„Îmi cer scuze” – politicianul român şi megalomania

„Stimabilii” noştri oameni politici, fie că le convine, fie că nu, din când în când sunt nevoiţi să deschidă gura pentru a face şi altceva în afară de a căsca prin şedinţe. Şi anume, pentru a vorbi. Trecem peste faptul că „a vorbi” presupune (conform DEX-ului) a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenţii. „Articularea cuvintelor” este o problemă prea complicată pentru politicozaurus carpato-danubianus, ce nu a atins încă treapta de evoluţie care să-i permită realizarea unui discurs coerent. Înainte de a discuta despre articulare, poate că ar trebui să facem inventarul cuvintelor pe care le poate reţine şi utiliza. Iar acest inventar este foarte uşor de realizat. Cred că 5 minute şi o bucată de hârtie de dimensiunile unei chitanţe, sunt suficiente.

Să spunem că specia amintită mai la deal este acum la nivelul de papagal ale cărui câteva circumvoluţiuni abia au capacitatea să stocheze o mână de expresii rudimentare. Primele pe listă sunt invectivele. Exemple: „bă, găozarule”, „ţigancă împuţită”, „şobolan rozaliu”, „măi, animalule”, „nişte golani” etc. Pe locul doi ar fi sintagme extrase din platforma partidului pe care îl reprezintă: „vom face”, „vom drege”, „vom implementa”, „vom institui” etc. Observaţi că toate sunt verbe şi toate la timpul viitor. Care viitor nu se ştie când va veni. De 18 ani ni se tot spune că „vom...”. Şi probabil că „vom...” încă pe-atât. Pe locul al treilea se situează conjuncţiile adversative: „dar”, „iar”, „însă” etc. Să nu uităm negaţia, care deţine un loc fruntaş în topul cuvintelor utilizate de politicianul român: : „nu cunosc”, „nu ştiu”, „nu am afirmat” etc.

În fine, cea mai recentă achiziţie din vocabularul speciei politicozaurus carpato-danubianus este cuvântul „scuze”. Ca orice papagal care se respectă, îl utilizează foarte rar, numai atunci când are chef şi numai dacă e momit cu vreo recompensă. Dar, în narcisismul lui megalomanic, politicozaurus-ului i se strepezesc dinţii atunci când trebuie să ceară scuze, indiferent că trebuie s-o facă în faţa vreunui coleg de şleahtă, a vreunei autorităţi superioare sau a poporului român. Şi atunci, viclenia-i dosnică l-a ajutat să găsească o formulare care-l satisface: „îmi cer scuze”. Adică, îşi cere scuze lui însuşi. Singura persoană din lume căreia merită să-i ceară scuze este EL, unicul, marele şi inegalabilul şarlatan electoral.

Iată câteva exemple:

„Dacă eu aş fi incalcat Constituţia, veneam în faţa dumneavoastră să îmi cer scuze“ (Traian Băsescu)

“…mă simt obligat să-mi cer scuze” (Călin Popescu-Tăriceanu)

„Dacă am facut o confuzie îmi cer scuze” (Mircea Geoană)

„Îmi cer scuze faţă de membrii PD… ” (Viorel Hrebenciuc)

„îmi cer scuze...” (Eugen Nicolăescu)

“Îmi cer scuze pentru această întârziere” (Adrian Năstase)
...

Nu mai continui, lista e nesfârşită. Politicozaurus carpato-danubianus nu a reuşit încă să înveţe sau nu vrea să accepte că formularea corectă este: “vă cer scuze” sau “îţi cer scuze (bă, găozarule/măi, animalule/ţiganco împuţită etc.)”. Deocamdată nu cred că are sens să insistăm. Auguri, “stimabililor” ! Ne vedem pe treapta următoare !