O profesie şi mai mulţi naşi nehotărâţi

Dragii moşului, povestea de astăzi încearcă să stabilească numele unei anumite profesii din Românica; profesie care se îndeletniceşte cu scrisul în ziare şi care, de-a lungul timpului, a fost botezată în fel şi chip de mai-marii ţării.
Până în urmă cu 20 de ani, adică în perioada neagră denumită generic „comunism”, oamenii care scriau se numeau, în mare, „loiali regimului”. Cu unele mici excepţii, ale celor care îndrăzneau să critice regimul şi aceia erau consideraţi „duşmanii poporului”, drept pentru care erau condamnaţi la închisoare pe viaţă sau chiar executaţi. Imediat după schimbarea regimului, petrecută în decembrie 1989, foştii „loiali” au devenit „lingăi” şi „aserviţi”, iar „duşmanii poporului”, cei care nu apucaseră să piară, au fost reabilitaţi şi ridicaţi la rangul de eroi naţionali. Mai mult cu vorba. Faptic, nu s-au ales cu cine ştie ce foloase.
















În anul 1990, puterea a încăput pe mâinile unor foşti reprezentanţi ai regimului ceauşist, care până atunci fuseseră ţinuţi cam departe de ciolan şi care, nemaivrând să se mulţumească cu resturi, au hotărât că este momentul să acceadă şi ei la caşcaval. „Comunismul cu faţă umană” a avut puterea în două tranşe: între 1990-1996 şi între 2000-2004. În aceste perioade, oamenii care scriau, profitând de faptul că se decretase libertatea cuvântului, erau cu ochii, ca pe butelie, pe mai-marii ţării şi-i admonestau în ziare, ori de câte ori aceştia jucau leapşa pe ouate cu instituţiile statului sau cu avuţiile naţionale.

„Distracţia” scribilor n-a ţinut prea mult, pentru că la un moment dat, s-a inventat o lege care înfiera calomnia şi, astfel, criticii guvernului au fost nevoiţi să facă ciocul mai mic. Cunoscându-se faptul că neocomuniştii aveau în mâini cuţitul şi furculiţa, prin urmare şi justiţia, orice atac (nu neapărat injurios) la adresa lor putea fi clasificat drept calomnie şi scribii se puteau alege cu dosare penale. Lucru care s-a şi întâmplat, în câteva cazuri.
În perioada neocomunismului, oamenii care scriau în ziare erau denumiţi, în genere, „măi animalule”, „viperă” sau „măgari de presă”.

Guvernarea din perioada 1996-2000 nu s-a remarcat prin nimic spectaculos; aşadar nu avem prea multe vestigii din acea epocă.

În 2004, electoratul a zis „DA” şi a votat culoarea portocalie. Câteva luni au fost toate bune şi frumoase; calomnia a fost eliminată din Codul Penal imediat după alegeri; scribii au primit undă verde să atace orice subiect; deputaţii promiteau marea cu sarea; preşedintele era un tip popular (sau populist ?), cam neşlefuit el, dar simpatic şi pe gustul maselor. Asta a ţinut până când şmecherii de atunci şi-au cam dat seama că şmecherii dinaintea lor nu le-au mai lăsat cine ştie ce caşcaval, din „DA” s-a ales praful, culoarea portocalie a căpătat nuanţe de kko iar preşedintele şi-a pus capacul pe oala proprie, în care-i fierbea cu bulbuci dosarul de la SECU, şi a început să dea iama prin oalele (a se citi: dosarele) altora.

Din 2005 şi până în zilele noastre, oamenii care scriu prin ziare au fost „năşiţi” în mai multe feluri: „găozar”, „păsărică”, „ţigancă împuţită”. Cea mai proaspătă este aceea de „nesimţiţi”. Dar lista rămâne deschisă. Iar breasla sus-numită aşteaptă răbdătoare momentul în care naşii cei nehotărâţi vor cădea de acord asupra unui singur nume.

În statele civilizate ale lumii, cele care se află cu vreo mie de ani înaintea Românicii cu democraţia, economia şi alea-alea, această profesie are un singur nume: jurnalism. Iar cei care o practică se numesc – aţi ghicit ! – jurnalişti. Dar noi mai avem mult până acolo. În Românica, acest cuvânt încă mai produce aleşilor dureri de cap şi strepeziri de gingii.