii lui Michael să depună mărturie că Michael Jackson nu a abuzat pe nimeni.
● 9 mai 2005: în cea mai mare ofensivă din ultimele luni, Marina Militară Americană atacă insurgenţii din vestul Irak-ului, omorând aproximativ 100 de persoane.
● 11 mai 2005: Macaulay Culkin vine la boxă şi neagă că ar fi fost abuzat. În plus, adaugă că aceste acuzaţii sunt ridicole. Dar recunoaşte că a dormit în patul lui Michael. În Irak, aproape 80 de personae sunt ucise în atacuri simultane în 3 oraşe. În urma violenţelor din ultima lună au murit 80 de americani şi 800 de irakieni. Proteste anti-americane ale unor studenţi în Islamabad, Afganistan, se termină cu 4 morţi, după ce Poliţia a deschis focul asupra manifestanţilor. Studenţii protestaseră împotriva pângăririi Coranului de către paznicii americani din închisoarea Guantanamo (Cuba).
● 12 mai 2005: alte proteste in Afganistan şi Pakistan se finalizează cu 17 morţi.
● 16 mai 2005: sub presiunea Casei Albe, ziarul „Newsweek”, care publicase articolul despre pângărirea Coranului, a trebuit să retracteze.
● 23 mai 2005: Bush şi Hamid Karzai se întâlnesc, semnează un parteneriat strategic privind lupta împotriva extremismului islamic, adoptarea unor instituţii democratice şi încetarea comerţului ilegal cu opiu din Afganistan.
● 24 mai 2005: Jay Leno afirmă că a primit mesaje ciudate de la Gavin Arvizo, dar că biatul nu a cerut bani, niciodată.
● 25 mai 2005: Apărarea încheie după numai 3 saptămâni cu confirmarea că Michael Jackson nu se va opune hotărârii juriului. Judecătorul permite ca o înregistrare video cu interogarea lui Gavin Arvizo de către poliţie să fie folosită ca probă, aproape de sfârşitul procesului. FBI dezvăluie documente din 2002 şi 2003 care includ plângeri ale deţinuţilor din Guantanamo că anchetatorii au pângărit Coranul. Una dintre plângeri se referea la faptul că gardianul a aruncat un exemplar din Coran în toaletă.
● 29 mai 2005: francezii resping, cu 55%, Constituţia UE, într-un referendum naţional.
● 1 iunie 2005: Judecătorul Melville dă juriului posibilitatea de a renunta la una dintre acuzaţii. El afirma că juriul poate decide că Michael i-a dat alcool lui Gavin dar nu l-a abuzat şi ar primi o pedeapsă mai mică (până la 1 an de închisoare). Constituţia UE în pericol – după francezi, e rândul germanilor să o respingă, cu 61,60%.
● 2 iunie 2005: Apărarea şi acuzarea îşi prezintă pledoariile finale. Este ultima şansă de a convinge juriul. Avocatul lui Michael, Thomas Mesereau, spune că cei din familia Arvizo sunt „actori şi mincinoşi”, în timp ce procurorul Ron Zonen spune că „la Neverland s-a întâmplat ceva teribil de ilegal”.
● 3 iunie 2005: Juriul începe deliberările în procesul lui Michael Jackson. Investigaţia militară de la Guantanamo conclude că au fost 5 cazuri în care s-a procedat greşit cu Coranul dar că nu au găsit dovezi că ar fi fost aruncat în toaletă.
● 6 iunie 2005: Marea Britanie suspendă referendumul naţional privind Constituţia UE, de teamă să nu se întâmple ca în Franţa şi Germania.
● 12 iunie 2005: câteva bombe explodează în Iran (Ahvaz şi Teheran). Oficialii spun că teroriştii vor să împiedice alegerile electorale anunţate.
● 13 iunie 2005: Michael Jackson este găsit nevinovat la toate capetele de acuzare.
● 16 iunie 2005: leaderii UE abandonează planurile de a ratifica Constituţia până în 2006.
● 20 iunie 2005: Coaloţia anti-siriană condusă de Saad Hariri, fiul fostului Prim-Ministru obţine majoritatea parlamentară în Liban, după 4 runde electorale.
● 23 iunie 2005: 4 femei, soldaţi în armata americană, sunt victimele unui atac sinucigaş în Falluja. Contrazicând declaraţiile recente ale vicepreşedintelui Dick Cheney, cum că insurgenţa din Irak „îşi trăieşte ultimele chinuri”, Generalul John Abizaid afirmă în faţa congresului American ca puterea insurgenţei este la fel ca în urmă cu 6 luni.
● 24 iunie 2005: Italia solicită mandat de arestare pentru angajaţi ai CIA, care au arestat un cleric egiptean în Milano, apoi l-au transferat în Egipt unde l-au torturat, în baza suspiciunilor că ar fi avut legături cu Al-Qaeda.
● 27 iunie 2005: un audit întocmit de democraţi arată că Pentagonul a contestat cheltuieli de 1 miliard USD, prezentate de Halliburton în urma lucrărilor efectuate în Irak.
Cea de a doua parte a anului 2005 continuă în acelaşi registru: Israelul şi Palestina joacă bambilici pe Fâşia Gaza, insurgenţii continuă să atace în stânga şi-n dreapta; Coreea de Nord îşi continuă liniştită programul nuclear; Al-Qaeda e în continuare suspectată de o grămadă de chestii, dar rămâne cu suspectarea, pentru că nu se găsesc dovezi; Bush e la fel de incoerent ca şi în primul mandat. Iar ştirile din faţă, ca de obicei, sunt ocupate cu Michael Jackson şi orice (mai puţin adevăr, mai mult invenţie) care e legat de el. Ca noutăţi: începe procesul lui Saddam Hussein (un circ destul de similar cu cel al Ceauşeştilor) şi uraganul Katrina care îi loveşte din greu pe cetăţenii americani nevinovaţi. Iar în Africa şi în lumea largă, milioane de copii suferă în continuare din cauza lipsurilor şi a violenţei. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu se va schimba.
● 1 ianuarie 2004: Companiile aeriene britanice şi mexicane îşi anulează zborurile către SUA, la cererea Administraţiei Bush, care declară că se teme de atacuri teroriste.
● 4 ianuarie 2004: leaderii afgani aprobă noua Constituţie. Ţara se va numi Republica Islamică Afganistan, Hamid Karzai va fi noul preşedinte.
● 5 ianuarie 2004: Oficialii de la Casa Albă declară că cercetătorii pakistanezi au oferit Libiei, Iranului şi Coreei de Nord tehnologia necesară pentru a construi arme nucleare.
● 8 ianuarie 2004: un elicopter american de tip Black Hawk se prăbuşeşte în Nuaymyia, lângă Falluja. 9 soldaţi sunt ucişi.
● 9 ianuarie 2004: lui Saddam Hussein i se acordă statutul de prizonier de război. Crucea Roşie va avea acces la el.
● 11 ianuarie 2004: consiliul religios al Iranului descalifică pentru cirsa parlamentară peste 3.600 de candidati reformişti.
● 16 ianuarie 2004: Michael Jackson pledează nevinovat în faţa Curţii.
● 18 ianuarie 2004: Un sediu din Bagdad ocupat de americani este atacat de un sinucigaş cu bombe. Cel puţin 20 de persoane, majoritatea cetăţeni irakieni, au murit.
● 23 ianuarie 2004: inspectorul-şef CIA, specialist în arme, David Kay, afirmă că echipa sa, formată din 1.400 membri, nu a găsit nicio dovadă a existentei armelor chimice, biologice ori nucleare, în Irak.
● 24 ianuarie 2004: David Kay solicită o invastigaţie independentă, înainte de a se mai continua războiul din Irak.
● 26 ianuarie 2004: un ciber-vierme, denumit MyDoom sau Novarg, este infiltrat în servere prin internet. Unul din 12 mesaje de email sunt infestate.
● 8 februarie 2004: Bush declară într-o emisiune la NBC că, deşi inspectorii nu au găsit arme interzise în Irak, războiul a fost justificat pentru că Saddam Hussein avea capacitatea de a produce astfel de arme (Helo ?)
● 12 februarie 2004: doi foşti angajaţi ai Halliburton acuză compania petrolieră, care a obţinut fără licitaţie dreptul de a executa proiectele de reconstrucţie a Irak-ului, că este subordonată Armatei Americane. Halliburton, care era condusă de Dick Cheney, este investigată de nişte agenţii guvernamentale. Dar această ştire este eclipsată de oficierea căsătoriei a peste 85 de cupluri gay din San Francisco.
● 18 februarie 2004: un tren explodează în Iran, omorând peste 300 de oameni.
● 26 februarie 2004: Claire Short, fost membru al cabinetului lui Tony Blair, declară că Agenţia Britanică de Spionaj a utilizat echipament electronic pentru a-l spiona pe Secretarul General O.N.U. Kofi Annan, cu câteva săptămâni înainte de invazia din Irak.
● 11 martie 2004: cel puţin 10 bombe explodează aproape simultan în 4 metrouri din Madrid la oră de vârf, omorând 202 persoane şi rănind alte 1.400.
● 14 martie 2004: oficialii spanioli declară că au găsit o înregistrare video care dovedeşte că Al-Qaeda este responsabilă de exploziile din 11 martie.
● 16 martie 2004: trupele pakistaneze atacă militanţi din sudul regiunii Waziristan, aflat la graniţa cu Afganistanul, în urma zvonurilor că acolo s-ar afla Ayman al-Zawahiri, al doilea ca ierarhie în conducerea Al-Qaeda.
● 18 martie 2004: în timpul unei vizite la Islamabad, Colin Powell declară că Pakistanul va fi „un aliat major non-NATO”. Titlul va acorda Pakistanului accesul la tehnologia americană militară şi antiteroristă.
● 20 martie 2004: violenţa ia amploare în Kosovo. Zeci de oameni sunt ucişi în confruntările dintre sârbi şi etnicii albanezi.
● 21 martie 2004: foşti şi actuali oficiali (Secretarul de Stat Colin Powell, Secretarul Apărării Donald Rumsfeld şi alţi membri ai Administraţiei) sunt chemaţi să depună mărturie în faţa comisiei de Anchetă privind evenimentele din 11 septembrie 2001.
● 22 martie 2004: Forţele Israeliene îl ucid, printr-o rachetă-proiectil, pe leaderul şi fondatorul grupării militante Hamas, Sheik Ahmed Yassin si pe alţi 7 membri Hamas.
● 24 martie 2004: Richard Clarke, fost şef al contraterorismului în Administraţia Bush, depune mărturie şi critică modul în care Administraţia Bush s-a ocupat de Al-Qaeda.
● 26 martie 2004: 8 soldaţi pakistanezi sunt luaţi ostatici de militanţii afgani şi sunt mai apoi găsiţi morţi. Se presupune că au fost executaţi.
● 29 martie 2004: NATO primeşte în rândurile sale 7 noi state-membre: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.
● 31 martie 2004: o mulţime de irakieni împuşca şi apoi târăşte pe străzile oraşului Falluja 4 civili americani. În aceeaşi zi, Afganistanul primeşte donatii şi împrumuturi în valoare de peste 4,4 miliarde USD, dintre care mai mult de jumătate (2,3 miliarde) provin de la S.U.A. NATO declară de asemenea că Afganistanul va mai primi 8 miliarde USD în următorii 3 ani.
● 1 aprilie 2004: Casa Albă recunoaşte că a ascuns documente ce conţineau mii de pagini cu informaţii referitoare la atacuri teroriste plănuite asupra S.U.A., încă de pe vremea lui Clinton.
● 3 aprilie 2004: un alt sinucigaş se aruncă în aer în Madrid.
● 4 aprilie 2004: 8 americani mor în urma unui atac ordonat de clericul şiit Moktada al-Sadir.
● 6 aprilie 2004: 12 soldaţi din marina militară a S.U.A. sunt ucişi într-o bătălie cu insurgenţii suniţi.
● 7 aprilie 2004: S.U.A. raportează că şiiţii şi suniţii, care înainte erau duşmani între ei, acum s-au aliat împotriva ocupaţiei americane.
● 8 aprilie 2004: Consilierul privind Securitatea naţională Condoleezza Rice depune mărturie în ancheta privind 9/11 şi declară că Preşedintele Bush fusese prevenit asupra unor activităţi suspecte ale teroriştilor în S.U.A., înainte de atacuri. În aceeaşi zi, militanţii irakieni iau ostatice 12 persoane, printre care 3 civili japonezi.
● 9 aprilie 2004: un lucrător american în Irak este luat ostatic de asemenea.
● 11 aprilie 2004: S.U.A. ordonă încetarea focului în Falluja. Doi membri ai Guvernului Irakian demisionează în semn de protest pentru ofensiva americană în Falluja.
● 13 aprilie 2004: într-o conferinţă de presă televizată, Bush declară că dacă abandonează lupta din Irak în toiul violenţelor în urma cărora au murit mai mult de 85 americani în 2 săptămâni, acest lucru va declanşa un puternic sentiment anti-american în toată lumea. Thomas Kean, preşedintele comisiei independente care a investigat atacurile teroriste de la 9/11, afirmă că „FBI este o agenţie care nu funcţionează”. Fostul director al FBI, Thomas Pickard, declară în anchetă că Procurorul general John Ashcroft a refuzat să accepte contraterorismul ca prioritate a FBI şi i-a spus lui Pickard că nu vrea să audă despre ameninţări teroriste. Desigur, Ashcroft neagă că ar fi făcut aceste declaraţii. (n.m. problema terorismului a devenit o minge de ping-pong care este pasată acum de la unii la alţii). În raportul preliminar, comisia de anchetă 9/11 spune că CIA nu a luat în seamă, înainte de 9/11, câteva avertizări importante legate de terorişti.
● 17 aprilie 2004: numărul ostaticilor din Irak a ajuns la 40.
● 19 aprilie 2004: S.U.A. declară că va opri ofensiva în Falluja dacă insurgenţii sunt de acord să se predea.
● 21 aprilie 2004: Curtea decide că există suficiente motive pentru ca procesul lui Michael să aibă loc. 5 atacuri suicidare coordonate, ucid 68 de persoane în Basra, Irak.
● 22 aprilie 2004: are loc o explozie masivă a unui tren în Ryongchon, Coreea de Nord. Sute de oameni sunt ucişi.
● 25 aprilie 2004: Michael Jackson îşi schimbă avocaţii.
● 29 aprilie 2004: George Bush şi Dick Cheney sunt audiaţi, cu uşile închise, de comisia de anchetă a evenimentelor din 9/11.
● 30 aprilie 2004: Michael Jackson pledează „nevinovat” pentru toate cele 10 capete de acuzare, inclusiv cea de răpire a unui minor. Postul de televiziune CBS arată (în emisiunea „60 minute”) fotografii făcute la sfârşitul anului 2003, care prezintă abuzurile (inclusiv ucideri) săvârşite de soldaţii americani asupra prizonierilor de război irakieni în închisoarea Abu Ghraib. Imaginile declanşează furia întregii lumi şi în special în Estul Mijlociu. În încercarea de a restabili pacea în zonă, S.U.A. transferă securitatea volatilă a oraşului Falluja, în mâna irakienilor. Comanda este preluată de Jasim Muhammad Saleh, fost general al Gărzii Republicane a lui Saddam Hussein. Oficiali de stat interzic utilizarea, pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie, a 14.000 maşini electronice de vot manufacturate de Diebold Inc., din cauza suspiciunii de fraudă electorală. (n.m. Diebold Inc. a intrat în afacerea cu maşini de vot în 2001, cumpărând drepturile de la Global Election Systems, care se ocupa de treaba asta din 1991).
● 3 mai 2004: Partidul primului-ministru israelian votează împotriva propunerii acestuia de a se retrage din Fâşia Gaza. Jasim Muhammad Saleh este înlocuit cu Muhammad Latif la comanda securităţii oraşului Falluja.
● 5 mai 2004: într-un interviu acordat televiziunii arabe, Bush numeşte abuzurile făcute de soldaţii americani asupra prizonierilor irakieni: „dezgustătoare” şi îl dojeneşte pe Secretarul Apărării Dinald Rumsfeld că nu l-a informat despre acele fotografii mai devreme. În altă ordine de idei, Bush solicită un buget militar de încă 5 miliarde USD pentru operaţiunile din Irak.
● 6 mai 2004: altă bombă explodează în Madrid. Avocatul american Brandon mayfield este arestat, ca urmare a existenţei unor dovezi că ar fi fost implicat.
● 8 mai 2004: o înregistrare video difuzată pe un web site islamist prezintă decapitarea lui Nicholas Berg, un afacerist de 26 de ani. Este suspectat militantul islamist iordanian Abu Musab al-Zarqawi.
● 10 mai 2004: Numărul celor care cer dmiterea lui Donald Rumsfeld creşte de la o zi la alta, însă Bush îl susţine făţiş: „faci o treabă superbă. Eşti un secretar al apărării puternic, iar naţiunea noastră îti datorează multă recunoştinţă.”
● 11 mai 2004: Bush impune sancţiuni economice Siriei, citând implicarea acesteia în acţiunile grupurilor teroriste.
● 12 mai 2004: membrii Congrasului American vizionează alte 1.800 de fotografii şi filme care înfăţişează abuzurile soldaţilor americani asupra prizonierilor de război. Mulţi dintre ei spun că acestea sunt cu mult mai oribile decât precedentele, care fuseseră făcute publice.
● 19 mai 2004: Curtea Marţială începe judecata in cazul de abuz din Irak. Caporalul Jeremy Sivits pledează vinovat pentru unele dintre acuzaţii. Dispute în Irak: S.U.A. declară că atacul în care au murit peste 40 de oameni a fost ţintit asupra unui adăpost în care se aflau terorişti; irakienii declară că victimele nu erau decât nişte nuntaşi.
● 25 mai 2004: Armata Americană dezvăluie un document, datat 5 mai 2003, care arată că abuzurile soldaţior americani asupra prizoinerilor de război au început în Afganistan la sfârşitul anului 2002 şi au durat până în aprilie 2004.
● 28 mai 2004: Judecătorul Rodney Melville stabileşte data începerii procesului lui Michael Jackson pentru 13 ianuarie 2005. Subiectul Michael Jackson va ţine însă primele pagini ale ziarelor tot anul 2004.
● 4 iunie 2004: Ariel Sharon concediază 2 membri ai cabinetului său, care s-au opus propunerii de a se retrage din Fâşia Gaza.
● 12 iunie 2004: Cetăţeanul american Paul Johnson Jr., inginer, care trăia în Arabia Saudită, este răpit de membrii unei celule Al-Qaeda. Ministrul de Externe al noului Guvern irakian, Bassam Salih Kubba este ucis în nord-vestul Bagdadului.
● 13 iunie 2004: un alt membru al Guvernului irakian este ucis de insurgenţi în vestul Bagdadului.
● 16 iunie 2004: Ministrul Petrolului din Irak este ucis în Kirkuk. Comitetul de anchetă a evenimentelor din 9/11 raportează că nu există nicio legătură între Al-Qaeda şi Irak. Raportul sugerează că reacţiile Casei Albe la atacurile din 11 septembrie 2001 au fost haotice. Comisia, de esemenea, nu a găsit nicio dovadă că Guvernul saudit ori alti oficiali au finanţat Al-Qaeda.
● 17 iunie 2004: David Passaro, coordonator CIA, este acuzat că a bătut crunt un deţinut afgan, la baza militară americană din Afganistan. Prizonierul a murit după 2 zile de abuzuri.
● 18 iunie 2004: Paul Johnson este decapitat. Câteva ore mai târziu, oficiali saudiţi ucid 4 leaderi ai celulei Al-Qaeda.
● 19 iunie 2004: o serie de raiduri aeriene americane, care îl ţinteau pe teroristul Abu Musab al-Zaraqawi, ucid câteva zeci de persoane. Abu Musab al-Zaraqawi nu este printre ele.
● 23 iunie 2004: S.U.A. se oferă să ajute Coreea de Nord cu petrol şi o „garanţie provizorie a securităţii” dacă acceptă să-şi dezvăluie detaliile programului de arme, să permită inspecţii şi să renunţe la programul nuclear.
● 24 iunie 2004: Coreea de Nord ameninţă că va testa una dintre armele sale nucleare.
● 28 iunie 2004: la summitul din Istanbul, leaderii NATO refuză să contribuie cu trupe în Irak dar sunt de acord să antreneze soldaţii irakieni.
● 1 iulie 2004: Saddam Hussein împureună cu 11 locotenenţi ai săi sunt trimişi în judecată pentru crime împotriva umanităţii.
● 14 iulie 2004: Jamaat al-Tawhid, grupul militant condus de al-Zarqawi, anunţă că a decapitat un şofer de camion bulgar.O maşină-capcană explodează în afara unui cartier militar american din Bagdad, ucigând 10 persoane. Un raport afirma că guvernul s-a bazat pe un serviciu extrem de defectuos pentru a-i „face jocurile” în războiul din Irak.
