luni, 20 decembrie 2010

Sărbători fericite!

...


E vremea colindelor şi a păcii în suflet. E momentul să ne pregătim pentru un an nou, plin de speranţe. E timpul să lăsăm în urmă tristeţile de ieri şi să privim cu încredere către ziua de mâine.

La mulţi ani, tuturor!





...

luni, 13 decembrie 2010

Din categoria: referate la limba română

...


Poema chiuvetei
de Mircea Cărtărescu

manualul de Limba şi Literatura Română, clasa a IXa


într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesa muşamalei şi borcanului de muştar
se plînse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai!
steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi puna întrebări cu privire
la sensul existenţei şi la obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi facu o propunere muşamalei.

...cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.


Comentariu


Mircea Cărtărescu este un artist desăvârşit, care-şi conturează creaţiile suprarealist, cu un penel al imaginarului burlesc ce umbreşte îndemânarea cu care Da Vinci a trasat liniile fine ale chipului Giocondei. Personajele sale sunt întrupări abracadabrante ale unor elemente comune, integrate în cotidian şi care îşi desfăşoară dramele existenţiale pe sub-planuri elevate, precum banalul sublimat în absolut. „Poema chiuvetei” este un extract filosofic de o esenţă cutremurătoare, care etalează zbuciumul interior al unor personaje simbiotice, extravazate într-o panoplie metastatică şi panoramate antipodic. Chiuveta şi steaua mică, galbenă par a fi desprinse dintr-o tragedie shakespeariană: ele pot fi Romeo şi Julieta, Othello şi Desdemona sau Hamlet şi Ofelia. Iubirea asimptotică se metamorfozează subtil, eludând sentimente apoteotice, intrinseci şi sesile. Chiuveta îndrăgostită ireluctabil se destăinuie mai întâi muşamalei, borcanului de muştar, tacâmurilor ude, neîndrăznind să-şi declare sentimentele stelei mici, galbene, care lumina metempsihotic colţul geamului de la bucătărie. Într-un final, iubirea sa devoratoare o determină să-şi ia inima în dinţi şi să-i facă stelei o declaraţie originală, de un lirism nobil, mustind de altruism şi de pasiune mistuitoare. Poetul utilizează metafore astringente care stimulează simţurile. Sifonul bolborosind este o expresie de o muzicalitate excepţională, rivalizând cu simfoniile mozartiene şi cu arcuşul lui Paganini. Imaginea nichelului plin de dorinţă umbreşte pasiunea lui Tristan pentru Isolda sau a lui Samson pentru Dalila. Iar vasele cu resturi de conservă de peşte metaforizează bolurile cu apă de trandafiri menite să scalde picioarele zeiţelor Pantenonului. Implacabilul sincronizant în care vieţuiesc personajele bucătăriei este supravegheat de gaura din perdea, cea care, precum un observator inopinat sechelar, le observă comportamentele şi ne transmite nouă, cititorilor, povestea. Destinul chiuvetei şi al stelei mici, galbene, este karmic, iar cele două sunt suflete-pereche, întrupări antitetice ale unui Adam ostracizat, ubicuitar şi al unei Eve pantagruelice, utopice, care aparţin unor universuri ipsoidale şi care se caută de vieţi întregi, fără a se regăsi. Revelaţia Adamului nichelat din cea de-a doua strofă este exprimată într-un stil metaforic-solemn, de un tragism seismic: „dar, vai!” – care anunţă încheierea unui ciclu (cel al luptelor intestine ale chiuvetei îndrăgostite) şi începutul ciclului următor (cel al epilogului poveştii de dragoste, conţinând concluziile exantematice) într-un intermezzo abrupt, stigmatizând obiectul iubirii chiuvetei care, precum o Veneră pragmatică, alege strecurătoarea de supă – element hieratic, simbol al juvenilismului involut, alegere care marchează hebofilic şi fetişist preferinţele stelei mici, galbene.

„Poema chiuvetei” poate fi comparată cu un eseu transgenic asupra filosofiei existenţialiste, subliniind teoria confucianistică a dezvoltării behavioristice şi focusându-se asupra simţului estetic. „Poema chiuvetei” este o manifestare a expresiei artistice originale, de o tensiune ideatică obnubilantă şi relatată în stil anacolutic, ce îi conferă autenticitate şi o plasează în rândul marilor opere literare.


N-aţi înţeles nimic, nu-i aşa? Nici nu trebuie. Iaca mai jos traducerea:


Mircea Cărtărescu este un exponent cras al literaturii contemporane lipsite de substanţă şi cu tente libidinoase, care îşi conturează creaţiile penibile cu intenţia evidentă de a epata, manifestând o tentativă abortivă de originalitate – emanaţie grotescă şi fadă a unei minţi oportuniste şi avide de glorie. Personajele sale sunt produse de un banal flagrant, iar poveştile lor sfidează bunul-simţ, estetica şi jignesc însăşi condiţia artistului. „Poema chiuvetei” este o manifestare frustrantă şi sclerotică a unei generaţii de scriitori rataţi, al căror exponent este Mircea Cărtărescu, scriitori care îşi concep operele în general la masa din bucătărie, în faţa vaselor cu resturi de conservă de peşte şi a borcanului de muştar expirat de cinci secole; ori în budă, stând pe tronul apoteotic şi fixând ochiul de geam nespălat, prin care abia daca pătrunde o rază de soare rătăcită în jungla modernă a oraşului, printre blocurile de cartier înghesuite unele într-altele precum sardelele în conserva ale cărei resturi zac, încă din mileniul trecut, pe masa din bucătărie. „Poema chiuvetei” ilustrează, aşadar, condiţia pseudo-scriitorului contemporan, care nu este altceva decât un sfertodoct autoostracizat de propria-i impotenţă şi care se chinuie, prin toate mijloacele care îi sunt la îndemână, să răzbată prin cloaca infecto-contagioasă a anonimilor disperaţi care tind către mediul urban, precum şobolanii purtători de ciumă bubonică ce au invadat Europa, ascunşi prin calele corăbiilor medievale. Cuplul chiuvetă-stea (neapărat mică şi galbenă) pare desprins din folclorul de Ferentari, cu is de canalizare înfundată şi revărsată pe bulevardle oraşului. Autorul acestei măreţe mostre de antitalent, care-şi merită cu prisosinţă un loc de frunte în panoplia exemplelor de genul „AŞA NU!”, a reuşit, după îndelungi cazne şi după o tonă de laxative ingerate, să emane un text absolut lipsit de originalitate, de esenţă şi de coerenţă literară, insistând să ne dovedească, la nesfârşit, deşi nu mai e nevoie, că dumnealui şi talentul literar se află în antiteză perfectă – lucru dealtminteri foarte greu de realizat, pentru un mirean. Mircea Cărtărescu, acest luceafăr al extazului onanic, acest Hades al agoniei frustrărilor rumegate şi eructate pe hârtie, acest zeu al bigotismului apologetic, maestru în pupincurism cu limba netedă, catifelată şi versatilă, şi-a construit cu grijă neobosită faima de flatulator contemporan, aruncând generos cu lături în memoria, personalitatea şi moştenirea lui Mihai Eminescu – unicul geniu al literaturii române, talent pluripotent recunoscut internaţional; cel datorită căruia literatura noastră a ajuns să fie studiată în alte ţări, cel care s-a sacrificat pentru poporul său şi datorită căruia un limbric avortat cum e Cărtărescu a ajuns astăzi să irosească pădurile patriei ca să-şi scoată cărţi – deoarece numele său a ajuns pe firmamentul literaturii române după ce a scremut această „poiezea” care se vrea a fi o parodie schizofrenă şi scârnavă la „Luceafărul” eminescian. Cărtărescu reprezintă modelul impotentului (din punct de vedere artistic, evident) care ajunge superstar, al râmei care ajunge dragon şi al rahatului care devine bici. Mircea Cărtărescu este un microb oportunist care cancerizează literatura română şi care a diseminat metastatic în manualele şcolare. Mircea Cărtărescu este motivul pentru care s-au inventat antibioticul, antivomitivul şi eutanasia. Şi, întrucât nu a fost creat încă vaccinul anti-Cărtărescu, le recomand celor care au copii în gimnaziu sau în liceu, să le facă o imunizare preventivă temeinică şi, în perioada în care trebuie să-i studieze elucubraţiile, neapărat să aibă în ghiozdane un flacon de Emetiral. Întreg.

Probabil că v-aţi aşteptat să traduc în termeni pe înţelesul tuturor, comentariul din prima parte referitor la „Poema chivetei”. Vă dau cuvântul meu că am intenţionat să fac asta, dar n-am reuşit. Ce dracu’ poţi să comentezi logic la o aşa porcărie???


NOTĂ: Atât comentariul, cât şi „traducerea” îmi aparţin în totalitate... doar că primul este conceput în stilul criticilor literari ai lu’ peşte, iar al doilea în stilul conform cu realitatea.

***

UPDATE:

În atenţia fandositelor care s-au mutat cu insultele de pe mjtribut romania aici, pe care le anunţ că nu mă interesează sa mă aprecieze dumnealor şi pe care le invit să nu se mai deranjeze să lase comentarii de "mironosiţe" cu exprimări vulgare, pentru că nu le voi valida:

Revolta pe care o resimt de multă vreme, declanşată de aberaţiile pe care copiii noştri trebuie să le studieze la şcoală – aberaţii menite să le spele creierul şi să-i transforme în vajnici sclavi ai NWO – ardea mocnit şi nu aveam de gând să o manifest. Dar în momentul în care monseur cărtărescu s-a apucat să aştearnă cele mai josnice insulte la adresa lui Michael, un om despre care nu ştie absolut nimic, nu i-a ascultat nici măcar un cântec şi, mai presus de toate, un om inocent, generos, cu mult bun-simţ şi cinstit – aşa cum monseur cărtărescu nu va fi niciodată, nici în viata asta nici în vreuna din vieţile viitoare; ei bine, asta a fost picătura care mi-a umplut paharul. Tot ce am scris în acest articol consider că e perfect îndreptăţit şi mi-l asum. Cine adoră pseudocultura promovată de cărtărescu nu are decât să-mi ocolească blogul. Nu vreau să considere nimeni că articolul meu e o încercare de a-l răzbuna pe Michael, nu e aşa; e doar o răfuială personală. Pentru cei care sunt curioşi, articolul infam se găseşte aici.

UPDATE BIS:

Ca să vă convingeţi (dacă mai era nevoie) că nu exagerez cu nimic în tot ceea ce am scris despre “magnificul” MC, vă recomand două articole:

“Mircea Cărtărescu şi frumoasele (lui) străine” – autor Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

“Despre...” – autor necunoscut


...

miercuri, 1 decembrie 2010

1 decembrie 1918 – ziua României Mari

...






La mulţi ani, România! La mulţi ani, Români!


"Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, "în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi". Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, şeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le aşteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile."

(Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996)



"Legea asupra Unirei" – 11 decembrie 1918







Iată cum arăta harta Românei în 1930. Culorile reprezintă regiunile istorice.



...

luni, 15 noiembrie 2010

Bancul zilei

...






Poezia unui negru:


Când mă nasc sunt negru,
Când cresc sunt negru,
Când stau la soare sunt negru,
Când mi-e frig sunt negru,
Când sunt speriat sunt negru,
Când sunt bolnav sunt negru,
Iar când mor sunt tot negru.

