Adevărul despre Michael Jackson – Partea a XIVa

...


CONSPIRAŢIA



De ce nu le spui oamenilor că eu sunt un extraterestru de pe Marte ?... Spune-le că mănânc pui vii şi fac dansuri voodoo la miezul nopţii. Ei vor crede tot ce le spui, pentru că eşti reporter. Dar dacă eu, Michael Jackson, le-aş spune că sunt un extraterestru de pe Marte, că mănânc pui vii şi fac dansuri voodoo la miezul nopţii, oamenii ar spune „Michael Jackson e cu capul. E distrus. Nu poţi să crezi nicio vorbă care iese din gura lui.”



Cui i s-a întâmplat vreodată să fie urmărit de un psihopat (iar eu cunosc vreo două persoane), va înţelege perfect cele ce urmează.

Thomas Sneddon este procurorul care a instrumentat ambele procese de molestare ale lui Michael Jackson (1993 şi 2003). Cei care au fost la curent cu detaliile legate de cele două procese au putut observa obsesia acestuia de a-l distruge pe Michael. După ce Michael a fost achitat în 1994, şi până la începerea următorului proces, în 2003, Sneddon a declarat în nenumărate rânduri, pentru media, că el nu a abandonat niciodată cazul şi că, in momentul în care găseşte probe noi, este hotărât să-l redeschidă. În opinia lui, „cazul împotriva lui Michael Jackson nu a fost nicodată închis, iar el nu a fost niciodată exonerat.” („Daily News” – New York – 14 februarie 2001; „Herald Sun” – Melbourne, Australia – 16 februarie 2001)

Thmoas Sneddon este cel care a cerut inspecţia organelor genitale ale lui Michael, Thomas Sneddon este cel care a avut grijă să întreţină media cu subiectul procesului şi să nu lase opinia publică să respire după achitare şi tot Thomas Sneddon este cel care l-a vânat continuu, timp de 9 ani, pe Michael. Din punct de vedere psihologic, Sneddon este cazul tipic al unui obsedat care nu acceptă la lucrurile să nu iasă aşa cum le plănuieşte el iar, dacă se întâmplă asta, se înverşunează să meargă până în pânzele albe (a se citi: „să facă orice”) pentru a-şi duce la îndeplinire scopul. „Investigaţiile sunt în suspensie, până când va apărea cineva care să-l acuze”, a spus Sneddon („The New York Beacon” – 23 august 1995 )

Tom Sneddon, procurorul districtual din Santa Barbara, unde Michael Jackson deţine o proprietate, a declarat că a intervievat peste 400 de martori în acest caz şi că ar fi descoperit încă două posibile victime ale lui Michael; dar una dintre ele este acum în terapie şi a cerut să nu fie implicată, iar cealaltă se află în afara ţării şi a negat că Mr. Jackson s-ar fi comportat neadecvat.” (n.m. haida-de!) („The New York Times” – 22 Septembrie 1994)

La 13 iunie 2005, juriul s-a întors în sala de judecată şi a anunţat verdictele: 1. Nevinovat; 2. Nevinovat, 3. Nevinovat; 4. Nevinovat şamd...

Desigur că verdictul s-a difuzat în direct, iar cei care s-au aflat atunci în faţa televizoarelor au putut observa că Michael nu părea nici fericit, nici măcar uşurat. Arăta mai degrabă mâhnit. Un om care nu a fost exonerat, ci doar nedreptăţit. Patru ani mai târziu, omul acela părăseşte lumea noastră. Media se concentrează acum pe prescripţiile medicale ca fiind cauza morţii sale. Dacă asta se va dovedi adevărat sau nu, contează prea puţin. Michael Jackson a fost victima unei justiţii incorecte, efectul colateral al unui conflict inter-etnic din regiune, care exista cel puţin din 1965. Dând de-o parte injustiţia, e mult mai uşor să spui decât să faci. Când ai convingerea că eşti judecat greşit, este ca şi cum eşti aruncat într-o cadă cu acid care te distruge. Iar Michael nu este un caz izolat (vezi cazul lui Elmer "Geronimo" Pratt care, nu numai că a fost acuzat degeaba, dar a fost şi condamnat în urma trâmbiţărilor concentrate ale FBI şi LAPD. Iar asta s-a întâmplat în sudul însorit al Californiei)