● 18 iulie 2004: Ministrul irakian al Apărării este asasinat.
● 19 iulie 2004: un tanc plin cu explozibil sare in aer lângă un sediu de poliţie din Bagdad.
● 22 iulie 2004: Inspectorul general al armatei S.U.A. îşi prezintă concluziile: abuzurile din închisoarea Abu Ghraib nu reprezintă o problemă a sistemului. Afirmaţia sa contrazice rapoartele anterioare.
● 26 iulie 2004: încep lucrările Convenţiei Naţionale a Democraţilor. Senatorul John Kerry este nominalizat ca şi candidat pentru cursa prezidenţială din partea Partidului Democrat. John Kerry acceptă nominalizarea.
● 27 iulie 2004: Judecătorii sunt de acord cu cererea apărării lui Michael Jackson privind amânarea procesului până pe data de 31 ianuarie 2005. 5 foşti oficiali ai Holy Land Foundation sunt acuzaţi de a fi deturnat mai mult de 12 milioane USD către teroriştii palestinieni. Doi alti leaderi care erau urmăriţi de FBI au părăsit ţara în timp ce se aflau sub anchetă.
● 28 iulie 2004: cel puţin 70 persoane au murit din cauza unui sinucigaş care a explodat lângă o staţie de poliţie din bakuba. Forţele irakiene împreună cu trupe străine atacă insurgenţii din sudul Bagdadului, ucigând 35 de militanţi.
● 30 iulie 2004: Primul-Ministru pakistanez Shaukat Aziz supravieţieşte unei tentative de asasinat din partea unui sinucigaş. O.N.U. adoptă o rezoluţie în privinta Sudanului: Consiliul de Securitate cere Sudanului să dezarmeze miliţia din Darfur. Casa Albă preconizează că deficitul federal pentru anul fiscal 2004 se va situa în jurul a 445 miliarde USD – cel mai mare deficit din istorie. Rata de creştere economică este raportată la 3% în trimestrul al doilea 2004, în scădere faţă de 4,5% în primul trimestrul întâi 2004.
● 1 august 2004: 4 biserici creştine sunt atacate cu maşini-capcană în Bagdad şi Mosul. Aproximativ 12 persoane au pierit în incidente.
● 3 august 2004: autorităţile britanice îl reţin pe Abu Issa al-Hindi, care se presupune că a cercetat potenţialele ţinte din New York în 2000 şi 2001. Totodată, sunt arestaţi şi alţi potenţiali terorişti implicati în 9/11.
● 10 august 2004: Administraţia Bush le dă mâna liberă agenţilor de vamă. Noul sistem le va permite să deporteze străinii aflaţi ilegal în S.U.A., fără vreo audiere în faţa judecătorului de imigraţii. Bush îl nominalizează pe Porter Goss ca şef al CIA. Senatul trebuie să confirme nominalizarea.
● 14 august 2004: 21 persoane, printre care doi oficiali din ministerul de interne, sunt ucise în Afganistan.
● 16 august 2004: Pentagonul anunţă că va retrage între 60.000 şi 70.000 militari din Europa şi Asia în următorii 10 ani.
● 16 august 2004: 8 persoane sunt acuzate de conspiraţie în scopul comiterii de crimă şi de alte acţiuni teroriste.
● 24 august 2004: Vicepreşedintele Dick Cheney susţine dreptul de a se casători al cuplurilor gay, afirmând că oamenii trebuie să fie liberi să se implice „în orice fel de relaţii”. Între timp, în decursul anului 2004, câteva state americane s-au aprobat prin lege căsătoriile gay. Secretarul Apărării james Schlesinger declară că „tehnicile de interogare” folosite de americani în închisoarea Abu Ghraib violează legile militare.
● 25 august 2004: două avioane ruseşti cu pasageri se prăbuşesc, la interval de câteva minute, ucigând 90 de persoane.O investigaţie a Armatei, condusă de Generalul George Fay, respinge declaraţiile anterioare că abuzurile sunt limitate la câţiva gardieni militari şi afirmă că atât soldaţii, cât şi ofiţerii americani sunt vinovaţi.
● 26 august 2004: Biroul Census raportează că rata sărăciei a crescut în 2003 faţă de 2002 în S.U.A. la fel, ponderea persoanelor neasigurate.
● 29 august 2004: autorităţile ruse confirmă că au găsit urme de explozibil în avioanele prăbuşite şi declară incidentele ca fiind acte de terorism. O bombă explodează în Kabul, într-un atac asupra unei companii americane care asigură securitatea Preşedintelui Hamid Karzai. Cel puţin 7 persoane sunt ucise.
● 30 august 2004: Convenţia republicană îşi deschide lucrările. Delegatii îl nominalizează pe George Bush candidat la alegerile prezidenţiale. Bush se declară nesigur că S.U.A. va iesi complet victorioasă din războiul antiterorist. „Nu cred că vom câştiga. Dar cred că putem să condiţiile pentru ca cei care utilizează teroarea să nu mai fie acceptaţi în unele părţi ale lumii.”
● 31 august 2004: o femeie se aruncă în aer într-o staţie de metrou de lângă Moscova, omorând 9 persoane şi rănind mai mmult de 50. Două autobuze explodează în Beersheba, Israel. Militanţii Hamas îşi asumă responsabilitatea.
● 6 septembrie 2004: o maşină-capcană explodează lângă un convoi de soldaţi americani şi irakieni. 7 soldaţi din Marina Militară Americană sunt ucişi
● 9 septembrie 2004: doi generali ai Armatei S.U.A. recunosc că CIA a cerut ca armata să ascundă un mare număr de prizonieri, de inspectorii Crucii Roşii. Un raport anterior spunea că numai 8 prizonieri au fost ţinuţi în secret.
● 15 septembrie 2004: Secretarul General al O.N.U., Kofi annan, declară că războiul din Irak este ilegal şi a violat carta O.N.U.
● 17 septembrie 2004: Michael Jackson şi familia sa urmăresc audierea înregistrată a mamei reclamantului (Gavin Arvizo).
● 20 septembrie 2004: grupul militant condus de Abu Musab al-Zarqawi execută un cetăţean american pe nume Eugene Armstrong, care lucra în Bagdad.
● 21 septembrie 2004: acelaşi grup militant pretinde că a mai executat un cetăţean, pe nume Jack Hensley. În adresarea anuală către O.N.U., Bush declară că războiul a fost justificat iar Irak-ul se îndreaptă acum către stabilitate.
● 22 septembrie 2004: printr-o decizie a Curţii Supreme, Departamentul de Justiţie îl eliberează, după aproape 3 ani de închisoare în Guantanamo, pe Yaser Hamdi, cetăţean american, care fusese reţinut în Afganistan şi acuzat de legături cu Al-Qaeda.
● 27 septembrie 2004: Departamentul de Justiţie acuză FBI-ul de a fi întârziat foarte mult cu traducerile înregistrărilor audio ce ar putea fi folosite în războiul împotriva terorismului şi că a şters din computere unele dintre înregistrări.
● 30 septembrie 2004: două maşini-capcană explodează în Irak, omorând 41 persoane, dintre care 34 copii. Trupele israeliene atacă o tabără palestiniană din Fâşia Gaza. Aproape 30 palestinieni şi 3 israelieni sunt ucişi.
● 4 octombrie 2004: Rumsfeld declară la şedinta CFR (Council of Foreign Relations) că el nu vede nicio dovadă clară a vreunei legături între Al-Qaeda şi Irak. (n.m. dar oare a văzut-o cineva până acum?... toate faptele şi datele prezentate arată clar că Saddam Hussein nu avea nicio legătură cu Al-Qaeda. Iar războiul a fost iniţiat tocmai sub preteztul acestei legături).
● 6 octombrie 2004: raportul final al inspectorului-şef Charles Duelfer spune că Irak-ul distrusese esenţialmente toate armele ilegale pâna la sfârşitul anului 1991 şi că nu avea niciun program de astfel de armament în desfăşurare.
● 14 octombrie 2004: insurgentii au detonat două bombe în Zona Verde, unde se află sediile oficialităţilor irakiene şi ale Ambasadei Americane.
● 16 octombrie 2004: după 17 zile de ofensivă şi un bilanţ de 109 palestinieni ucişi, trupele israeliene declară că se retrag din Gaza.
● 24 octombrie 2004: 50 de soldaţi irakieni sunt executaţi de insurgenţii loiali lui Abu Musab al-Zarqawi.
● 25 octombrie 2004: „New York Times” scrie că aproximativ 300 tone de explozibil puternic a dispărut din sectorul militar Al Qaqaa, la un timp după ce S.U.A. a început războiul asupra Irak-ului, în 2003.
● 2 noiembrie 2004: cu un procent de 60%, Bush este reales preşedinte, în urma celor mai controversate alegeri din istoria S.U.A. Aspectele-cheie în alegeri au fost terorismul şi securitatea, continuarea războiului din Irak, locurile de muncă şi sănătatea.
● 3 noiembrie 2004: Kerry cedează în favoarea lui Bush suficiente voturi pentru ca acesta să câştige. Bush a obţinut de asemenea votul popular, din partea a 51% din electori (peste 3,5 milioane oameni).
● 8 noiembrie 2004: trupele S.U.A. lansează atacuri asupra oraşului Falluja, care se afla sub controlul insurgenţilor din mai 2004.
● 9 noiembrie 2004: Fostul cabinet al lui Bush din timpul primului mandat este obligat să-şi dea demisia.
● 12 noiembrie 2004: sunt făcute publice rezultatele sondajului Gallup, efectuat între 7 – 10 noiembrie, cu scopul de a cerceta opinia publică în legătură cu politica Administraţiei Bush. Media însă s-a concentrat la maximum asupra lui Michael Jackson, aşa încât rezultatele sondajului abia au fost băgate în seamă, şi asta numai în paginile din coadă ale câtorva ziare din provincie. În linii mari, sondajul arată că majoritatea cetăţenilor nu este de acord cu politica externă dusă de Bush, consideră că acesta nu are niciun plan coerent de a manageria situaţia din Irak ori terorismul internaţional şi este de părere că S.U.A. trebuie să se retragă din Irak (n.m. se vor mai face astfel de sondaje, până în 2007, şi toate vor avea aceeaşi soartă).
● 14 noiembrie 2004: americanii preiau controlul asupra Falluja.
● 16 – 29 noiembrie 2004: Bush işi inlocuieşte membrii cabinetului. Consilierul privind Securitatea Naţională, Condoleezza Rice, este numit Secretar de Stat.
● 30 noiembrie 2004: în „New York Times” se publică un raport al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, care afirmă că personalul militar a abuzat fizic şi psihologic deţinuţii din închisoarea din Guantanamo Bay, Cuba, într-un mod care poate fi descris ca tortură. Raportul indică, de asemenea, ca şi personalul medical este implicat în actele de tortură.
● 4 decembrie 2004: Poliţia face un raid la Neverland pentru a doua oară.
● 6 decembrie 2004: Consulatul american din Jidda, Arabia Saudită, este atacat. Al-Qaeda este suspectată ca autoare.
● 8 decembrie 2004: Naţiunile Unite raportează ca în lume există 852 milioane de oameni suferinzi de foame cronică, o creştere îngrijorătoare de la 18 milioane câte au fost raportate în 2000. Studiul arată de asemenea că peste 5 milioane de copii mor în fiecare an de foame şi malnutriţie. La baza militară din Kuweit, soldaţii îl întreabă pe Donald Rumsfeld de ce vehiculele lor de transport nu sunt dotate cu echipament de apărare corespunzător.
● 17 decembrie 2004: Bush semnează Reforma Informaţiilor şi Legea Terorismului din 2004.
● 19 decembrie 2004: violenţa ia aploare în Irak: maşini-capcană vizează şiiţii şi muncitorii din Najaf şi Karbala. Peste 60 de oameni sunt ucişi, 120 sunt răniţi.
● 21 decembrie 2004: o bombă explodează în baza militară americană de la Mosul, omorând cel puţin 24 de persoane, dintre care 19 soldaţi americani.
● 22 decembrie 2004: invocând deficitul bugetar tot mai mare, Administraţia Bush decide să reducă suportul pentru programul global anti-foamete.
"They Don't Care About Us" - Michael Jackson, 1996
Skin head, dead head Everybody gone bad Situation, aggravation Everybody allegation In the suite, on the news Everybody dog food Bang bang, shot dead Everybody's gone mad
All I wanna say is that They don't really care about us All I wanna say is that They don't really care about us
Beat me, hate me You can never break me Will me, thrill me You can never kill me Jew me, sue me Everybody do me Kick me, kike me Don't you black or white me
All I wanna say is that They don't really care about us All I wanna say is that They don't really care about us
Tell me what has become of my life I have a wife and two children who love me I am the victim of police brutality, now I'm tired of bein' the victim of hate You're rapin' me of my pride Oh, for God's sake I look to heaven to fulfill its prophecy... Set me free
Skin head, dead head Everybody gone bad trepidation, speculation Everybody allegation In the suite, on the news Everybody dog food black man, black male Throw your brother in jail
All I wanna say is that They don't really care about us All I wanna say is that They don't really care about us
Tell me what has become of my rights Am I invisible because you ignore me? Your proclamation promised me free liberty, now I'm tired of bein' the victim of shame They're throwing me in a class with a bad name I can't believe this is the land from which I came You know I do really hate to say it The government don't wanna see But if Roosevelt was livin' He wouldn't let this be, no, no
Skin head, dead head Everybody gone bad Situation, speculation Everybody litigation Beat me, bash me You can never trash me Hit me, kick me You can never get me
All I wanna say is that They don't really care about us All I wanna say is that They don't really care about us
Some things in life they just don't wanna see But if Martin Luther was livin' He wouldn't let this be
Skin head, dead head Everybody gone bad Situation, segregation Everybody allegation In the suite, on the news Everybody dog food Kick me, strike me Don't you wrong or right me
All I wanna say is that They don't really care about us All I wanna say is that They don't really care about us
● 15 ianuarie 2003: Casa Albă anunţă creşterea deficitului federal – administraţia declară că se aşteaptă la un deficit de peste 200 miliarde USD în 2003 şi 300 miliarde în 2004.
● 28 ianuarie 2003: George Bush Jr. anunţă că e gata să atace Irak-ul, chiar fără aprobarea O.N.U., sub pretextul că deţine dovezi cum că Saddam Hussein urmăreşte să scoată importante cantităţi de uraniu din Africa. Trece repede peste asta şi, între două sughiţuri, tot Bush anunţă că reducerea cu 674 miliarde USD a taxelor va ajuta la relansarea economiei şi a sistemului Medicare (sistem de sănătate public pentru persoanele nevoiaşe).
● 1 februarie 2003: naveta spaţială Columbia se dezintegrează deasupra statului american Texas. Toţi cei şapte astronauţi aflaţi la bord au pierit.
● 3 februarie 2003: „Living with Michael Jackson” – versiunea Martin Bashir – este difuzat la ITV (cel mai mare canal de televiziune comercial din marea Britanie). După o perioadă de 8 luni, între mai 2002 – ianuarie 2003, în care l-a tot intervievat pe Michael în fel şi chip, „chiloţarul” Bashir arată la televizor „rezultatul” muncii lui (??), care a fost urmărit de peste 15 milioane de englezi. Se insistă mult pe relaţia dintre Michael şi Gavin Arvizo (12 ani) pe care Michael l-a salvat de la moartea prin cancer; relaţie pe care „chiloţarul” se străduieşte cât poate să o transforme în ceva penal, deşi, pentru oricine priveşte cu atenţie în ochii celor doi, este clar că nu este nmic altceva decât o prietenie sinceră, copilărească şi deschisă. Înclin să cred că Gavin nutreşte o afecţiune filiatică pentru Michael, în timp ce Michael caută la Gavin un camarad (să nu uităm că mintea lui se oprise la 10 –11 ani). Vreau să reamintesc, în sprijinul acestei afirmaţii, imaginea lui Michael (în acelaşi interviu) jucându-se ca un copil la pinball şi seninătatea cu care i-a răspuns lui Bashir la întrebarea legată de existenţa unui scuter în cameră: „Cu ăsta mă dau eu pe holurile hotelului atunci când mă plictisesc.”
● 5 februarie 2003: Secretarul de Stat Colin Powell prezintă în faţa O.N.U. necesitatea războiului cu Irak-ul, susţinând că armele de distrugere în masă (despre care afirma că le deţine Saddam Hussein) reprezintă o ameninţare pentru securitatea lumii.
● 6 februarie 2003: Secretarul de Stat Colin Powell prezintă, pe două ecrane mari, în faţa Consiliului de Securitate al O.N.U., fotografii din satelit reprezentând, după spusele lui, dispozitive chimice si biologice şi pretinzând că Saddam Hussein construieşte arme nucleare pe care intenţionează să le vândă. „A mai lăsa in posesia lui Saddam Hussein arme de distrugere în masă pentru câteva luni nu este o opţiune, cel puţin nu în lumea de după 11 septembrie”, a spus Powell. În aceeaşi zi, la postul de televiziune elitist ABC se difuzează „Living with Michael Jackson”, ca să-l vadă şi cetăţenii americani. A fost un moment propice de a distrage atenţia opiniei publice de la prăbuşirea navetei Columbia şi de la pregătirile pentru invazia Irak-ului.
● 7 februarie 2003: Naţiunea americană este năucită după ce oficialii U.S. Intelligence anunţă că Al-Quaeda va lovi din nou S.U.A. La vremea aceea, lumea chiar credea că Al-Quaeda era bau-baul numărul 1 iar politicienii au profitat din plin de asta. În consecinţă, oamenii au înghiţit găluşca servită şi au intrat în panică.
● 15 februarie 2003: proteste la nivel global în peste 600 de oraşe din lume, împotriva războiului din Irak. Numărul participanţilor a fost estimat undeva între 10 şi 15 milioane de oameni, fiind cel mai mare protest din istorie.
● 1 martie 2003: Irak-ul începe să distrugă proiectilele, în urma ordinului dat de inspectorul-şef privind armele al O.N.U., Hans Blix. Khalid Shalik Mohammed, presupus a fi participat la organizarea 9/11, a fost arestat în Pakistan. Parlamentul Turc respinge planul S.U.A. de a cantona 62.000 soldaţi într-o bază din Turcia, în cazul războiului din Irak – o decizie care a buimăcit Administraţia S.U.A., care nu se aştepta la asta.
● 7 martie 2003; Hans Blix comunică Consiliului de Securitate că nu s-au găsit probe ale producerii de arme cu agenţi biologici în Irak. În aceeaşi zi, Mohamed el Baradei de la Agenţia Atomică Internaţională spune că: „După 3 luni de inspecţie, nu am găsit dovezi ori informaţii plauzibile privind un plan de reluare a programului nuclear în Irak.”. Mohamed el Baradei mai afirmă că el a descoperit că documentele privind uraniul din Africa erau contrafăcute.
● 8 martie 2003: Bush se hotărăşte să pregătească cetăţenii pentru război. Adresându-se către naţiune, la radio, Bush afirmă: „El (n.m. Saddam Hussein) deţine arme ale terorii. El sponsorizează şi pregăteşte terorişti care vor aduce arme de distrugere în masă în America şi în alte ţări iubitoare de pace. Atacurile din 11 septembrie 2001 au arătat ce au făcut duşmanii Americii cu patru avioane. Nu avem de gând să aşteptăm ca să vedem ce pot face alţi terorişti sau state teroriste cu armele de distrugere în masă.” Tot pe data de 8 martie, Corpul de Ingineri ai Armatei S.U.A. oferă fără licitaţie către KBR (o subsidiară a Halliburton – gigantul petrolier condus de Dick Cheney) un contract-monopol de a restaura şi pune in funcţiune infrastructura petrolieră a Irak-ului. Contractul este declarat ca valorând 2,4 miliarde USD, dar în realitate potenţialul este de peste 7 miliarde, conform unui raport al Comitetului de Reformă al Guvernului. (n.m. Dick Cheney, mason de frunte, membru CFR, a fost Secretar al Apărării pe vremea lui Bush Sr., fost director al CFR , membru în Comisia Trilaterală).
● 9 martie 2003: Administraţia Bush face un apel către 60 de ţări să expulzeze cetăţenii irakieni dacă îi suspectează că ar fi spioni (n.m. după „campania” pe care le-a făcut-o după 9/11, era şi greu să nu vadă cineva un suspect în orice irakian).
● 11 martie 2003: Se deschide Curtea Internaţională de la Haga, care va condamna abuzurile asupra drepturilor umane. Administraţia Bush nu semnează trtatul care înfiinţează această Curte (n.m. era şi normal, doar nu-i putem suspecta pe Bush & Co., că ar fi respectat vreodată drepturile omului).
● 15 martie 2003: o boală misterioasă loveşte Asia. OMS afirmă că e vorba de un coronavirus care produce Sindromul de Detresă Acută Respiratorie (SARS) şi Il proclamă „ameninţare a sănătăţii globale”.