Iar tu, tipule alb,
Când te naşti eşti roz,
Când creşti eşti alb,
Când stai la soare eşti roşu,
Când ţi-e frig eşti albastru,
Când eşti speriat eşti galben,
Când eşti bolnav eşti verde,
Iar când mori eşti cenuşiu.

...Şi tu mă numeşti pe mine colorat?? CURCUBEULE!!!!!!!!!!!!!!!!!



...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Rămas bun, domnule Adrian Păunescu!

...




Aseară, la un talk-show, invitaţii erau întrebaţi ce a însemnat pentru ei Adrian Păunescu. Realitatea TV întreba telespectatorii cum îşi amintesc ei Cenaclul Flacăra. Sunt convins că pentru mulţi dintre noi, cei care şi-au trăit adolescenţa în anii ’80 şi îşi amintesc perioada aceea, şi poetul şi cenaclul au o semnificaţie aparte. Pentru mine, Cenaclul Flacăra înseamnă serile târzii în care ascultam la radio (cred că era joia) secvenţe înregistrate din spectacole. Am prins atmosfera ultimelor reprezentaţii, înainte ca Cenaclul să fie desfiinţat şi eram prea mic – după părerea alor mei – ca să mă lase să merg pe stadion, în nebunia aia, dar aveam prieteni ai căror părinţi nu erau atât de prăpăstioşi şi care îmi povesteau mereu ce se mai întâmpla. Pentru mine, Cenaclul Flacăra înseamnă versurile unor cântece transcrise pe hârtie, cu urechea lipită de radio, şi fredonarea lor prin casă dimineţile, când eram singur acasă. “Cântec şoptit” (Poesis), “Ai, hai” (Doru Stănculescu), “Broasca ţestoasă” (Radu Gheorghe), “Şi totuşi, iubirea” (Partaj), “Căciula” (Ion Hagiu), “La adio, tu” (Vasile Şeicaru), “Puştoaico” (Ovidiu Haidu), “Să fie pace în lume” (Carmen Antal), “Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte” (Constantin Dragomir), “Foaie verde spic de pâine” (Tatiana Stepa), “Clopotul reîntregirii” (Ştefan Hruşcă), “Jurământ la Putna” (Gil Ioniţă) – şi altele... şi altele... Cenaclul Flacăra mi-a inspirat dorinţa de a învăţa să cânt şi datorită lui am pus mâna pe o chitară pentru prima oară. M-am chinuit de unul singur, luni în şir, să învăţ câteva acorduri la chitară, ca să pot cânta “Rugă pentru părinţi”. Pentru mine, Cenaclul Flacăra era un loc unde se mâncau, la propriu, poezie şi muzică bună pe pâine. Iar Adrian Păunescu a fost cel care mi-a trezit dragostea de cuvintele aşezate frumos în versuri. Datorită lui am început să scriu şi primele mele poeme erau scrise în stilul lui. Până la sfârşitul liceului, când mă cucerise stilul bacovian, am scris á la Păunescu. Pentru mine, Adrian Păunescu înseamnă cărţile sale de poezii, groase ca nişte ceasloave, cu coperte negre, cumpărate “pe sub mână” pentru că am avut noroc cu o mătuşă care era contabilă la centrul de librării al oraşului. Cărţile acestea le-am citit din scoarţă-n scoarţă şi le-am păstrat cu sfinţenie până astăzi. Sunt primele cărţi de poezie pe care le-am citit; şi primul cântec pe care l-am compus a fost pe versurile poemului “Repetabila povară”. Pentru mine, Adrian Păunescu înseamnă “De la Bârca la Viena”, citită într-un tren personal, pe vremea când 100 km se percurgeau în mai mult de trei ore pe calea ferată. Şi mai înseamnă un intelectual desăvârşit, un om care a iubit cu ardoare ţara asta, un patriot incurabil... şi, după George Pruteanu, ultimul soldat care a apărat cu încrâncenare limba română. Pentru mine, Adrian Păunescu a fost întotdeauna cel mai mare scriitor român contemporan. Şi nici măcar nu e în manualele şcolare. N-a avut loc de Cărtărescu şi de alţi semidocţi.

Ce a însemnat Cenaclul Flacăra?... Ideea datorită căreia au existat oameni care, în anii ’80, în plină criză socialistă, în frigul şi foamea care ne cuprinseseră, au afirmat: “Dacă nu eram român, fugeam în România!”

Rămas bun, domnule Adrian Păunescu! Există oameni în ţara asta care îţi sunt datori, fie şi măcar cu amintirea unei clipe frumoase de muzică adevărată; şi care nu te vor uita.










...

luni, 25 octombrie 2010

Veşti bune: guvernul are consultanţi deosebiţi...

...

Un păstor îşi mâna turma de oi pe o mioritică păşune când, dintr-un nor de praf, se intrupa un Jeep Cherokee nou nouţ lângă el. Şoferul, un tip tânăr într-un costum Hugo Boss, pantofi Gucci, ochelari de soare Ray Ban şi o cravată YSL, scoate capul pe fereastră şi zice:

- Mai Bade, dacă îţi spun exact câte oi ai în turmă îmi dai una?

Păstorul se uită la tânăr, se uită la turmă şi calm răspunde:

- Îţi dau.

Tânărul parchează maşina, scoate laptopul, îl conectează la telefonul mobil, accesează NASA prin Internet, apoi satelitul GPS, scanează aria, deschide baza de date şi câteva pagini de EXCEL 60 pline de formule, apoi tipăreşte cu ultima generaţie de printer portabil un raport de 150 de pagini şi îi spune păstorului:

- Ai exact 1586 oi!

- Dreptu-i. A'ca poţi să iei o oaie.

Se uită senin la tânărul care-şi alege oaia şi o cară la maşină, apoi zice:

- Dacă io îţi spun un'e meri la slujba, îmi dai oaia înapoi?

- Da, de ce nu?

- Eşti consoltant la govern...

- Aşa este, dar cum ai ghicit??

- Pai uite, răspunde păstorul, te-ai abătut pe aici fără ca nimeni să te cheme, ai cerut să fii plătit pentru o întrebare pe care eu nu ţi-am pus-o şi mi-ai dat o informaţie pe care eu o aveam! Pă deasupra, habar nu ai pe ce lume trăieşti!

- Cum ai ajuns la concluzia asta?

- Păi, din tăte oile, tu ai ales cânele...


...

luni, 20 septembrie 2010

MONUMENTUL PENTRU MICHAEL JACKSON

...


În sfârşit, avem certificatul de urbanism pentru monumentul dedicat lui Michael, pe care îl postez aici, împreună cu imaginile care ne prezintă cum va arăta monumentul. Mie-mi place mult, sper că şi vouă.


Felicitări tuturor celor care au pus suflet, timp şi răbdare pentru realizarea acestui proiect. De acum, iată că avem ceva concret. Depinde de noi, ceilalţi, să se finalizeze. Primăria Bucureşti a semnat documentele, s-a arătat încântată de idee, dar cred că e inutil să ne aşteptăm să se implice material în vreun fel. Va trebui să ridicăm acest monument prin forţele noastre. Şi poate că e mai bine aşa. Va fi monumentul nostru, al tuturor. Contul afişat mai sus rămâne deschis.











Certificat urbanism pagina 1:




Certificat urbanism pagina 2:




Certificat urbanism pagina 3:




...

luni, 23 august 2010

Oare românii sunt nebuni ???

...


Apa plată este la acelaşi preţ cu berea.

Brânza e mai scumpă decât carnea (brânza telemea 19 lei, brânza de burduf 28 lei, carnea de porc 16 lei).

Carnea de pui este mai ieftină decât ciupercile.

Nucile noastre sunt mai scumpe decât nuca de cocos.

Laptele simplu mai scump decât laptele bătut.

Portocalele mai ieftine decât merele.

Cărţile sunt mai ieftine decât revistele.

Biscuiţii fără ciocolată sunt mai scumpi decât ciocolata.

Muzica bună e mai ieftină decât muzica proastă.

Măslinele umplute cu gogoşar sunt mai ieftine decât măslinele umplute cu propriul sâmbure.

Ceasurile mici sunt mai scumpe decât ceasurile mari.

Hârtia nescrisă (A4) este mai scumpă decât hârtia gata tiparită.

Vinul este mai ieftin decât strugurii.

Pixul cu mină este mai ieftin decât mina de pix fără pix.

Şi se mai presupune că omul este o fiinţă raţională...

Ca o încununare: Oamenii neinstruiţi sunt mai "scumpi" decât oamenii valoroşi care, pentru a supravieţui, se "vând" ieftin.


CONCLUZIE: Românii nu sunt nebuni... sunt tâmpiţi de-a dreptul.


....

duminică, 8 august 2010

Ebony Magazine, December 2007

...





Revista Ebony a discutat cu Michael şi echipa lui timp de aproape opt luni, în 2007, în legătură cu o şedinţă foto şi un interviu care urmau să fie publicate în acelaşi an; până când s-a stabilit ca dată finală a şedinţei luni, 24 septembrie 2007.

Cu o seară înainte, duminică, Michael şi fiul său Prince Michael II, au sosit la hotel şi au analizat îmbrăcămintea pentru şedinta foto, care fusese selectată de stilistul Phillip Bloch. Costumele alese erau creaţii ale designerilor Roberto Cavalli, Valentino, Yohji Yamamoto, Hugo Boss, Cesare Paciotti şi alţii. În plus, aveam bijuterii cu diamante în valoare de aproximativ 2 milioane $, de la creatorii Jacob, H. Stern şi Lorraine Schwartz.

Luni dimineaţa, am ajuns la Muzeul Brooklyn în jurul orei 9. De obicei, muzeul a închis pentru public lunea, dar ni s-a permis să folosim locaţia pentru şedinţa istorică cu Michael, care a inceput pe la ora 3 p.m.
În timpul şedinţei, am avut un Michael relaxat, pe fundalul muzicii lui – PYT, Billie Jean, Human Nature – care răsuna printr-un sistem audio, şi chiar ne-a arătat câteva dintre mişcările lui de dans. După cinci schimbări de costume şi şase ore de fotografii memorabile, Michael a mulţumit echipei şi s-a întors la hotel, chiar la timp ca să-şi culce copiii.





În ziua următoare, am ajuns la hotelul lui în jurul prânzului, pregătiţi pentru interviu. Timp de o oră şi jumătate, Michael Jackson ne-a împărtăşit gândurile şi pasiunile sale, ne-a povestit despre cum a creat “Thriller”, despre MTV şi videoclipurile muzicale, despre Dumnezeu, despre ce înseamnă pentru el să fie tată şi despre situaţia industriei muzicale din ziua de azi. Interviul, ca şi fotografiile, au apărut în ediţia din decembrie 2007 a revistei Ebony.

Între timp, mai mult de 200 de cititori din toata lumea ne-au scris la redacţie, întrebându-ne despre şedinţa foto, despre interviu şi despre star. Iată câteva dintre aceste întrebări, la care a răspuns o parte din echipa Ebony – vicepreşedintele Bryan Moore, directorul de creaţie Harriette Cole şi senior editorul Joy Bennett – care au fost cu el în acele trei zile.





Cum ati obţinut interviul cu Michael? A fost uşor?(Marni, Australia)

Bryan Moore: Datorită celor aproape 40 de ani de relaţii dintre Johnson Publishing Company (proprietarul revistelor Ebony şi Jet din Chicago) şi familia Jackson, o relaţie care a început când Michael făcea parte din Jackson Five, ştiam că, dacă şi când Michael ar fi fost pregătit să revină pe scena lumii, cei mai potriviţi să anunţe asta ar fi fost Ebony. Am discutat cu echipa lui în Washington, D.C., timp de opt luni şi Michael însuşi a cerut ca Ebony şi Jet să aibă prima copertă şi primul interviu cu el, după ani de absenţă.