Aşa cum lumea învaţă astăzi, lucruri rele li se pot întâmpla oamenilor buni care-şi văd de treaba lor. Foarte puţini dintre noi deţin vreun control asupra deciziilor bancare care ne lasă conturile goale. Are falimentul a milioane de oameni vreo legătură cu faptul că indivizi ca Goldman Sachs nu au reflectat niciodată la propria lor josnicie ?... Probabil că nu. Milioane de oameni suferă deoarece ei reprezintă victime colaterale ale unor decizii luate de un grup restrâns de cetăţeni care constituie CFR. În mod similar, suferinţele lui Michael Jackson nu au de-a face cu şoferul personal al lui tata Joseph care s-a cărat din Gary, Indiana, nici cu jocul de-a o învinovăţi pe mamă, nici măcar cu Michael Jackson însuşi. Suferinţa lui Michael a început în dimineaţa zilei de 3 martie 1991.

În noaptea dinainte, un necunoscut muncitor în construcţii împreună cu doi prieteni au captat atenţia Patrulei de Autostradă din California (CHP), pentru că rulau cu viteză într-un Hyundai. A fost o urmărire ca-n filme, la care s-a alăturat şi Poliţia din Los Angeles. După ce indivizii au fost prinşi, s-a lăsat cu o încăierare în arestul poliţiei. Patru ofiţeri au considerat că unul dintre suspecţi (respectiv cel care fusese la volanul Hyundai) s-a opus arestării şi au folosit electroşocuri ca să-l liniştească. Şoferul se numea Rodney King, un african-american. Cei care trăiesc de ceva vreme în L.A. ştiu că minorităţile nu pot ajunge mai sus de genunchiul broaştei în ochii poliţiştilor. În acea noapte ei au decis că Rodney merita o mamă de bătaie şi i-au dat-o. Din păcate pentru ei, toată treaba a fost filmată de un bărbat, pe nume George Holliday, care locuia vis-a-vis de arest. Drept urmare a „jurnalismului” său inopinat, George a primit ameninţări cu moartea, pentru că LAPD nu e încântată să-şi vadă micile secrete murdare afişate la televiziunea naţională – lucru care s-a intâmplat în acest caz. Ulterior, George Holliday a trebuit să se mute din L.A.

În alt caz, o maşină a fost oprită în Compton şi vehicului respectiv a ajuns armonică. Menţionez acest caz deoarece Thomas „Câine Turbat” Sneddon, o figură-cheie în ambele procese de molestare ale lui Michael, a fost chemat din zona Lynwood-Compton. Viaţa din L.A. e departe de „Thriller”-ul lui Michael Jackson, dar cele două cazuri s-au ciocnit la un moment dat.

Poliţiştii care au sperat că din cazul lui Rodney King li se va ridica statuie, s-au trezit până la urmă implicaţi într-un proces sub acuzaţia de abuz de forţă. Procesul s-a mutat în final la Simi Valley, locul unde trăiesc mulţi poliţişti care nu s-au putut acomoda să vieţuiască omeneşte în L.A. Verdictul nu a impresionat prea multă lume. Poliţiştii au fost mutaţi la altă secţie, iar oraşul a explodat în data de 29 aprilie 1992. Foarte predictibil. În timp ce Oraşul Îngerilor este probabil cel mai divers din punct de vedere al populaţiei, din S.U.A., totodată este şi segregat în funcţie de venituri. Unii se plimbă pe străzi în hangare pe roţi, iar alţii muncesc din greu pe nimica toată. Iar la interfaţa dintre cele două categorii mocnesc resentimentul şi invidia.