● 17 martie 2003: Consiliul de Securitate al O.N.U. refuzând să aprobe o rezoluţie, cerută de Bush, care să autorizeze războiul din Irak, Bush împreună cu Tony Blair se decid să facă treaba de capul lor. În acea seară, Bush ii acordă (câtă generozitate ! – lol) lui Saddam Hussein 48 de ore ca să părăsească Irak-ul; dacă nu, va trebui să suporte un război.
● 19 martie 2003: şase oameni, înarmaţi cu nişte cuţite, preiau comanda unui avion cu destinaţia havana şi îl redirecţionează către Key West, Florida. Toţi cei şase sunt arestaţi. Asta sigur a fost o diversiune orchestrată, pentru că, în aceeaşi zi, S.U.A. şi Marea Britanie anunţă solemn începerea războiului împotriva Irak-ului şi lansează operaţiunea denumită „Eliberarea Irak-ului” (de Saddam Hussein). Trupele intră prin sudul Irak-ului, dinspre Kuweit.
● 20 martie 2003: încep atacurile aeriene asupra Bagdadului şi a alotr oraşe. În aceeaşi zi, trupele americane atacă Afganistanul, într-o operaţiune care va dura mai mult de un an şi care viza „căutarea membrilor Al-Quaeda”.
● 23 martie 2003: trupele Coaliţiei întâmpină o rezistenţă fermă în sud, lângă Nasiriya. Forţele armate irakiene capturează 12 membri ai Companiei 507.
● 25 martie 2003: armata irakiană atacă trupele Coaliţiei pe măsură ce acestea avansează către bagdad. S.U.A.e nevoită să-şi revizuiască strategia terestră.
● 26 martie 2003: aproximativ 1.000 de paramilitari debarcă în Kurdish, zona de nord a Irak-ului, pentru a deschide un front acolo.
● 27 martie 2003: S.U.A. bombardează Bagdadul, ţintind clădirile guvernamentale.
● 28 martie 2003: un sinucigaş blindat cu bombe explodează lângă Najaf, ucigând 4 soldaţi americani din Divizia a Treia Infanterie.
● 30 martie 2003: Secretarul Apărării Donald Rumsfeld este refractar la cricicile aduse, privind insuficienţa trupelor armate desfăşurate în Irak. S.U.A. lansează atacul asupra Pazei Republicane din Irak, situată la aprocimativ 65 mile de Bagdad.
• 4 aprilie 2003: Bush declară SARS ca fiind o boală severă ce trebuie trecută pe lista celor care impun carantina.
• 5 aprilie 2003: Forţele armate ale S.U.A. intră în Bagdad cu tancuri şi alte vehicule, angajându-se în lupte violente cu trupele irakiene.
● 9 aprilie 2003: încercarea trupelor americane de a ajunge în inima Bagdadului eşuează. Trupele americane preiau controlul oraşului, dar lupte sporadice continuă pe tot cuprinsul Bagdadului. În tot acest timp, sunt jefuite clădiri guvernamentale, muzee, spitale, magazine. Statuia lui Saddam Hussein este doborâtă simbolic.Muzeul Naţional din Irak este prăduit de cele mai valoroase comori.
● 11 aprilie 2003: trupele S.U.A. încearcă să preia controlul asupra Bagdadului de Nord, pentru a calma temerile Turciei că Mişcarea de Independenţă Kurdă va trece de graniţele sale.
● 12 aprilie 2003: Congresul American aprobă fondurile de război: 79 miliarde USD sunt destinaţi operaţiunilor din Irak.
● 13 aprilie 2003: Bush acuză Siria că sprijină Irak-ul, declarând că oficiali de top irakieni au trecut graniţa în Siria. Şi, ca să pară mai convingător, trânteşte gogoaşa: „Siria are arme chimice.”
● 14 aprilie 2003: Apar tot mai multe critici legate de prădarea Muzeului Naţional din Irak şi acuze la adresa militarilor americani care, fiind la câţiva metri de muzeu, nu au făcut nimic pentru a impiedica jaful. Donald Rumsfeld declară că, a-i arunca în cârcă acest lucru, care nu e decât un neajuns al războiului, este o exagerare. Colin Powell spune că „S.U.A. înţelege obligaţiile care-i revin de a prelua conducerea asupra operaţiunilor de recuperare a antichităţilor.” În scurt timp, mare parte din comori au apărut din senin la locul lor. Să mai adaug că treaba s-a rezolvat amiabil şi că nimeni nu a fost arestat ?... Să mai adaug că parte din valori s-au găsit în Iordania, Liban (ţări aservite lui Bush), S.U.A., Elveţia şi pe e-bay ???... să mai adaug că, printre jefuitori era şi un cameraman de la postul TV FOX (unul din canalele elitei) ?
● 16 aprilie 2003: Bush declară că, odată ce Saddam Hussein scos de la putere, nu mai e necesar regimul de sancţiuni aplicat Irak-ului. Cu alte cuvinte: „acum petrolul e în mâinile noastre, hai să-l vindem”, pretinzând că „banii din petrol vor ajuta la reconstrucţia Irak-ului.” (lol)
● 20 aprilie 2003: China recunoaşte că nu a raportat toate cazurile de SARS (n.m. chinezii nu au nicio vină, nu au fost decât cobaii pe care s-a experimentat acţiunea virusului. De ce ?... Simplu: pentru că erau mulţi şi mai ales erau departe de S.U.A.)
● 24 aprilie 2003: Tariq Aziz, primul-ministru al Irak-ului, se predă Statelor Unite.
● 30 aprilie 2003: Estului Mijlociu i se propune o „hartă a păcii”, întocmită de S.U.A. Planul cere ambelor părţi beligerante (Israel şi Palestina) să facă concesii şi să înceteze violenţa, schiţând crearea unui stat palestinian până în 2005.
● 1 mai 2003: S.U.A. declară încetarea oficială a acţiunilor combative asupra Irak-ului.
● 12 mai 2003: 34 de obiective occidentale din Arabia Saudită sunt distruse. S-a declarat că autorii sunt „teroriştii din Al-Quaeda”.
● 17 mai 2003: Prim-miniştrii Ariel Sharon şi Mahmoud Abbas se întâlnesc ca să discute „Harta păcii” dar nu ajung la o înţelegere.
● 22 mai 2003: Consiliul de Securitate al O.N.U. votează, după 13 ani, ridicarea sancţiunilor asupra Irak-ului. Rezoluţia 1483 le acordă S.U.A. şi Marii Britanii puteri depline în conducerea economiei irakiene, până când se va forma un nou guvern irakian (n.m. primul guvern irakian permanent se va forma abia în 26 mai 2006 – interesant, nu ?).
● 30 mai 2003: apar tot mai mult întrebări legate de adevăratul motiv al războiului din Irak. Se spune că informaţiile privind exisţenta armelor chimice şi biologice din Irak au fost exagerate, pentru a justifica atacul Iarak-ului. Colin Powell şi Tony Blair ies la rampă şi neagă (n.m. adevărul e că nimcni n-a primit vreodată vreo dovadă, cât de infimă, că aceste arme ar fi existat).
● 1 iunie 2003: ca să abată atenţia de la subiectul Irak, Bush trânteşte altă gogoaşă: „Coreea de Nord are arme nucleare !” Mă întreb dacă l-a mai crezut cineva (lol) La summitul G8 din Evian, Franţa, s-a discutat pe această temă, în timp ce în Franta şi în restul lumii se desfăşoară acţiuni anti-militare şi anti-sărăcie.
● 5 iunie 2003: Bush se întâlneşte în Iordania cu Sharon şi Abbas. Se discută primii paşi pentru implementarea „Hărţii Păcii”.
● 6 iunie 2003: un grup militant islamic ii reproşează lui Abbas că a cheltuit prea mult din banul public cu ocazia intâlnirii din Iordania.
● 8 iunie 2003: „Harta Păcii” a lui Bush e tăiat de la rădăcină: Hamas, Jihad-ul Islamic şi Brigada de Martiri Al-Aksa colaborează în atacarea soldaţilor israelieni din Hebron. Patru soldaţi sunt ucişi.
● 10 iunie 2003: Israelul încearcă să-l asasineze pe leaderul Hamas, Dr. Abdel Aziz Rantisi. Bush se bagă în seamă, criticând tentativa.
● 11 iunie 2003: un sinucigaş palestinian se aruncă în aer într-un autobuz din Ierusalim, omorând 16 oameni şi rănind alţi peste 100.
● 18 iunie 2003: Preşedintele Bush a mai visat ceva între timp: „Iranul are (n.m. sau vrea să construiască, n-am înţeles) arme nucleare !”
● 21 iunie 2003: în primul comentariu legat de moartea soldaţilor americani în Irak, Bush afirmă că persoane loiale lui Saddam Hussein „încearcă să ucidă şi să intimideze” americanii.
● 22 iunie 2003: trupele americane distrug un convoi în apropierea graniţei siriene. Oficialii pretind că erau convinsi că într-unul din vehiculele convoiului se afla Saddam Hussin. În realitate, oameni nevinovaţi au murit degeaba. Între timp, opinia publică este bombardată pe toate canalele cu acuzaţiile împotriva lui Michael Jackson.
● 24 iunie 2003: 6 soldaţi americani au murit în timpul unor atacuri coordonate în sudul Irak-ului.
● 26 iunie 2003: Bush revine la ideea lui fixă: „Irak-ul plănuieşte să construiască arme nucleare.” (n.m. când nu sunt nucleare, sunt chimice ori biologice. Când nu e Irak, e Siria ori Iran ori Coreea de Nord etc – lol) Agenţia Internaţională de Energie Atomică susţine insă că are dovezi de necontestat că Irak-ul nu derulează niciun program nuclear. Dar contează asta pentru Bush ?... Neh...
● 27 iunie 2003: Israelul anunţă că e de acord să se retragă din Gaza – primul pas în procesul de pace dintre Israel şi Palestina.
● 29 iunie 2003: grupuri militante palestiniene anunţă încetarea atacurilor asupra Israelului.
● 11 august 2003: preşedintele autocratic al Liberiei, Charles Taylor, este forţat să părăsească ţara aflată în miezul unui război civil devastator.
● 11 august 2003: N.A.T.O. preia controlul în privinţa menţinerii, cu forţa, a păcii în Afganistan.
● 19 august 2003: o bombă sinucigaşă distruge cartierul O.N.U. din Bagdad, omorând 24 persoane, inclusiv trimisul special Sergio Vera de Mello.
● 26 august 2003: date actualizate privind deficitul federal: 480 miliarde USD în 2004 şi 5.800 miliarde USD până în 2013.
● 29 august 2003: Ayatollahul Sayed Mohammed Baquir al-Hakim, leaderul musulman şiit, este asasinat într-un bombardament terorist, împreună cu aproape 100 de credincioşi, în Najaf.
● 6 septembrie 2003: Primul-Ministru palestinian Mahmoud Abbas demisionează; „Harta Păcii” eşuează.
● 12 septembrie 2003: în timpul unei confruntări din Falluja, soldaţii americani. ucid 10 poliţişti irakieni şi un gardian iordanian. S.U.A. îşi cere scuze, arătând cu degetul: „ei au început !”.
● 17 septembrie 2003: S.U.A. accelerează planul privind armata din Irak şi anunţă că vor desfăşura 40.000 de militari în decursul unui an.
● 22 septembrie 2003: Bush se adresează O.N.U. cerând şi altor naţiuni să lase deoparte divergentele privind invazia din Irak şi să contribuie împreună la reconstrucţia naţiunii. Preşedintele francez Jacques Chirac nu scapă ocazia să îl critice (pentru a câta oară ?) pe Bush pentru invazia din Irak.
● 24 septembrie 2003: într-un raport, inspectorii afirmă că, în 4 luni de cercetări, nu au găsit nicio dovadă privind existenta armelor neconvenţionale în Irak. (n.m. Dar noi ştiam deja asta, nu ?... De fapt, toată lumea ştia asta foarte bine, inclusiv Bush).
● 25 septembrie 2003: Colin Powell somează Irakul să-şi scrie Constituţia în maximum 6 luni (i-auzi brâul...)
● 5 octombrie 2003: Israelul atacă Siria – pentru prima oară după 30 de ani – bombardând ceva ce ei au spus că era o tabără de pregătire a teroriştilor palestinieni, lângă Damasc.
● 9 octombrie 2003: o maşină-capcană explodează în Bagdad,
● 12 octombrie 2003: lucrurile se precipită – altă maşină-capcană explodează lângă un hotel unde se ştia că erau cazaţi americani şi membri ai Guvernului de tranziţie irakian. 6 oameni au fost ucişi, alţi câteva zeci au fost răniţi.
● 16 octombrie 2003: Consiliul de Securitate al O.N.U. aprobă, în sfârşit, forţa militară multinaţională asupra Irak-ului. (n.m. Mult s-a mai chinuit Bush să-i convingă...)
● 31 octombrie 2003: Administraţia Bush arată lumii cum a crescut economia S.U.A. cu 7,2% în trimestrul al IIIlea al anului 2003. (n.m. Cum rămâne cu deficitul anunţat cu doar câteva săptămâni înainte ???... De fapt, nu are rost să ne mirăm, avem şi noi un Vosganian – lol)
● 12 noiembrie 2003: ocuparea Irak-ului. În Nasirya, cel puţin 23 persoane sunt ucise în urma unui atac sinucigaş cu bombă.
● 15 noiembrie 2003: sunt distruse 2 sinagogi în Istanbul, Turcia. Se declară ca suspectă Al-Quaeda.
● 18 noiembrie 2003: Poliţia se prezintă la Neverland, cu un mandat de cercetare. Avocatul lui Michael declară că de fapt cercetările durează de 2 luni şi că se datorează unor acuzaţii de molestare sexuală asupra unui băiat în vârstă de 12 ani.
● 19 noiembrie 2003: se emite un mandat de arestare pe numele lui Michael Jackson
● 20 noiembrie 2003: Michael Jackson este arestat şi eliberat după 3 ore, în urma depunerii unei cauţiuni de 3 milioane USD. În aceeaşi zi, un alt atac terorist în Turcia omoară 26 oameni. Se declară ca suspectă, aşişderea, Al-Quaeda.
● 4 decembrie 2003:Saul Landau, profesor emerit la Universitatea de Stat din Pomona, California şi o personalitate recunoscută internaţional, scrie un articol intitulat „Reality Media – Michael Jackson îl salvează pe Bush de implicarea în războiul din Irak” : „Bush este o inserţie, o figură care tot reapare in fotografii. El şade lângă Regina Elisabeta, se joacă de-a îmbrăcatul într-un costum de pilot şi se îmbrăţişează cu o femeie a cărei casă a ars în incendiile din California. PR-ul lui l-au scos în faţă ca fiind un echivalent pozitiv al lui Michael Jackson în cătuşe sau al lui OJ Simpson conducându-şi jeepul pe autostrăzile din Los Angeles. Manipulatorii de la casa Albă au integrat „personajul media” a lui Bush (dar ce, a fost el vreodată un personaj politic ?) în lumea hidoasă a bârfelor. Aceasta nu are nimic de-a face cu politica. Are numai scopul de a împiedica oamenii să se gândească la ceea ce se întâmplă în lume şi de a-i face să se concentreze asupra unui subiect de genul ’cine pe cine a înghiontit’.” ... „Bush nu a avut în viaţa lui o slujbă adevărată. A jurat că nu vrea să-şi asume construcţia naţiunii. Dacă chiar intenţionează să combată terorismul, nu va termina în veci treaba asta. Sau cei care îi scriu speech-urile îşi închipuie că aceste clişee pregătesc scena pentru realegerea lui ?”
● 6 decembrie 2003: un atac aerian condus de trupele americane în Afganistan ucide 9 copii. Administraţia Bush raportează cu mândrie că, în acest atac, a reuşit să omoare un membru suspect al opoziţiei talibane.
● 10 decembrie 2003: rapoartele americane arată că alţi 6 copii afgani fuseseră ucişi într-un atac anterior care viza ca ţintă un taliban.
● 13 decembrie 2003: Saddam Hussein este capturat de militarii americani.
● 18 decembrie 2003: Procurorul districtual Tom Sneddon ţine o conferinţă de presă anunţând că Michael Jackson este acuzat de molestare sexuală şi administrare de „licoare intoxicantă” în scopuri criminale.
● 25 decembrie 2003: Michael Jackson dă primul interviu, de la lansarea acuzaţiilor, spunând că „mai degrabă mi-aş tăia mâna decât să fac rău unui copil.”
● 24 decembrie 2003: un avion Air France, care zbura către Los Angeles (având printre alţii la bord şi 6 oficiali francezi), a fost întors din drum de către autorităţile americane, pe motiv că se temeau că ar fi avut terorişti la bord. (n.m. iaca răzbunarea lui Bush pe Chirac).
● 30 decembrie 2003: fostul ambasador Joseph Wilson declară că administraţia Bush s-a folosit de numele soţiei sale (Valerie Plame – ofiţer CIA acuzat de legături cu sindicatele), ca o pedeapsă pentru dezvaluirea lui că Bush a minţit când a spus că Irakul încearcă să cumpere uraniu din Nigeria.
Motto: „Ar trebui să ai mare grijă, domnule Brown... Lor nu le plac oamenii populari. Asta înseamnă putere. Aşa cum ai oprit o revoltă, poţi să şi declanşezi una.” (vicepreşedintele Hubert H. Humphrey către James Brown, atunci când acesta a reuşit să calmeze cetăţenii din Boston, revoltaţi de uciderea lui Martin Luther King – 1968)
Nu sunt Mafalda, nici nu am capacităţi paranormale, dar am putut observa, laolaltă cu mulţi dintre noi, că niciodată, NICIODATĂ, un mare scandal nu a izbucnit din senin. Întotdeauna a avut „ceva” în spatele lui. Întotdeauna a fost dirijat, orchestrat şi lansat în scopul manipulării celor mulţi. La noi, cel mai recent exemplu este cazul Becali. Nu mă impresionează absolut deloc acest personaj, dar arestarea lui cu surle si trâmbiţe, în toiul nopţii, cu toata mass-media anunţată din timp ca să fie prezentă la faţa locului, şi faptul că timp de câteva luni am fost „îndopaţi” de-a dreptul, pe toate canalele TV şi în toate ziarele, cu acest „caz Becali” – toate acestea au avut scopul de a ne abate atenţia de la adevăratul scandal, care tocmai izbucnise, acela legat de asocierea dintre Puiu Popoviciu şi preşedintele Băsescu într-un act de corupţie la nivel înalt. De ce a fost ales Becali şi nu altcineva ?... Pentru că era cel mai popular la momentul respectiv şi avea capacitatea de a concentra atenţia „celor mulţi”. Un alt exemplu: acum multă lume ştie deja că aşa-zisele „atacuri de la 11 septembrie 2001” au fost orchestrate de Elita Mondială, împreună cu administraţia Bush junior, pentru a avea un pretext să invadeze Irakul (ţinta: petrolul) şi Afganistanul (ţinta: cele mai mari culturi de opiu din lume). De ce s-a ales acest mod înfiorător de josnic şi devastator ?... Simplu: pentru că, ce putea fi mai fulminant decât demolarea WTC, simbolul business-ului american, şi ce putea fi mai grandios decât uciderea a mii de cetăţeni de către „terorişti”, ca într-un scenariu de thriller super-costisitor ?...
Despre cei care trag sforile în această lume, cei care ne influenţează vieţile şi care ne controlează, am pomenit într-o altă secţiune a blogului (Masonii şi criza mondială).
Cine a auzit despre manipularea cu ajutorul presei, ştie foarte bine ce vreau să spun.
Şi acum vreau să facem o scurtă analiză retrospectivă a conjuncturilor în care Michael Jackson a fost implicat în cele două procese care l-au distrus. Eu am găsit nişte coincidenţe stranii.
Prima coincidenţă: cu puţin timp înaintea primului scandal şi în timpul celui de-al doilea, preşedinţii S.U.A. erau cei doi Bush, despre care se ştie că au legături foarte strânse cu Elita şi despre care nu numai americanii de rând, ci şi oamenii din lumea largă sunt de părere că au fost cei mai detestabili preşedinţi ai S.U.A. Aproape fiecare decizie a lor a produs o nemulţumire adâncă în rândul maselor şi a iscat manifestaţii ce ar fi putut lua amploare. Între cei doi a fost Bill Clinton, alt reprezentant al Elitei, care le-a făcut jocurile Rockefeller-ilor, Rotschild-ilor şi altor „super-şmecheri” din CFR (Council Of Foreign Relations) şi Comisia Trilaterală. De fapt, singurul preşedinte american care nu a fost mason rămâne, până azi, J.F. Kennedy şi toată lumea ştie ce s-a întâmplat cu el, după ce a avertizat America în legătură cu „o conspiraţie monolitică şi nemiloasă care acţionează pe căi ascunse pentru a-şi extinde sfera de influenţă – prin infiltrare în loc de invazie, prin acţiuni subversive în loc de alegeri, prin intimidare în loc de alegere liberă, prin gherile noaptea în loc de acţiuni armate ziua...”
