Adevărul despre Michael Jackson – Partea a IIa

"MICILE" SECRETE


Michael Jackson a fost un om plin de calităţi şi un artist dotat cu prea mult talent, pentru care lumea poate că nu era pregătită. Un om politicos, timid, nostim, cu suflet sensibil şi duios, un om care n-a jignit niciodată pe cineva, care n-a ridicat vocea, n-a înjurat şi care n-a rănit în viaţa lui nici măcar o muscă... Dar asta nu e tot. Mai era şi un dansator desăvârşit, coregraf, inovator (a inventat şi patentat pantofii care au înnebunit fanii în „Smooth Criminal”, a creat şi/sau perfecţionat paşi de dans precum faimosul Moonwalker), instrumentist (ştia să cânte la chitară, clape, tobe şi alte instrumente de percuţie), beat boxer, entertainer, designer, scenograf, actor, orchestrator, stilist, eseist, poet şi, bineînţeles, ceea ce ştie toată lumea, un foarte bun solist vocal şi un excelent compozitor.


Am înţeles de ce un astfel de om nu părea om. Aţi întâlnit vreodată o astfel de persoană?... Nici eu. În altă ordine de idei, majoritatea dintre noi ştim ce înseamnă un copil-vedetă. Dar prea puţini o şi înţelegem.

Copilul Michael, care răbufnea la suprafaţă ori de câte ori avea ocazia, se ascundea însă foarte bine atunci când se afla pe scenă. Poate că scena era locul unde ieşea la suprafaţă adultul din el. Poate că era doar o lecţie învăţată pe de rost, în urma „corecţiilor” aplicate ani de zile de tata Joseph. Ori poate că era un refugiu sau un mod de descătuşare. Cert este că, pe scenă, Michael se transforma uimitor, ca sub atingerea unei baghete magice. Acolo, pe scenă, strălucea, pur şi simplu. Poate că bagheta magică erau de fapt chiotele de admiraţie ale spectatorilor, vocile lor cântând la unison cu a lui, aplauzele – poate că toate acestea îl făceau să se simtă respectat şi iubit şi îi ofereau încurajările pe care nu le primise de la tatăl său, atunci când avusese cea mai mare nevoie. Numai acolo, pe scenă, se vede foarte clar Michael Jackson aşa cum ar fi trebuit să fie tot timpul şi aşa cum ar fost, dacă, ar fi primit înţelegerea şi dragostea de care are nevoie orice om pe lumea asta – cu atât mai mult un copil.

Numai pe scenă se simţea bine având adulţi în preajmă. În rest, era timorat, stânjenit, ruşinos şi nu prea părea „de-acolo”. Aţi observat atitudiea copilului care se trezeşte faţă-n faţă cu un adult străin, curios şi care-i pune întrebări?... Primul impuls e să se ascundă după fusta mamei. Dar Michael nu avea unde să se ascundă şi atunci încerca să facă frumos, aşa cum fusese învăţat.


După cum povesteşte Robert Hilburn, critic muzical care a colaborat cu Michael o vreme: „Scena era sanctuarul lui. Acolo, simţea că este mai puternic decât viaţa însăşi; acolo, nu se simţea amenintat de nimeni şi de nimic. Dar de fiecare dată când cobora de pe scenă, redevenea copilul vulnerabil şi chinuit.”

Din păcate, viaţa i-a rezervat multe surprize neplăcute. În 1982 a lansat „Thriller” şi totul părea ok. În 1987, când a apărut „Bad”, pielea lui era mai albă şi nasul mai delicat. Au început să circule tot felul de bârfe, care se trăgeau una dintr-alta: Michael Jackson şi-a albit pielea – asta înseamnă că se ruşinează de culoarea pielii – de unde rezultă că îşi reneagă rădăcinile africane – în concluzie e un complexat, dacă nu chiar rasist. Nimic mai neadevărat. Toţi idolii lui erau oameni de culoare; el a cântat muzică de culoare; a făcut parte din trendurile de culoare (afro, jheri curl etc); a lucrat excelent cu oameni de culoare (şi amintesc aici numai de Quincy Jones, Lionel Richie şi Stevie Wonder). În toate spectacolele şi videoclipurile lui apar deopotrivă oameni de culoare şi albi. Cine poate să-şi închipuie că Michael s-a trezit într-o dimineaţă în 1985 şi şi-a spus că vrea să fie alb?

În realitate, din adolescenţă avea simptome evidente de vitiligo şi lupus sistemic. Karen Faye, make-up artistul care s-a ocupat de machiajul lui Michael timp de peste douăzeci de ani, povesteşte într-un interviu cum, la început, îi acoperea zonele depigmentate ca să îi uniformizeze culoarea închisă a pielii iar, mai târziu, când depigmentarea s-a extins, din pielea lui de mulatru rămăseseră doar câteva pete şi în consecinţă era mai uşor să le acopere pe acestea. Cam asta ar fi explicaţia transformării lui Michael din negru în alb. Foarte interesant este, tot din ceea ce povesteşte Karen Faye, că Michael a acceptat cu greu să fie fardat, spunându-i că nu are nimic de ascuns, că nu e vina lui că are o boală de piele şi că nu crede că asta îi va afecta imaginea de scenă. Dar armata de manageri, PR, consilieri de imagine – într-un cuânt, Industria – a insistat că dă mai bine pentru imaginea lui (şi mai ales pentru încasările lor) să se lase machiat.

Vitiligo este o boală cronică ce debutează în general la vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani. Această afecţiune se caracterizează prin apariţia unor pete albicioase pe piele ce se datorează distrugerii melanocitelor (celulele pigmentare ale pielii) de către propriul sistem imun.

Vitiligo afectează 1-2% din populaţie şi survine frecvent în jurul vârstei de 20 de ani (peste 50% din pacienţi). Apariţia acestor pete are un efect negativ asupra pacientului în special datorită aspectului inestetic şi riscului crescut de cancer al pielii la care pacientul respectiv este expus. Mai mult, contraindicarea expunerii la soare îi face pe tineri să devină depresivi.

Datorită naturii ei, afecţiunea vitiligo este asociată cu efecte psihologice negative precum timiditatea şi preocuparea excesivă asupra aspectului. Efectul negativ se răsfrânge şi asupra relaţiilor, inclusiv cele de tip sexual.

































VA URMA


....