Mircea Badea mă deprimă

Monologul lui Nea Grigore


Multă vreme am ocolit emisiunile de ştiri. De talk-show-uri nu mai vorbesc. Le evitam din mai multe motive: nu-mi plăceau feţele celor care prezentau, nu-mi plăceau ştirile pe care le auzeam; nu-mi plăceau politicienii care minţeau cu atâta naturaleţe, de parcă din prima clipă a vieţii lor, erau deja „master” în minciună.

Până acum, ştirile auzite în treacăt şi numai cu o ureche, nu mă interesau. X a furat statul cu nu ştiu câte milioane de euro, Y a făcut poliţie politică, Z se ocupă cu trafic de influenţă – erau chestiuni care, în general, treceau neobservate pentru mine, strecurate fiind printre crime pasionale, jafuri, violuri şi copii abandonaţi. Dacă intram pe internet şi deschideam „google”, o făceam numai ca să caut informaţii profesionale. Nu auzisem de politicianul Q, care înainte de 1990 a fost pe statele de plată ale securităţii, apoi consilier în guvern iar actualmente sforar cu influenţă în cercurile înalte – şi recunosc cinstit că nu mă simţeam un om neîmplinit, neavând asemenea informaţii. Nu ştiam cine e marele om de afaceri W şi nici nu mă interesa. Iaca, a început să mă intereseze.


Eu, un individ care n-am avut de-a face în viaţa mea cu politica şi cu matrapazlâcurile ei deoarece, din acest punct de vedere, evoluţia mi s-a oprit la stadiul de pionier, i-am considerat mereu pe politicieni ca fiind şi ei nişte oameni, cu defecte şi calităţi şi, în consecinţă, supuşi greşelii ca oricare dintre noi. De curând, însă, am început să realizez că „a fi om” şi „a fi politician” sunt două expresii diametral opuse. Asta înseamnă că, în Guvern, în Parlament, avem o gloată de macaci care, între două despăducheri şi trei scărpinături în vârful ţestei, votează legi pe care nici măcar nu şi-au aruncat ochii, se gândesc ce să mai fure din patrimoniul statului şi din buzunarul cetăţeanului sau îşi fac planuri de croazieră pentru vacanţa de vară, plătită eventual din buget.

Cu unele excepţii, jurnaliştii prezintă informaţiile pe un ton ce se vrea neutru şi care de multe ori îmi sună ca atunci când le-ar rosti un robot: tern, fără inflexiuni, în aşa fel încât, de multe ori, nici nu-ţi dai seama dacă ceea ce se întâmplă e de bine sau e de rău. E o chestiune care ţine de etică: jurnalistul trebuie să fie – sau cel puţin să pară a fi – imparţial. Lasă că pune românul de rând destulă patimă, atunci când comentează ultimele ştiri, la coada de 1 km pentru plata facturii la Electrica sau a abonamentului la reţeaua de cablu TV.

Am ajuns la concluzia că, deşi sunt doctor în filologie, rămăsesem la nivelul de „8 clase” cu informaţiile din domeniul politic iar acum încerc să termin măcar liceul. Şi, pe măsură ce aflu tot mai multe, îmi pare din ce în ce mai rău că m-am apucat de treaba asta. Parcă mi-era mai bine când nu mă interesa nimic, în afară de cărţile mele şi de clasorul cu timbre. Nu mă uitam la televizor, nu citeam ziare, nu mă interesa cine e ministru sau primar. Acum ştiu ce se întâmplă şi mă întreb ce viaţă vor avea nepoţii noştri. Mă întreb eu, pentru că macacii din Guvern sau Parlament nu mă aştept s-o facă.

Trăim în România... Îmi place Mircea Badea. Dar mă deprimă. Rău.