***
● 17 decembrie 1992 – semnarea NAFTA (Tratatul Nord-American privind Comerţul Liber), prin care s-ar fi urmărit să crească economia americană. Adevărul este că venitul naţional al S.U.A. a crescut cu 54%, dar deficitul balanţei comerciale (respectiv diferenţa negativă dintre exporturi şi importuri) a crescut de 12 ori faţă de perioada ante-NAFTA. Iar un economist ştie că o balanţă comercială pozitivă (adică exporturile mai mari decât importurile) este un adevărat semn al bogăţiei unei ţări. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat cu România în ultimii 20 de ani: politicienii susţin că economia noastră e în creştere, în timp ce noi suntem din ce în ce mai săraci (cel puţin, aşa era până la instalarea crizei financiare).
● În aceeaşi perioadă, apar din ce în ce mai multe întrebări legate de Sindromul Golfului, depistat la militarii care s-au întors din Irak după operaţiunea „Furtună în Deşert”. Pentagonul a încercat să muşamalizeze, dar apăreau tot mai multe articole referitoare la acest sindrom, cu atât mai mult cu cât cetăţenii americani nu au fost de acord cu trimiterea trupelor americane în Irak (Golful Persic) în 1991.
● 24 decembrie 1992: Bush senior le-a acordat clemenţă celor 6 angajaţi guvernamentali implicaţi în scandalul „Iran-Contra” la sfârşitul anilor ’80; şi în special fostului Secretar al Apărării Caspar Weinberger, al cărui proces urma să înceapă pe data de 5 ianuarie 1993 şi pe care Bush l-a descris ca fiind „un patriot adevărat”. Scandalul avându-i ca protagonişti pe reprezentanţii guvrenamentali avea la bază facilitarea de administraţia Reagan a vânzării de arme către Iran, stat care la vremea aceea era supus unui embargo în privinţa funizării de arme. (Ca o notă de subsol, un fost ministru, Bill Breeden, a furat un semn de circulaţie în semn de protest faţă de „afacerea Iran-Contra”, şi a cerut pentru răscumpărarea lui, de la Guvernul American, 30 miliarde dolari, banii care au intrat în Iran. A fost arestat, fiind singura persoană care a ajuns în închisoare ca urmare a scandalului Iran-Contra).
● 20 ianuarie 1993: la ceremonia inaugurală a lui Bill Clinton ca preşedinte, Michael Jackson prezintă melodiile „Gone Too Soon” – dedicată unui băiat care a murit de SIDA şi „Heal The World” – un apel la pace, înţelegere şi concentrare asupra problemelor reale ale lumii. Mai târziu, va fi lansat videoclipul „Heal The World” în care sunt prezentate imagini şocante ale crudei realităţi.
...
● 26 februarie 1993: un camion cu bombe parcat la Turnul de Nord al WTC explodează, omorând 6 persoane şi rănind alte peste 1.000.
● 4 martie 1993: autorităţile anunţă capturarea unui suspect în cazul exploziei de la WTC, pe nume Mohammad Salameh – şi cu asta gata, s-a terminat povestea de la WTC (cel puţin până în 11 septembrie 2001, când s-a lansat „WTC story – reloaded”).
● 26 martie 1993: O.N.U. aprobă Rezoluţia 814 care se referă la extinderea considerabilă a dreptului de a interveni în afacerile altor ţări, cu scopul de a „restabili pacea” prin forţă militară şi nu prin simple negocieri. Rezoluţia trasează schema operaţiunii intitulate UNOSOM.
● aprilie 1993: în 1992, preşedintele George Bush Sr. trimisese – sub pretexte "umanitare" – o forţă de 30.000 de militari, cu elicoptere şi nave de război, în cadrul operaţiunii "Restore Hope", pentru a prelua controlul militar al regiunii care era vitală pentru interesele americane. Deşi părea că scopul „Restore Hope” fusese atins, operaţiunile din Somalia au continuat şi sub mandatul preşedintelui Bill Clinton. Forţa armată americană a fost, în cele din urmă, silită să se retragă, spre sfârşitul anului 1993, în condiţii umilitoare pentru SUA.
● 18 mai 1993: Aeroportul din Los Angeles a fost închis timp de câteva ore, pentru că preşedintele Clinton s-a găsit să se tundă chiar acolo, în vreme ce sute de oameni aşteptau din ce în ce mai iritaţi, să se deschidă porţile pentru a-şi putea vedea de treabă. Presa a intrat în priză. S-a anuntat că „frizura” lui Clinton i-a costat pe cetăţeni 200 USD pentru frizer şi 1,4 milioane USD pentru întreruperea traficului aerian. Un titlu exploziv suna astfel: „Clinton: Omul poporului sau doar un alt elitist ?” Presa i-a numit pe soţii Clinton „copiii răsfăţaţi ai generaţiei lor”. Chiar şi comentatorul politic Al Hunt, altminteri un moderat, a spus despre Clinton că este „cel mai incapabil pe care l-am văzut vreodată” (n.m. încă nu-l văzuse pe Bush Junior – lol).
● 19 mai 1993: Incidentul „Travelgate”: Clinton autorizează demiterea a 7 angajaţi din Oficiul de deplasări al Casei Albe, pentru erori în management, delapidare şi altele. Corpul de presă al Preşedinţiei a enumerat toate acuzaţiile aduse celor 7 angajaţi, însă a omis totuşi să menţioneze că şi directorul Oficiului de deplasări, Billy Dale, era implicat (respectiv acuzat), iar opinia publică nu a ştiut nimic despre acesta până la achitarea lui, după un „proces” desfăşurat în secret. De asemenea, nu s-a menţionat pe nicăieri, la momentul respectiv, că în contul bancar al lui Billy Dale intraseră peste 50.000 USD din fondurile Oficiului de deplasări. Aceasta s-a întâmplat din cauză că cei din corpul de presă al Washington-ului au primit favoruri de la Billy Dale. Jurnalistul Sam Donaldson de la postul de televiziune ABC a mers până într-acolo încât a depus mărturie în favoarea lui Dale, deşi el n-avea nicio treabă cu afacerea respectivă.
● 3 iunie 1993: „Proiectul Noului Secol American”, un grup de politicieni şi jurnalişti neo-conservatori, îşi lansează declaraţia de statut, afirmând că politica americană externă şi de apărare este în derivă.
● 5 iunie 1993: Forţele Alianţei Naţionale Somaleze au ucis, într-o ambuscadă, 24 soldaţi pakistanezi care se aflau sub comanda UNOSOM iar alţi 44 au fost răniţi.
● 6 iunie 1993: Consiliul de Securitate al O.N.U. a aprobat Rezoluţia 837, care susţine o atitudine şi mai agresivă şi cere statelor membre să contribuie cu mai multe trupe şi mai mult echipament militar.
● 7 iunie 1993: 130 avioane militare sunt trimise în misiune în Somalia, unse vor rămâne până pe 14 iulie, distrugând depozite, reţeaua de transmisie a postului de radio din Mogadiscio şi vehicule bănuite a fi ale lui Aideed şi ale susţinătorilor lui.
● 17 iunie 1993: Amiralul Howe emite un mandat de arestare pentru Generalul Aideed şi o recompensă de 25.000 USD pentru capturarea lui. Acest lucru a servit numai pentru a trasa liniile politice în Mogadiscio.
● 2 iulie 1993: într-o conversaţie telefonică, Evan Chandler afirmă: „Jackson nu are niciun motiv să nu-mi răspundă la telefon. Am găsit cel mai afurisit avocat (n.m. Barry Rothman) care nu-şi doreşte decât să aducă un scandal în prima pagină, cât de repede se poate, cât de mare se poate şi care să umilească cât de multă lume se poate. E scârbos, e josnic, e inteligent şi avid de publicitate. Orice lucru va deveni un plan cert, care nu e al meu. Din momentul în care l-am sunat, va distruge pe oricine-i stă în faţă, într-un mod deviant, scârbos, crud, de care numai el e în stare. I-am dat dreptul deplin de a face asta... Nu am cum să pierd. Voi obţine tot ce vreau şi il voi distruge definitiv. Cariera lui Michael va fi terminată.”
● 12 iulie 1993: Americanii au atacat, prin QRF (Quick Reaction Force), un obiectiv major al lui Aideed. După raid, o mulţime ostilă a ucis, ca răspuns, 4 jurnalişti occidentali, expunându-le cadavrele în văzul lumii.
● 20 iulie 1993: Vince Foster, omul lui Clinton de la Casa Albă, a murit în condiţii suspecte (s-a declarat că s-a sinucis, dar circumstanţele morţii lui, la numai 48 de ani, au rămas neclare), după ce, cu doar 2 luni înainte, declarase: „Reputaţia pe care încerci să ţi-o construieşti în condiţii de integritate intelectuală şi etică poate fi cel mai înalt scop sau cel mai mare duşman al tău. Vei fi judecat în funcţie de modul în care judeci tu însuţi. Nu există victorie, nu există avantaje, nici răsplată, nici favoruri, pentru care să merite să-ţi pătezi reputaţia sau integritatea şi care să lase urme ireparabile.”
● 10 august 1993: Bill Clinton semnează Actul de Reconciliere Bugetară, prin care măreşte taxele cetăţenilor bogaţi şi ale corporaţiilor, deşi a fost prevenit că aceasta va ucide locurile de muncă şi va determina apariţia unei recesiuni economice.
● 18 august 1993: în urma plângerii înaintate de Evan Chandler (tatăl lui Jordan), Departamentul de Poliţie privind exploatarea sexuală a copiilor din Los Angeles începe o anchetă asupra lui Michael Jackson. În aceeaşi zi, mama lui Jordan Chandler declară poliţiei că ea nu crede că Michael i-a molestat fiul. Din acest moment şi până în 1994, primele pagini ale ziarelor şi primele ştiri ale televiziunilor sunt „ocupate” cu Michael Jackson şi noul scandal iscat, iar restul evenimentelor (cele cu adevărat grave) trec în linia a doua sau chiar mai la coadă.
● 20 august 1993: după mai multe runde de negocieri secrete în Norvegia, a fost semnat Acordul de Pace de la Oslo, urmat, după o lună, de o ceremonie publică la Washington. După semnarea acestui acord, care se presupunea că urmărea să liniştească apele în Orientul Mijlociu, gruparea teroristă Hamas a crescut atacurile asupra Israelului.
● 21 august 1993: este emis un mandat de percheziţie pentru ferma Neverland. Raportul poliţiei conclude că nu s-a găsit nicio dovadă care să sprijine acuzaţiile aduse împotriva lui Michael. Poliţia a interogat 30 de copii, care toţi au negat că Michael Jackson s-ar fi purtat necuviincios cu ei. Un ofiţer de poliţie implicat în investigarea cazului a declarat că nu s-au găsit niciun fel de dovezi (medicale, fotografice ori video) care să ateste molestarea ori alt act criminal. În ziua în care acuzaţiile au fost date publicităţii, Michael ateriza în Bangkok, în timpul turneului Dangerous, care începuse în 1992.
● 25 august 1993: doi prieteni adolescenţi ai lui Michael Jackson, Brett Barnes şi Wade Robson, ţin o conferinţă de presă în care declară că au dormit în patul lui, dar că nu s-a întâmplat nimic de natură sexuală.
● 28 august 1993: au început alte operaţiuni speciale, terestre şi aeriene în Somalia.
● 8 – 21 septembrie 1993: atacuri asupra militarilor americani şi pakistanezi, în urma cărora o parte dintre ei sunt ucişi şi respectiv răniţi
● 25 septembrie 1993: un elicopter de tipul Black Hawk este doborât de către somalezi cu ajutorul unor simple RPG-uri (Rocket-propelled grenade) care în general sunt folosite pentru vehicule. 3 soldaţi americani au murit.
● 28 septembrie 1993: scriitorul Larry Beinhart publică „American Hero”, un roman bazat pe bănuiala că George H.W. Bush a iniţiat Războiul din Golful Persic (1992) cu scopul de a obţine cel de-al doilea mandat. Cartea este atât de bine documentată, cu referiri la fapte cunoscute de toată lumea, încât pare mai degrabă o monografie decât un simplu roman.
● 4 octombrie 1993: Clinton le-a refuzat militarilor americani din Somalia ajutoarele pe care aceştia le ceruseră, când şi-au dat seama că sunt depăşiţi de situaţie. Ca urmare, 18 militari americani au fost capturaţi, executaţi public la Mogadiscio şi cadavrele lor profanate.
● 6 octombrie 1993: într-o conferinţă la Casa Albă, preşedintele Clinton este nevoit să ordone încetarea acţiunilor Armatei Americane, şi rezumarea la cele care sunt necesare pentru autoapărare. Clinton anunţă că trupele americane se vor retrage din Somalia, cel mai târziu până la data de 31 martie 1994. Secretarul Aspin a fost demis, încasând bobârnacele pentru ceea ce a fost considerat a fi „o politică eşuată”. Este momentul când opinia publică a aflat că Somalia deţine importante zăcăminte de petrol, gaze naturale şi minereuri. Pe lângă plasamentul perfect în zona Capului Horn, Somalia devenea – potenţial – şi una dintre ţările cu resurse energetice. Aceste informaţii relevă adevărata cauză a implicării S.U.A. în războiul din Somalia. Din păcate, acest lucru, extrem de grav, a trecut prea puţin observat, media fiind ocupată cu „scandalul” Michael Jackson.
● 8 noiembrie 1993: Poliţia cercetează casa familiei Jackson din Hayvenhurst, dar nu găseşte probe relevante.
● 20 decembrie 1993: Michael Jackson este supus unei cercetări corporale amănunţite, pentru a verifica dacă descrierile din declaraţia lui Chandler (în special cele privind organele genitale) se potrivesc cu realitatea. A fost cel mai umilitor moment pentru Michael, din toată viaţa lui; martorii spun că a plâns tot timpul celor 25 minute cât a durat cercetarea, iar la sfârşit a exclamat, pierdut: „O, Doamne !” şi arăta ca şi cum era gata să leşine.
● 22 decembrie 1993: Michael Jackson face o declaraţie publică de la Neverland, via satelit: „Sunt extrem de supărat de modul cum oamenii au fost influenţaţi de o mass-media teribilă, incredibilă. Ori de câte ori are ocazia, media disecă şi manipulează aceste acuzaţii pentru a inocula în minţile oamenilor propriile concluzii. Vă cer tuturor să aşteptaţi şi să aflaţi adevărul înainte de a mă condamna. Nu mă trataţi ca pe un criminal, pentru că sunt nevinovat. Am fost silit să accept o examinare degradantă şi umilitoare. A fost cel mai umilitor moment din viaţa mea... Dar dacă asta trebuie să îndur pentru a-mi demonstra nevinovăţia, completa mea nevinovăţie, atunci fie.”
● 1 ianuarie 1994: s-a dovedit că, până la această dată, procuratura din California a cheltuit 2 milioane USD din banii publici cu procesul lui Michael; 2 complete de judecată au interogat 200 de martori; dar acuzaţiile lui Chaldler împotriva lui Michael Jackson nu au putut fi demonstrate ca fiind fondate.
● 25 ianuarie 1994: Chandler i-a intentat un nou proces lui Michael, i-a cerut 60 milioane USD şi a primit 25 milioane. Când a fost întrebat de ce i-a dat banii, ştiind că e nevinovat, Michael a răspuns: „Am vrut să-mi văd de viata mea. Au suferit deja prea mulţi oameni. Vreau să fac albume. Vreau să cânt. Vreau să ţin concerte din nou. E talentul meu. Munca mea de-o viaţă. Decizia mea.” În plus, Michael a spus că era sătul de circul din media şi a vrut să-i pună capăt.
...
CONCLUZII:
„Acest caz mi s-a părut suspect, în special pentru că singura dovadă a venit de la un băiat, ceea ce e atipic. Pedofilii au în medie câte 240 de victime în viaţa lor. Este o boală psihiatrică progresivă. Ei nu sunt niciodată satisfăcuţi.” (afirmaţia unui medic psihiatru din Minneapolis)
"Pentru unii observatori, povestea lui Michael Jackson ilustrează puterea periculoasă a acuzatiilor, împotriva cărora de multe ori nu ai cum să te aperi – mai ales când aceste acuzaţii implică abuzul sexual asupra copiilor. Pentru alţii, altceva este clar acum, şi anume că poliţia şi procurorii au cheltuit milioane de dolari pentru a crea un caz al cărui fundament nu a existat niciodată.” („Was Michael Jackson Framed ?”)
Procesul din 1993, declanşat de un dentist, pseudo-scenarist lacom şi fără scrupule le-a picat extrem de bine lui Clinton şi Elitei. În a doua jumătate a anului 1993 şi începutul anului 1994 toată media s-a dedicat acestui subiect şi astfel, până în ziua de azi, sunt încă mulţi care consideră „ce preşedinte bun a fost Bill Clinton”. De fapt, nu chiar toată media. Doar cea mai importantă parte a ei: ● Agenţiile de Presă: Reuters, Associated Press, United Press ● Wall Street Journal ● Boston Globe ● New York Times ● Los Angeles Times ● Washington Post ● Posturile de televiziune: ABC, NBC, CBS, FOX, RCA
Să mai menţionez că acestea sunt instrumentele prin care CFR şi Comisia Trilaterală ţin 100% în mână opinia publică ?...
„Uneori mi-e greu să privesc în ochi femeile cu care mă întâlnesc, chiar dacă le cunosc bine. Relaţiile mele nu au avut sfârşitul fericit pe care îl caut. Lucrurile pe care le împart cu milioane de oameni nu sunt genul de lucruri pe care le împarţi cu o singură persoană. Multe femei vor să ştie ce anume mă face să reacţionez – de ce trăiesc aşa cum trăiesc sau de ce fac lucrurile pe care le fac – încercând să-mi pătrundă în minte. Ele vor să mă salveze de singurătate, dar o fac în aşa fel încât îmi dau impresia că de fapt nu vor decât să ia parte la singurătatea mea – ceea ce nu doresc nimănui, pentru că eu cred că sunt cel mai singur om de pe pământ.” (Michael Jackson – „Moon Walk”, 1988)
Vorbeam despre mai multe feluri de iubire. Filosofii consideră că sunt trei mari categorii: iubirea filiatică, iubirea erotică şi iubirea divină. Michael Jackson a mai avut parte de iubirea fanilor, pe care nu ştiu unde s-o încadrez în această clasificare. A mai fost iubirea pentru lucrurile simple, dezbrăcate de învelişul poleit, la care au mai mult acces oamenii obişnuiţi. Şi a mai fost o iubire imensă, pătimaşă, devoratoare, care nu l-a trădat niciodată şi care ne-a dezvăluit altă o latură a lui, total diferită de celelalte.
Câţi dintre noi s-au întrebat vreodată de ce Michael era AŞA pe scenă ?... Câţi dintre noi ne-am uitat cu atenţie la gesturile lui ?... Câţi dintre noi au studiat cu atenţie grimasele, mişcările, respiraţia, inflexiunile vocii lui ?... Celor care nu au făcut-o încă, le recomand să o facă, pentru că vor descoperi lucruri interesante.
Voi începe prin a descrie un bărbat in timpul unei secvenţe erotice (no offence, o fac în scop nobil :): începe lin, cu mişări lente, sacadate, vocea îi e aproape şoptită – în orice caz destul de calmă – şi, pe măsură ce se apropie de momentul culminant, respiraţia i se precipită, mişcările devin mai repezi, mai ample... apoi se prăbuşeşte istovit, strigând. După câteva clipe de linişte incep să se audă scâncete uşoare, ca un plâns abţinut.
Acum vă recomand să urmăriţi şi să ascultaţi cu maximă atenţie unele cântece ale lui Michael (în special în variantele live, acolo unde este posibil), precum: „Dirty Diana” (după părerea mea, de departe cel mai sexy cântec), „On The Line”, „Blood On The Dance floor”, „The Way You Make me Feel”, „In The Closet”, „Billie Jean”, „Black Or White”, „Man In The Mirror”, „Beat It”, „Another Part Of Me”, „Jam”, „Working Day And Night”. "We've Had Enough", "Invincible", "Give in To Me".
Am observat cu toţii că, atunci când apărea pe scenă, stătea câteva clipe nemişcat, după care era suficient să facă o mişcare din cap şi fanii înnebuneau. Dar nu ştiu câţi dintre noi au conştientizat amploarea erotismului pe care îl emana Michael. Atunci când, privind un film romantic, simţi cum secvenţele erotice (fie vorba şi numai de un simplu sărut) te înfioară şi îţi fac pielea de găină, asta se întâmplă pentru că între parteneri există o chimie şi dincolo de camera de filmat. Dacă nu există acea chimie, secvenţele respective produc dezgust, oricât de talentaţi ar fi actorii.