După un timp în care oamenii au putut privi cu groază cum şoferi albi erau traşi din maşinile lor şi bătuţi, proprietari coreeni de magazine împuşcaţi de tâlhari, şi un miliard de dolari risipiţi în incendii şi tâlhării, resentimenul mocnit a devenit revoltă făţişă. Guvernanţii din L.A. s-au străduit să ţină sub control orice consecinţă a rebeliunii. Acelaşi cântec şi acelaşi dans au avut loc după răzmeriţa rasială din Watts (un cartier din L.A.) – 1965. care nu a mai fost depăşită ca amploare decât în august 1992 – tot în L.A. Într-un cuvânt, puterea legală din sudul Californiei era în transformare. Polişiştii, procurorii, guvernanţii, erau în fierbere.

În aceşti parametri, procurorul Gil Garcetti a început investigaţiile privind molestarea unui minor de către cel mai mare star pop din lume. Un negru care acum era aproape alb, dar rămânea un afro-american. Şansele ca un procuror din L.A. să aducă astfel de acuzaţii ar fi fost îndepărtate, dacă el dorea să mai rămână procuror districtual încă vreo câteva luni. Oricine îşi poate imagina consecinţele globale ale condamnării celui mai mare entertainer, la doar câteva luni după ce 4 poliţişti fuseseră achitaţi pentru abuz de forţă, deşi înregistrarea video (făcută de George Holliday) care dovedea acest lucru a fost văzută de o lume întreagă. O astfel de acuzare ar fi putut face din revolta lui Rodney King, un adevărat malaxor social.Constrâns de circumstanţe, procurorul Garcetti a predat cazul procurorului districtual din Santa Barbara, pe nume Thomas „Câine Turbat” Sneddon. Şi în cazul lui Michael Jackson, deşi plângerea împotriva lui s-a făcut în L.A., procesul s-a ţinut până la urmă în Santa Barbara, jurisdicţia de care ţinea Neverland. Când Sneddon „Câine Turbat” a înhăţat ciolanul, era deja aţâţat. L-a apucat pe Michael de picior şi nu i-a dat drumul timp de 12 ani. Chiar dacă ştia foarte bine că Barry K. Rothman, avocatul reclamantului, era un escroc care n-avea nicio legătură cu etica ori cu principiile.

„Rothman este escroc profesionist – un ins care refuză să-şi îndeplinească obligaţiile financiare. El nu prea plătşte pe nimeni. După cercetarea profilului său, care conţine o listă de peste 30 de creditori care il urmăresc, am găsit mai mult de 20 de procese civile intentate lui Rothman care au ajuns la Curtea Superioară, câteva plângeri făcute la Comisia de Muncă şi sancţiuni disciplinare pentru trei incidente de malpraxis în California. În 1992, el a fost suspendat pentru un an, chiar dacă suspendarea a fost înlocuită cu un termen de probă.” (investigatorul Ed Marcus, într-un raport înregistrat la Curtea Superioară din L.A., ca parte a unui proces împotriva lui Rothman – sursa: „Gentleman's Quarterly”, octombrie 1994)

În 1992 Rothman era falimentar, conform înregistrărilor Curţii Superioare. La vremea aceea avea datorii de 880.000 USD şi nu era solvabil (nu avea proprietăţi). Prima plângere împotriva lui Michael a fost depusă de Rothman şi de reclamantul Evan Chandler, în 1993. Într-o conversaţie cu soţul fostei sale soţii (scuze dacă pare o înjurătură – lol), Dave Schwartz, Chandler îl descrie extrem de picant pe Rothman în termeni de „cel mai scârbos fiu de căţea”, care nu-şi doreşte decât „să iasă în faţă cât de mult poate (n.m. ceva în genul piţipoancelor de la noi de la TeVe) şi să umilească rău, cât de mulţi oameni poate. E scârbos, diavolesc, şmecher şi e ahtiat după publicitate.” Când Schwartz l-a întrebat dacă asta il ajută pe băiat, Chandler a replicat: „Asta nu e relevant pentru mine. Toată treaba asta va lovi in oricine şi va distruge pe oricine care apare in cale. Va fi un masacru, dacă nu obţin ce vreau.”