Va face Michael Jackson un turneu mondial? (Dusty, Irlanda)

Bryan Moore: Michael nu a spus clar dacă şi când va mai face un turneu, dar a fost ezitant atunci când a vorbit despre o altă serie de concerte mondiale. “Nu-mi plac turneele lungi”, ne-a spus in interviu. Nu-şi doreşte să îmbătrânească dând concert după concert, zburând de la un mega-stadion la altul. “Nu aşa cum au făcut James Brown sau Jackie Wilson. Ei au continuat să alerge de colo-colo, distrugându-se. Mi-aş fi dorit ca James Brown să o fi lăsat mai moale, să se fi relaxat şi să se fi bucurat de rezultatele muncii lui.”



Care a fost unul dintre cele mai memorabile momente din timpul interviului? (Carl, Florida)

Bryan Moore: A fost foarte interesant să-i vedem reacţia atunci când am pus pe laptopul meu o înregistrare cu faimoasa lui performanţă de la Motown 25; şi mai târziu i-am pus să asculte pe iPhone o versiune demo a melodiei Billie Jean, şi am vorbit despre asta. Pe cât de încântat a fost să-şi aducă aminte de momentele acelea, pe atât a fost de stânjenit să vorbească despre performanţele lui. Şi în mod clar, e fascinat de noua tehnologie :)





E la fel de uimitor în dans, ca înainte? (Gabriella, Anglia)

Bryan Moore: Pentru un om de aproape 50 de ani, e incredibil de mlădios. Ne-a arătat unele dintre mişcările lui clasice, în timpul şedintei foto – în special lovitura cu piciorul. Da, încă le are cu dansul, şi încă foarte bine.



Când iese un nou CD? (K. Hall, Alabama)

Joy Bennett: Nu ştim sigur. Michael ne-a spus în repetate rânduri că scrie şi înregistrează în studio, în fiecare zi. De asemenea, ne-a spus că el crede ca are mai multe hituri in pregătire. Nici el, nici echipa lui nu au confirmat o dată, dar ne aşteptăm la o lansare, în prima parte a anului 2008.



E foarte timid?(Stacie, New York)

Joy Bennett: Nu, surprinzător, nu e foarte timid. Nu a purtat mască, nici mănuşi, şi a răspuns la intrebări direct şi la obiect.



S-a discutat despre culoarea pielii lui. E cea mai albă persoană care a apărut vreodată pe coperta Ebony? (Mae, Asia de SE)

Joy Bennett: Nici vorbă, actorul Carroll O’Connor a fost pe coperta Ebony cu personajul întruchipat de el, Archie Bunker, în iunie 1972. Dar să fie clar, deşi pielea lui e neobişnuit de albă, datorită unei afecţiuni numite vitiligo, Michael este 100% afro-american.





Cred că America încă nu a înţeles pe deplin influenţa şi poziţia lui Michael la nivel internaţional. Poţi să întrebi o pe cineva care a crescut într-o comunitate mică din Norvegia, sau pe cineva care a crescut în Africa, şi cunosc numele lui, îi cunosc muzica. Am câteva întrebări. Cine i-a ales costumele pentru şedinţa foto? Le-a ales stilistul şi au fost aprobate de Michael? De ce aţi ales acest muzeu? A fost locaţia hotărâtă de Michael? (Annette, Norvegia)

Harriette Cole: Michael a dorit să fie fotografiat într-un decor artistic iar cei de la Muzeul Brooklyn au acceptat cu bucurie. Am pozat într-un loc unde se întâlnesc istoria antică şi cea contemporană, şi fost înalţător să ne aflăm în acel loc. În privinţa garderobei, am lucrat cu stilistul Phillip Bloch, pentrru a stabili conceptul, apoi el şi echipa lui au fost la cumpărături. Noi ne-am dorit ca Michael să arate extrem de elegant şi veşnic tânăr pentru copertă. Am găsit un număr de “look”-uri care sa ilustreze asta şi i le-am prezentat lui Michael. El a decis ce anume dorea să poarte – au fost mai multe costume decât am avut noi timp să pozăm :) Michael Jackson era perfect pentru orice i-am fi dat să îmbrace. A fost foarte distractiv să lucrăm cu cineva care arată nemaipomenit, care ştie să se mişte şi care se înţelege cu camera. A fost magic!



Puteţi să ne daţi câteva detalii legate de felul în care îşi alege Michael accesoriile pentru fiecare costum? (Michelle)

Harriette Cole: Aflasem înainte de şedinţă că Michael iubeşte bijuteriile, mai ales diamantele – de fapt, broşele cu diamante. Aşa că Phillip şi echipa lui au cumpărat accesorii de la unii dintre cei mai renumiţi bijutieri din lume. Şi aşa am cheltuit mai mult de 2 milioane $ pe bijuterii pentru şedinţa aceea, din consideraţie pentru Michael.



S-au simţit intimidaţi, cei care au lucrat cu Michael la interviu sau la şedinta foto? Cum a interacţionat el cu echipa voastră?(Samantha & Michelle)

Harriette Cole: Ce am iubit cel mai mult la lucrul cu Michael Jackson a fost felul lui atât de frumos în care s-a purtat cu toată luma. A fost la fel de amabil cu operatorul, cu paznicul şi cu angajatii muzeului. S-a asigurat că i-a mulţumit fiecărei persoane care a fost de faţă, atunci când s-a terminat şedinţa. A fost generos şi binevoitor. Dacă unii s-au simţit intimidaţi de el? Nu ştiu dacă ăsta e cuvântul potrivit. Mai degrabă, cred că unii dintre cei de faţă au fost hipnotizaţi. Unii se ciupeau, ca să se convingă că se aflau de-adevăratelea în prezenţa Regelui Pop.





Michael arată mai sănătos şi mai fericit ca oricând, in ultimii ani. În timpul petrecut de voi cu Michael, aţi simţit că îşi doreşte să se întoarcă şi să reinventeze din nou industria muzicală? Lumea îi aşteaptă cu sufletul la gură următoarea mişcare, dar am impresia că el nu realizează cât de mult e aşteptat şi dorit pe scena muzicală. (Robert)

Harriette Cole: În mod cert, Michael părea sănătos şi fericit – mai mult decât atât, mulţumit. Avea o pace interioară care era de-a dreptul palpabilă. Părea să se simtă confortabil în propria-i piele. Nu-i vorbă, are un corp pentru care orice femeie sau bărbat ar face moarte de om. La 49 de ani, are un trup zvelt de dansator, ca urmare a exerciţiilor susţinute şi a disciplinei. Dacă ar putea să revină pe scenă? Evident, pare suficient de puternic. Ştim, de asemenea, că este foarte activ în creaţia de studio. Ne-a spus că el călătoreşte cu un reportofon, pentru ca oricând îi vine inspiraţia, să înregistreze şi mai târziu să poată reflecta. Ne-a mai spus că mulţi artişti din ziua de azi nu ajung la esenţă, ca sa-şi creeze propria muzică unică, originală. El consideră că e vremea descoperirilor. Asta ar include, evident, o descoperire a lui Michael Jackson – sau ar trebui să spun o “redescoperire” a lui.



Spuneţi-ne despre Blanket, acest copilaş misterios. Cum vi s-a părut? E bine-crescut? Cum sunt tatăl şi fiul împreună? V-aţi putut da seama ce fel de părinte e Michael, din ceea ce aţi văzut? (Melissa, Filipine)

Harriette Cole: Nu i-am cunoscut pe cei doi copii mai mari ai lui Michael. Fiica lui, Paris, are 9 ani iar celălalt fiu, Prince Michael, are 10. Blanket a fost incredibil de bine-crescut când am fost noi de faţă, ceea ce spune multe despre un copil de 5 ani. Este, evident, foarte apropiat de tatăl lui. Au intrat ţinându-se de mână şi s-au despărţit numai când amândoi s-au acomodat cu decorul. Aptitudinile de părinte ale lui Michael sunt de lăudat. Fără multe cuvinte, cu gesturi foarte subtile, el i-a oferit copilului disciplină, îndrumare şi sprijin. De asemenea, este evident că Michael doreşte ca Blanket să înveţe bunele maniere, aşa încât, când echipa Ebony a intrat în încăpere pentru interviu, Michael i-a arătat lui Blanket cum să strângă mâinile şi să salute. Lucruri mici, dar nu sunt ele cele care arată cât de mare e caracterul cuiva?




Sursa: www.ebonyjet.com

...

joi, 5 august 2010

Dr. Patrick Treacy

...





În anul 2006, Michael Jackson a fost în Irlanda şi i-a cerut dr. Patrick Treacy, care-i era prieten, să-i permită să viziteze Spitalul de Copii Crumlin, unde erau internaţi copii cu arsuri severe. Dr. Treacy regretă acum că nu a fost de partea lui Michael si nu a fost de acord cu solicitarea lui. La vremea aceea, medicul era îngrijorat de faptul că media ar fi putut interpreta acea vizită în defavoarea lui Michael, aşa cum făcea cu orice altceva, cu atât mai mult dacă acea vizită s-ar fi întâmplat la atât de scurtă vreme după procesul din 2005. Şi, fără îndoială că exact asta s-ar fi intâmplat. Însă Michael era mult mai preocupat de soarta acelor copii decât de potenţiala publicitate negativă pe care şi-ar fi atras-o. Iată ce povesteşte dr. Patrick Treacy:

Michael a vrut sa meargă şi să viziteze copiii şi am discutat mult pe tema asta. M-am gândit ca nu era o idee bună. O astfel de vizită l-ar fi expus ostilităţilor din partea mediei, care l-ar fi atacat şi ar fi interpretat în fel şi chip, dacă l-ar fi văzut într-un spital de pediatrie atât de curând după procesul de pedofilie.

Voia ca eu să merg cu el şi i-am spus că mă voi duce eu să văd copiii, în numele lui, întrucât lucram ca medic în acel spital. Michael mă întreba încontinuu: „au dureri?”, „li s-a administrat morfină?”, „cât de grave sunt arsurile?”, „te vei duce să-i vezi, pentru mine?”, „sunt speriaţi?”, „provin dintr-un mediu dezavantajat?”, „de ce nu pot să intru şi să-i văd?”

Michael: De ce spui, Patrick, că eu nu pot să-i văd? Doar nu crezi că eu aş răni vreodată un copil.
Dr. Treacy: Michael, nu cred că tu ai putea să faci rău unui copil.
Michael: Atunci, de ce nu mă laşi să intru în spital?
Dr. Treacy: Pentru că inocenţa ta îţi va aduce necazuri.
Michael: Ce inocenţă?
Dr. Treacy: Ştii, faptul că nu te gândeşti la ceea ce ar putea declanşa media din treaba asta, e motivul pentru care eşti deja în belea.
Michael: Tu crezi că eu aş putea să fac rău unui copil?
Dr. Treacy: Nu.
Michael: Eşti convins de asta, în adâncul sufletului?
Dr. Treacy: Michael, eu chiar cred că tu eşti un fel de Iisus Hristos contemporan.
Michael: Dacă Iisus ar fi aici, acum, l-ai împiedica?
Dr. Treacy: Sigur că nu.
Michael: Nu l-ai întâlnit niciodată pe Iisus şi nu-l cunoşti ca persoană; şi totuşi l-ai susţine fără ezitare. Pe mine spui că mă cunoşti dar nu mă susţii. Asta înseamnă ipocrizie!
Dr. Treacy: Michael, ai dreptate.