Michael avea acest gen de relaţie cu muzica. Toate gesturile erotice, de la alunecarea mâinii de-a lungul trupului, la plesnirea şoldului, ruperea tricoului, dezgolirea unui umăr sau atingerea zonelor intime, sunt spontane, fireşti, pentru că vin dinăuntru, ca urmare a abandonului în braţele muzicii. Ceva asemănător am văzut şi la Elvis, dar Michael era mai dezinhibat pe scenă. Oare de ce numai ei doi au primit supranumele „The King ?”...
Pe scenă, Michael ne-a arătat cele mai expresive, cele mai fierbinţi şi mai impresionante scene de dragoste. Poate pentru că ştia că muzica îl accepta exact aşa cum era el, că nu avea ochi să-i vadă defectele fizice care il complexau şi nu o speria singurătatea lui. Poate pentru că, în faţa muzicii, nu se simţea nevoit să se ascundă absolut deloc. Cineva dintre cunoscuţi se întreba ieri dacă Michael o fi făcut sex vreodată. I-am răspuns: „Păi eu sunt convins că n-a făcut.” Am lăsat persoana respectivă să se holbeze la mine câteva secunde, apoi am adăugat: „...El a făcut dragoste.” Michael nu era genul care să facă sex ca un exerciţiu. Dacă nu iubea, nu exista nici apropiere intimă. Punct. Iar muzica i-a oferit cea mai pătimaşă apropiere intimă care poate exista. Muzica a suplinit nevoia pe care orice om normal de pe lumea asta o simte, aceea de a se contopi – şi cu trupul şi cu sufletul – cu altcineva. Îmi aduc aminte că, atunci când l-am văzut pentru prima oară atingându-se, aveam vreo 11 ani – vârsta la care numai ideea de erotism îmi părea ceva scabros de-a dreptul – dar ştiu că primul meu gând a fost: „Doamne, ce curaj are să facă asta în public !” Nu părea nimic nelalocul lui, nimic vulgar – incitant de indecent, da; dar nu vulgar.
Am ascultat „Dirty Diana” de nenumărate ori, după ce am realizat toate astea. Subiectul cântecului tratează contactul unui rocker cu o „groupie”, care reuşeşte să-l ademenească, deşi el era hotărât să o refuze. Momentul în care, pe fundalul muzical ajuns la apogeu, strigă: „Dia-ia-ia-ia-iana!” este intens ca un foc de artificii; imediat după, muzica revine brusc la ritmul molcom de început iar el, prăbuşit în genunchi, se aude suspinând încet, ca şi cum se zbate între extaz şi agonie – exact senzaţia istovitoare de după un act erotic.
Hotărât lucru, Michael a fost un geniu neînţeles, singur şi trist. Dar a existat totuşi ceva care l-a făcut să simtă fericirea: muzica. Şi ce poate fi mai divin decât să faci dragoste cu o muză ?...
Cu Lisa-Marie Presley (născută în 1968) a fost o poveste un pic diferită. Ea era fiica Regelui Rock’n’Roll, el era Regele Pop. A fost căsătoria unei prinţese cu un rege.
Lisa-Marie povesteşte că, de la prima întâlnire, intre ei s-a aprins o flacără. Amândoi au fost departe de lumea reală, le-a lipsit copilăria şi nu aveau încredere în străini. Au crezut ca sunt suflete-pereche. Michael flirta deschis cu ea, iar Lisa-Marie a fost impresionată de candoarea lui specială. Pe măsură ce vorbeau, ea a început să simtă că îl vedea pe Michael cel real, pe omul din spatele măştii. Părea ambiguu din punct de vedere sexual (n.m. probabil, din cauza timidităţii, nu se comporta deloc ca un „macho”), dar a sărutat-o destul de repede, şi suficient de pasional.
Se întâlneau sporadic dar, când au început acuzaţiile de molestare, el a devenit dependent de sprijinul emoţional al Lisei-Marie. Îa 1994 ea încă era oficial măritată cu un muzician pe nume Danny Keough (din 1988), dar de o vreme trăiau separat. După patru luni de relaţie, Michael a întrebat-o prin telefon „Ce ai răspunde dacă ţi-aş cere să te căsătoreşti cu mine?”, iar ea a replicat fără să stea pe gânduri că ar răspunde „Da”. În mai, acelaşi an, ea a obţinut un divorţ rapid în Republica Dominicană şi, la douăzeci de zile după aceea, s-a căsătorit cu Michael Jackson. Luna de miere şi-au petrecut-o la Disneyland în Paris. I-am văzut într-un interviu televizat: doi năzbâtioşi care se înghionteau şi îşi puneau coarne în faţa camerelor de filmat – dar am simţit la Lisa-Marie o voce fermă şi un discurs clar, care cred că l-au atras pe Michael.
De fapt, lucrurile s-ar putea să se fi petrecut cam în felul următor: Lisa-Marie a trăit tragedia de a-şi pierde tatăl, pe care l-a adorat, pe când avea numai 9 ani. În plus, tatăl ei nu era oricine, era „The King”. Pe măsură ce creştea şi realiza cât de iubit a fost şi era în continuare Elvis, a început să simtă din ce în ce mai acut lipsa lui. A văzut – sau a încercat să vadă – în Michael „The King”, tot ceea ce-i lipsise la tatăl ei. Michael, pe de altă parte, l-a admirat enorm pe Elvis şi probabil că, din momentul în care a fost la rândul lui supranumit „Rege”, a început să caute asemănări între el şi Elvis. Sunt singurii regi din muzică (şi cred ca vor rămâne multă vreme singurii), aşa că e de înţeles.
Problema este că amândoi, şi Michael şi Lisa-Marie, căutau pe cineva care să le ofere sprijin şi protecţie. În altă ordine de idei, Lisa-Marie era totuşi ceva mai coaptă mental decât Michael. Trecuse printr-o căsătorie, avea doi copii şi nu prea mai avea chef de şotii. Ei îi trebuia alături un bărbat sigur pe el, care să o înveţe şi pe ea să-şi înfrunte trecutul tumultuos (a fost dependentă de droguri timp de patru ani) şi mai ales umbra tatălui. În schimb, s-a căsătorit cu un bărbat-copil, extrem de complexat de boala pe care o avea (vitiligo) şi care se ruşina să se arate gol în faţa ei. Lisa-Marie povesteşte că, în prima noapte în care au dormit împreună, la un moment dat ea a aprins lumina iar Michael a sărit din pat şi a intrat în baie, de unde s-a întors după 20 de minte, fardat şi acoperit cu o robă de mătase. Noi ştim acum, având atâtea informaţii, cât de mult se temea Michael să se dezvăluie, cât îl îngrozea ideea ca în ochii femeii de lângă el să vadă repulsie. În plus, Elvis fusese perfect, nu avea nimic în înfăţişarea lui care să-l urâţească şi în mod sigur nu a avut niciodată vreun motiv să se simtă complexat.
Lui Michael, în schimb, îi trebuia o femeie care să-l facă să se deschidă şi să-i insufle încredere în el însuşi; o femeie despre care să fie sigur că il acceptă aşa cum e el. O femeie care să-l ajute să se poată privi în oglindă.
Lisa Marie afirmă despre căsătoria lor că s-a destrămat în momentul în care a realizat că Michael îşi dorea cu disperare copii şi că „noi făceam sex numai pentru ca eu să rămân însărcinată, iar eu nu voiam asta.” Cu ce a greşit Michael ?... Fusese crescut într-o religie care insista pe moralitate şi pe relaţia dintre un bărbat şi o femeie bazată pe dragoste, iar dragostea are întotdeauna ca substrat ideea de procreere.
Dar există şi alte aspecte. Dacă privim puţin în jurul Lisei-Marie, observăm nişte lucruri interesante. Fostul soţ, Danny Keough, un adept convins al Bisericii Scientologice, este cel despre care ea spune şi azi: „El îmi este cel mai bun prieten din lume... singurul om de care voi fi legată pentru restul vieţii.” Mai este Paige Dorian, asistenta si prietena ei de 8 ani, tot scientolog. Şi Luke Watson, care face un documentar despre viaţa ei – tot scientolog. Despre Dorian şi Watson, Lisa-Marie afirma: „Ei trăiesc viaţa mea împreună cu mine.” Mama Lisei-Marie, Priscilla, este scientolog de asemenea. Se pare că şi Elvis a fost abordat la un moment dat de aceşti ciudaţi, iar răspunsul lui a fost: „La dracu’ cu ăştia !... în niciun caz n-o să mă asociez cu grupul ăsta de fii de curve ! Pe ei nu-i interesează decât banii mei !” Despre scientologie, o mare dobitocie inventată de nişte şmecheri perverşi, se găsesc informaţii pe internet (şi texte şi filme), aşa că nu voi detalia. Vă spun numai că Elvis avea mare dreptate.
Lisa-Marie s-a măritat cu Michael în Republica Dominicană, departe de ochii lumii, avându-i ca martori pe fratele primului soţ şi soţia acestuia, amândoi scientologi (What ???). Divorţul dintre Lisa-Marie şi Michael s-a pronunţat după 20 de luni, în prezenţa avocatului John Coale – alt scientolog. Există persoane din anturajul lor care afirmă că această căsnicie s-a destrămat din cauza faptului că Michael a spus răspicat că nu vrea să aibă de-a face cu scientologia. Nici următorul soţ, Nicholas Cage (n.m. s-au căsătorit în Hawaii, tot în secret), nu a primit scientologia cu braţele deschise, dimpotrivă; iar mariajul nu a durat decât 3 luni. La ultima căsătorie, a Lisei-Marie, cu muzicianul Michael Lockwood, în Japonia (mai e nevoie să specific „secret” ?), l-a avut ca martor pe primul-fost soţ Danny Keough (??) Michael Lockwood a aderat la Biserica Scientologică şi mariajul durează de peste 2 ani. A, şi Lisa-Marie i-a făcut doi copii. Wow.
Nu neg că între Michael şi Lisa-Marie a fost dragoste. Sunt mulţi care afirmă asta si nu am motive să-i contrazic. Cu atât mai mult cu cât, deşi înainte afirmase că nu vrea să aibă copiii lui, ci să adopte, după ce s-a căsătorit cu Lisa-Marie s-a răzgândit şi voia să aibă copii – ai lui cu ea. Dacă asta nu e iubire, nu ştiu ce poate fi... Dar „ciudăţeniile” lui Michael erau incompatibile cu ale Lisei-Marie. Ea a spus că Michael era un amant pasional şi că era foarte bun în pat dar : „Eu nu mai aveam răbdare deloc cu rutina aia a copilăriei pierdute. Cine n-a avut o copilărie mizerabilă ?” Într-un final, Lisa-Marie s-a plictisit de puştii care roiau peste tot în Neverland, de panica lui Michael sa nu-l surprindă fără machiaj şi de insistenţele lui de a avea copii. În ianuarie 1996 au divorţat.
„Michael a fost foarte afectat de despărţire. Niciodată nu se mai simţise atât de intim din punct de vedere fizic şi cu mai puţine inhibiţii, aşa cum a fost cu Lisa-Marie. Cu toate ciudăţeniile lui, era totuşi o fiinţă umană cu emoţii, sentimente şi cu o inimă care bătea. Iar Lisa-Marie a fost aceea care l-a înfiorat de-adevăratelea.” (Randy Taraborrelli – prieten şi confident al lui Michael Jackson, din copilărie)
Până la urmă, această reuniune nu a durat din cauza unui lucru esenţial: Michael era adultul care voia să fie copil iar Lisa-Marie – copilul care voia să fie mare.
Debbie Rowe era asistenta dermatologului la care Michael îşi făcea de 10 de ani tratamentul de depigmentare, pentru vitiligo. Este descrisă de Randy Taraborrelli ca fiind o femeie „care transpiră ca un marinar, bea bere şi tequila şi, cu toate că avea părinţi înstăriţi, era întotdeauna lefteră.” În timp, Debbie i-a devenit confidentă şi, supărat de refuzul Lisei-Marie de a-i face copii, Michael i s-a destăinuit. Debbie s-a oferit să-i poarte copiii şi asta a fost tot.
Căsătoria cu Debbie a fost de fapt un contract. Ea a livat marfa, şi-a luat banii şi s-a evacuat din peisaj. Poate, în spiritul religiei sale, Michael şi-a dorit să fie cununat cu mama copiilor lui. Dacă între ei a fost ceva intim sau nu, încă nu ştie nimeni, nici măcar „confidentul” Taraborrelli. Sincer, eu mă îndoiesc foarte tare că Michael s-a apropiat vreodată de ea. Când mă uit la faţa ei, sper din tot sufletul ca nici măcar să nu-i fi folosit ovulele. Dacă el a contribuit cu ceva la conceperea copiilor, tot sincer, nu mă interesează. Au numele lui, i-a crescut el, i-a iubit, le-a spus poveşti, a făcut cu ei matematică şi i-a învăţat despre artă – doar asta contează cu adevărat.
Grace Rwaramba a lucrat pentru Michael timp de 17 ani, cu întreruperi, deoarece din diverse motive Michael o concedia, pentru ca după aceea să o cheme înapoi. A început ca secretară şi, după ce au apărut copiii, a numit-o bonă şi asa a rămas până la sfârşit.
Sunt surse care afirmă că ea a fost iubita secretă a lui Michael din ultimii ani, alţii (sau aceiaşi) spun chiar că ultimul copil e născut de ea. Tot ce e posibil, dar deocamdată toate astea sunt numai speculaţii. Mie unul mi se pare ok femeia asta. Are o privire în acelaşi timp blândă şi hotărâtă, iar copiii o consideră mama lor. Dar există totuşi ceva care nu-mi place. Grace Rwaramba i-a fost prezentată lui Michael de către Tohme Tohme, cel care se autointitula când „medicul”, când „consultantul financiar” personal al lui Michael, care zice că e, când ortoped, când ambasador senegalez (deşi cercetările au dovedit că minte), care are un trecut dubios şi despre care nu se ştie mai nimic. Pe acest Tohme i l-a băgat pe gât lui Michael tocmai fratele Jermaine, acelaşi care l-a convins să se facă musulman. Jermaine este acelaşi care pozează în fratele super-protector al lui Michael, dar şade la interviuri alături de tata Joseph, plin de iubire filiatică, deşi ştie că Michael avea o „mică” problemă cu tata Joseph. Fratele Jermaine le-a lăsat gravide şi pe nevastă şi pe amantă în aceeaşi perioadă şi, ca un mahomedan cinstit „care este”, a avut în total patru neveste (amantele nu i le mai numărăm, că n-avem timp). Jermaine este acelaşi „frate iubitor” care împreună cu ceilalţi fraţi tocmai îl dăduse în judecată pe Michael, pentru că a semnat pentru concertele de la Londra în loc să semneze pentru un turneu împreună, ca să-i mai „salte” şi pe ei financiar.
În curând sper să aflăm mai multe. Dar mie aceste două persoane, Tohme şi Jermaine, mi se pare că au ceva de ascuns.
***
Există mai multe feluri de iubire, pe care fiecare dintre noi le-a încercat, iar Michael nu era diferit. Iubea cu tandreţe fiinţele vulnerabile (copiii, animalele, pe Marilyn Monroe) şi se îndrăgostea pătimaş de femeile puternice. Pentru el, femeia ideală era aceea pe care ar fi simţit-o în stare sa se lupte cu toţi demonii, atât din mintea lui de copil, cât şi din afara casei; era aceea care să ştie – şi să poată – sa fie şi mamă şi înger şi iubită şi partener de joacă, toate în acelaşi timp. Era aceea lângă care să se simtă în siguranţă oricând, întotdeauna. Neapărat să aibă un bun simţ al umorului, să-l accepte aşa cum era, cu bune şi rele; să nu-l vadă ca pe o ciudăţenie de megastar, ci ca pe un om. Şi neapărat să-i poată dărui copii. Mulţi copii. Dar, dacă femeia aceea există, el n-a întâlnit-o niciodată. Cred că asta l-a întristat mai mult decât toate problemele de sănătate, mai mult decât gura lumii... mai mult decât trădările celor pe care i-a cunoscut şi i-a ajutat.
Şi, pâna la urmă, Regele Pop toată viaţa lui a visat la ceva accesibil mai mult muritorilor de rând: o şansă la dragoste.
This time gonna do my best to make it right Can't go on without you by my side Shelter come and rescue me out of this storm And out of this cold I need someone If you see her, tell her this from me All I need is One more chance at love
Searching for that one who is going to make me whole Help me make these mysteries unfold Lightning about to strike in rain only on me Hurt so bad sometimes it's hard to breathe If you see her, tell her this from me All I need is One more chance at love
And I would walk around this world to find her And I don't care what it takes I'd sail the seven seas to be near her And if you happen to see her See tell her this from me One more chance at love
Sunt convins că în viaţa lui nu au existat multe femei care să-i fi atins sufletul, dar în mod cert au mai fost şi altele, în afară de cele pe care le ştim cu toţii. Totuşi, în lipsa altor informaţii, propun să le analizăm pe cele de care dispunem până acum.
Prima femeie, în afară de mamă, pe care a cunoscut-o Michael Jackson a fost Diana Ross. După ce au semnat, în 1969, un contract cu Motown Studio, The Jackson 5 au fost împărţiţi în două tabere: de Michael şi Randy s-a ocupat Diana, de ceilalţi Bery Gordy, apoi au făcut rocada. În „Moon Walk”, Michael povesteşte cât de caldă era Diana Ross, cum se purta cu ei ca o mamă, cum îi ducea la muzee ori în papetării să cumpere instrumente de pictat şi desenat iar acasă picta şi desena împreună cu ei; cum i-a trezit lui Michael interesul pentru artă şi cum i l-a cultivat. Apoi, în 1977, pe când el avea 19 ani iar ea 33, au jucat împreună în filmul „Vrăjitorul din Oz”. Niciunul dintre ei nu a afirmat că s-au iubit mai mult decât platonic, deşi gura lumii spune altceva.
.Că a fost prima lui iubire, este evident. Argumente: ● Michael a spus mereu, ori de câte ori avea ocazia, cât de mult a iubit-o pe Diana; ● a cerut-o de soţie pe când el avea numai 18 ani, iar ea 32; ● în „Moon Walk” mărturiseşte că atunci când a aflat că ea s-a căsătorit, a încercat să se bucure pentru ea, dar că durerea si gelozia l-au împiedicat; ● testamentul lăsat de el o numeşte ca tutore al copiilor, după mama lui.
Pentru a încerca să lămurim lucrurile, vă prezint o scurtă analiză. Când un adolescent se îndrăgosteşte petru prima dată, este ca şi cum se rup norii. Cu atât mai mult când persoana iubită este mai în vârstă, ceea ce presupune că are deja o experienţă, că ştie cum să se comporte şi eventual să-l iniţieze. Pentru un adolescent, prima iubire rămâne întotdeauna „cea mai mare”. Nimic din ce se întâmplă după aceea nu mai are aceeaşi putere şi nu-l mai topeşte cu aceeaşi flacără. Pentru un adolescent care abia începe să se desprindă de fustele mamei, indiferent dacă e vorba de un băiat sau de o fată, prima iubire îi dă ocazia să simtă „om mare” şi să perceapă senzaţiile erotice pe care, în ochii lui, numai adulţii le puteau avea. De aceea prima iubire îi rămâne veşnic în minte ca fiind cea mai intensă, cea mai pasională şi cea mai frumoasă dintre toate cele care vor urma.
Acum cred că pare destul de clar de ce Michael a iubit-o pe Diana mereu.
A urmat Tatum O’Neal. Personal, cred că această relaţie a fost o greşeală. Tatum a fost un copil-vedetă, ca şi Michael (poate că ăsta e singurul lucru care i-a adus împreună), dar a cărui evoluţie scenică s-a oprit în jurul vârstei de 10 ani, după care a intrat într-un con de umbră (lucru frecvent întâlnit la copiii din Industrie) şi care n-a fost nici suficient de puternică, nici destul de ambiţioasă ca să nu se lase doborâtă de barierele ridicate de Industrie atunci când a ieşit din copilărie şi a intrat în adolescenţă. La 16 ani, Tatum era deja dependentă de droguri puternice şi nu s-a abătut de la astfel de obiceiuri, motiv pentru care, la un moment dat, chiar a fost arestată pentru posesie criminală de droguri şi alte substanţe periculoase (era vorba de două genţi cu droguri, deci nu erau pentru uz personal). Michael s-a întâlnit cu ea o vreme, au fost fotografiaţi împreună cu diverse ocazii. În „Moon Walk”, Michael povesteşte că s-au cunoscut la o petrecere, unde, stând de vorbă la o masă, a simţit mâna ei aşezându-se peste a lui şi l-a emoţionat: „Asta probabil ca nu înseamnă mult pentru alţii, dar pentru mine a fost o treabă foarte serioasă. M-a impresionat. Au fost multe fete care m-au impresionat în turnee, trăgând de mine şi ţipând, în spatele zidului de gardieni. Dar de data aceasta era ceva diferit; a fost ceva numai între două persoane, şi aşa e întotdeauna cel mai bine.” Şi-au schimbat numerele de telefon şi au început prin a vorbi despre câte-n lună şi-n stele. Michael ne dezvăluie încântat cum îi povestea lui Tatum despre noutăţile tehnologice, despre concertele lui, despre înregistrările la studio şi despre ce mai făcea el în timnpul zilei. Apoi s-a îndrăgostit de ea şi consideră că Tatum a fost prima lui iubire „după Diana”.
