Sărbători minunate şi un an nou cu nenumărate bucurii!
Să fiţi fericiţi!
Se afișează postările cu eticheta Special. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Special. Afișați toate postările
marți, 25 decembrie 2012
duminică, 8 aprilie 2012
DE ZIUA FLORILOR
...
vă doresc tuturor să cunoaşteţi Iubirea!
Song: "The Rose", composed in 1979 by Amanda McBroom
Unii spun că iubirea e un râu
care îneacă trestia delicată
unii spun ca iubirea e o lamă
care îţi lasă sufletul sângerând
unii spun că iubirea e o înfometare,
o tânjire dureroasă şi nesfârşita
eu spun că iubirea e o floare
iar tu nu eşti decât sămânţa ei
inima căreia îi e teamă de suferinţă
nu învaţă niciodată să danseze;
visul care se teme de trezire,
nu are niciodată curaj să rişte;
acela care nu dăruieşte, nu va fi ales niciodată
iar sufletul care se teme de moarte, nu va învăţa să trăiască
când noaptea va fi fost mult prea însingurată
şi drumul mult prea lung
iar tu vei gândi că iubirea le este menită
numai celor norocoşi şi celor puternici
aminteşte-ţi, în iarnă, că acolo, ascunsă dedesubtul zăpezilor,
stă sămânţa
care, cu dragostea soarelui,
în primăvară,
va deveni trandafir...
...
vă doresc tuturor să cunoaşteţi Iubirea!
Song: "The Rose", composed in 1979 by Amanda McBroom
Unii spun că iubirea e un râu
care îneacă trestia delicată
unii spun ca iubirea e o lamă
care îţi lasă sufletul sângerând
unii spun că iubirea e o înfometare,
o tânjire dureroasă şi nesfârşita
eu spun că iubirea e o floare
iar tu nu eşti decât sămânţa ei
inima căreia îi e teamă de suferinţă
nu învaţă niciodată să danseze;
visul care se teme de trezire,
nu are niciodată curaj să rişte;
acela care nu dăruieşte, nu va fi ales niciodată
iar sufletul care se teme de moarte, nu va învăţa să trăiască
când noaptea va fi fost mult prea însingurată
şi drumul mult prea lung
iar tu vei gândi că iubirea le este menită
numai celor norocoşi şi celor puternici
aminteşte-ţi, în iarnă, că acolo, ascunsă dedesubtul zăpezilor,
stă sămânţa
care, cu dragostea soarelui,
în primăvară,
va deveni trandafir...
...
joi, 8 martie 2012
8 Martie
...
Vă doresc o primăvară minunată, un 8 Martie fericit şi la mulţi, mulţi ani!
TABLOUL
(poezie scrisă de Vali A., un om care a stat pe străzi timp de 10 ani)
Femeie cu ochii ca cerul senin
Şi lacrima plânsă în prag de destin
Icoană pictată în noaptea adâncă
Şi zbucium de mare lovită de stâncă
Când luna luceşte în negre unghere
Şi noaptea se trece cu paşi de tăcere
Când stelele sclipesc albastre şi reci
Şi-aşteaptă cu gândul de ele să treci
Prin poarta deschisă de sorţi şi noroc
Sălbaticul gând, săgeata de foc,
Să treacă prin lumi cu alte hotare
Să uite durere şi lacrimi amare
Femeie cu ochii ca cerul senin
Ţi-e inima plină şi sufletul plin
De multă iubire ce plânge în tine
Ca umbra şi noaptea ce plâng în ruine.
Iar lacrima grea s-agaţă-n târziu
De genele tale şi sufletu-ţi viu
Bobiţe fierbinţi pe sufletul pal
Rămas visător în margini de mal.
...
Vă doresc o primăvară minunată, un 8 Martie fericit şi la mulţi, mulţi ani!
TABLOUL
(poezie scrisă de Vali A., un om care a stat pe străzi timp de 10 ani)
Femeie cu ochii ca cerul senin
Şi lacrima plânsă în prag de destin
Icoană pictată în noaptea adâncă
Şi zbucium de mare lovită de stâncă
Când luna luceşte în negre unghere
Şi noaptea se trece cu paşi de tăcere
Când stelele sclipesc albastre şi reci
Şi-aşteaptă cu gândul de ele să treci
Prin poarta deschisă de sorţi şi noroc
Sălbaticul gând, săgeata de foc,
Să treacă prin lumi cu alte hotare
Să uite durere şi lacrimi amare
Femeie cu ochii ca cerul senin
Ţi-e inima plină şi sufletul plin
De multă iubire ce plânge în tine
Ca umbra şi noaptea ce plâng în ruine.
Iar lacrima grea s-agaţă-n târziu
De genele tale şi sufletu-ţi viu
Bobiţe fierbinţi pe sufletul pal
Rămas visător în margini de mal.
...
miercuri, 1 februarie 2012
marți, 20 decembrie 2011
SĂRBĂTORI FERICITE!
...