P.S. Acum, probabil că Michael e lângă Iisus, care îl îmbrăţişează, îi mângâie rănile sufletului şi îi spune să nu mai fie trist, că aşa suntem noi, oamenii: mărginiţi şi ipocriţi. Aşa am fost şi păcatul nostru este că aşa vom fi mereu.


...

sâmbătă, 31 iulie 2010

Leave Me Alone

...


Leave Me Alone, cuprinsă în albumul “Bad” (1987) ca bonus track, a fost cea de-a opta melodie de pe acest album lansată ca single (februarie 1989). Scrisă, compusă, interpretată de Michael Jackson şi produsă împreună cu Quincy Jones, Leave Me Alone a fost un succes internaţional, ajungând repede pe locul doi în topurile din Spania şi Marea Britanie şi în Top Ten în Noua Zeelandă.

Nu-mi pasă ce tot vorbeşti, iubito,
nu mă interesează ce spui
nu veni să mă rogi să te primesc înapoi
oricum, nu-mi pasă
mereu şi mereu ţi-am dat toţi banii mei
nu mai ai nicio scuză
nu există munte pe care să nu-l pot urca, iubito,
drumul mi-e deschis


Leave Me Alone a fost bine primită de criticii muzicali. Pentru videoclip, Michael Jackson a ales un scenariu inedit. Deşi versurile melodiei se referă la un bărbat dezamăgit de iubita care s-a dovedit a fi o persoană profitoare, în videoclip apar imagini sugerând clar hărţuirea de către media – şi Michael în centrul lor. Paralela aceasta dintre iubită şi media e originală şi surprinzătoare, dar nu lipsită de logică. Media care, pe vremea când era copil, îl adora (sau cel puţin aşa lăsa să se creadă), acum începuse să-l agaseze cu articole tendenţioase şi cu titluri care mai de care mai şocante. Din subiectul revistelor de specialitate, acum ajunsese subiectul preferat al tabloidelor. Aşa încât, nu e de mirare că, folosindu-şi talentul artistic şi umorul, Michael Jackson a ales un pretext muzical prin care să ironizeze media avidă de subiecte de scandal.

Pentru că timpul îţi va da dreptate
şi ştii că trebuie să lupţi –
cine râde acum, iubito, ia spune?
Şi există ocazii când trebuie să alegem
iar alegerea asta o face fiecare –
cine râde, iubito?

Aşa că lasă-mă în pace
lasă-mă în pace
încetează,
nu-mi mai da târcoale!


De fapt, umorul din Leave Me Alone, chiar dacă e asociat cu un ritm alert şi jucăuş, are o nuanţă de tristeţe. Videoclipul începe cu Michael aruncat în aer, cu tot cu scaun, sugerând faptul că s-a trezit brusc aruncat în vâltoarea ştirilor elucubrante ale presei. Decorul conţine imagini stilizate, neşlefuite, ale unui parc de distracţii alegoric, alternând cu prezenţa unor animale în postura unor personaje-simboluri: peşte într-un borcan (simbolul mărginirii, al inteligenţei limitate), capra (libertinaj), păun (trufie), iepure (semn al supunerii), cameleon (făţărnicie), câine (vigilenţă), crocodil (rapacitate), lemur (caricaturizarea oamenilor lipsiţi de inteligenţă). Inima frântă simbolizează lucrurile bune pe care le distruge răutatea oamenilor. Craniul înseamnă deşertăciune, faptul că toate răutăţile debitate de media îşi vor pierde interesul la un moment dat. Câinele apare de cele mai multe ori în videoclip: îmbrăcat în costum, stând lângă un telescop, răsărind pe marginea drumului ori bătând piroane care fixează, cu odgoane, mâna lui Michael. Ştim că nu-i plăceau câinii, de când fusese muşcat de unul, pe când era copil şi asocia imaginea câinelui cu ceva de rău augur.

A fost o vreme când obişnuiam să-ţi spun “fato, am nevoie de tine”
dar cine este cel care regretă acum?
Chiar m-ai rănit, m-ai folosit şi m-ai amăgit –
acum, cine regretă?
Ai reuşit să mă faci să-mi pară rău
că te-am întâlnit
nu veni să mă rogi, nu te mai iubesc,
nu-mi mai sta în cale


Gura deschizându-se şi închizându-se ritmic, spre care se îndreaptă Michael într-o rachetă, poate fi media care aşteaptă să-l îngjită de viu. Chiar înainte de a se apropia, răsare o mână ţinând un aparat de fotografiat, care-i face o poză, înainte de a fi absorbit de gura aceea fioroasă, ca şi cum paparazzii voiau să-i surprindă expresia din ultima clipă, înainte de dezastru.

Cimpanzeul Bubbles şi Michael sunt în lanţuri, cu ghiulele grele legate de picioare. Elizabeth Taylor, cea mai bună prietenă a lui Michael, cea care i-a fost alături întotdeauna şi i-a luat apărarea ori de câte ori a putut, apare în imagini desprinse (şi sunt convins că nu întâmplător) din filmul “Pisica pe acoperişul fierbinte” – un joc al măştilor, al minciunilor, al secretelor mai mult sau mai puţin disimulate.

Pentru că vine vremea când ştii că tu eşti corect
şi ştii că trebuie să lupţi –
cine râde acum, iubito, ia spune?
Şi există ocazii când trebuie să alegem
iar alegerea asta o face fiecare –
cine râde, iubito?


Întregul videoclip accentuează atitudinea taboidelor faţă de viaţa personală a lui Michael Jackson şi faţă de imaginea sa publică, atitudine care luase amploare în anii ’80, după succesul lui cu “Thriller”. Leave Me Alone este o hiperbolă care ne arată, la final, că tot parcul alegoric era construit pe un Michael întins la pământ, nemişcat, şi care, la un moment dat, se ridică distrugând toată construcţia ca pe un banal castel din cărţi de joc, parcă spunând: “Hai, că m-aţi plictisit!”

Aşa că lasă-mă în pace
lasă-mă în pace
încetează,
nu mă mai urmări!

Nu veni să mă rogi,
nu mă mai ruga,
nu mai veni implorându-mă “te iubesc’,
nu vreau
nu am nevoie


Leave Me Alone are şi un tâlc: Michael, uriaş, stând în picioare peste ruinele parcului caricatural, ca un Gulliver în Ţara Piticilor, sugerează clar faptul că toate răutăţile, toate bârfele si minciunile, nu vor reuşi să-l doboare, pe principiul “Cine râde la urmă, râde mai bine”. Este atitudinea unui om conştient de valoarea lui, a unui om care a muncit din greu pentru a ajunge acolo unde şi-a dorit, a unui om care ştie că succesul nu i-a venit peste noapte, ci după ani mulţi de efort susţinut şi că rezultatul acestor eforturi nu poate fi şters cu un titlu bombastic de ziar.

Iubita din Leave Me Alone poate fi foarte bine media, de care Michael se debarasează în mod clar şi fără nicio şansă de împăcare: “nu veni să mă rogi (să-ţi dau interviuri), nu mai veni implorându-mă (să-ţi povestesc ce mai fac, ce proiecte mai am), nu vreau (să-mi faci reclamă), nu am nevoie”. Mie mi-a plăcut mult faptul că, odată ridicat, Michael nu priveşte la liliputanii pe care tocmai i-a zdrobit ironic, cu un simplu gest; ci priveşte în sus, drept şi demn: “Nu mor caii când vor cânii”. Take it or leave it.





...

duminică, 25 iulie 2010

Keith Badgery

...






Avionul ateriza şi în jurul meu mulţimea enormă a început să se agite. “El e!” a strigat o voce de undeva din mijlocul agitaţiei. Exclamaţia a fost preluată de un alt fan. “El e! El e!” Surescitarea era palpabilă, pe măsură ce tot mai mulţi oameni din mulţime au început să îngâne: “El e! El e! E Michael! Michael! Michael!”

Erau mii de oameni adunaţi pe aeroport acolo, în München, în acea zi din 1992, unde cel mai mare star pop al lumii avea să ţină cel de-al doilea concert din turneu. Şi, deşi mulţimea se comporta civilizat, un fel de anticipaţie febrilă ne cuprindea pe toţi, inclusiv pe mine, când avionul care îl purta pe Michael Jackson ateriza. Michael nu e numai cel mai mare entertainer din lume, ci şi unul dintre cei mai misterioşi, iar noi aveam să-l vedem efectiv, în persoană. Nu aveam habar pe atunci că aveam să leg o scurtă prietenie cu el şi să pot arunca un ochi în spatele scenei unei legende a showbusiness-ului.

Era iunie, la începutul turneului “Dangerous”, un turneu care avea să spargă recordurile mondiale şi să-l confirme, mai puternic ca oricând, ca fiind cel mai mare performer al vremii. Era un efort incredibil. Primul concert a fost pe Stadionul Olimpic din München, în 27 iunie, unde Michael a cântat în faţa unei mulţimi de peste 72.000 de oameni. Turneul era programat să dureze un an şi jumătate şi să se încheie În Mexico City în noiembrie 1993 şi, chiar dacă unele concerte au fost anulate din cauza unor probleme de sănătate ale lui Michael, el a dat 76 concerte, pentru aproximativ 3,5 milioane de oameni. A donat toate profiturile pentru scopuri caritabile, inclusiv pentru fundaţia lui, Heal The World; iar concertul din Bucureşti a fost vândut către HBO pentru 20 milioane $. Treaba asta a generat un nou record mondial: cea mai mare audienţă obţinută de un post de televiziune, iar HBO a câştigat Cable Ace Award. Scena era fenomenală; a durat trei zile să fie ridicată şi avioane de marfă au transportat 20 de încărcături cu echipament în fiecare ţară.

Eu eram pe cale să intru într-una dintre cele mai impresionante aventuri din cariera mea. Trebuia să petrec patru luni ca unul dintre şoferii lui Michael şi, atunci când avionul lui a aterizat pe pistă, s-a oprit şi a fost înconjurat instantaneu de o escortă de poliţie, aproape că nu-mi puteam stăpâni emoţia. Nici mulţimea nu putea. Srigătele “Michael! Te iubim!” creşteau în intensitate şi se transformau într-un vuiet asurzitor, încât părea că se cutremura pământul. Dar asta fusese nimic, în comparaţie cu momentul în care uşa avionului s-a deschis şi Michael a paşit afară, îmbrăcat în ţinută militară şi a ridicat o mână către fanii lui. Atunci, zgomotul făcut de mulţime probabil că a făcut să se clatine fiecare copac din pădurile bavareze. Agenţii de securitate trebuiau să gestioneze hoardele extaziate, dar isteria în masă declanşată le scăpase din mâini. Am fost şofer pentru unele dintre cele mai mari nume în showbusiness, dar niciodată n-am văzut ceva care să semene cu reacţia publicului, atunci când îl vedea pe Michael Jackson.