În video-interviul „chiloţarului” Bashir, la insistenţele/manipulările acestuia, Michael a afirmat că la un moment dat Tatum a încercat să-l seducă iar el, fiind prea timid, s-a speriat. După aceea, Tatum O’Neal a ripostat că Michael a minţit, că de fapt el a încercat să o seducă şi că, din câte se înţelege din spusele ei, el s-a invitat în camera ei, s-au sărutat scurt dar el era foarte neîndemânatic şi că ea a fost aceea care l-a respins, deoarece „era o puberă care nu avea nicio noţiune despre sex”. Pe de altă parte, Tatum afirmă că acele conversaţii la telefon o plictiseau îngrozitor, că de fapt Michael vorbea mult despre sex, că de multe ori muta canalul ca să vorbească cu alt băiat şi îl lăsa pe Michael vorbind singur, iar el nici nu-şi dădea seama. Din spusele ei, avea 12-13 ani pe atunci – e născută în 1963, deci e cu 5 ani mai mică decât Michael, de unde rezultă că el avea 17-18. Ideea e în felul următor: în autobiografia proprie, intitulată „A Paper Life”, Tatum spune că e convinsă că Michael se îndrăgostise de ea şi că melodia „She’s Out Of My Life” e compusă de Michael special pentru ea. Cine minte aici ?... Păi să vedem:
● Michael a fost întotdeauna timid – asta se ştie deja. Dacă nici matur fiind, nu era in stare sa abordeze o femeie pe care o plăcea (deşi avea în spate zeci de ani in care femeile se isterizau numai văzându-l), e greu de crezut că ar fi fost în stare să facă asta, adolescent find; ● întrebată de paparazzi despre relaţia cu Michael, Tatum spunea: „Cum ar putea o fată să să aibă o relaţie cu el ?... când suntem împreună, e atât de ruşinos că abia scoate două cuvinte. Ştiu că e virgin. Ma întreb daca nu cumva îi e teamă de sex. Nu pare deloc interesat de asta.” (parcă era obsedat să vorbească despre sex ??) ● toate femeile pe care le-a iubit el au fost femei puternice şi hotărâte – cu excepţia lui Tatum, la care cred că l-a atras numai îndrăzneala ei de a-l apuca de mână iar el a considerat gestul acesta ca pe unul care manifestă siguranţă de sine; ● cântecul „She’s Out Of My Life” nu a fost compus de Michael, ci de muzicianul Tom Bahler, după ce iubita l-a părăsit când a aflat că el făcuse un copil cu altă femeie. Este foarte adevărat că, ori de câte ori îl cânta, lui Michael i se înmuia vocea la ultimul vers; dar cât de paranoic să fii ca să crezi că o făcea cu gândul la tine ? (lol); ● tot în autobiografia proprie, Tatum povesteşte că, pe la 13 ani, fuma opium cu Melanie Griffith (care la vremea aceea era iubita tatălui ei) şi că, într-o noapte, Melanie a chemat în cameră un frizer împreună cu iubita lui şi s-a lăsat cu o orgie în patru, de toată pomina; ● tot Tatum, tot in autobiografie, a afirmat că un prieten sau poate tatăl ei a molestat-o (heloo, aş înţelege să nu-ţi aminteşti cine a fost, daca era vorba de un străin – dar nu-ţi aminteşti dacă a fost tatăl tău ???); tatăl ei, Ryan O’Neal, a declarat ca răspuns: „este o zi tristă, când aceste minciuni se spun numai pentru a obţine un best-seller”; ● după divorţul de tenisman-ul John McEnroe din 1994, copiii pe care îi avea cu acesta i-au fost încredinţaţi tatălui, ea fiind dependentă de heroină şi reprezentând un pericol pentru micuţi.
Deci, cine minte ?... Un om în apogeul carierei („Moon Walk” a fost publicată în 1988, pe când Michael era in plină ascensiune şi cu mult timp înainte de acuzaţiile de molestare) sau o fostă vedetă în plin declin profesional şi personal, care se străduia din răsputeri să iasă în faţă („A Paper Life” a fost scrisă în 2003)?.. După mine, verdictul e clar.
Apoi a fost Brooke Shields, pe care a cunoscut-o pe când ea avea 13 ani, iar el 19. Mai târziu, în 1984 (Michael – 25, Brooke – 19), ieşeau împreună. „El era ca un copil care vorbea despre başi – cum era primul bas, al doilea bas etc. Probabil că pare ciudat pentru cineva din afară, dar pentru cineva dinăuntru, care nu a ieşit niciodată din balonul lui de săpun, este de înţeles că era pur şi simplu curios în legătură cu tot ceea ce vedea.” – povesteşte Brooke. „Michael a ştiut întotdeauna că putea conta pe mine ca să-l sprijin sau să îi fiu parteneră atunci când trebuia să meargă la un eveniment şi ne distram, oriunde ne aflam împreună. Amândoi ne-am trezit în lumina reflectoarelor de mici, amândoi a trebuit să devenim adulţi de foarte devreme, dar când eram împreună, ne purtam ca doi copii care fac şotii.”
Când Michael a cerut-o în căsătorie (şi se pare că asta s-a întâmplat de câteva ori), Brooke i-a răpuns că nu e nevoie să se însoare cu ea ca să o aibă alături. „Michael Jackson e supranumit Regele, dar pentru mine va rămâne mereu Micul Prinţ.”
Brooke povesteşte că ultima oară când au ieşit împreună a fost la nunta lui Elisabeth Taylor (una dintre multele nunţi – lol), unde s-au distrat pozându-se cu rochia miresei şi făcând tot felul de glume infantile. Michael avea 33 de ani pe atunci.
După primele operaţii estetice, făcute în jurul anilor 1980, lumea a observat că nasul lui Michael Jackson se micşora din ce în ce mai mult. Depigmentarea iscase deja controverse şi speculaţii privind „dorinţa” lui de a se transforma din negru în alb. Rasiştii negri l-au respins pentru că nu mai vroia să fie unul de-al lor; rasiştii albi l-au respins pentru că avea sânge de negru şi era un intrus în lumea lor. Nici unii, nici alţii nu aveau dreptate, dar nu putem acuza ignoranţa.
De gropiţa din bărbie nu prea am auzit comentarii. Şi-a făcut-o ca să arate mai masculin şi adevărul e că îi stătea bine.
Este posibil ca, după cele două intervenţii (cea pentru repararea nasului spart şi cea din cauza problemelor de respiraţie), să mai fi vrut să corecteze din nou. Unei fete sensibile, care i s-a reproşat ani la rând că e grasă şi i s-ar fi acordat pseudonime precum „balenă”, „Miss Piggy” şi altele asemenea, când reuşeşte până la urmă să slăbească, nu se mai poate opri; ajunge piele şi os dar ea se vede tot grasă, pentru că ironiile i s-au întipărit în minte si i-a determinat apariţia aşa-numitei „dismorfofobii” – afecţiunea în care o persoană are o imagine distorsionată despre sine. Acelaşi lucru i se poate intâmpla unui tânăr care a fost ironizat din cauza nasului – cu atât mai mult cu cât această ironie a venit din partea tatălui.
Apoi s-a aflat că, în urma uneia dintre operaţiile la nas (probabil la a doua), a contractat o infecţie cu stafilococ auriu rezistent la meticilină, care pur şi simplu i-a ros vârful nasului. Acest germen provoacă abcese şi ulceraţii cutanate care au potenţialul de a evolua rapid în infecţii generalizate, care sunt de multe ori letale. Contaminarea se face în cea mai mare proporţie în mediul spitalicesc.
Deocamdată nu se ştie exact ce s-a întâmplat, dar un lucru e sigur: oricât de obsedat ar fi cineva de nasul său, oricât de mic l-ar fi dorit, ar fi vrut totuşi să fie ceva acolo. Pe de altă parte, niciun medic cu scaun la cap, oricâţi bani i-ar ieşi din asta, nu i-ar fi tot scurtat din nas până când omul să rămână fără el. Nu este nici etic nici moral şi probabil ar ajunge după gratii. Iar Michael Jackson, în ultima vreme, avea o proteză în locul nasului. Nu-i aşa că e ciudat ?
Nu pun la îndoială profesionalismul medicilor care i-au intervenit chirurgical la faţă. Dar ceva s-a întâmplat cu Michael şi vom încerca să ne dăm seama ce anume.
În anii 92-93 arăta foarte bine. Machiajul permanent la sprâncene şi în jurul ochilor îl prindeau excelent. (Poate că a folosit şi gene false uneori, dar nu contează – era artist, era minunat; era un rocker sexy şi rău.) În general, înainte de a ne face un tatuaj, este bine totuşi să încercăm măcar să ne închipuim cum vom arăta cu el şi la 40 de ani, şi la 60. Un scorpion sau mai ştiu eu ce, pe o gambă plină de ulcer varicos este dezgustător; pe un braţ flasc e penibil; pe un sân care atârnă pâna la genunchi este de-a dreptul hidos. Dar să nu uităm că Michael era, pe dinăuntru, un copil şi, ca pentru orice copil, vârsta de 40 de ani (ca să nu spunem mai mult) părea teribil de departe. Poate că şi managerii lui de imagine l-au sfătuit că, pentru Industrie, nu e bine să îmbătrânească. Poate...
În timpul primului proces a slăbit foarte mult de unde nu prea avea (el având întotdeauna un trup subţire, de dansator) şi întotdeauna procesul de slăbire afectează şi fizionomia: s-a tras la faţă, s-a ridat şi pielea şi-a pierdut din tonus. Eu personal înclin să cred că toate operaţiile estetice care au urmat au fost pentru corecţie, respectiv înlăturarea ridurilor şi întinderea pielii. Oricine se joacă in oglindă întinzându-şi pielea dinspre colţutile gurii spre tâmple, poate observa că se lăţeşte gura, pentru că se întind şi buzele. Aşa s-ar explica faptul că, în ultimii ani, faţa lui Michael arăta mai mult ca o mască. Atunci când vorbea şi mai ales când râdea, nu se observa nicio grimasă, nu apăreau şanţurile acelea care se văd în mod normal şi care se numesc riduri de expresie. Nici măcar nu i se mai vedeau dinţii atunci când râdea şi căpătase reflexul de a-şi acoperi gura, a se uita în altă parte ori a lăsa capul în jos, ca un om complexat de zâmbetul lui. Chiar dacă şi-a operat şi buzele (poate ceva silicon, ca să le mai împlinească, pentru că întinderea tenului le îngustase), tot nu era ok. În timpul celui de-al doilea proces din nou a slăbit şi din nou a trebuit să intervină. Nu e nimic de condamnat în asta. Fiind un copil pe dinăuntru, poate că a vrut să fie la fel si pe dinafară; poate că nu ar fi suportat să se vadă cu tenul ridat – un suflet de copil într-un trup îmbătrânit. Şi oricum, sunt atâţia oameni în lumea asta care îşi fac un lifting ca şi cum s-ar duce la shopping, încât n-ar trebui să ne mirăm atâta de operaţiile lui. De fapt, da; e adevărat; mulţi oameni îşi fac operaţii estetice; dar niciunul dintre ei nu se numeşte Michael Jackson.
O altă explicaţie ar fi aceea că, din cauza lupusului şi a vitiligo-ului, poate si din cauza infecţiei cu stafilococ, tenul lui avea probleme, în speţă de cicatrizare. Este posibil ca toate intervenţiile care au urmat după 1980 să fi fost unele de refacere a ţesutului cicatrizat defectuos şi care lăsase urme inestetice. Pentru această ipoteză pledează faptul că la un moment dat i s-au depistat pe faţă pete precanceroase, ceea ce arată clar că acolo chiar existau nişte probleme.
Pe de altă parte, după accidentul din 1984, mai mult ca sigur i s-a grăbit recuperarea, pentru că era mina de aur care trebuia exploatată la maximum şi nu trebuia lăsată să „lâncezească” prea mult. Şi cum de obicei graba strică treaba...
Nu ştim încă totul, dar faptul că el a susţinut, până în ultima clipă, că nu a făcut decât două operaţii la nas plus gropiţa din bărbie, poate să sugereze că numai pe acestea le-a făcut voluntar, celelalte fiind o necesitate. În mintea lui părea înrădăcinat gândul că nu a avut alte intervenţii şi prea o spunea cu convingere ca să nu-l credem.
În 2009 i s-au depistat leziuni tumorale pe piele şi i s-a pus diagnosticul de cancer, dar era hotărât să-l înfrunte. Medicii l-au avertizat în privinţa suprasolicitării care avea să urmeze în timpul celor 50 de concerte programate, dar Michael a insistat că orice tratament trebuia să fie programat între concerte „and the show will go on”.
Şi, ca şi cum nu era suficient, a mai început să se manifeste şi acel deficit de alfa-1 antitripsină (AAT). Acest AAT este o proteină produsă de ficat, care are rolul de a proteja unele organe, inclusiv plămânii. Persoanele cu AAT sunt expuse unui risc mare de infecţii, mai ales respiratorii, care pot fi (sau deveni) foarte grave. Acesta ar putea fi motivul pentru care a apărut de multe ori în public cu o mască pe faţă. Unele persoane care au deficit de AAT nu prezintă niciodată manifestări, la altele apar simptomele (printre care emfizemul) în jurul vârstei de 40 – 50 de ani.
Pe scurt, lista afecţiunilor de care suferea Michael Jackson este următoarea: ● vitiligo (boală autoimună cu o componentă genetică) ● lupus eritematos (boală autoimună cu o componentă genetică) ● tulburări de ritm cardiac (complicaţie a lupusului) ● costocondrită = inflamaţia cartilajului costal (complicaţie a lupusului) ● deficit de alfa-1 antitripsină (boală genetică) ● sângerări gastro-intestinale (datorate afectării hepatice produse de deficitul de AAT) ● cancer de piele (se poate datora atât vitiligo-ului, cât şi lupusului) ● infecţie cu stafilococ auriu meticilino-rezistent (cel mai rău dintre stafilococi) ● dureri de spate ● anxietate ● dependenţă de analgezice
Cineva dintre apropiaţii lui afirma că Michael avea ipohondrie (idee fixă a cuiva care crede că e bolnav, când în realitate nu este). Ipohondrie ?... Hello, people !!
Hăituit de tabloide şi de ochiul public, încolţit de şarlatani şi profitori, ascunzându-şi suferinţele, Michael şi-a dedicat toată dragostea copiilor şi animalelor care, după cum afirma el însuşi (foarte corect), sunt fiinţele cele mai sincere şi mai vulnerabile în naivitatea lor, cele care nu ar trebui să sufere niciodată. L-a durut să afle că lumea considera că îşi ura culoarea pielii; l-a durut că mulţi îl suspectau că vrea să devină alb; l-au durut toate acuzaţiile nefondate; l-a durut să afle, pe pielea lui, cât de răi sunt oamenii.
....
Ştiţi care e păcatul cel mai mare al nostru, al omenirii?... Că nu ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă, că vrem mereu mai mult, tot mai mult. Nu ne-a ajuns muzica, dansul şi iubirea pe care ni le-a dăruit cu generozitate. Am scormonit în gunoaie, avizi de morbiditate, ca nişte hiene care smulg cu dinţii, din ciuta încă vie, bucăţi de carne. Dacă ne-am fi rezumat la a ne bucura de darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi i-am fi lăsat în pace viaţa personală, ar fi fost mai multă vreme printre noi. Sunt convins că mai avea multe de făcut.
Ceea ce am constatat, de-a lungul imensei documentaţii adunate pentru a scrie acest post intitulat „Adevărul despre Michael Jackson”, este că aceia care l-au cunoscut îndeaproape, care au stat cu adevărat în preajma lui, cu inimile deschise pentru a-l înţelege, aceia l-au iubit şi l-au văzut aşa cum era de fapt. Şi mai sunt fanii, cei pentru care trăia, cei pentru care respira muzica şi dansul, cei pe care nu a intenţionat niciodată să-i trădeze. Restul – au fost doar nişte „B.S.”, după cum afirma el însuşi, foarte supărat, într-un interviu (n.m. bullshit – a folosit iniţiale pentru că el nu putea niciodată să vorbească urât).
De când a hotărât să se lanseze solo, şi-a ţinut cariera în hăţuri cu o mână foarte sigură şi a deţinut controlul total asupra a orice ţinea de performanţa sa – de la muzică, producători, manageri, coregrafie, echipa de turnee, scenariile, regia şi castingul videoclipurilor, modul de desfăşurare al concertelor, costumaţii – totul. În ultimii ani, însă, problemele de sănătate, scandalurile din presă şi dependenţa de medicamente l-au transformat într-un om tulburat, apatic şi extrem de vulnerabil, care nu mai putea controla nimic şi care a ajuns să fie o marionetă în mâinile unor şarlatani. Trist, însingurat şi nefericit, şi-a trăit ultimii ani din viaţă într-o cochilie de sticlă. Strigătul de ajutor a fost atât de slab, încât nimeni nu i l-a auzit.
Dar „omul din oglindă”, acela care avea inima plină de iubire, de muzică şi de compasiune, acela care a trăit cu credinţa că prin muzică ne poate convinge pe toţi să fim mai buni, mai toleranţi şi mai sinceri, omul care a crezut că muzica poate dizolva răutatea, orgoliile, prejudecăţile, egoismul, lăcomia – omul acela a rămas neschimbat, până la sfârşit.
Era în centrul atenţiei unei lumi întregi iar, cu fiecare performanţă realizată, presiunea care apăsa asupra lui de a fi mereu tot mai bun îl obosea cumplit. Pentru că trebuia să repete zilnic, ore in şir, era nevoit să ia analgezice de fiecare dată când apăreau durerile musculare şi, cu toate că a fost mereu împtriva drogurilor de orice fel, a ajuns să devină dependent de calmante. În plus, stresul şi oboseala au început să-i cauzeze insomnii pentru care i s-au prescris sedative. De fapt, el îşi dorea puţină linişte, avea nevoie de o vacanţă în care să-şi refacă puterile şi insomnia s-ar fi rezolvat de la sine; dar nu l-au lăsat. Era cea mai populară persoană din lume şi numai prezenţa lui, oriunde, fie că era vorba de scenă sau orice alt loc public, le aducea multora, enorm de mulţi bani – de la paparazzi, tabloide, magnaţi din industria muzicală şi până la politicieni. Aşa încât au găsit o soluţie mult mai profitabilă: i-au prescris medicamente. La urma-urmei, nu e singura vedetă care a trecut prin asta.
Anul 1993 a fost unul crucial pentru Michael Jackson. A realizat videoclipurile pentru „Who Is It”, „Will You Be There”, „Give In To me”, „Gone Too Soon”; a inventat şi patentat, împreună cu doi designeri, pantofii speciali care sfidează gravitaţia, din „Smooth Criminal”. Pentru mişcarea spectaculoasă din videoclipul realizat în 1988 s-au folosit cabluri dar pentru o prestaţie live, unde s-ar fi observat cablurile, Michael n-a acceptat ideea asta. Aşa încât a creat nişte ghete speciale care arată ca o îmbinare de pantofi lucioşi şi şosete albe. Specialiştii din „The United States Patent and Trademarks” afirmă că a fost nevoie de multă muncă, multă gândire şi calcule matematice complicate pentru a concepe mecanica acestor pantofi. Tehnica acelei acelei aplecări fantastice la 45° este următoarea: tocurile pantofilor conţineau nişte magneţi puternici, plasaţi într-un anume fel. Înainte de mişcarea respectivă, dansatorii se aşeazu într-un anume loc de pe scenă, loc prin care ieşeau nişte pironi de metal care se fixau de pantofi datorită magneţilor. Pantofii care susţineau parte din gambă îi ajutau sa se aplece, drepţi ca lumânările, în timp ce rămâneau ataşaţi de podea. După efectuarea mişcării, dansatorii se opresc o secundă, pentru a depune efortul de desprindere de magneţi şi apoi îşi continuă coregrafia. La o privire mai atentă, se observă că şi coregrafia pentru această piesă este mai specială, adaptată la faptul că nu aveau libertate la mişcările din glezne. Iar pantalonii, surprinzător pentru Michael, erau foarte lungi ! Pare simplu, nu-i aşa ?... dar de ce nu s-au gândit alţii la asta ?...