Zăpada cade peste tot în jurul meu
Copiii se joacă, se distrează
E anotimpul iubirii şi al înţelegerii
Crăciun Fericit tuturor!
E timpul petrecerilor şi al sărbătorii
Oamenii dansează cât e noaptea de lungă
E timpul darurilor şi al săruturilor
E vremea colindelor...
CRĂCIUN FERICIT, TUTUROR!
...
Zăpada cade peste tot în jurul meu
Copiii se joacă, se distrează
E anotimpul iubirii şi al înţelegerii
Crăciun Fericit tuturor!
E timpul petrecerilor şi al sărbătorii
Oamenii dansează cât e noaptea de lungă
E timpul darurilor şi al săruturilor
E vremea colindelor...
CRĂCIUN FERICIT, TUTUROR!
...
joi, 3 noiembrie 2011
duminică, 24 aprilie 2011
One Love (for all)
...
Cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti, vă doresc tuturor ca lumina să vi se cuibărească în inimi şi să vă aducă bucuria şi pacea pentru care s-a sacrificat Iisus.
Hristos a Înviat!
O singură iubire, o singură inimă,
Haideţi să ne unim şi să ne simţim bine.
O singură iubire, o singură inimă,
Să-I mulţumim, să-I aducem laudă lui Dumnezeu
Şi să ne simţim bine.
...
Cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti, vă doresc tuturor ca lumina să vi se cuibărească în inimi şi să vă aducă bucuria şi pacea pentru care s-a sacrificat Iisus.
Hristos a Înviat!
O singură iubire, o singură inimă,
Haideţi să ne unim şi să ne simţim bine.
O singură iubire, o singură inimă,
Să-I mulţumim, să-I aducem laudă lui Dumnezeu
Şi să ne simţim bine.
...
marți, 1 martie 2011
O PRIMĂVARĂ MINUNATĂ!
...
...şi o melodie din folclorul nostru minunat, creată special pentru a sărbători această zi: Hora Mărţişorului.
...
...şi o melodie din folclorul nostru minunat, creată special pentru a sărbători această zi: Hora Mărţişorului.
...
luni, 14 februarie 2011
Happy Valentine's Day!
...
Octavian Paller
AVEM TIMP
Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să gresim din nou,
să-i judecam pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uitam după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta – murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească,
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie,
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă,
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute
Dupa aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă,
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor,
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia,
Orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi
cu cuvinte calde –
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat ca poţi continua încă mult timp
Dupa ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,
Indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt suparat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevarată continuă să existe chiar şi la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că, indiferent cât de bun îţi este un prieten,
Oricum te va răni din când în când,
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că, indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea,
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc,
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că, indiferent de consecinţe,
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
Cănd te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul,
Ca şi vorbitul,
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi suştine părerile.
Am învăţat să iubesc,
Ca să pot să fiu iubit.
...
Octavian Paller
AVEM TIMP
Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să gresim din nou,
să-i judecam pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uitam după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta – murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească,
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie,
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă,
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute
Dupa aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă,
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor,
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia,
Orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi
cu cuvinte calde –
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat ca poţi continua încă mult timp
Dupa ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,
Indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt suparat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevarată continuă să existe chiar şi la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că, indiferent cât de bun îţi este un prieten,
Oricum te va răni din când în când,
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că, indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea,
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc,
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că, indiferent de consecinţe,
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
Cănd te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul,
Ca şi vorbitul,
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi suştine părerile.
Am învăţat să iubesc,
Ca să pot să fiu iubit.
...
luni, 7 februarie 2011
R.I.P. GARY MOORE – We Will Remember You With Love
...
Iată că, rând pe rând, marii artişti ne părăsesc. Se duc să cânte pentru îngeri. Întâmplător, cu numai câteva săptămâni în urmă, ascultam obsesiv melodia de mai jos. Acum mă gândesc că e un testament lăsat de marele chitarist Gary Moore... pentru noi.
Ploaia de vară, ca nişte lacrimi pe fereastra mea,
îmi aminteşte de o vreme îndepărtată,
şi cu fiecare strop de ploaie pe care îl văd,
tu vei fi intotdeauna in inima mea,
mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste.
Umbrele aurii ale toamnei din jurul nostru
îmi spun că nimic nu rămâne neschimbat,
şi pe măsură ce frunzele devin maronii
le privesc plutind către pământ
mă rog sa-ţi aminteşti de mine cu dragoste.
Când privesc înapoi la primăvară
e o singură zi pe care mi-o amintesc –
straturi de aur pe câmpiile iubirii –
aminteşte-ţi, aminteşte-ţi...
Cele mai reci zile ale iernii sunt atât de aproape acum
vei aprinde focul ca să te încălzeşti
şi în jarul lui s-ar putea să vezi
o flacără care arde pentru tine şi pentru mine –
mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste...
mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste...
...
Iată că, rând pe rând, marii artişti ne părăsesc. Se duc să cânte pentru îngeri. Întâmplător, cu numai câteva săptămâni în urmă, ascultam obsesiv melodia de mai jos. Acum mă gândesc că e un testament lăsat de marele chitarist Gary Moore... pentru noi.