Eu nu trebuia să am personal de-a face cu Michael. Îi conduceam bodyguarzii într-una din cele trei maşini ale convoiului, în timp ce Michael călătorea de obicei într-un minibus obişnuit, dotat cu facilităţi pentru dormit şi mâncat. Chiar de la început, însă, s-a văzut că el nu era un superstar obişnuit. Oriunde mergeam, drumurile şi traficul erau blocate pentru sosirea lui, o escortă de poliţie ne conducea prin oraşe iar mulţimile erau de-a dreptul ieşite din minţi. Totuşi, la trecerea între oraşe nu am avut escortă, iar asta a provocat un incident neplăcut. Michael era în camionetă iar eu şi un alt şofer, Stan, îl urmam în două maşini. Brusc, walkietalkie a început să-mi piuie. “Keith – l-am auzit pe Stan – ce e aia care vine după noi?” M-am uitat în oglinda retrovizoare şi prima oară mi s-a părut ca văd ceva ce semăna cu două motociclete. Apoi s-au adăugat altele şi altele, până când s-au adunat câteva zeci care ne urmăreau – şi mi-am dat seama că eram urmăriţi de un grup de 40 sau 50 de motociclişti germani. “Stan – am strigat în walkietalkie – ar fi bine să anunţăm minibusul să mărească viteza.” Toţi cei trei şoferi am călcat accelaraţia la blană, dar motocicliştii se apropiau şi n-a durat mult până când ne-au înconjurat. După un minut, au postat motocicletele între maşinile noastre, cu intenţia de a ne separa. Situaţia devenea destul de înfricoşătoare. Walkietalkie mi-a piuit din nou. “O să facem în felul următor – mi-a spus Stan. Apropie-te de bordură cât de mult poţi, pe partea ta, iar eu voi face acelaşi lucru pe partea cealaltă. Apoi venim brusc în V către maşina lui Michael şi îl despărţim de motociclişti.” Asta am făcut şi a mers, motocicliştii au fost nevoiţi să încetinească. Erau furioşi, ne-au înjurat, au scuipat şi au încercat să se strecoare din nou între noi, dar de data asta n-am mai şovăit. M-am ţinut cu maşina mea fix la doi inci în spatele maşinii lui Michael iar Stan conducea la fix doi inci în spatele meu, până când în sfârşit motocicliştii s-au plictisit să ne urmărească şi s-au întors, ca să facă prăpăd în altă parte. Michael dormea, n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat atunci.

Nu îl cunoscusem încă propriu-zis pe Michael; şi numai datorită unui posibil dezastru, din cauza căruia am crezut ca voi fi concediat, s-a intâmplat să ne împrietenim. Michael stătea în Roma şi a vrut să meargă la Florenţa ca sa se uite la o pictură pe care se gândea să o cumpere. Erau vreo 2.000 de fani în faţa hotelului şi ca să-l scoatem de acolo şi apoi să parcurgem drumul spre Florenţa nu era o treabă uşoară. Aşa că oamenii lui de securitate au elaborat un plan. Diferite maşini să fie parcate la toate ieşirile din hotel, în timp ce maşina oficială a lui Michael şi escorta de poliţie să fie aproape de ieşirea din faţă. Maşina în care avea să se urce Michael era aleasă în ultima clipă. Brusc, walkietalkie mi-a piuit. “Keith, va fi maşina ta – mi-a spus şeful securităţii lui Michael. Să fii pregătit, venim spre tine.” Am deschis portiera şi aproape imediat Michael a fost lânga mine. I-am împins înăuntru, pe el şi prietenul cu care era, în timp ce fiica promoterului concertului a urcat în faţă, lângă mine. A durat doar câteva secunde ca Michael să iasă din hotel şi să urce în maşină dar bineînţeles că a fost văzut, au început strigătele şi într-o clipă maşina a fost înconjurată de fani. Erau doi agenţi de scuritate în faţa noastră, care încercau să creeze o breşă printre fanii isterici, ca să putem pleca cu maşina. Dar chiar când eram gata să ne urnim, Michael a pus mâna pe umărul meu: “Opreşte! Cineva a luat pălăria prietenului meu!” Am oprit, dar nu eram deloc fericit. “E riscant, Michael – i-am spus, în timp ce agenţii de securitate ne făceau, disperaţi, semne să plecăm. Într-o mulţime ca asta se poate întâmpla orice.” Am vrut să pornesc. “Nu porni! – a strigat Michael. Vreau pălăria aceea!” Agenţii de securitate şi-au ieşit din minţi. “Haideţi! – a strigat unul dintre ei, în timp ce mulţimea se rostogolea ca un talaz furios asupra noastră. Porniţi odată! Trebuie să vă mişcaţi!” “O să-ţi cumpăr eu o altă pălărie – a spus fata care stătea pe scaunul de lângă mine. Te rog, Michael, trebuie să plecăm acum.” Michael a fost de accord până la urmă şi astfel, chiar când oamenii începeau să lovească maşina, am pornit. Planul era să execut o serie de întoarceri la dreapta ca să ajungem înapoi în faţa hotelului, unde ne puteam intâlni cu agentii de securitate, dar mulţimea era atât de compactă încât am fost forţaţi să facem la stânga şi să o luăm pe o stradă cu sens unic – şi astfel am apucat pe drumul greşit.

Nu aveam nicio şansă să întorc; aşa că, claxonând şi făcând flashuri cu farurile, am trecut de blocaj, apoi am mai făcut câteva întoarceri la stânga – şi brusc am realizat că mă ratăcisem. Eram complet pierdut în peisaj, ca să nu mai spun că îl aveam pe Michael Jackson în maşină şi nici urmă de agent ca să-l protejeze. O vreme am continuat să merg, dar nu era bine. Nu am avut încotro, a trebuit sa recunosc că am greşit drumul. “M-am rătăcit”, am spus. “Nu-i nimic – a spus Michael cu vocea lui blândă. Ce facem?” Fata de lângă mine nu era însă la fel de calmă. “Întoarce-te la hotel! – a ţipat ea. Nu poţi să conduci aiurea cu Michael în maşină şi fără bodyguarzi. Dacă îl recunoaşte cineva? Va fi un dezastru!” Avea dreptate. Michael Jackson este unul dintre cei mai uşor de recunoscut oameni de pe planet iar isteria din jurul lui era atât de mare incât, chiar dacă fanii nu intenţionau să-i facă vreun rău, exista un pericol real ca violenţa să erupă oricând. De altfel, de la teribila asasinare a lui John Lennon în New York, 1980, fiecare star trebuia să fie cât mai precaut. Beatles or fi crezut probabil că erau mai mari decât Iisus dar Michael era indiscutabil mai mare decât Beatles în acel moment al carierei sale. Era nevoie de o decizie rapidă. “Michael – am spus – ce anume vrei să fac? Să conduc până în Florenţa şi acolo să căutăm celelalte maşini?” Michael a ezitat. “Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel” a spus el până la urmă şi atunci am întors maşina şi am făcut drumul înapoi. Michael a fost foarte calm, dar am simţit că începea să devină puţin tensionat. Am reuşit să găsesc drumul înapoi, dar acum aveam o altă problemă. Michael era întins pe podeaua maşinii când am ajuns la hotel, aşa că fanii nu l-au văzut, dar eram la 30 de picioare (aproape 100m) de intrarea în hotel, cu o cărare blocată de şase rânduri de maşini parcate şi nu vedeam nici picior de agent de scuritate. “Nu avem ce face, Michael – i-am spus. Trebuie să o tăiem de-aici. Fii gata să o luăm la goană.” Fata de lângă mine a alergat să alerteze oamenii din hotel. Eu m-am dus la uşa lui Michael, am deschis-o, iar el a sărit afară. Am aruncat un braţ în jurul lui şi cu celălalt îl apăram de mulţimea de oameni, care aproape că au avut un atac de isterie când au realizat că Michael a fost în maşină tot timpul. Am trecut printre ei cu maximă viteză, am intrat pe uşile rotative ale hotelului iar un paznic le-a încuiat – şi abia apoi am văzut că prietenul lui Michael rămăsese afară. “Lasă-l să intre! “ – am strigat şi prietenul a reusit să intre în ultima clipă, înainte ca mulţimea sa năvălească în hotel. M-am dus direct în camera mea să-mi fac bagajele, pentru că eram sigur că voi fi trimis acasă pachet după greşeala aia. Un moment mai târziu, a intrat şeful meu. “Ce faci?” – m-a întrebat. “Bagajele. Voi fi trimis acasă, nu-i aşa?” “Glumeşti? – m-a întrebat şeful. L-ai adus înapoi la hotel teafăr, de unul singur, într-o situaţie în care de obicei era nevoie de nouă agenţi de securitate. Michael e foarte mulţumit că a ajuns înapoi şi vorbeşte foarte frumos despre tine.” Şi uite aşa am devenit prieten cu unul dintre cei mai de treabă oameni pe care i-am cunoscut vreodată.

Pe măsură ce îl cunoşteam, realizam tot mai mult faptul că, deşi Michael Jackson era un performer, artist si om de afaceri excepţional, era complet adevărat ceea ce oamenii spuneau despre el: şi-a pierdut copilăria şi niciodată nu a putut să treacă peste asta. Dincolo de perspicacitatea lui în afaceri, avea un soi ciudat de vulnerabilitate, care te îndemna să-l îmbrăţişezi şi să-i spui să aibă grijă d e el – şi spun asta, nu ca un sentimental. Michael adoră jucăriile şi magazinele de jucării – oriunde mergeam, prin toată Europa, dacă vedeam un magazin “Toys R Us”, indiferent în ce oraş eram, era clar că vom ajunge acolo mai târziu.
Pe când eram la Londra, Michael a vrut să viziteze Hamley’s, faimosul magazin de jucării de pe Regent Street, precum şi magazinul Disney, care se află pe aceeaşi stradă. Ambele magazine au tras obloanele, pentru ca Michael să se poată uita liniştit prinăuntru. A cheltuit mii de lire pe jucării; iubeşte în special seturile magice de iluzii şi de asemenea a cumpărat câteva maşini teleghidate, pe care le dirija în susul şi în josul holurilor din hotelul The Dorchester. Când am plecat de la magazine, tot portbagajul şi tot spatele maşinii erau pline cu jucării – şi, în afară de câteva, speciale, pe care le-a luat cu el, toate celelalte au sfârşit prin a fi dăruite la spitalele de copii, aşa cum se întâmpla în fiecare oraş pe care il vizitam.

Oriunde era cazat Michael, trebuiau instalate maşini de pinball şi jocuri pe computer în apartamentele lui, înainte ca el să ajungă. Odată a văzut într-un oraş din Germania un carusel care i-a plăcut; l-a cumpărat şi l-a trimis la Neverland. Luase şi un prieten cu el în turneu şi, văzându-le relaţia de foarte aproape, pot să garantez că niciodată, în niciun moment, nu a fost un semn cât de mic, că era ceva în neregulă acolo.

Toată lumea ştia că prietenul lui Michael venise cu el şi toată lumea a aceeptat asta fără să pună întrebări. Singura noastră reţinere era că Michael se lăsa expus insinuărilor şi, într-adevăr, exact asta s-a întâmplat în anul următor, când a fost acuzat că avea relaţii nepotrivite cu adolescenţii. Adesea se uită faptul că nu a existat nici urmă de dovadă care să susţină acele acuzaţii. Având ocazia să-l cunosc, eu nu am crezut acele acuzaţii atunci şi nu le cred nici acum.