Şi ce voia Chandler ?... Bani, desigur. Dar cel mai important, voia să o lovească inclusiv pe fosta lui soţie, ca aceasta să piardă custodia băiatului. Chiar şi avocatul lui June Chandler a spus că aceasta a considerat procesul împotriva lui Michael ca fiind „o farsă”.

Ei bine, această farsă a fost distrusă de avocatul lui Michael, iar Thomas „Câine Turbat” Sneddon nu avea de gând să-şi păteze reputaţia cu o aşa de mare pleaşcă (a se citi „proces împotriva Regelui Pop”) scăpată printre degete. Când acuzaţiile au căzut, Sneddon a spus că băiatul nu voia să coopereze – ceea ce a fost doar o stratagemă menită să mascheze faptul că Sneddon era conştient că nu putea să câştige cazul. După achitare, Michael a fost dat în judecată din nou, de daat aceasta într-un proces civil, pentru ceea ce oamenii obişnuiţi (inclusiv Sneddon) consideră „un munte de bănet”. Era evident că acestea le-au fost intenţiile de la început, ale lui Chandler&Rothman, dar pentru Michael, care în continuare făcea o grămadă de bani, nu a însemnat mare lucru. A plătit şi şi-a văzut de treabă. Nu şi Sneddon. „Câinele Turbat” avea un ciolan imens în faţa ochilor şi nu avea de gând să-l lase să-i scape.

Sneddon a crescut în zona Lynwood–Compton, unde clasa muncitoare era predominant alcătuită din albi. Sneddon a admis că nu a fost niciodată bogat. Astăzi în Compton predomină negrii şi latinii. În tinereţea lui Sneddon, zona era în tranziţie şi era marcată de tensiuni între negri şi albi, la fel cum astăzi altfel de tensiuni apar între rezidenţii de culoare şi cei sud-americani. Unii l-au acuzat pe Sneddon că urmărea o răzbunare, dar este evident că la el era vorba de ceva mai mult visceral. În 1953, un metis de coreean cu negru, veteran de război, s-a stabilit în Compton. Numele lui era Alfred Jackson. Cu pistolul în mână, a risipit o mulţime care se adunase pe când omul încerca să se mute în casa cea nouă. Această poveste a fost un punct crucial de transformare pentru zonă iar după aceea, Compton-ul în care crescuse Sneddon şi care fusese dominat de albi, a devenit o comunittate de negri din clasa de mijloc – iar în toată California nu erau decât câteva. „În statele sudiste există legi care îi ţin pe negrotei la locul lor, dar din păcate pentru rasa albă din California, aici nimic nu-i poate controla... Cred că ar trebui create locuri separate pentru negrotei, unde să locuiască şi să nu mai continue să vină în comunităţile de albi.” (Earl Warren, Guvernator al Californiei între 1946 – 1954, apoi şeful Justiţiei, tot în California, până în 1969).

La întrebarea dacă Sneddon întreţinea cumva sentimentele rasiste în California, avem un exemplu. Într-un proces intentat lui Sneddon de către Thambiah Sundaram, pentru persecuţie, plângerea specifica faptul că la o strângere privată de fonduri, doi avocaţii districtuali s-au referit, în prezenţa lui Sneddon, la un ins pe nume Rajan Ayyar ca la un „negrotei” şi plănuiau să-l urmărească.

Mai mult, Sundaram afirmă că cei trei au discutat despre „ce să facem cu Michael Jackson” şi că se gândeau cum să obţină controlul asupra proprietăţii lui Michael (cea din Santa Barbara) şi să o transforme în podgorie. Dacă stăm să ne gândim puţin la ceea ce coceau ăştia trei, seamănă tare a segregare: să tină negrii afară din Santa Barbara sau cel puţin să-i împuţineze. E cel mai vechi truc segregaţionist, acela de a trânti acuzaţii, a urmări şi persecuta victima până când aceasta pleacă de bunăvoie. În orice caz, era ceva care se potrivea perfect cu fixaţia lui Sneddon pe Michael Jackson, în locul unei determinări raţionale şi legale privind o crimă care ar fi fost comisă, iar acest ceva ar fi avut succes în faţa Curţii. Aceasta deoarece al doilea proces, cel din 2003, a fost exact la fel – o cauză pierdută dinainte – şi pentru aceleaşi motive.