Ploaia de vară, ca nişte lacrimi pe fereastra mea,
îmi aminteşte de o vreme îndepărtată,
şi cu fiecare strop de ploaie pe care îl văd,
tu vei fi intotdeauna in inima mea,
mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste.
Umbrele aurii ale toamnei din jurul nostru
îmi spun că nimic nu rămâne neschimbat,
şi pe măsură ce frunzele devin maronii
le privesc plutind către pământ
mă rog sa-ţi aminteşti de mine cu dragoste.
Când privesc înapoi la primăvară
e o singură zi pe care mi-o amintesc –
straturi de aur pe câmpiile iubirii –
aminteşte-ţi, aminteşte-ţi...
Cele mai reci zile ale iernii sunt atât de aproape acum
vei aprinde focul ca să te încălzeşti
şi în jarul lui s-ar putea să vezi
o flacără care arde pentru tine şi pentru mine –
mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste...
mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste...
...
duminică, 2 ianuarie 2011
Un an nou plin de iubire!
...
Bun găsit în 2011! Am ales ca prima temă din acest nou an să fie iubirea. Poate fiindcă mi-a căşunat pe cântecul “I Who Have Nothing” , un cântec care anul acesta împlineşte fix 50 de ani. La origine “Uno dei tanti” (“Unul dintre cei mulţi”), pe muzica lui Carlo Donida, a fost lansat în 1961 de artistul Joe Sentieri. De atunci, l-au preluat mulţi alţii, printre care Ben E. King, Tom Jones, Shirley Basey, Luther Vandross etc.Versiunile diferă uneori destul de mult, dar farmecul acestei melodii rămâne neschimbat. De la tonul trist al lui Tom Jones la cel uşor agresiv al lui Shirley Basey, de la tonul senzual al lui Luther Vandross la cel melancolic al lui Ben E. King, “I Who Have Nothing” rămâne o operă de artă care poate fi în continuare modelată, interpretată şi abordată fără a i se ştirbi cu nimic valoarea.
Iar iubirea e un subiect inepuizabil şi nu cred că greşesc afirmând asta, din moment ce peste 90% dintre cântecele care s-au scris vreodată abordează iubirea, sub diversele ei forme.
Şi ce poate fi mai frumos decât să iubeşti? Îţi oferă atât de multe, şi nu te costă nimic... Aşa că, pentru 2011, vă doresc tuturor să iubiţi şi să primiţi, în schimb, iubire.
Eu, cel care nu am nimic,
eu, cel care nu am pe nimeni,
te ador şi te vreau atât de mult,
sunt doar un nimeni,
şi nu am nimic să-ţi dăruiesc dar, oh,
te iubesc.
El îţi cumpără diamante
diamante strălucitoare, care scânteiază
dar crede-mă, dragă, atunci când spun
că el îţi poate dărui lumea întreagă
dar niciodată nu te va iubi în felul
în care te iubesc eu.
El poate să te ducă oriunde,
în cluburi elegante şi în restaurante
dar eu nu pot decât să vă privesc,
cu nasul lipit de rama ferestrei.
Eu, cel care nu am nimic
eu, cel care nu am pe nimeni
trebuie să te urmăresc, dansând,
în bratele altcuiva,
când, draga mea, eu sunt de fapt cel care
te iubeşte.
(Aceasta este traducerea versurilor originale, în interpretarea lui Ben E. King. Varianta feminină conţine expresii adaptate)
...
Bun găsit în 2011! Am ales ca prima temă din acest nou an să fie iubirea. Poate fiindcă mi-a căşunat pe cântecul “I Who Have Nothing” , un cântec care anul acesta împlineşte fix 50 de ani. La origine “Uno dei tanti” (“Unul dintre cei mulţi”), pe muzica lui Carlo Donida, a fost lansat în 1961 de artistul Joe Sentieri. De atunci, l-au preluat mulţi alţii, printre care Ben E. King, Tom Jones, Shirley Basey, Luther Vandross etc.Versiunile diferă uneori destul de mult, dar farmecul acestei melodii rămâne neschimbat. De la tonul trist al lui Tom Jones la cel uşor agresiv al lui Shirley Basey, de la tonul senzual al lui Luther Vandross la cel melancolic al lui Ben E. King, “I Who Have Nothing” rămâne o operă de artă care poate fi în continuare modelată, interpretată şi abordată fără a i se ştirbi cu nimic valoarea.
Iar iubirea e un subiect inepuizabil şi nu cred că greşesc afirmând asta, din moment ce peste 90% dintre cântecele care s-au scris vreodată abordează iubirea, sub diversele ei forme.
Şi ce poate fi mai frumos decât să iubeşti? Îţi oferă atât de multe, şi nu te costă nimic... Aşa că, pentru 2011, vă doresc tuturor să iubiţi şi să primiţi, în schimb, iubire.