În paralel cu realizările profesionale, dependenţa de analgezice şi sedative, la care se adăugau oboseala si speculaţiile din presă în privinţa copiilor care sălăşuiau într-un Neverland închis cu străşnicie pentru ochii lumii, începuseră să-şi spună cuvântul. În timpul turneului „Dangerous”, pe când se afla în Tailanda, un individ, despre care s-a aflat ulterior că avea un trecut relevant de escroc, a profitat de aceste speculaţii şi a lansat acuzaţiile că Michael i-ar fi molestat fiul in vârstă de 13 ani. Cine a fost vreodată acuzat pe nedrept de ceva îşi poate închipui prin ce a trecut Michael Jackson atunci. Mulţi dintre cei pe care îi crezuse prieteni i-au întors spatele, unii chiar au contribuit la alimentarea scandalului cu „detalii” interpretate, interpretabile ori pur şi simplu inventate. Motivul?... Este acelaşi dintotdeauna: banii. Tabloidele şi posturile de televiziune au câştigat foarte mult, cei care „furnizat” informaţii au ajuns în lumina reflectoarelor şi au fost (supra)licitaţi de presă pentru exclusivitate în privinţa publicării informaţiilor.
Dacă stăm puţin strâmb şi încercăm să judecăm drept, ne-am putea face o idee despre adevărul din spatele acestui scandal. Michael Jackson era un super-star, despre care a cărui viaţă personală se ştia foarte puţin spre deloc. Era extravertit numai pe scenă, în intimitate era extrem de reţinut, din caua timidităţii, din cauza educaţiei şi nu în ultimul rând din cauza depresiei care prinsese rădăcini încă din copilărie. Un depresiv nu simte nevoia să-şi împărtăşească, nici măcar cu prietenii, gândurile intime, sentimentele, problemele, suferinţa. Un depresiv, atunci când îl macină ceva, se ascunde pur si simplu. Se retrage în „bârlog”, se ascunde de toată lumea, iar asta îi adânceşte depresia. Numai cu forţa l-ar putea cineva scoate din această stare dar, din păcate, niciunul dintre cei care chiar au ţinut la el n-a ştiut să-l salveze. Lumea este întotdeauna curioasă şi prezintă o atracţie perversă pentru informaţii „murdare” – fie ele reale ori inventate. Iar scandalul vinde foarte bine. Întotdeauna. În atitudinea, gesturile, cuvintele lui din perioada de după 1993 se observă clar că suferea cumplit din cauza acelor acuzaţii. Din punct de vedere psihologic, cineva care se ştie vinovat îşi poate striga vehement nevinovăţia, dar niciodată nu vom vedea în ochii lui suferinţa pe care am văzut-o la Michael Jackson. Dacă înainte se abţinuse să comenteze speculaţiile care circulau în legătură cu persoana lui (albirea pielii, operaţiile estetice, cimpanzeul Bubbles, porţile Neverland închise pentru ochii lumii), atunci a ieşit în faţă şi a vorbit. Să ne amintim: „Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc.”
Michael Jackson a plătit din greu preţul celebrităţii. Deşi a fost achitat, dezamăgirea de a fi crucificat pe nedrept, naivitatea lui de adult cu minte de copil rănită profund şi gândul că reputaţia i-a fost pătată l-au aruncat într-o depresie şi mai adâncă. A încetat să mai mănânce, s-a ascuns şi mai mult, iar dependenţa de medicamente s-a accentuat. El nu a fost la fel de puternic precum Madonna, care, la bârfele idioate care circulau pe seama ei, răspundea ironică: „A, da?... înseamnă că e bine. Cine nu e în atenţia presei nu există.” Foarte adevărat, în Industrie este esenţial să se vorbească despre tine, indiferent dacă de bine sau de rău – dar mai bine de rău.
Pe lângă faptul că era deja dependent de medicamente, acuzaţiile şi hărţuirea de către presă, fanatici şi politicieni care au văzut în acest scandal o bună ocazie de a-şi face reclamă (la fel de bine cum, în perioadele bune, s-au folosit de imaginea lui în acelasi scop) – toate acestea l-au distrus. Degradarea a fost bruscă şi gravă. La depoziţia din timpul procesului, s-a văzut clar că era confuz, apatic, somnolent şi avea tulburări de memorie. A recunoscut că lua (pe lângă antialgice) Valium, Xanax şi Ativan (care toate sunt anxiolitice) pentru a putea suporta presiunea psihică a procesului.
Noi, oamenii, avem în general minţi bolnave. Când cineva sau ceva e prea bun, prea diferit de noi restul, nu e bine. Nu am învăţat nimic de-a lungul vremii, de la răstignirea lui Iisus încoace. Dacă întorci şi celălalt obraz, eşti omorât cu pietre. Dacă la răutate răspunzi cu bunătate, eşti linşat. Daca la declaraţii de război răspunzi cu îndemn la pace, eşti internat în ospiciu. Nu ştiu la alţii, dar noi, românii, avem un exemplu foarte bun: Eminescu. A murit singur, hulit, declarat nebun şi sifilitic. Abia acum, după 150 de ani, ştim adevărul – şi doar unii dintre noi.
Michael Jackson era omul care, în timpul unui concert, a chemat gardianul să ia un gândac de pe scenă, de teamă să nu-l calce; era omul care cânta despre iubire, copii, salvarea lumii, pace, desfiinţarea barierelor rasiale; era omul care a donat mare parte din ceea ce a câştigat pentru a ajuta oamenii nefericiţi.
Este practic imposibil ca un asemenea om să fie în stare sa molesteze un copil. În plus, în urma percheziţiei făcute la Neverland nu s-a găsit nimic incriminant. Şi aici iar vreau să stăm strâmb şi să judecăm drept. Un pervers, fie el sexual ori de altă natură, întotdeauna are în casă filme şi/sau fotografii perverse – ori cu el, ori cu alţii. ÎNTOTDEAUNA. Şi întotdeauna aceste probe duc la condamnarea lui. În altă ordine de idei, de ce, din zecile de copii care au sălăşuit la Neverland, numai unul l-a acuzat?.. Şi de ce acesta era tocmai fiul unui şantajist cu antecedente?
"I could never harm a child or anyone. It's not in my heart." (Michael Jackson)
După achitarea sa, în 1995, s-a ridicat şi a mers mai departe. A urmat turneul „History”, între septembrie 1996 – octombrie 1997, care a început în Cehia şi s-a încheiat în Hawaii – 5 continente, 35 de ţări; 82 concerte în 52 oraşe, în faţa a peste 4,5 milioane de spectatori. „Hystory” a dovedit lumii că Michael Jackson era, în continuare, Regele Pop indiscutabil şi de neegalat.
Albumul „History”, lansat în 1995, a fost destul de controversat, conţinând multe cântece „supărate”, prin care Michael răspundea presei şi acuzaţiilor care i-au tulburat viaţa şi cariera în anii precedenţi, laolaltă cu balade sensibile precum „You Are Not alone”, „Earth Song”, „Stranger in Moscow” şi „Smile”. Controversate au fost şi versurile melodiei „They Don’t Care About Us”, motiv pentru care la album s-au adăugat scuze formulate de Michael către cei care s-ar putea simţi ofensaţi de acele versuri. Sincer, pe mine nu m-a ofensat nimic, niciodată, din tot ce a făcut el.
În 1997 a apărut albumul „Blood On The Dance Floor” iar în 2001 – „Invincible”, despre care s-a spus că este cel mai bun album al său, de la „Thriller” încoace şi care s-a sperat să revoluţioneze industria muzicală. „Invincible” a fost lansat pe piaţă având coperta de culori diferite (argintiu, albastru, verde, roşu şi portocaliu – „pentru amuzamentul fanilor”). Însă, după ce a apărut primul single cu videoclip, „You Rock My World”, s-a văzut clar că Sony Music nu era interesată să promoveze albumul. A mai apărut doar un single, „Cry”, dar nu a beneficiat de un videoclip pe măsura valorii lui.
În 2003 a făcut greşeala de a se dechide în faţa unui pseudo-jurnalist, scormonitor în gunoi – într-un cuvânt, „chiloţar” – pe nume Martin Bashir, care l-a aruncat din nou pe Michael Jackson într-un scandal sexual. Sub masca înţelegerii şi compasiunii şi în mod cert posedând abilităţi de manipulare, s-a insinuat în sufletul lui Michael şi l-a convins să-i deschidă porţile Neverland şi mai ales ale inimii. Problema este că, atunci când a publicat video-interviul, „chiloţarul” a decupat cu măiestrie filmul, arătând lumii, din tot ce a filmat, numai frânturi interpretabile, care l-au pus pe artist într-o lumină total nefavorabilă, motiv pentru care Bashir a fost acuzat ulterior de „jurnalism galben”, care se traduce prin „exploatarea, denaturarea sau exagerarea informaţiilor, pentru a crea senzaţie si a atrage publicul”. La scurt timp după aceea, a fost difuzat un alt film, realizat de cameramanul lui Michael Jackson, în care se vede cum „chiloţarul” îl complimenta pe Jacko pentru „calitatea spirituală a ranch-ului Neverland” şi pentru „cât de minunat e Michael ca tată” şi că „relaţia dintre el şi copiii lui aproape că îl fac să plângă”, care contrazicea afirmaţiile „chiloţarului” din filmul difuzat de el, cum că „Neverland este un loc periculos pentru copii” şi că „Mi-e teamă pentru copiii lui Michael Jackson”.
Concluzia: Michael s-a lăsat atras într-o capcană fatală.
„L-a distrus. L-a ucis. O să dureze multă vreme agonia, dar moartea lui a început în seara asta. Înainte medicamentele erau o ancoră, dar după asta au devenit o necesitate.” (Dieter Wiesner, managerul lui Michael Jackson în perioada 1996 – 2003, despre interviul publicat de Bashir)
UPDATE: se pare că pantofii din „Smooth Criminal” nu funcţionează cu magneţi, ci pe principiul „cozii de rândunică”. Am discutat cu un prieten, inginer, care mi-a explicat cum e cu principiul ăsta: piramida triunghiulară din toc (numerotată în fotografia patentului cu 32) nu e magnet, ci e de fapt o scobitură făcuta cu scârţ, în care intră o pană montată special în scenă. Precizarea asta e mai ales pentru cei care intenţionează să fabrice pantofii şi care mai trebuie să ştie că, după ce pana din scenă intră în scobitura din tocul ghetei, trebuie să se încline sub un anumit unghi, ca să nu cadă în nas.
În 1979 şi-a marcat începutul carierei solo cu albumul „Off The Wall”, care a avut un succes pe măsura muncii intense depuse şi a ambiţiei sale de a „rupe gura târgului”. A fost primul album care a adus pe locul I în topurile din SUA nu mai puţin de patru piese. Tot în 1979, a căzut pe scenă şi şi-a spart nasul. Trebuind să se opereze, cu această ocazie i-a cerut medicului să i-l facă ceva mai mic. Atunci s-a dovedit cât de mult a suferit, de fapt, în toţi anii în care tatăl şi rudele râdeau de „nasul lui cel borcănat”. Atunci Michael a simţit că cea mai mare bucurie a fost să ştie că avea dreptul să ia o decizie în legătură cu faţa lui. Atunci a simţit că poate scăpa de demonii care l-au torturat în copilărie, recreându-se pe sine. La scurt timp după prima operaţie la nas, a trebuit să o facă pe a doua, din cauza unor probleme de respiraţie.
În 1982 a lansat albumul „Thriller” cu nouă piese, dintre care patru compuse de el, şi care a fost primit cu ovaţii în lumea întreagă şi care a intrat în 1984 în Guiness Book, fiind cel mai bine vândut album din toate timpurile (peste 50 milioane exemplare la acea vreme, peste 100 milioane astăzi), record care nu a fost egalat încă.
În 1983 a a participat la spectacolul ocazionat de aniversarea a 25 de ani de existenţă a Motown Records. În autobiografia sa „Moon Walk” (1988) povesteşte cum, până în seara de dinaintea showului, ştia doar că o să cânte „Billie Jean”, dar nu găsise încă „acel ceva”, o mişcare nouă şi fantastică, un pas de dans care să facă showul acela de neuitat. Îi plăcea să repete şi acasă, singur, lăsându-se pătruns de muzică şi abandonându-se cu totul în braţele ei. Aşa s-a născut „moonwalk”.
În 1984, pe când filma un spot publicitar, părul i-a luat foc din cauza artificiilor şi s-a prăbuşit, cu capul în flăcări. S-a ales cu arsuri de gradul II şi III şi cu o parte a scalpului rămasă fără păr. Arsura de gradul III e cea mai severă categorie de arsură. E provocată de expunerea prelungită la surse foarte fierbinţi. Într-o arsură de gradul III, pielea e arsă în întreaga ei grosime. Ţesuturile subiacente pot fi vizibile. Marginile arsurii au adesea un aspect carbonizat. Centrul zonei arse poate să nu prezinte durere deoarece receptorii dureroşi au fost distruşi odată cu pielea.
Însă tot în 1984 i-a fost acordată cea de-a doua stea pe bulevardul Hollywood Walk Of Fame (prima fusese în 1980, pentru activitatea desfăşurată în cadrul trupei The Jackson 5). A fost primul star care a avut inscripţionate două stele aici. Iar de la ediţia de decernare a premiilor Grammy, în acelaşi an, Michael Jackson a plecat acasă cu nu mai puţin de 8 distincţii – record care a fost atins abia după 17 ani, de către Carlos Santana.
În 1987, după o muncă de doi ani şi jumătate, a lansat albumul „Bad”, care s-a vândut în peste 25 milioane de exemplare. Între septembrie 1987 – ianuarie 1989 a fost turneul „Bad” în care a ţinut 123 spectacole (Japonia, Australia, Europa, SUA). A fost o isterie în masă: japonezii l-au supranumit „Taifunul Michael”; presa australiană l-a botezat „Crocodile Jackson”; în Marea Britanie fanii i-au cântat „Happy Birthday To You” în seara spectacolului ţinut la Leeds pe 29 august 1988, când împlinea 30 de ani. La fiecare concert, cel puţin în SUA, Michael Jackson se asigura că 400 de bilete vor fi distribuite gratuit copiilor neprivilegiaţi din spitale şi orfelinate. Iar o parte din încasările concertelor a închinat-o unor acţiuni caritabile.
În august 1988, după ce a onorat 5 din cele 7 concerte programate în Londra, Michael Jackson şi echipa sa au stat la Incosol Hotel Spa din Marbella, Spania, pentru a-şi recăpăta puterile pentru restul turneului. Regimul său de sănătate includea drumeţii pe munte, ore de gimnastică şi masaj subacvatic. În urmă cu ceva timp, adoptase şi un regim alimentar foarte strict, din care carnea lipsea cu desăvârşire.
Până la sfârşitul anilor ’80, Michael Jackson a fost singurul artist care avea, tot timpul, cel puţin două piese în topurile muzicale.
În perioada dintre sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 au debutat durerile musculare – problemă frecvent întâlnită la dansatori – şi a început să ia antispastice şi calmante, pentru a putea să continue. Din păcate, până în 1993 devenise deja dependent de analgezice.
În ciuda succesului extraordinar, în ciuda faptului că se comporta impecabil ca artist pe scenă, nu i-au plăcut niciodată turneele. Adora să se întâlnească cu fanii, era conştient de tot ceea ce le datora, dar turneele i-au displăcut în sine din cauză că erau foarte solicitante iar schimbările de fus orar îi afectau odihna. În plus, era şi un efort imens pentru vocea sa, în 1988 trebuind să întrerupă turneul pentru o perioadă, din cauza inflamaţiei corzilor vocale. Într-un interviu dat câţiva ani mai târziu, începuse să povestească despre cât de mult îi displăcea că mergând dintr-un oraş în altul devenea tot mai somnoros, că trebuia să depună un efort din ce în ce mai mare ca să dea bine pe scenă, că îl stresau jurnaliştii care il urmăreau peste tot... când regizorul l-a întrerupt şi i-a spus că e mai bine să transmită un mesaj pozitiv, pentru ca fanii să nu se simtă jigniţi. El a răspuns: „Dar nu mi-a plăcut... A fost un iad... Bine, o să-l fac pozitiv, deşi voi ştiţi adevărul.” A făcut o scurtă pauză, şi la „Acţiune!” s-a uitat fix în cameră şi a spus, senin: „I love to tour”. Toţi cei de faţă au izbucnit în râs. „De ce râdeţi?... eu chiar încercam să-mi intru în rol.”
Nici măcar nu ştia să mintă şi se vede clar că nici nu-i făcea plăcere să mintă, chiar dacă era nevoit, chiar dacă era pentru un scop bun. Dacă totuşi a făcut-o vreodată, a fost numai şi numai pentru a se proteja – de ce vreţi voi: de şacalii din presă, de răutatea oamenilor, de şarlatanii care-i dădeau târcoale.
Deşi după „Bad” afirmase că nu va mai face niciun turneu, s-a lăsat convins să se răzgândească şi a urmat, în perioada iunie 1992 – decembrie 1993, turneul „Dangerous”, cu scopul precis şi afirmat public de a strânge fonduri pentru Fundaţia Heal The World. Cu această ocazie am avut şi noi, românii proaspăt iesiţi din comunism, bucuria imensă de a-l vedea live. Efectele speciale, echipa şi mai ales prestaţia lui au fost uimitoare. Ziua de 1 octombrie 1992 va rămâne pentru noi o zi de care ne vom aminti întotdeauna. Concertul din Bucureşti a fost înregistrat, iar filmarea a fost cumpărată de HBO pentru 21 milioane de dolari, cel mai mare preţ plătit vreodată pentru un spectacol şi care n-a mai fost egalat până astăzi. Seara în care HBO a difuzat concertul, tot în 1992, i-a adus postului de televiziune cea mai mare audienţă avută vreodată pentru o transmisie. Hotărât lucru, Michael Jackson a fost omul recordurilor. Nu am avut ocazia să-l văd şi în alte concerte, dar dacă lumea spune că a fost cel mai bun, sunt sigur că aşa este. Oricum, Michael Jackson n-a lucrat niciodată cu jumătăţi de măsură. Nici nu avea cum, fiind un perfecţionist cum rar se nasc pe lumea asta. Avea o idee foarte clară despre ce înseamnă un show şi nu i s-a părut suficient că avea talentul lui de muzician şi că se mişca pe scenă ca un titirez în timp ce cânta impecabil (îmi amintesc ca e primul cântăreţ pe care l-am văzut dansând în timp ce cântă şi singurul care a făcut-o vreodată la un semenea nivel). A vrut – şi a avut – şi efecte speciale, iluzii optice, dansatori sincronizaţi perfect, jocuri de lumini şi artificii. În altă ordine de idei, nu lansa pe piaţă niciun album până când nu era sigur că toate piesele sunt de top. Cred că ni s-a întâmplat tuturor să cumpărăm un album şi să constatăm că numai una sau două melodii sunt bune, restul fiind trântite acolo de umplutură. La el nu exista aşa ceva. Muncea ore in şir, muncea până la epuizare, muncea până când ieşea aşa cum voia el, aşa cum considera că trebuie să fie. Abia atunci se liniştea.
Un alt aspect remarcabil la el a fost acela că a ştiut întotdeauna ce vrea, în privinţa performanţei sale ca artist – şi asta il face cu mult mai special. În autobiografia „Moon Walk” povesteşte cum, extrem de nemulţumit de faptul că Motown Records le impunea celor de la The Jackson 5 să cânte şi să se îmbrace într-un anumit fel, a discutat cu membrii familiei despre posibilitatea de a renunţa la contractul cu Motown:
„Nu ne plăcea deloc cum suna muzica noastră pe atunci. Ne aflam într-un mediu extrem de competitiv şi simţeam că eram în pericol să fim eclipsaţi de alte grupuri care creau un sunet mult mai contemporan. Motown [..] nu numai că ne-au refuzat cererile, dar ne-au interzis să mai menţionăm macar faptul că am dori să facem ceva pe cont propriu. Asta m-a supărat foarte tare. Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc. Ştiu că mulţî oameni nu mă consideră un dur sau un om hotărât, dar asta e numai din cauză că nu mă cunosc. Până la urmă, eu şi fraţii mei am stabilit o întâlnire cu Motown. Deşi ne simţeam nefericiţi, nimeni n-a îndrăznit să spună nimic. Atunci a trebuit să vorbesc eu. Am stabilit o întâlnire cu Berry Gordy (n.m. managerul şi fondatorul Motown Records) şi, faţă în faţă, i-am spus că The Jackson 5 vor părăsi Motown. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. Dacă ar fi fost vorba numai de mine, mi-aş fi ţinut gura; dar se discutase atât de mult acasă despre cât de nefericiţi eram cu toţii la Motown, încât m-am hotărât să fiu eu acela care să vorbească în numele tuturor. Nu mă înţelegeţi greşit, ţin foarte mult la Berry Gordy. Consider ca e un geniu, un om excepţional şi unul dintre giganţii din industria muzicală. Nu simt decât respect pentru el, dar în zilele acelea eram ca un leu.”
Se întâmpla în 1974, pe când avea numai 16 ani. Aşa era Michael Jackson.