În primul rând, Michael e un om atât de sincer şi plăcut, încât pur si simplu nu îl cred capabil de acţiuni ca cele de care a fost acuzat. În al doilea rând, când am lucrat pentru el în timpul turneului Dangerous, atitudinea lui faţă de acel prieten era exact ca aceea a unui frate mai mare. Poate că este un geniu al muzicii, dar uneori Michael Jackson are el însuşi mentalitatea unui copil şi de aceea îi place să se joace cu copiii. Faptul că acum are propiii lui copii trebuie să fie cel mai important lucru din lume pentru el, pentru că acum se poate lăsa in voia pasiunii pentru jocurile copilăriei, cu propiii lui copii.

Dar în ciuda personalităţii lui plăcute şi amabile, toţi cei din jurul lui Michael se temeau de el, din cauză că... era cine era. Michael era conştient de acest lucru, dar nu prea ştia ce să facă în privinţa asta. Problemele îi erau raportate prin intermediul lui Bill Bray (şeful lui de securitate, care i-a fost alături timp de 30 de ani), pentru că oamenii pur şi simplu nu îndrăzneau să-i spună direct lui Michael, atunci când ceva nu decurgea conform planului. Se pare că, pe măsură ce devii tot mai faimos, tot mai mulţi oameni se tem de tine. Acum înţeleg de ce se spune că, dacă eşti în top, eşti singur. Bill este unul dintre puţinii oameni care nu se tem de Michael şi, ori de câte ori îi dezvăluia un alt caz în care cineva i-a ascuns ceva, Michael era dezorientat. “Dar de ce nu vine el ca să-mi spună personal?” Eu, însă, în ciuda faptului că eram grozav de emoţionat să-l cunosc, nu mă temeam de el. L-am tratat normal, şi probabil că din cauza asta relaţia noastră a mers atât de bine.

De la început, l-a fascinat accentul meu de cockney (n.t. nativ din estul Londrei) şi încerca să-l imite.
“Bună, colega, ce faci?” – spunea, când se urca in maşină.
“Bună, Michael, tu ce faci?” – îi răspundeam încercând să imit vocea lui, joasă şi foarte delicată; lucru care îl amuza teribil.“
“Colega” – zice el.
“Da, Michael?”
“Spune-mi despre rimele în argoul cockney.”
Şi i-am spus. Michael devenise foarte interesat de asta din anumite motive, şi mi-a cerut să-l învăţ.
“Care e rima în cockney pentru dublu?” – m-a întrebat.
“Mere şi cuplu.”
“Care e rima în cockney pentru acordat?”
“Flaut şi fluierat.”
“Care e rima în cockney pentru bani gheaţă?”
“Sos cu terci de goaţă.”
“Colega, asta e nebunie!”
Şi tot aşa, ore în şir. Până la urmă i-am cumpărat lui Michael o carte despre acest subiect, de care a fost de-a dreptul încântat. “E grozav, Keith, îţi mulţumesc foarte mult” – mi-a spus când i-am înmânat-o. Stătea în maşină citind din ea, cu orele, chicotind atunci când găsea ceva care îi plăcea în mod special. Într-o zi, s-a întors spre mine si m-a anunţat:
“Eu stau într-o La-Di-Dah!”
“Cum ai spus, Michael?”
“La-Di-Dah – a pronunţat el triumfător, înainte să mă lămurească – asta înseamnă maşină!” (n.t. în argoul cockney)

Michael era foarte interesat de oraşele pe care le vizitam. Când eram în hotel, prefera să stea în camera lui, pentru că nu putea să mearga nicăieri fără să fie asaltat de fani, dar când intra pentru prima oară undeva ori îl conduceam pe drumul spre locul unde avea să ţină spectacolul, era foarte curios în legătură cu acele ţări, care erau atât de diferite faţă de a lui. În mod special, a fost captivat de Copenhaga. “Ţi-ar plăcea să locuieşti aici, Keith?” – m-a întrebat. “Nu ştiu, Michael. Nu prea am apucat să văd oraşul.” El a meditat o vreme. Apoi a spus: “Vreau să merg în Parcul Tivoli.” Şi aşa, după concerte, am aranjat ca în ultima zi a şederii acolo, el să viziteze Parcul Tivoli, cel mai important parc de distracţii din Copenhaga.

Vizita a fost programată pentru duminică şi aranjamentele au fost făcute în mare taină, pentru că nu voiam să ne trezim cu hoardele obişnuite care îl înconjoară pe Michael oriunde merge. Am plănuit să-l strecurăm pe o intrare laterală şi să petrecem o după-amiază acolo. Michael era foarte încântat de toată treaba. Dar încântarea lui s-a transformat în şoc şi apoi în dezamăgire când am ajuns acolo, pentru că, atunci când s-a deschis poarta pe care trebuia să se furişeze, ne-am trezit cu grămezi de fotografi, oameni care aclamau şi o trupă. Prima reacţie a lui Michael a fost să se întoarcă şi ne-a luat cam un sfert de ora să-l convingem să intre totuşi în parc. Ajuns înăuntru, a început să-şi revină şi să se distreze. L-am dus cu maşina dintr-o zonă în alta – nu putea să meargă pe jos din cauză că ar fi fost asaltat de mulţime – şi reacţiile lui erau exact ca ecelea ale unui copil entuziasmat.”Wow, a fost fantastic!” – spunea, atunci când intra din nou în maşină. Mi-a plăcut mult!” Îl distra atât de tare în roata care se învârtea, încât a insistat să se dea de două ori şi mi-a cerut să mă dau şi eu cu el. “Nu pot, Michael, trebuie să păzesc maşina”, i-am spus. “Ah, Keith, nu ştii să te distrezi!”

Ca întotdeauna, nu a durat mult până când s-a dus vestea că Michael Jackson era în parc şi în curând s-au adunat mulţimi de oameni. Fără tragere de inimă, Michael a decis după o oră să plecăm de acolo, deşi planificasem să stăm toată după-amiaza, aşa că am luat un taxi care ne-a dus la magazinele cu obiecte militare şi suvenire din oraş. Lui Michael i-au plăcut. A petrecut vreo două ore într-unul din ele, cumpărând câteva uniforme strălucitoare dintre cele pe care îi plăcea atât de mult să le poarte.

Eram în Frankfurt când a fost ziua lui Michael şi am făcut o petrecere pentru el în curtea hotelului. Am avut un grătar şi oameni relaxaţi pe peluza însorită, i-am cântat “Happy Birthday”. Michael nu a venit la grătar, pentru că de fiecare dată când apărea in public, era asediat de fani, dar cineva i-a dus o felie de tort în cameră. “E un gest foarte frumos”, a spus Michael şi a ieşit la balcon ca să împartă prăjitura cu publicul lui, care îl adora.

Pe când mergeam înapoi în Germania, la Hamburg, eu şi cu Michael ne înţelegeam mai bine ca oricând. Căpătasem şi eu, la fel ca restul echipajului, propriul mini-fan club – trei fete: Claudia, o italiancă; Greta, nemţoaică şi Anna, spaniolă. În Hamburg, luam uneori o barcă împreună, pentru o oră, atunci când nu eram cantonat în hotel.

Eu îmi luam faţă de Michael libertăţi pe care alţi oameni nu le îndrăzneau. Într-o zi mergeam la piscină ca să înot şi am găsit doi oameni din paza lui Michael, care păzeau intrarea. Mi-am dat seama că el era înăuntru şi am vrut să mă întorc, dar oamenii mi-au făcut semn să intru. Şi am intrat. Prietenul lui Michael şi familia lui înotau în piscină, în timp ce Michael se plimba de jur împrejur, cu nişte căşti la urechi. A ridicat o mână ca să-mi arate că m-a văzut iar, la următorul circuit al lui în jurul piscinei, m-am prefăcut că vreau să-i fac vânt. Iniţial a părut puţin iritat, dar apoi i s-a părut amuzantă ideea şi a început să râdă nebuneşte. Şi-a continuat plimbarea, dar nu mă scăpa din ochi şi din când in când făcea, în glumă, gestul de a impinge. Cred că am fost prima persoană care s-a purtat aşa cu Michael, după foarte mulţi ani.

Trebuie să recunosc, am făcut şi unele glume. Michael avea patru camere alăturate la primul etaj al hotelului iar eu o aveam pe cea de-a cincea. Fanii descopereau întotdeauna în care apartament stătea Michael şi aşteptau afară, sperând să-l vadă. Uneori Michael dădea draperiile la o parte şi privea afară, lucru care provoca răcnete de recunoaştere din partea mulţimii. Am cumpărat o pereche de mănuşi albe, unul dintre accesoriile specifice ale lui Michael la acea vreme, smuceam draperia din camera mea şi stăteam la distanţă suficientă de fereastră încât să nu mi se vadă decât mâinile. Fanii nu ştiau că ultima cameră nu era a lui Michael, şi aşa am primit şi eu strigăte de recunoaştere din partea lor – chiar dacă ele erau destinate altcuiva.

Turneul “Dangerous” (“periculos”) şi-a meritat numele în unele ocazii, în special în România. Michael a zburat la Bucureşti cu avionul, dar trei dintre noi am primit instrucţiuni să mergem cu maşinile principale şi să-l întâlnim acolo. Ni s-a spus să ne asigurăm că avem maşinile pline cu snacksuri, sticle de apă, Cola etc., pentru că oriunde s-ar fi oprit o maşină, ar fi fost instantaneu înconjurată de localnici. Asta s-a dovedit a fi perfect adevărat. La un moment dat am oprit la o benzinărie (care ne-am lămurit că n-avea combustibil) iar oamenii au apărut ca din pământ. Se îmbulzeau în jurul maşinii şi n-au plecat decât după ce le-am aruncat pe fereastră nişte pungi cu alune. Acelaşi lucru s-a intâmplat atunci când am oprit la o intersecţie cu o cale ferată. A trebuit să opresc, pentru că nu erau bariere, nici lumini, nici indicatoare care să ne arate dacă venea vreun tren sau nu.

Următoarea problemă a fost combustibilul: lipsea cu desăvârşire. Ceilalţi doi şoferi şi cu mine am descoperit că fiecare staţie de combustibil la care opream era goală şi toţi trei am ajuns la Bucureşti cu rezervoarele goale. Acolo am aflat că staţiile de combustibil atrăgeau cele mai enorme cozi, la care trebuia să stai efectiv cu orele. E o practică obişnuită în Bucureşti să plăteşti pe cineva ca să stea la coadă o zi pentru tine, asta însemnând că tu puteai să-ţi vezi de treabă, să mergi la muncă, iar seara să te întorci şi să speri că-ţi găseşti în sfârşit, maşina cu rezervorul umplut.

Pentru că eram oamenii lui Michael, poliţia ne-a escortat până în faţa cozii, lucru care nu le-a convenit localnicilor, şi o fetiţă a venit să-mi umple rezervorul. Era atât de drăguţă, incât i-am dat o fotografie a lui Michael. Feţişoara i s-a luminat complet când a privit poza, ca şi cum i-aş fi dat un sac plin cu aur. După o clipă, mi-a dat-o înapoi. “Nu, nu – i-am spus – e pentru tine.” M-a privit cu uimire şi apoi a ascuns cu grijă fotografia.
Michael a stat la Palatul Snagov, care a fost reşedinţa de vară a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, înainte să fie ucis în 1989. Ceauşescu o fi căzut, dar Ţara lui Papură-Vodă a rămas. Palatul era compus din două clădiri şi ni s-a recomandat să mergem între ele cu maşina, nu pe jos. De asemenea, ni s-a spus să nu iesim în curte după lăsarea întunericului. Palatul era ticsit cu gărzi înarmate – de fapt nişte adolescenţi care fluturau automate – şi ne era cumplit de teamă ca nu cumva unul dintre ei să devină iresponsabil.