Eu, cel care nu am nimic,
eu, cel care nu am pe nimeni,
te ador şi te vreau atât de mult,
sunt doar un nimeni,
şi nu am nimic să-ţi dăruiesc dar, oh,
te iubesc.
El îţi cumpără diamante
diamante strălucitoare, care scânteiază
dar crede-mă, dragă, atunci când spun
că el îţi poate dărui lumea întreagă
dar niciodată nu te va iubi în felul
în care te iubesc eu.
El poate să te ducă oriunde,
în cluburi elegante şi în restaurante
dar eu nu pot decât să vă privesc,
cu nasul lipit de rama ferestrei.
Eu, cel care nu am nimic
eu, cel care nu am pe nimeni
trebuie să te urmăresc, dansând,
în bratele altcuiva,
când, draga mea, eu sunt de fapt cel care
te iubeşte.
(Aceasta este traducerea versurilor originale, în interpretarea lui Ben E. King. Varianta feminină conţine expresii adaptate)
...
luni, 20 decembrie 2010
Sărbători fericite!
...
E vremea colindelor şi a păcii în suflet. E momentul să ne pregătim pentru un an nou, plin de speranţe. E timpul să lăsăm în urmă tristeţile de ieri şi să privim cu încredere către ziua de mâine.
La mulţi ani, tuturor!
...
E vremea colindelor şi a păcii în suflet. E momentul să ne pregătim pentru un an nou, plin de speranţe. E timpul să lăsăm în urmă tristeţile de ieri şi să privim cu încredere către ziua de mâine.
La mulţi ani, tuturor!
...
joi, 24 iunie 2010
Remembering
...
Din cauza ca am probleme cu accesul la internet, sunt nevoit sa postez astazi ceea ce as fi vrut sa postez maine. E un mic si simplu tribut facut de mine (muzica si orchestratia) si de sora mea (versuri si voce). Sper sa va placa. Pe curand!
Lost In Your Eyes – lyrics
From the moment when I saw your smile
I froze for a while
Melting like ice
It was this feeling growing up inside
That I could not hide
When I met your eyes
Since then I’m no longer myself
My heart’s lying down on a shelf
And I miss you, oh I miss you
I’m not sane anymore, I’m not wise
’Cause I miss you, oh I miss you
I am lost in the light of your eyes
They are saying I am not alright
Talking everynight
Just like you’ve been around
I don’t mind, they would never see
What it means to me
That whispering sound
’Cause I’m not myself anymore
Now I’m just a wave to the shore
And I miss you, oh I miss you
I am trapped between grounds and skies
’Cause I miss you, oh I miss you
And I’m lost in the light of yout eyes
’Cause I miss you, oh I miss you
I’m not sane anymore, I’m not wise
’Cause I miss you, oh I miss you
I am lost in the light of your eyes
***
Din clipa în care ţi-am văzut zâmbetul,
am încremenit pentru o vreme,
topindu-mă precum gheaţa...
Era sentimentul acesta care creştea pe dinăuntru
şi pe care nu puteam să-l ascund,
atunci când ţi-am întâlnit privirea…
De atunci, nu mai sunt eu însămi,
inima-mi zace pe un raft
şi mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
nu mai sunt întreagă, nici inţeleaptă;
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
m-am pierdut in lumina ochilor tăi...
Ei spun că nu sunt ok,
vorbind în fiecare noapte
ca şi cum ai fi prin preajmă;
nu-mi pasă, ei nu pot înţelege niciodată
ce înseamnă pentru mine
sunetul acela şoptit...
Pentru că nu mai sunt eu însămi,
acum sunt doar un val către ţărm –
şi mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
sunt prinsă între pământuri şi ceruri,
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
şi m-am pierdut in lumina ochilor tăi...
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
mi-am pierdut judecata şi înţelepciunea;
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
m-am rătăcit în lumina ochilor tăi...
(Simona Dobrescu-Crăciun)
...
Din cauza ca am probleme cu accesul la internet, sunt nevoit sa postez astazi ceea ce as fi vrut sa postez maine. E un mic si simplu tribut facut de mine (muzica si orchestratia) si de sora mea (versuri si voce). Sper sa va placa. Pe curand!
Lost In Your Eyes – lyrics
From the moment when I saw your smile
I froze for a while
Melting like ice
It was this feeling growing up inside
That I could not hide
When I met your eyes
Since then I’m no longer myself
My heart’s lying down on a shelf
And I miss you, oh I miss you
I’m not sane anymore, I’m not wise
’Cause I miss you, oh I miss you
I am lost in the light of your eyes
They are saying I am not alright
Talking everynight
Just like you’ve been around
I don’t mind, they would never see
What it means to me
That whispering sound
’Cause I’m not myself anymore
Now I’m just a wave to the shore
And I miss you, oh I miss you
I am trapped between grounds and skies
’Cause I miss you, oh I miss you
And I’m lost in the light of yout eyes
’Cause I miss you, oh I miss you
I’m not sane anymore, I’m not wise
’Cause I miss you, oh I miss you
I am lost in the light of your eyes
***
Din clipa în care ţi-am văzut zâmbetul,
am încremenit pentru o vreme,
topindu-mă precum gheaţa...
