Adevărul despre Michael Jackson – Partea a VIa

...



SUFERINŢA




După primele operaţii estetice, făcute în jurul anilor 1980, lumea a observat că nasul lui Michael Jackson se micşora din ce în ce mai mult. Depigmentarea iscase deja controverse şi speculaţii privind „dorinţa” lui de a se transforma din negru în alb. Rasiştii negri l-au respins pentru că nu mai vroia să fie unul de-al lor; rasiştii albi l-au respins pentru că avea sânge de negru şi era un intrus în lumea lor. Nici unii, nici alţii nu aveau dreptate, dar nu putem acuza ignoranţa.

De gropiţa din bărbie nu prea am auzit comentarii. Şi-a făcut-o ca să arate mai masculin şi adevărul e că îi stătea bine.

Este posibil ca, după cele două intervenţii (cea pentru repararea nasului spart şi cea din cauza problemelor de respiraţie), să mai fi vrut să corecteze din nou. Unei fete sensibile, care i s-a reproşat ani la rând că e grasă şi i s-ar fi acordat pseudonime precum „balenă”, „Miss Piggy” şi altele asemenea, când reuşeşte până la urmă să slăbească, nu se mai poate opri; ajunge piele şi os dar ea se vede tot grasă, pentru că ironiile i s-au întipărit în minte si i-a determinat apariţia aşa-numitei „dismorfofobii” – afecţiunea în care o persoană are o imagine distorsionată despre sine. Acelaşi lucru i se poate intâmpla unui tânăr care a fost ironizat din cauza nasului – cu atât mai mult cu cât această ironie a venit din partea tatălui.

Apoi s-a aflat că, în urma uneia dintre operaţiile la nas (probabil la a doua), a contractat o infecţie cu stafilococ auriu rezistent la meticilină, care pur şi simplu i-a ros vârful nasului. Acest germen provoacă abcese şi ulceraţii cutanate care au potenţialul de a evolua rapid în infecţii generalizate, care sunt de multe ori letale. Contaminarea se face în cea mai mare proporţie în mediul spitalicesc.

Deocamdată nu se ştie exact ce s-a întâmplat, dar un lucru e sigur: oricât de obsedat ar fi cineva de nasul său, oricât de mic l-ar fi dorit, ar fi vrut totuşi să fie ceva acolo. Pe de altă parte, niciun medic cu scaun la cap, oricâţi bani i-ar ieşi din asta, nu i-ar fi tot scurtat din nas până când omul să rămână fără el. Nu este nici etic nici moral şi probabil ar ajunge după gratii. Iar Michael Jackson, în ultima vreme, avea o proteză în locul nasului. Nu-i aşa că e ciudat ?

Nu pun la îndoială profesionalismul medicilor care i-au intervenit chirurgical la faţă. Dar ceva s-a întâmplat cu Michael şi vom încerca să ne dăm seama ce anume.

În anii 92-93 arăta foarte bine. Machiajul permanent la sprâncene şi în jurul ochilor îl prindeau excelent. (Poate că a folosit şi gene false uneori, dar nu contează – era artist, era minunat; era un rocker sexy şi rău.) În general, înainte de a ne face un tatuaj, este bine totuşi să încercăm măcar să ne închipuim cum vom arăta cu el şi la 40 de ani, şi la 60. Un scorpion sau mai ştiu eu ce, pe o gambă plină de ulcer varicos este dezgustător; pe un braţ flasc e penibil; pe un sân care atârnă pâna la genunchi este de-a dreptul hidos. Dar să nu uităm că Michael era, pe dinăuntru, un copil şi, ca pentru orice copil, vârsta de 40 de ani (ca să nu spunem mai mult) părea teribil de departe. Poate că şi managerii lui de imagine l-au sfătuit că, pentru Industrie, nu e bine să îmbătrânească. Poate...