Reclamanţii erau nişte escroci cu ifose, iar lui Sneddon nu i-a luat mult până să compună cel de-al doilea caz. Sincer, era clar că va pierde, dar nu ăsta era scopul acuzării. Scopul era să-l faca pe Michael Jackson să plece din Santa Barbara, pentru ca enclava să rămână un mic paradis alb. La începutul mileniului al III-lea, populaţia de culoare constituia 2,2% din Santa Barbara. Probabil că familia Jackson ar fi trebuit să se mute definitiv în Los Olivos, unde ar fi putut să-şi invite şi prietenii. În fond, de ce să nu facă asta şi Oprah şi Cosby şi alţii care mai au proprietăţi în Santa Barbara... Ar fi putut să-i „facă ziua” lui Sneddon.

Sundaram a fost şi el o victimă a lui Sneddon „Câine Turbat” – si din acelaşi motiv: să-l facă să plece din Santa Barbara. Sundaram l-a dat în judecată pe Sneddon, după ce judecătorul din Santa Barbara a respins acuzaţiile „Câinelui Turbat” pentru că erau ridicole. Erorile de procedură şi persecuţiile penibile ale lui Sneddon au existat şi în cel de-al doilea proces împotriva lui Michael, care a început în decembrie 2003. E greu de crezut că Sneddon nu a întrebat la Protecţia Copilului, înainte să dea cu acuzaţiile, pentru că trei dintre martorii acuzării fuseseră intervievaţi de Protecţia Copilului în februarie 2003. Era o verificare de rutină atât de simplă, încât nu ştiu cine ar crede că Sneddon a fost atât de prost. După cum a specificat Irene Peters, agentul de la Protecţia Copilului, cei trei au negat orice molestare din partea lui Michael Jackson. Mai târziu, în aprilie 2003, irene Peters a mers din nou la mama lui Gavin Arvizo (unul dintre cei trei copii folosiţi de Sneddon în proces) şi din nou i s-a spus că totul e bine. Aceasta nu se potriveşte cu acuzaţiile lui Sneddon din decembrie 2003, în care afirmă că molestarea s-a petrecut între februarie şi martie 2003. Din punctul meu de vedere, ce e mai grav şi de condamnat este ca media nu s-a străduit absolut deloc să faca o investigatie obiectivă. Există un singur cuvânt pentru asta: RUŞINE ! Dacă Sneddon l-a ales pe Michael pentru motivele pe care le-am expus, in esenţă pentru a promova de facto discriminarea rezidenţilor, atunci proasta gestiune a cazului s-ar fi transformat în urmărire selectivă. Ca o ironie, cazul Burrows vs. Jackson din 1953 abolise criteriile rasiale de rezidenţă. Cam asta este ceea ce s-a întâmplat de fapt în Santa Barbara.

Notă: Cazul Burrows vs. Jackson a avut la bază faptul că un grup de proprietari albi din Los Angeles au încheiat o convenţie prin care să restricţioneze accesul în zonă numai la populaţia albă caucaziană şi să-i oblige, dacă intenţionau să vândă ori să închirieze, s-o facă numai albilor. Numai că, mai apoi, unii dintre ei s-au sucit iar ceilalţi i-au dat în judecată pentru pagube produse prin nerespectarea convenţiei. Nu s-a întreprins nicio acţiune împtriva populaţiei non-caucaziene din L.A. Curtea a decis în favoarea acuzaţilor.






Michael Jackson - "D.S." - cântecul lui Sneddon







VA URMA




...