Era sentimentul acesta care creştea pe dinăuntru
şi pe care nu puteam să-l ascund,
atunci când ţi-am întâlnit privirea…
De atunci, nu mai sunt eu însămi,
inima-mi zace pe un raft
şi mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
nu mai sunt întreagă, nici inţeleaptă;
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
m-am pierdut in lumina ochilor tăi...
Ei spun că nu sunt ok,
vorbind în fiecare noapte
ca şi cum ai fi prin preajmă;
nu-mi pasă, ei nu pot înţelege niciodată
ce înseamnă pentru mine
sunetul acela şoptit...
Pentru că nu mai sunt eu însămi,
acum sunt doar un val către ţărm –
şi mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
sunt prinsă între pământuri şi ceruri,
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
şi m-am pierdut in lumina ochilor tăi...
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
mi-am pierdut judecata şi înţelepciunea;
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
m-am rătăcit în lumina ochilor tăi...
(Simona Dobrescu-Crăciun)
...
miercuri, 10 martie 2010
SATRANGE – Iubita secretă a regelui
...
Capitolul 1
Câteva secunde l-am studiat pe individul din faţa mea, încercând să-i pun diagnosticul doar din atitudine şi din cele câteva cuvinte pe care le rostise. Schizofrenie?... Neh... Dincolo de barba deasă, privirea lui nu era nicidecum una apatică, dimpotrivă; avea o strălucire care denota o inteligenţă neobişnuită. Tocmai voiam să deschid gura, când tipul mi-a făcut semn să tac şi s-a apucat să caute prin încăpere: sub birou, în bibliotecă, sub fotolii... aproape că a demontat telefonul. Paranoia?... Hm... În cele din la urmă, aveam să-i pun nişte întrebări care m-ar fi ajutat să-mi dau seama cu cine am de-a face. În orice caz, ţineam degetul aproape de butonul de alarmă pentru agenţia de securitate care, din fericire, avea sediul la numai două străzi distanţă. Continuam să-l analizez, în timp ce el îşi vedea conştiincios de treabă, căutând sub covor, întorcând pe toate părţile monitorul şi unitatea PC. Situaţia începea să mă amuze. Clar, aveam în faţa mea o problemă de psihiatrie pe care trebuia s-o rezolv. După ce a terminat de scotocit peste tot, s-a aşezat din nou pe fotoliu, a scos din buzunarul trenciului o cutie mică pe care a pus-o pe masă, şi-a încrucişat mâinile şi a început să mă studieze el pe mine. Am aruncat un ochi spre ceasul de perete, sperând ca omul să aibă la el destui bani pentru a-mi plăti consultaţia. În sfârşit, a început să vorbească.
– Se pare că nu ai microfoane, dar pentru siguranţă, cutia asta emite nişte ultrasunete care ar bruia orice emisie.
Mi-am scos registrul de consultaţii şi mă pregăteam să-l supun chestionarului medical uzual: nume, prenume, vârstă, stare civilă...
– Nu e nevoie de asta. Nu am venit la tine ca pacient. Poţi să-mi spui S. Vârsta mea nu contează.
„S” de la straniu, mă gândeam, încercând să-i ghicesc vârsta după mâini. Am presupus că avea în jur de 50 de ani.
– Ştiu că îţi par ciudat, dar încearcă să faci abstracţie de asta. Am ceva important să-ţi spun.
Părea că omul îmi citea gândurile, dar deocamdată nu eram îngrijorat.
– Ştiu cine eşti, ştiu cu ce te ocupi, ce muzică asculţi, cât timp stai la duş... Ştiu cam tot despre tine.
„Hopa!... Avem un psihopat. Dar până nici eu nu mai întâlnisem până acum un nebun care să-mi cronometreze timpul petrecut sub duş.”
– Nici vorbă de aşa ceva, nu sunt un psihopat. Şi nu eu sunt cel care te-a urmărit în toţi anii ăştia.
„Hm... Un psihopat care citeşte gândurile.”
– Încetează odată cu „psihopat”, mă deranjează cuvântul. Şi nu te mai gândi atâta, că mă distragi de la subiect.
De data asta începeam să mă îngrijorez. Am pus degetul pe butonul de alarmă, gata să-l apăs.
– Nu te grăbi. Aşteaptă să-ţi spun de ce am venit. Te asigur că sunt paşnic.
„Eh... dacă mă asigură ciudatul, nu trebuie să-mi fac griji, nu-i aşa?”
– Lasă ironia şi ascultă-mă. Poţi să fii serios câteva minute?
– OK. Ascult.
– În urmă cu 20 de ani, lucram pentru o mare agenţie de spionaj.
„CIA?”, mi-a trecut prin minte întrebarea, dar tipul şi-a dus repede un deget la gură.
– Nici în gând să nu rosteşti numele ăsta. Ei au antene peste tot şi pot afla lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată... Ei bine, acum mulţi ani, am primit misiunea de a mă infiltra în anturajul starului M.