În timpul primului proces a slăbit foarte mult de unde nu prea avea (el având întotdeauna un trup subţire, de dansator) şi întotdeauna procesul de slăbire afectează şi fizionomia: s-a tras la faţă, s-a ridat şi pielea şi-a pierdut din tonus. Eu personal înclin să cred că toate operaţiile estetice care au urmat au fost pentru corecţie, respectiv înlăturarea ridurilor şi întinderea pielii. Oricine se joacă in oglindă întinzându-şi pielea dinspre colţutile gurii spre tâmple, poate observa că se lăţeşte gura, pentru că se întind şi buzele. Aşa s-ar explica faptul că, în ultimii ani, faţa lui Michael arăta mai mult ca o mască. Atunci când vorbea şi mai ales când râdea, nu se observa nicio grimasă, nu apăreau şanţurile acelea care se văd în mod normal şi care se numesc riduri de expresie. Nici măcar nu i se mai vedeau dinţii atunci când râdea şi căpătase reflexul de a-şi acoperi gura, a se uita în altă parte ori a lăsa capul în jos, ca un om complexat de zâmbetul lui. Chiar dacă şi-a operat şi buzele (poate ceva silicon, ca să le mai împlinească, pentru că întinderea tenului le îngustase), tot nu era ok. În timpul celui de-al doilea proces din nou a slăbit şi din nou a trebuit să intervină. Nu e nimic de condamnat în asta. Fiind un copil pe dinăuntru, poate că a vrut să fie la fel si pe dinafară; poate că nu ar fi suportat să se vadă cu tenul ridat – un suflet de copil într-un trup îmbătrânit. Şi oricum, sunt atâţia oameni în lumea asta care îşi fac un lifting ca şi cum s-ar duce la shopping, încât n-ar trebui să ne mirăm atâta de operaţiile lui. De fapt, da; e adevărat; mulţi oameni îşi fac operaţii estetice; dar niciunul dintre ei nu se numeşte Michael Jackson.

O altă explicaţie ar fi aceea că, din cauza lupusului şi a vitiligo-ului, poate si din cauza infecţiei cu stafilococ, tenul lui avea probleme, în speţă de cicatrizare. Este posibil ca toate intervenţiile care au urmat după 1980 să fi fost unele de refacere a ţesutului cicatrizat defectuos şi care lăsase urme inestetice. Pentru această ipoteză pledează faptul că la un moment dat i s-au depistat pe faţă pete precanceroase, ceea ce arată clar că acolo chiar existau nişte probleme.






Pe de altă parte, după accidentul din 1984, mai mult ca sigur i s-a grăbit recuperarea, pentru că era mina de aur care trebuia exploatată la maximum şi nu trebuia lăsată să „lâncezească” prea mult. Şi cum de obicei graba strică treaba...

Nu ştim încă totul, dar faptul că el a susţinut, până în ultima clipă, că nu a făcut decât două operaţii la nas plus gropiţa din bărbie, poate să sugereze că numai pe acestea le-a făcut voluntar, celelalte fiind o necesitate. În mintea lui părea înrădăcinat gândul că nu a avut alte intervenţii şi prea o spunea cu convingere ca să nu-l credem.

În 2009 i s-au depistat leziuni tumorale pe piele şi i s-a pus diagnosticul de cancer, dar era hotărât să-l înfrunte. Medicii l-au avertizat în privinţa suprasolicitării care avea să urmeze în timpul celor 50 de concerte programate, dar Michael a insistat că orice tratament trebuia să fie programat între concerte „and the show will go on”.

Şi, ca şi cum nu era suficient, a mai început să se manifeste şi acel deficit de alfa-1 antitripsină (AAT). Acest AAT este o proteină produsă de ficat, care are rolul de a proteja unele organe, inclusiv plămânii. Persoanele cu AAT sunt expuse unui risc mare de infecţii, mai ales respiratorii, care pot fi (sau deveni) foarte grave. Acesta ar putea fi motivul pentru care a apărut de multe ori în public cu o mască pe faţă. Unele persoane care au deficit de AAT nu prezintă niciodată manifestări, la altele apar simptomele (printre care emfizemul) în jurul vârstei de 40 – 50 de ani.