Era un aranjament ciudat. În ziua următoare l-am întrebat pe şeful securităţii unde aş putea să-mi spăl maşina. “Vino cu mine”, mi-a spus. M-a dus la un stabiliment plin cu tineri jerpeliţi care, am aflat apoi, erau deţinuţi militari. Ei mi-au curăţat maşina şi în timp ce făceau asta, a trebuit să le deschid portbagajul, care era plin-ochi cu apă, Pepsi, snacksuri, alune... Privirea lor a fost una de absolută uimire, să vadă o asemenea abundenţă înăuntrul maşinii şi mi-a fost atât de milă de ei, încât nu am încercat să-i opresc, atunci când câteva cutii şi pungi au dispărut rapid.

Generozitatea incredibilă a lui Michael a fost arăttă atunci când a donat 1 milion $ la un orfelinat numit “Orfelinatul Nr.1” Condiţia orfanilor din România, mulţi dintre ei fiind abandonaţi sau HIV pozitivi, fusese recent un mare subiect de ştiri. Michael a fost extrem de nefericit când a văzut poze cu acei copii suferinzi şi a decis să facă o donaţie cu scopul de a-i ajuta.

Cu o zi înaintea vizitei lui, am fost să văd orfelinatul şi am fost intâmnpinat pe trepte de Richard Young, un binecunoscut paparazzo. Un băiat de şase ani îi căra bagajele şi îi deschidea uşile iar în jurul nostru, nişte angajaţi spălau cu sârg pereţii, ca să-i pregătească pentru venirea lui Michael. “Vino să-ţi arăt zona” – mi-a spus Richard. “Nu cred ca pot să suport” – i-am răspuns. “Nu vom merge în locurile urâte” – m-a asigurat Richard; şi am intrat. Era jalnic. Într-o cameră cu 30-40 de paturi de copii, primul lucru pe care îl observai era tăcerea absolută. Chiar dacă le vorbeai direct copiilor şi încercai să-i înveseleşti, ei te priveau fix, cu ochi goi, inexpresivi. Nu am putut să suport şi am plecat.

A doua zi urma să vină Michael. Palatul se afla la 30 minute de Bucureşti, dar nu au fost probleme pe drum; am avut 20-30 de motociclete şi cel puţin zece maşini de poliţie care ne escortau. Toate intersecţiile fuseseră blocate dinainte. Am intrat în oraş, întâmpinaţi de cohorte de oameni care ovaţionau, cu un Michael extrem de emoţionat pe bancheta din spate, dar când eram aproape de orfelinat marea de oameni era atât de densă, încât maşina mergea ca melcul. Câţiva poliţişti au oprit motocicletele şi s-au apucat să lovească prompt cu bastoanele în oamenii din jur. “De ce fac asta?” – a întrebat Michael, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. “Trebuie să elibereze drumul” – i-am răspuns. “Dar nu e nevoie să facă asta” – a insistat el. Era de-a dreptul supărat şi tulburat de-acum; şi dacă ar fi fost posibil să iasă din maşină şi să oprească violenţa, sunt absolut sigur că asta ar fi făcut. Am aflat mai târziu că toată mulţimea aceea era formată din circa 40.000 de oameni.

Ajuns la orfelinat, Michael a petrecut câteva ore studiind aşezământul şi, deşi foarte mişcat de suferinţa pe care a văzut-o acolo, a fost bucuros să poată face o donaţie. Mi-a spus după aceea că el nu şi-a dat seama ce gest minunat a însemnat acesta pentru poporul român – care, bănuiesc, vorbeşte despre asta şi în ziua de azi.
Şi pe urmă, desigur, a fost concertul... Stadionul avea capacitatea de 60.000 de locuri dar cred în realitate au fost de două ori mai mulţi oameni. Michael a făcut showul lui briliant, obişnuit, dar ce m-a frapat pe mine au fost aranjamentele de catering. Toată mâncarea era ţinută în cuşti – şi era păzită de gărzi înarmate.
În ultima zi, s-a întâmplat ceva foarte special. Oamenii lui Michael au aranjat să fie adunate câteva sute de soldati şi poliţişti într-un parc din oraş. Apoi a sosit Michael. Trupele, unele pe cai, au început să mărşăluiască, cu Michael în frunte. După un minut, Michael a început să alerge în timp ce soldaţii continuau să mărşăluiască, impasibili. Şi apoi, câteva ore Michael a mers, a vorbit, a alergat şi a dansat pe lângă soldaţi, într-una dintre cele mai agreabile sesiuni pe care am văzut-o vreodată într-un turneu. Ziua aceea a fost perfectă pentru mine, atunci când Michael a dansat aproape de locul în care stăteam şi mi-a făcut un mic semn cu mâna.

Michael a fost extrem de atent cu fiecare dintre cei care l-au însoţit în turneu – şi eram mai mult de o sută de oameni. În München există un mare parc tematic numit Europa Park şi Michael l-a închiriat într-o seară pentru toată lumea. Tema era stilul western, cu o cârciumă şi ranchuri (ferme), personaje din Disneyland care se plimbau printre noi, vorbeau cu noi şi făcând mare caz de prezenţa lui Michael.

Michael se asigura întotdeauna că cineva avea grijă de fiecare dintre noi. Chiar dacă el nu mânca în restaurant, noi ceilalţi luam întotdeauna cina. Uneori totuşi venea printre noi, atunci când era sigur că nu va fi asaltat de fani. În Germania am stat odată într-o casă imensă, aproape ca un hotel, care ne-a rămas în amintire pentru că avea o alee miniaturală de bowling. Pentru că eram singuri acolo, Michael a putut să coboare la bar şi să salute pe toată lumea, chiar dacă nu a gustat cu noi din faimoasa şi delicioasa bere nemţească.

Michael era de departe mult mai tolerant decât majoritatea oamenilor, cu slăbiciunile noastre omeneşti. În Scoţia, el a locuit într-o casă, iar noi am fost cazaţi într-un hotel, la aproximativ o milă distanţă – un hotel care s-a dovedit a fi total impropriu. L-am întrebat dacă ne putem muta în alt hotel şi Michael a fost de acord. În timp ce se aranja transferul, am fost invitaţi în casa unde stătea Michael, şi unde se găsea o grămadă de mâncare şi băutură, laolaltă cu cărţi de joc şi alte distracţii. Băuturile s-au epuizat urgent, cu rezultatul că, atunci când am primit din camera lui Michael un apel la 10 pm, care spunea că voia ca unul dintre noi să iasă şi să-i ia nişte Kentucky Fried Chicken, niciunul nu eram în stare să facem treaba asta. “Uitaţi-vă la voi – ne-a spus un asistent – sunteţi şoferii lui şi niciunul nu e în stare să conducă.” Michael însă a privit toată tăraşenia cu foarte multă indulgenţă şi până la urmă a aprobat ca un taxi să-i aducă gustarea.

Înainte de începerea fiecărui concert, Michael avea o audienţă cu copiii locali. Era foarte prietenos cu ei; le răspundea la întrebări, le semna autografe şi făcea fotografii cu fanii lui cei tineri. Copiii pur si simplu adorau asta, erau şi ei la fel de încântaţi ca oricine altcineva, să-l întâlnească pe Michael. Când ne-am întors la Londra, copiii mei – Michael (5 ani) şi Sheryl (4 ani) – au fost invitaţi la întâlnirea cu Michael şi au grozav de entuziasmaţi. Din întâmplare, concertul a fost anulat din cauză că Michael a făcut faringită şi în consecinţă, nici întâlnirea cu copiii n-a mai avut loc. Copiii mei au fost dezamăgiţi dar au înţeles că astfel de lucruri se mai întâmplă. Un alt membru al echipajului nostru a aflat cât de mult îşi doreau copiii mei să-l vadă pe Michael. Eu n-am avut habar că Michael ştia asta, până când într-o zi a venit la mine cu două fotografii semnate. “Ştiu că asta nu compensează faptul că întâlnirea a fost anulată, dar măcar e ceva.” – mi-a spus, in timp ce mi le înmâna. M-am uitat la fotografii şi pe ele scrisese: “Pentru Michael, cu dragoste; Michael Jackson” şi “Pentru Sheryl, cu dragoste; Michael Jackson”. Am fost foarte impresionat de gestul lui, ştiind că de obicei Michael îşi trecea doar numele pe fotografii şi numai foarte rar scria un mesaj personal.
Când călătorea pe distanţe lungi, Michael lua avionul sau Orient Express-ul, după cum avea chef, iar noi mergeam cu maşinile până la destinaţie. Asta s-a întâmplat până la finalul aventurii mele în acel turneu, când Michael urma să concerteze în Istanbul - şi din păcate nu am putut să-mi iau la revedere de la el.

Michael trebuia să zboare cu avionul la Istanbul, iar eu am condus un Mercedes în spatele minibusului său, prin Turcia; şi când eram pe drum am avut primul semn că Turcia nu era la fel ca alte ţări prin care călătorisem. O maşină a apărut în spatele meu şi m-a separat de minibus, aşa că am urmărit-o ca să-i arăt că nu mă las intimidat. Brusc, maşina s-a oprit şi un om a sărit afară. Am făcut la fel, cu intenţia de a avea o discuţie cu el. Dar, la fel de brusc, omul a împins un pistol spre mine. M-am întors în maşina mea şi aia a fost ultima oară când am mai urmărit vreo maşină în Turcia.

Odată ajunşi în Istanbul, ne-am întâlnit cu Michael şi ne-am cazat la hotel, în luxul cu care ne obişnuisem deja: mâncare la discreţie, camere frumoase şi toate cele. Dar Michael nu se simţea bine deloc şi, după multe deliberări, s-a luat hotărârea să nu ţină spectacolul, ci să se întoarcă la Londra pentru recuperare. L-am dus la aeroport şi pe drum am avut nişte probleme cu poliţia: o masină a încercat să mă oblige să ies de pe carosabil, presupunând, fără îndoială, că ar fi o mare chestie să-i facă necazuri lui Michael Jackson, în timp ce altele încercau să mă separe de convoi. A fost o experienţă neplăcută, parbrizul mi-a fost spart; şi abia când l-am văzut pe Michael în avion m-am liniştit. Michael niciodată nu spune multe în astfel de ocazii, dar era evident uşurat că pleca de acolo.

Iniţial, concertele au fost doar amânate până când Michael avea să se simtă mai bine şi nimeni nu a ştiut că Michael a parăsit efectiv ţara. După câteva zile, însă, a devenit evident pentru toată lumea că Michael încă nu se simţea bine şi toate concertele erau anulate. Asta ne-a ridicat nişte probleme. Turcia e o ţară frumoasă dar, aşa cum deja văzusem, viaţa e mai dură aici decât în Europa de Vest. Nu am fost singurul care am descoperit asta şi eram îngrijoraţi de felul în care aveau să reacţioneze promoterii, atunci când urmau sa realizeze că Michael plecase şi nu avea să se mai întoarcă.

Într-o decizie finală şi, cred, înţeleaptă, ne-am spus că discreţia e o componentă mai bună a curajului şi că cel mai bine pentru noi toţi era să o tăiem de-acolo înainte să fie făcut anunţul oficial. Echipa lui Michael a început să plece din hotel pe nesimţite, unul câte unul, iar noi (şoferii) am transportat cu schimbul oamenii la aeroport. După ce am făcut treaba asta, urma să ne cărăm noi înşine cu maşinile afară din ţară şi astfel am terminat gonind prin Turcia în trei Mercedesuri negre. Am avut noroc că erau nişte maşini bune, pentru că poliţia a încercat să ne oprească în câteva ocazii şi de fiecare dată am scăpat pur si simplu călcând acceleraţia la blană.