Lupusul eritematos sistemic (LES) este o boală autoimună, în care sistemul imunitar al bolnavului nu reuşeşte să facă diferenţa între ţesuturile proprii şi intruşi, atacându-le. Lupusul eritematos sistemic afectează rinichii, inima, plămânii şi celulele sanguine. Deşi o parte dintre bolnavii cu lupus prezintă simptome uşoare, boala se poate agrava. Simptomele lupusului sunt multiple: ● oboseala ● dureri articulare (redoare matinală; artrita lupică ce afectează articulaţiile bilateral şi în special cele ale mâinilor, coatelor, genunchilor şi gleznelor) ● probleme ale pielii (caracteristic este rash-ul în fluture, care cuprinde pomeţii şi baza nasului, dar pot apărea şi petele roşii la nivelul braţelor, mâinilor, feţei, gâtului sau spatelui; ulceraţii la nivelul gurii sau al buzelor, rash rosu-violaceu, cu aspect solzos localizat pe faţă, gât, scalp, urechi, braţe şi piept) ● fotosensibilitate ● simptome ale sistemului nervos (dureri de cap sau pierderi ale memoriei, cu grad diferit de severitate) ● afectiuni cardiace (bolnavii cu lupus pot dezvolta afecţiuni ale inimii precum inflamarea pericardului – sacul ce inconjoar inima, ce se manifestă prin durere bruscă, severă, localizată în partea stângă a pieptului cu iradiere spre gât, spate, umeri sau braţe) ● probleme legate de sănătatea mintală (bolnavii pot fi afectaţi de anxietate şi depresie; acestea pot fi determinate fie de boala în sine, fie de medicaţia administrată pentru tratarea lupusului, fie de stresul dat de suferinţa cronică) ●febră ● modificări ale greutăţii corporale (majoritatea celor diagnosticaţi cu lupus pierd în greutate) ● pierderea părului (care poate fi în plăci sau difuză) ● fenomenul Raynaud (prezent la 20% dintre cei cu lupus, afectează vasele de sange ale pielii; se manifestă la nivelul degetelor care devin iniţial palide, apoi capăta o nuanţă albăstruie, cianotica; pielea afectată are sensibilitatea redusă, apar furnicăturile şi este rece la atingere) ● inflamaţia vaselor sanguine – vasculita (sângerările pot duce la apariţia unor pete cu dimensiuni variabile, de culoare albăstruie sau pete de dimensiuni mici, roşietice, diseminate pe suprafaţa pielii sau la nivelul patului unghial.
Complicaţiile lupusului sunt diverse şi invalidante: ● complicaţii renale: disfuncţionalităţi ale rinichilor, care pot duce la insuficienţă renală; ● complicaţii cardiace: endocardită, tromboze, insuficienţă cardiacă, tulburări de ritm; ● complicaţii pulmonare: mulţi dintre bolnavi acuză dureri toracice atunci când respiră; când nu sunt determinate de pleurezie, cauza acestor dureri este reprezentată de inflamarea musculaturii cutiei toracice, a cartilajelor, a ligamentelor sau a articulaţiilor costocondrale, ce leagă coastele de stern; ● complicaţii sanguine: anemie, trombocitopenie, creşterea coagulabilităţii; ● complicaţii neurologice: migrene, pierderi uşoare ale memoriei, tulburari de vederii, ameţeli, slăbiciune musculara la nivelul feţei, braţelor, picioarelor sau pierderea sensibilităţii la nivelul picioarelor, mâinilor şi braţelor; ● complicaţii psihice: stresul fizic şi emoţional ce însoţeşte de obicei o boală cronică, poate face dificilă menţinerea unei sănătăţi mentale în limite normale: mulţi dintre bolnavii cu lupus devin anxiosi şi depresivi; psihoza, o tulburare afectivă în care persoanele pot avea iluzii susţinute de o falsă credinţă şi/sau halucinaţii, respectiv percepţii false, se întalneşte la aproximativ 20% dintre bolnavii cu lupus şi poate fi cauzată de către boala în sine sau de medicaţia administrată pentru tratarea ei, precum tranchilizante, corticosteroizi sau antalgice opioide. Comportamentul maniacal, manifestat prin perioade de extremă energie şi activitate, insomnii şi iritabilitate, poate apărea datorită consumului cronic de corticosteroizi; ● complicaţii digestive: dureri abdominale, mărirea ficatului, pancreatita, indigestii, dificultăţi de înghiţire, gura uscată. ● complicaţii genitale: tratamentul cu corticosteroizi, utilizat în bolile autoimune (inclusiv în lupus), determină, la femei, neregularităţi ale ciclului menstrual, mergând până la amenoree şi sterilitate. La bărbaţi, tulburările în sfera genitală şi infertilitatea devin mai evidente în faza înaintată a bolii. La femei, excesul de cortizol produce virilizare, pe când la barbat se remarcă tendinţa la feminizare.
Având aceste afecţiuni de foarte devreme, cumulate cu stresul traumatic din copilărie, suprasolicitarea şi efectele medicamentelor pe care era nevoit să le ia (calmante ale durerii şi corticosteroizi), devine foarte clară cauza tulburărilor psihice manifestate mai ales în ultimii ani ai vieţii. Şi-a început cariera solo sperând să scape de tutela distructivă a tatălui şi a ajuns să fie la cheremul unor indivizi lipsiţi de scrupule, lacomi şi neîndurători, care i-au exploatat până şi sângele din vene. Pentru mare parte dintre cei din jurul său, Michael Jackson n-a reprezentat decât o vacă de muls. Iar el nu era decât un copil care n-a ştiut niciodată valoarea banilor şi n-a ştiut să se apere de oamenii răi. Un copil, atunci când primeşte pe neaşteptate o sumă de bani, se duce la primul magazin şi îi cheltuieşte pe toţi pentru nimicuri care îi atrag atenţia. Nu se gândeşte să pună la puşculiţă o parte din ei, convins că, aşa cum a primit acum, va mai primi şi altă dată. Aşa era Michael Jackson. La 44 de ani, se juca la fel ca un copil, se bucura când câştiga la pinball şi se dădea cu scuterul pe holurile hotelului atunci când se plictisea. Sigur că pentru cei care nu cunosc implicaţiile psihologice ale vieţii lui, este greu să înţeleagă toate astea.
***
În adolescenţă a fost chinuit de o acnee severă care l-a marcat psihic şi a pus bazele obsesiei de mai târziu privind faţa lui şi dorinţei de a arăta mereu bine. În autobiografia „Moon Walk”, publicată în 1988, povesteşte el însuşi cum, pe când avea în jur de 14 ani, fanii care veneau la The Jackson 5 pentru autografe şi întrebau de „micul Michael”, erau foarte dezamăgiţi că „micul Michael” se transformase într-un puber înalt de aproape 1,78m şi cu faţa plină de coşuri. Privirile dezamăgite ale fanilor l-au îndurerat şi l-au făcut să se închidă în el însuşi, să se izoleze şi să refuze ieşirile în oraş.
Michael Jackson a fost un om plin de calităţi şi un artist dotat cu prea mult talent, pentru care lumea poate că nu era pregătită. Un om politicos, timid, nostim, cu suflet sensibil şi duios, un om care n-a jignit niciodată pe cineva, care n-a ridicat vocea, n-a înjurat şi care n-a rănit în viaţa lui nici măcar o muscă... Dar asta nu e tot. Mai era şi un dansator desăvârşit, coregraf, inovator (a inventat şi patentat pantofii care au înnebunit fanii în „Smooth Criminal”, a creat şi/sau perfecţionat paşi de dans precum faimosul Moonwalker), instrumentist (ştia să cânte la chitară, clape, tobe şi alte instrumente de percuţie), beat boxer, entertainer, designer, scenograf, actor, orchestrator, stilist, eseist, poet şi, bineînţeles, ceea ce ştie toată lumea, un foarte bun solist vocal şi un excelent compozitor.
Am înţeles de ce un astfel de om nu părea om. Aţi întâlnit vreodată o astfel de persoană?... Nici eu. În altă ordine de idei, majoritatea dintre noi ştim ce înseamnă un copil-vedetă. Dar prea puţini o şi înţelegem.
Copilul Michael, care răbufnea la suprafaţă ori de câte ori avea ocazia, se ascundea însă foarte bine atunci când se afla pe scenă. Poate că scena era locul unde ieşea la suprafaţă adultul din el. Poate că era doar o lecţie învăţată pe de rost, în urma „corecţiilor” aplicate ani de zile de tata Joseph. Ori poate că era un refugiu sau un mod de descătuşare. Cert este că, pe scenă, Michael se transforma uimitor, ca sub atingerea unei baghete magice. Acolo, pe scenă, strălucea, pur şi simplu. Poate că bagheta magică erau de fapt chiotele de admiraţie ale spectatorilor, vocile lor cântând la unison cu a lui, aplauzele – poate că toate acestea îl făceau să se simtă respectat şi iubit şi îi ofereau încurajările pe care nu le primise de la tatăl său, atunci când avusese cea mai mare nevoie. Numai acolo, pe scenă, se vede foarte clar Michael Jackson aşa cum ar fi trebuit să fie tot timpul şi aşa cum ar fost, dacă, ar fi primit înţelegerea şi dragostea de care are nevoie orice om pe lumea asta – cu atât mai mult un copil.
Numai pe scenă se simţea bine având adulţi în preajmă. În rest, era timorat, stânjenit, ruşinos şi nu prea părea „de-acolo”. Aţi observat atitudiea copilului care se trezeşte faţă-n faţă cu un adult străin, curios şi care-i pune întrebări?... Primul impuls e să se ascundă după fusta mamei. Dar Michael nu avea unde să se ascundă şi atunci încerca să facă frumos, aşa cum fusese învăţat.
După cum povesteşte Robert Hilburn, critic muzical care a colaborat cu Michael o vreme: „Scena era sanctuarul lui. Acolo, simţea că este mai puternic decât viaţa însăşi; acolo, nu se simţea amenintat de nimeni şi de nimic. Dar de fiecare dată când cobora de pe scenă, redevenea copilul vulnerabil şi chinuit.”
Din păcate, viaţa i-a rezervat multe surprize neplăcute. În 1982 a lansat „Thriller” şi totul părea ok. În 1987, când a apărut „Bad”, pielea lui era mai albă şi nasul mai delicat. Au început să circule tot felul de bârfe, care se trăgeau una dintr-alta: Michael Jackson şi-a albit pielea – asta înseamnă că se ruşinează de culoarea pielii – de unde rezultă că îşi reneagă rădăcinile africane – în concluzie e un complexat, dacă nu chiar rasist. Nimic mai neadevărat. Toţi idolii lui erau oameni de culoare; el a cântat muzică de culoare; a făcut parte din trendurile de culoare (afro, jheri curl etc); a lucrat excelent cu oameni de culoare (şi amintesc aici numai de Quincy Jones, Lionel Richie şi Stevie Wonder). În toate spectacolele şi videoclipurile lui apar deopotrivă oameni de culoare şi albi. Cine poate să-şi închipuie că Michael s-a trezit într-o dimineaţă în 1985 şi şi-a spus că vrea să fie alb?
În realitate, din adolescenţă avea simptome evidente de vitiligo şi lupus sistemic. Karen Faye, make-up artistul care s-a ocupat de machiajul lui Michael timp de peste douăzeci de ani, povesteşte într-un interviu cum, la început, îi acoperea zonele depigmentate ca să îi uniformizeze culoarea închisă a pielii iar, mai târziu, când depigmentarea s-a extins, din pielea lui de mulatru rămăseseră doar câteva pete şi în consecinţă era mai uşor să le acopere pe acestea. Cam asta ar fi explicaţia transformării lui Michael din negru în alb. Foarte interesant este, tot din ceea ce povesteşte Karen Faye, că Michael a acceptat cu greu să fie fardat, spunându-i că nu are nimic de ascuns, că nu e vina lui că are o boală de piele şi că nu crede că asta îi va afecta imaginea de scenă. Dar armata de manageri, PR, consilieri de imagine – într-un cuânt, Industria – a insistat că dă mai bine pentru imaginea lui (şi mai ales pentru încasările lor) să se lase machiat.
Vitiligo este o boală cronică ce debutează în general la vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani. Această afecţiune se caracterizează prin apariţia unor pete albicioase pe piele ce se datorează distrugerii melanocitelor (celulele pigmentare ale pielii) de către propriul sistem imun.
Vitiligo afectează 1-2% din populaţie şi survine frecvent în jurul vârstei de 20 de ani (peste 50% din pacienţi). Apariţia acestor pete are un efect negativ asupra pacientului în special datorită aspectului inestetic şi riscului crescut de cancer al pielii la care pacientul respectiv este expus. Mai mult, contraindicarea expunerii la soare îi face pe tineri să devină depresivi.
Datorită naturii ei, afecţiunea vitiligo este asociată cu efecte psihologice negative precum timiditatea şi preocuparea excesivă asupra aspectului. Efectul negativ se răsfrânge şi asupra relaţiilor, inclusiv cele de tip sexual.
În cele câteva zile care s-au scurs de la trecerea către Tărâmul de Dincolo a lui Michael Jackson, am acumulat mai multe informaţii despre el decât în toată viaţa mea de până acum. Nu că până acum nu m-ar fi interesat, dimpotrivă... Cu doar două săptămani înainte, le arătam celor doi copii ai mei videoclipul „We Are The World”, filmat pentru scopul caritabil intitulat „U.S.A. For Africa” şi mă bucura enorm să constat că le-a plăcut şi l-au urmărit de mai multe ori. Poate că (şi) din cauza asta m-a afectat atât de mult dispariţia lui. Poate că (şi) din cauza asta de vineri ascult încontinuu muzica lui. Şi, pe măsură ce ascult, îmi dau seama că toate informaţiile pe care le-aş fi dorit despre el, le-aş fi putut identifica fără prea mult efort în muzica lui, în cuvinte, în dans, în gesturile de pe scenă. Era atât de simplu, atât de la îndemână şi n-am ştiut să le văd, aşa cum probabil mulţi dintre noi n-am ştiut.
A fost odată un copil născut într-o familie obişnuită, aşa cum în anii ’50 era ceva obişnuit ca persoanele de culoare să nu aibă acces la multe lucruri la care albii aveau. Era perioada rock’n’roll, Disneyland, „gringos”, Martin Luther King, dar şi înflorirea comunismului, mafia, segregaţionismul şi alte asemena lucruri „minunate” de care sper din toata inima că mare parte dintre noi se ruşinează acum. Copilul despre care voi vorbi în cele ce urmează, botezat Michael Joseph, a crescut în sânul unei familii, adeptă a cultului religios Martorii lui Iehova.
Capul familiei Jackson, Joseph Walter „Blue Eyes”, este un personaj înspăimântător: un individ urât, la fel de urât precum îi e sufletul, cu un rânjet pervers şi o alură de profitor care toată viaţa a fost obsedat de ideea de a parveni cu orice chip, dar nu prin muncă, ci pe spinarea oricui – în speţă, a propriilor copii. Norocul lui a fost că acei copii chiar aveau talent. În calitate de manager, a constituit grupul „The Jackson 5” şi a sperat ca ei să-i aducă faima şi banii la care visa. Copilul Michael avea numai 5 ani pe atunci şi probabil că la început i s-a părut amuzant să fie pe scenă, în lumina reflectoarelor. La urma urmei, ce ştie un copil de 5 ani?... Numai că „tata Joseph” avea ambiţii imense şi niciun pic de afecţiune faţă de fiii săi – cel puţin, nu în sensul în care înţelegem noi, restul, această afecţiune. Hotărât să-şi ducă la îndeplinire ambiţiile de măreţie, nu s-a dat in lături de la nicio metodă, pentru a-şi perfecţiona băieţii, la mintea lui bolnavă „metodă” însemnând tot ce poate fi mai lipsit de suflet. Întrebat, mulţi ani mai târziu, despre „filosofia” sa de educaţie a copiilor, afirma: „Trebuie să fii strict cu copiii. Nu există nicio pedeapsă rea, atât timp cât ştii cum să o faci.” Iar tata Joseph ştia să pedepsească, o, da... Intr-un film făcut pe vremea când îşi „dresa” cei cinci băieţi, este evident că micul Michael se străduia cel mai mult şi acum ştiu de ce: trebuia să-i facă pe plac lui Joseph, să nu greşească nicio notă, nicio mişcare, pentru că ştia ce urmează daca se întâmpla asta. Furia lui „tata Joseph” era iadul pe pământ atunci când se declanşa. Nu am fost niciodată de acord cu principiul că „bătaia e ruptă din rai”, dar tata Joseph a împins acest dicton la paroxism. Sincer, ma mir că n-a reuşit să-şi omoare în bătaie niciunul din copii. Poate că asta i se datorează mamei, Katherine, care a avut rolul de înger păzitor al copiilor şi care îl mai înfrâna pe dement. Când am auzit că l-a agăţat pe copilul Michael de un picior şi l-a bătut cu sălbăticie, ori că a intrat noaptea peste el în cameră, în timp ce dormea, şi l-a trezit pe bietul copil în scandal, m-am îngrozit. Ce părinte e acesta?... Mult timp după aceea, copilul Michael avea coşmaruri că intră cineva peste el noaptea şi-l răpeşte. Este foarte posibil ca asta să explice obsesia de mai târziu a lui Michael de a-şi purta propriii copii cu măşti atunci când ieşeau în lume. Şi n-am înţeles niciodată, aşa cum sunt sigur că mulţi dintre noi n-am înteles, de ce îi spunea tot timpul copilului Michael că e cel mai urât dintre fiii lui şi că are un nas atât de mare, încât nu ştie de la cine l-a moşenit; când toată lumea era fascinată de băieţelul cu ochi sclipitori, cu zâmbet ghiduş şi cu o voce mult mai matură decât vârsta lui. Tachinările tatălui şi ale rudelor i-au afectat imaginea despre sine, la fel de mult cum abuzurile fizice şi emoţionale, împreună cu munca intensă de prea devreme i-au alungat copilăria.
„Când oamenii m-au văzut prima oară la televizor, pe când aveam 8 sau 9 ani, au văzut un băiat cu un zâmbet larg şi au presupus că acel băiat zâmbea pentru că era vesel, cânta pentru că era fericit şi dansa cu o energie inepuizabilă, pentru că n-avea nicio grijă. Dar în timp ce cântam şi dansam, tot ce îmi doream mai mult erau acele două lucruri care fac copilăria cea mai frumoasă parte din viaţă: să mă joc şi să mă simt liber. Publicul trebuie să înţeleleagă presiunea la care te supune celebritatea obţinută în copilărie şi care, deşi pare încântătoare, ea are întotdeauna un preţ foarte mare.
Mai mult decât orice, îmi doream să fiu un băiat normal. Voiam să-mi construiesc case în copaci şi să merg la petreceri pe role. Dar aceste lucruri au devenit imposibile, mult prea devreme. A trebuit să accept că, pentru mine, copilăria este diferită faţă de majoritatea celorlalţi. Şi asta mă face să mă întreb cum ar fi de fapt o copilărie obişnuită.”
(Michael Jackson – „My Childhood, My Sabbath, My Freedom” – eseu)
Michael Jackson a rămas, până la sfârşit, un suflet de copil închistat într-un trup care îmbătrânea. Un Richie Rich care, izolat între zidurile castelului său, îşi dorea să aibă tovarăşi de joacă, prieteni alături de care să se simtă liber să facă tot ce-i trece prin cap. Sigur că, pentru toată lumea, pare nefiresc ca un adult să adune în jurul lui copii, să se distreze cu ei, să se dea în carusel ori să se bată cu pernele în dormitor. Dar dacă analizăm puţin situaţia lui, faptul că i-a fost răpită copilăria şi că a îndurat suferinţe greu de închipuit, am putea să înţelegem ceea ce de fapt au afirmat medicii psihiatri după ce l-au consultat, în timpul primului proces din 1993: Michael Jackson a rămas, psihic, la stadiul unui copil de 10 ani. Având o minte de copil şi dorind cu ardoare să-şi recupereze anii aceia pe care i-a pierdut, el nu vedea nicio problemă în toate astea şi nu i se părea nimic nepotrivit în a face tot ceea ce fac copiii.
„Have you seen my Childhood? I'm searching for the world that I come from 'Cause I've been looking around In the lost and found of my heart... No one understands me They view it as such strange eccentricities... 'Cause I keep kidding around Like a child, but pardon me...
People say I'm not okay 'Cause I love such elementary things... It's been my fate to compensate, for the Childhood I've never known...
Have you seen my Childhood? I'm searching for that wonder in my youth Like pirates in adventurous dreams, Of conquest and kings on the throne...
Before you judge me, try hard to love me, Look within your heart then ask, Have you seen my Childhood?
People say I'm strange that way 'Cause I love such elementary things, It's been my fate to compensate, for the Childhood (Childhood) I've never known...
Have you seen my Childhood? I'm searching for that wonder in my youth Like fantastical stories to share But the dreams I would dare, watch me fly...
Before you judge me, try hard to love me. The painful youth I've had