Pe scurt, lista afecţiunilor de care suferea Michael Jackson este următoarea:
● vitiligo (boală autoimună cu o componentă genetică)
● lupus eritematos (boală autoimună cu o componentă genetică)
● tulburări de ritm cardiac (complicaţie a lupusului)
● costocondrită = inflamaţia cartilajului costal (complicaţie a lupusului)
● deficit de alfa-1 antitripsină (boală genetică)
● sângerări gastro-intestinale (datorate afectării hepatice produse de deficitul de AAT)
● cancer de piele (se poate datora atât vitiligo-ului, cât şi lupusului)
● infecţie cu stafilococ auriu meticilino-rezistent (cel mai rău dintre stafilococi)
● dureri de spate
● anxietate
● dependenţă de analgezice

Cineva dintre apropiaţii lui afirma că Michael avea ipohondrie (idee fixă a cuiva care crede că e bolnav, când în realitate nu este). Ipohondrie ?... Hello, people !!

Hăituit de tabloide şi de ochiul public, încolţit de şarlatani şi profitori, ascunzându-şi suferinţele, Michael şi-a dedicat toată dragostea copiilor şi animalelor care, după cum afirma el însuşi (foarte corect), sunt fiinţele cele mai sincere şi mai vulnerabile în naivitatea lor, cele care nu ar trebui să sufere niciodată. L-a durut să afle că lumea considera că îşi ura culoarea pielii; l-a durut că mulţi îl suspectau că vrea să devină alb; l-au durut toate acuzaţiile nefondate; l-a durut să afle, pe pielea lui, cât de răi sunt oamenii.


....


Ştiţi care e păcatul cel mai mare al nostru, al omenirii?... Că nu ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă, că vrem mereu mai mult, tot mai mult. Nu ne-a ajuns muzica, dansul şi iubirea pe care ni le-a dăruit cu generozitate. Am scormonit în gunoaie, avizi de morbiditate, ca nişte hiene care smulg cu dinţii, din ciuta încă vie, bucăţi de carne. Dacă ne-am fi rezumat la a ne bucura de darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi i-am fi lăsat în pace viaţa personală, ar fi fost mai multă vreme printre noi. Sunt convins că mai avea multe de făcut.

Ceea ce am constatat, de-a lungul imensei documentaţii adunate pentru a scrie acest post intitulat „Adevărul despre Michael Jackson”, este că aceia care l-au cunoscut îndeaproape, care au stat cu adevărat în preajma lui, cu inimile deschise pentru a-l înţelege, aceia l-au iubit şi l-au văzut aşa cum era de fapt. Şi mai sunt fanii, cei pentru care trăia, cei pentru care respira muzica şi dansul, cei pe care nu a intenţionat niciodată să-i trădeze. Restul – au fost doar nişte „B.S.”, după cum afirma el însuşi, foarte supărat, într-un interviu (n.m. bullshit – a folosit iniţiale pentru că el nu putea niciodată să vorbească urât).

De când a hotărât să se lanseze solo, şi-a ţinut cariera în hăţuri cu o mână foarte sigură şi a deţinut controlul total asupra a orice ţinea de performanţa sa – de la muzică, producători, manageri, coregrafie, echipa de turnee, scenariile, regia şi castingul videoclipurilor, modul de desfăşurare al concertelor, costumaţii – totul. În ultimii ani, însă, problemele de sănătate, scandalurile din presă şi dependenţa de medicamente l-au transformat într-un om tulburat, apatic şi extrem de vulnerabil, care nu mai putea controla nimic şi care a ajuns să fie o marionetă în mâinile unor şarlatani. Trist, însingurat şi nefericit, şi-a trăit ultimii ani din viaţă într-o cochilie de sticlă. Strigătul de ajutor a fost atât de slab, încât nimeni nu i l-a auzit.

Dar „omul din oglindă”, acela care avea inima plină de iubire, de muzică şi de compasiune, acela care a trăit cu credinţa că prin muzică ne poate convinge pe toţi să fim mai buni, mai toleranţi şi mai sinceri, omul care a crezut că muzica poate dizolva răutatea, orgoliile, prejudecăţile, egoismul, lăcomia – omul acela a rămas neschimbat, până la sfârşit.










VA URMA