Eram încă agitaţi, chiar după ce am trecut graniţa în Grecia, dar când am ajuns în Europa de Vest ne-am liniştit şi viaţa a revenit la normal. La scurt timp după asta, m-am întors la familia mea, iar cele patru luni şi jumătate petrecute cu Michael pe drumuri au părut doar un vis.

În timpul acestor patru luni, Michael a ţinut 41 concerte şi l-am văzut pe fiecare dintre ele. Începutul era cea mai uimitoare şi dramatică punere în scenă pe care am văzut-o în viaţa mea – şi cred că le-am văzut pe toate. Era o explozie dramatică de muzică, care creştea în intensitate, pe măsură ce în fundal se desfăşurau imagini cu Michael de-a lungul anilor. Apoi luminile păleau, muzica creştea într-o intensitate frenetică iar scena exploda brusc în artificii, în timp ce Michael însuşi apărea, într-o săritură explozivă, din podea, lucru care a ţinut primele pagini ale ştirilor din toată lumea. Mulţimea era înnebunită. Michael stătea nemişcat cam un minut – şi e nevoie de o charismă extraordinară ca să poţi sta nemişcat pe scenă de unul singur în faţa a mii de oameni – apoi se întorcea brusc şi iar rămânea nemişcat, încă un minut, iar mulţimea izbucnea din nou. La finalul concertelor, părăsea scena într-un aparat de propulsie – altă chestie unică.

Asta a fost perioada mea petrecută cu Michael Jackson – un geniu muzical, un om amabil şi extrem de plăcut şi, pentru scurt timp, un prieten. Mă bucur mult pentru el că acum are copiii lui şi nu-i doresc nimic altceva decât să fie fericit. Cât despre muzica şi performanţele lui, nu pot deât să citez cuvintele pe care cineva le-a spus într-un context diferit: “Baby, you’re the best!”

Am cunoscut o parte din membrii familiei Jackson de-a lungul anilor şi, ca să fiu cinstit, nu se ridică mai sus de genunchiul broaştei faţă de Michael. Prima a fost La Toya, sora lui, pe care am întâmpinat-o la coborârea dintr-un Concorde împreună cu soţul şi managerul ei, Jack Gordon. Sigur că am recunoscut-o imediat pe La Toya şi, chiar dacă n-aş fi făcut-o, era evident că ea era o vedetă. La Toya adoră să fie în centrul atenţiei şi pentru asta făcea tot ce putea: îşi flutura genele, se mişca ciudat, îşi punea şi-şi scotea ochelarii de soare – şi în general se purta ca o vedeta. Jack se lupta în urma ei cu bagajele, aşa că m-am dus la el. “Domnule Gordon – i-am spus - daţi-mi voie să vă ajut.” Se pare că, din punctul lui de vedere, am făcut o greşeală adresându-mă lui Jack Gordon fără să port o pancartă cu numele, aşa cum se obişnuieşte. M-a privit circumspect. “Ne-am cunoscut vreodată?” – mi-a spus cu un ton care putea fi lesne comparat cu un târnăcop pentru spart gheaţa.
“Nu, domnule, nu ne-am cunoscut. Dar din moment ce staţi fix în spatele unui membru al familiei Jackson, pe care l-am recunoscut ca urmare a faptului că am văzut 18.243 poze cu ea în ziare şi ştiu că e măritată cu managerul ei şi ştiu că acel manager se numeşte Jack Gordon, e destul de evidentă presupunerea că dumneavoastră sunteţi ăla. Şi am dreptate, nu-i aşa? Dumneavoastră sunteţi acel Jack Gordon? Şi o însoţiţi pe faimoasa La Toya Jackson, care are un frate şi mai faimos pe nume Michael, cu care am petrecut recent câteva luni şi care are mult mai mult bun-simţ în unghia degetului mic decât se vede treaba că aţi fi dumneavoastră capabil să aveţi vreodată în zece veţi. Acum vă voi conduce prin Londra, aşa cum sunt plătit să fac. Şi aş adăuga că nevasta dumneavosatră are prea multă tencuială pe faţă.”

De fapt, nu am spus nimic din toate astea. Le-am luat pur şi simplu bagajele şi mi-am văzut de treabă. Dar vă garantez că asta am gândit.

L-am întâlnit şi pe Jermaine Jackson – foarte scurt – când am fost chemat la Hotelul Conrad din Chelsea, unde era împreună cu familia lui. Jermaine a apărut ca un tip decent şi politicos. El şi familia lui tocmai luau masa şi mi-a oferit un sandviş., pe care l-am acceptat recunoscător, pentru că în slujba mea poţi să stai nemâncat cu orele, chiar cu zilele. Familia s-a dus în camerele de hotel să se schimbe, iar eu am aşteptat afară. Şi am aşteptat… Şi am aşteptat… Într-un final, după vreo două ore, a apărut un angajat. “Îmi pare rău, dar ei au decis să nu mai iasă.” – mi-a spus el. “Şi nu se putea ca cineva să mă anunţe?” “Ei, ăă, au uitat că sunteţi aici” – mi-a răspuns angajatul şi s-a întors în hotel. Ei bine, mi-am spus, mulţumesc pentru sandviş.


...

vineri, 23 iulie 2010

Jen

...



Motto:

“Smelly… dă-te din drum şi eliberează încăperea, ca să poată intra Dumnezeu.” (Quincy Jones)




Am decis să mai creez o secţiune, intitulată “Mărturii”. Această secţiune va conţine relatări ale unor oameni care l-au cunoscut personal pe Michael Jackson – sau pur şi simplu au avut posibilitatea să-l întâlnească, măcar odată-n viaţă, măcar pentru o clipă; oameni care l-au văzut în persoană, oameni care l-au văzut aşa cum era în realitate, şi care au realizat că Michael pe care l-au văzut ei e total diferit de Michael pe care îl zugrăvea media. Pentru această secţiune, vreau să vă rog să mă ajutaţi, cu linkuri către situri sau bloguri unde aţi găsit astfel de relatări, şi chiar cu povestirile voastre, pentru că ştiu că printre voi sunt persoane care au avut şansa să-l întâlnească.

Voi începe cu relatarea unei persoane, al cărei nume real nu am reuşit să-l aflu, ştiu doar că şi-a pus povestea ca şi comentariu la un articol (în original, o găsiţi aici) şi s-a semnat Jen. Încep cu povestea lui Jen – deşi am tradus deja şi povestea şoferului care l-a însoţit în turneul “Dangerous” prin Europa (şi care e fantastică, veţI vedea în curând) – pentru că această relatare conţine, la final, o expresie care m-a impresionat (am subliniat-o, în textul de mai jos), şi care ar putea fi răspunsul la întrebarea “de ce nu traduc şi nu postez discuţiile care circulă pe internet despre viaţa lui Michael, despre circumstanţele dispariţiei sale şi despre altele de genul ăsta”.



Jen, 27 iunie 2009

Am avut ocazia să-l întâlnesc personal pe Michael Jackson şi la vremea respectivă nu am apreciat acest lucru aşa cum ar fi trebuit. Eram în Hawaii, Michael venise împreună cu fraţii săi pentru un concert iar sora unei prietene era manager la hotelul unde ei erau cazaţi. Prietena mea i-a dus o băutură şi, pentru că ea nu a fost niciodată genul care să se lase impresionată de celebritatea cuiva, nu s-a intimidat deloc şi a s-a comportat obişnuit, a făcut gestul din simplă prietenie. O relaţie de-a ei m-a strecurat în culise, unde l-am văzut pe Michael, care era foarte tăcut. Mi-a spus “bună” şi am încremenit. Asta a fost tot, dar mi-a rămas în amintire pentru totdeauna. Mai târziu, Michael i-a scris prietenei mele şi i-a cerut părerea despre un album pe care-l pregătea şi am avut ocazia să-i ascult cântecele înainte să fie lansate. Datorită ei, am cunoscut un Michael care nu seamănă deloc cu ceea ce auzisem la TV.

Ca om care am avut de-a face cu media care mi-a interpretat cuvintele, ştiu că ceea ce eşti (dacă ai o profesie în care ai de-a face cu publicul), este şi va fi întotdeauna axat pe ceea ce vrea media să fii. Indiferent că îţi convine sau nu, poţi să ajungi la închisoare la fel de des ca Robert Downey şi să revii în top; sau poţi să faci sex în maşină cu o prostituată şi doar să se facă haz de chestia asta. Dacă media vrea să te distrugă, tot ce trebuie să facă e să arunce o suspiciune cu un anume ton ori să planteze o anume idee într-o conversatie şi să ne lase pe noi să facem ceea ce ştim cel mai bine: să ne dăm cu părerea.

Trăim într-o ţară unde un om e considerat inocent până la proba contrarie. Dar asupra lui Michael, au planat şi încă planează suspiciuni. El a spus că era nevinovat, juriul l-a găsit nevinovat dar media ne reaminteşte cu obstinaţie acel capitol. Au spus că era dependent de medicamente. Părerea mea este că, dacă cineva e dependent iar asta se află, e numai datorită medicilor care îi prescriu medicamente, în loc să se străduiască să prevină dependenţa; prin urmare, Michael e victima unei ţări în care medicii n-au de-a face cu etica şi scapă nepedepsiţi, iar situaţia asta trebuie să se schimbe.

Mi-a plăcut Michael Jackson din multe motive. Îmi plac artiştii care produc o muzică atât de distinctă ca ritm, de la cântec la cântec. Mi-a plăcut mult faptul că versurile lui au putut fi ascultate de oameni de toate vârstele, fără să fii nevoit să astupi urechile copiilor. Mi-a plăcut că videoclipurile lui nu prezentau femeile într-un fel umilitor. Mi-a plăcut faptul că el a considerat întotdeauna că muzica poate fi un instrument care să-i facă pe oameni mai buni şi am adorat să-l privesc dansând.

L-am cunoscut prin intermediul presei şi al prietenei mele, dar comparând ceea ce am auzit la TV cu ceea ce-mi spunea prietena mea, Michael despre care auzi sau citeşti în media este un Michael creat pentru senzaţional, pentru rating. Pentru orice persoană care face aşa ceva unui semen de-al lui, e cumplit de greşit şi de dezgustător în opinia mea; şi trebuie neapărat să încetăm să credem că tot ceea ce auzim e adevărat. Nu-mi pot imagina cum ar fi să ştiu că fiecare cuvânt pe care îl rostesc va fi judecat şi apoi aruncat către lume. Nu-mi pot imagina cum ar fi ca, orice experienţă din viaţa mea în care am făcut o greşeală sau în care puteam să greşesc, să fie pusă pe tapet în văzul întregii lumi. Am vorbit atât de uşor despre el şi nimeni dintre noi nu l-a cunoscut cu adevărat, pentru că tot ce aveam era versiunea dată de media. Aşa că eu aleg să mă concentrez pe talentul pe care ni l-a împărtăşit şi să las ca restul să fie numai între el şi Dumnezeu. Nu voi arunca nicio piatră în acest om, pentru că nu vreau ca vreo piatră să fie aruncată în mine. Ohihneşte-te în pace, Michael! Acestui fan, care te iubeşte, îi e dor deja de tot ceea ce ai fi putut să ne mai oferi.


...