M-am holbat la el, izbit de o bănuială care aproape că mi-a despicat creierul în două.
– Despre el e vorba, da...
Doamne, cu ce greşisem eu la viaţa mea?... Am încercat să-mi refac itinerariul pământesc, de la stadiul de embrion şi până în clipa de faţă, ca să-mi descopăr păcatele pe care trebuia să le ispăşesc. Acasă aveam o iubită care plângea pentru el; în faţa mea se afla un ins care fusese în anturajul lui; pe străzi, la ştiri şi peste tot eram asaltat de imaginea lui. Era prea mult pentru mine. Dacă cineva mi-ar fi bătut piroane în ţeastă cu încetinitorul, n-aş fi simţit o durere atât de crâncenă. Am început să caut prin sertare după un pachet de ţigări, rămas de la un pacient pe care îl convinsesem că nicotina era duşmanul creierului. Dar creierul meu trebuia amorţit urgent, cu orice aş fi avut la îndemână. Prima doză de tutun inhalată cu sete, mi-a inundat plămânii, s-a plimbat prin cutia toracică în vârtejuri repezi, mi-a şfichiuit inima, după care a ieşit pe nas, într-un fum gros. Nici vorbă să-mi anestezieze ceva. Nu-i nimic, mai insist. Trag din nou din ţigară, cu atâta putere, încât jarul s-a întins către filtru şi aproape că mi-a ars degetele. Domnul S mă privea uşor amuzat. Hm... aveam senzaţia că se inversaseră rolurile şi nebunul nu mai era cel de dincolo de birou. Venise să-mi spună ceva iar acum nu se mai grăbea.
– Păi, nu mă grăbesc foarte tare. (Uitasem că individul îmi citea gândurile). După 16 ani, pot să mai aştept ceva timp... cel puţin, până îţi iese fumul pe urechi. Apropo, parcă te lăsaseşi de fumat.
De ce oare nu mă mai miram că ştie?... După a treia doză, mă mai liniştisem. Am lăsat ţigara pe marginea scumierei şi am urmărit, pentru câteva clipe, fumul care urca şerpuind spre tavan.
– Să continui... Un om de-al nostru care îi devenise deja apropiat lui M, mă introdusese şi-l convinsese să mă angajeze ca agent de securitate. Se întâmpla în anul 1990.
– Care era scopul?
– Scopul era să îl am sub ochi tot timpul pe cel mai popular om din lume, care începea să devină periculos pentru ei.
„Apropos de pericol, să-ţi spun eu ce mă paşte acum, după ce a murit.”
– Ştiu şi te înţeleg. De aceea îmi e destul de greu să-ţi spun că am nevoie de ajutorul tău.
– Ajutorul meu, pentru ce? A...
Mi-a picat o „fisă” cât roata morii. Parcă am şi auzit-o cum s-a izbit de podea, zguduind clădirea. Cutremur de gradul 6,2 pe scara Richter.
– Sper că nu...
– Ba da. Trebuie să ajung la Rhea.
– Pentru ce??
– E ciudat şi complicat dar, dacă mă asculţi, vei înţelege.
Ceva mai ciudat decât faptul că stau de vorbă cu un nebun într-o zi de august şi mai complicat decât faptul că acasă mă aştepta o discuţie cu Rhea, pentru care aş fi dat orice ca să nu aibă loc, nu-mi puteam închipui.
– Cred că întrevederea noastră trebuie să înceteze acum. Eu am nişte probleme serioase şi nu-mi permit să pierd vremea cu prostii.
– Vrei să încetezi să mai fii atât de mărginit?
Eu, mărginit?... Asta era cea mai mare jignire pe care o primisem în ultimii 11 ani. Ultima oară mă „alintase” fosta iubită cu apelativul „porc”, atunci când îşi luase catrafusele şi se mutase de la mine, pe motiv că nu aveam deloc timp pentru ea. Mă pregăteam pentru examenul de medic specialist, ar fi trebuit să mă înţeleagă. A, şi a mai fost un pacient schizofrenic care m-a făcut „tâmpit”, pentru că nu eram de acord cu teoria lui că unu plus unu egal trei; dar asta nu se pune. Eu, mărginit?... Când în faţa mea era un întreg Univers, la care mă uitam ca prostul şi nu pricepeam ce dracu’ căutam eu acolo?
– Da, eşti mărginit. Ţi-am spus că ştiu totul despre tine. Dar nu e totul pierdut. Te porţi aşa pentru că aşa te-a învăţat lumea în care trăieşti, dar fondul tău e unul bun. Brânză bună în burduf de câine, cum s-ar spune.
M-am scărpinat în cap, întrebându-mă dacă ăsta trebuia să fie un compliment ori o insultă.
– Şi nu pot să te acuz. „Ei” au grijă ca oamenii să fie ancoraţi în slujbe cronofage, obsesia de a face bani şi bucurii meschine. Ăsta e modul lor de a vă controla. Poţi să mă crezi pe cuvânt, pentru că am fost unul de-al lor.
– „Ai fost”, aham...
– Am fost, da... Acum nu mai sunt. Eram tânăr şi ignorant, am fost recrutat de pe băncile şcolii şi am lucrat pentru ei timp de aproape 20 de ani. De fapt, în ultimii zece mă detaşasem de misiunea încredinţată. Îmi dădusem seama că lucrau extrem de murdar şi n-am suportat să mai văd cum oameni nevinovaţi cădeau pradă maşinaţiunilor diabolice. În acei 20 de ani am avut ocazia să văd multe; nu cred că vrei să le afli. ...Aşadar, eram agent de securitate în garda lui M. Cu timpul, l-am cunoscut din ce în ce mai aproape şi am realizat că era un om de treabă. În final, i-am devenit prieten şi, din duşman, m-am transformat în aliatul lui. L-am urmat peste tot unde mergea, în concerte, în turnee, la spitalele de copii, pe toate continentele, l-am ocrotit cât am putut de nebunia fanilor şi de pericolele care îl pândeau...
M-am gândit la Rhea şi la puştii pe care-i văzusem la flash-mob.
– Stai puţin... Era cel mai iubit om din lume. Ce pericole l-ar fi putut paşte?
– Nu ştii... nu ştii cum lucrează „ei”. M era mai popular decât orice altă vedetă, decât orice politician, decât orice lider religios. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul că se afla în tabăra greşită.
– Dar cine sunt, până la urmă, aceşti „ei” şi ce vor?
– Sunt o mână de oameni care conduc lumea. Îşi spun „Elita”, dar se ocupă cu tot ce poate fi mai putred şi mai întunecat. Îşi mai spun „Iluminaţi”, dar se închină unor idoli din fundul Iadului. Pretind că se folosesc de inteligenţa lor ca să aducă bunăstare lumii, dar în realitate urmăresc să o distrugă. Şi, crede-mă, nici măcar nu sunt atât de inteligenţi cum se pretind. Doar dacă îl poţi numi „inteligent” pe un individ cu creier de găină care îţi aţine calea, cu un automat în braţe, în timp ce tu ai mâinile goale. Iar organizaţia din care am făcut parte este unul dintre instrumentele lor. Puţini oameni ştiu asta dar oricum nu au puterea să facă nimic. În curând cu toţii veţi avea implantate cipuri prin care vă vor controla până şi ritmul respiraţiei.
– Cum adică „veţi avea...”? Tu nu?
– Când va veni ziua aceea, mă vor depista şi mă vor elimina. Pentru că i-am trădat, în ultimii ani am fost nevoit să mă ascund. Şi nu pentru că mi-ar fi teamă de moarte, ci pentru că am o misiune de îndeplinit. De aceea sunt aici.
– Dar nu înţeleg, ce rol are Rhea în toată povestea asta?
– În urmă cu 16 ani, s-a făcut un experiment. Un om de-al lor a fost trimis în viitor.
„Bun, deci revenim la oile noastre. Psihoză...”
– Nu râde, pentru că treaba e foarte serioasă. Şi foarte gravă. Ei au instrumente pentru a face asta, la fel de bine cum pot să declanşeze cutremure şi inundaţii. Controlează prezentul şi viitorul. În trecut nu s-au gândit încă să intervină, pentru că sunt mulţumiţi de felul în care a evoluat. Insul acela care a fost în viitor a văzut că oamenii începuseră să scape de sub controlul „lor”. Deveniseră conştienţi de faptul că, deşi nu aveau arme, erau mulţi şi inteligenţi. Şi toate acestea datorită unui singur om.
– M?
– Exact.
Înainte să-mi pun întrebarea „cum aşa?”, mi-a venit în minte imaginea cu M ţinând un speech şi convingând, fără prea mult efort, zeci de mii de oameni să se ia de mâini şi să-şi spună unul altuia „te iubesc”. Întrebarea nu şi-a mai avut rostul. Cum era posibil ca omul acela să aibă atâta putere?
– Era posibil, pentru că avea talent, frumuseţe interioară, charismă – toate în supradoză, dacă-mi permiţi să vorbesc în termeni medicali. Şi mai avea ceva.
– Mai era nevoie de ceva în plus?
– Da. O femeie care îl iubea. Ea este motivul pentru care am venit la tine.
Am simţit între coaste un cuţit cu lama lată, pe care cineva îl răsucea cu sadism. Abia am putut să murmur:
– Nu...
„În lumea asta sunt miliarde de femei, dintre care cel puţin zece procente îl iubesc pe acest M. De ce tocmai Rhea?...”
– Nu ştiu să-ţi spun de ce. Ştiu doar că ea e „aceea”.
– Eşti nebun; iar eu te întrec, pentru că stau să te ascult.
Straniul s-a căutat prin buzunare şi a scos o foaie împăturită, pe care a desfăcut-o şi mi-a pus-o pe birou. Era o pagină dintr-o revistă, care conţinea o fotografie cu M, alături de o femeie. Titlul, mare: „M şi iubita lui la ceremonia de restaurare a pădurii amazoniene.” Femeia era Rhea. Am văzut data publicaţiei: 20 august 2009. Mi s-a făcut rău.
– E singura dovadă cu care s-a întors omul acela. A păstrat-o pentru siguranţă.
– Astăzi suntem în 19 august 2009!
Straniul a zâmbit.
– Voilà!
– Nu... nu pot să cred aşa ceva... E un fals. Toată lumea ştie cât de uşor se poate falsifica o pagină de revistă.
– Nu e un fals şi tu ştii asta.
– Ei bine, cine e omul care a fost în viitor?
Straniul m-a privit într-un mod – ei da, straniu. Şi atunci mi-am dat seama.
– Tu?
– Din fericire pentru M – şi poate pentru noi toţi – trecusem deja în tabăra „celalaltă” şi nu le-am spus tot ce am văzut. Din păcate, „ei” au aflat totuşi, până la urmă; şi au luat măsurile de rigoare.
– Adică?
– Dacă eşti cu Rhea de atâţia ani şi spui că o iubeşti, ştii ce îşi dorea ea, acum zece ani?
– Stai să mă gândesc... Tocmai absolvise facultatea şi... A, voia să-şi deschidă un magazin cu obiecte de artă în Las Vegas. De fapt, totul era deja aranjat, când...
– Când?
– Când proprietarul clădirii şi furnizorii s-au răzgândit brusc.. A, şi imediat după asta Rhea a primit o slujbă la Facultatea de Arhitectură de aici. Chiar i s-a părut ciudată această ofertă, dar a acceptat-o.
– Adică Augusta, Maine; care e în capătul opus al Statelor Unite, faţă de Las Vegas. Au făcut tot posibilul ca Rhea să nu-l întâlnească pe M. În paralel, au intoxicat publicul cu ştiri despre el, care mai de care mai aberante, pentru a-l distruge. Şi, din păcate, în mare parte au reuşit.
– Vrei să spui că procesele acela oribile au fost orchestrate de ei?
– Nu. Procesele acelea au fost ideile unor indivizi dubioşi; dar le-au picat lor la fix, exact ca bomboana pe colivă. Nu cred că îl putea împiedica pe primul, dar îl putem evita pe al doilea – iar ăsta e cel care l-a distrus.
– Totuşi, nu înţeleg. De ce e nevoie de Rhea?... Nu avea prieteni?
– A avut câţiva prieteni, da. Eu am fost unul dintre ei. Dar noi toţi, împreună, nu am putut avea asupra lui puterea pe care ar fi avut-o o singură femeie, dacă femeia aia era cea potrivită. Nu l-am putut salva.
– Şi crezi că acum ai mai putea să faci ceva?
– Da. Pot să o trimit pe Rhea înapoi în 1999.
– Ca să... ce?
– Ca să refuze slujba din Augusta şi să rămână în Vegas.
Mai devreme îmi făceam procese de conştiinţă în privinţa Rheei şi a egoismului meu, dar în faţa unei asemenea „oferte” începeam să dau înapoi. Adică, recunoşteam în sinea mea că eram un porc egoist, dar preferam să rămân aşa şi să o păstrez pe Rhea.
– Problema nu e numai că trebuie să mă ajuţi să ajung la ea. Mai trebuie să mă ajuţi să o trimit înapoi în timp.
– Pentru câtă vreme?
– Păi, dacă totul decurge conform planului, pentru totdeauna.
Daca ar fi trecut peste mine, înainte si înapoi, zece betoniere încărcate, cred că nu le-as fi simţit în clipa aia.
– Auzi? Nu vrei tu să te întorci de unde ai venit şi să ne laşi pe noi în pace?... Asta-i bună, acum vrei să-ţi speli conştiinţa de spion scăpătat şi să-mi iei femeia ca să i-o dai unui tip pe care nu-l cunosc şi nu mă interesează!
– Situaţia e mai gravă decât îţi închipui. Aici nu e numai vorba de a-l salva pe M, ci de a salva lumea – pe voi, copiii voştri. Te mai las să te gândeşti. Sper că vei cugeta la discuţia noastră şi că vei lua decizia potrivită.
Straniul s-a ridicat, şi-a luat cutia de pe masă şi s-a îndreptat către uşă. Înainte de a ieşi, mi-a aruncat peste umăr:
– Apropo, mâine Statele Unite vor anunţa invadarea Iranului. Pregăteşte-te pentru tot ce poate fi mai rău.
Am rămas năuc, ca după o întâlnire cu Nichipercea în persoană. Ce zi de rahat!... Nu-mi era mie bine cu viaţa mea obişnuită, cu depresivii şi cu piromanii mei, chiar şi cu Rhea care suspina după nu ştiu care vedetă?... La urma-urmei, M era mort şi îngropat, ce pericol putea să mai reprezinte el pentru mine – asta, dacă ar fi reprezentat vreodată un pericol?... Şi dacă straniul n-a fost decât un coşmar? Dacă înnebunisem şi ajunsesem să visez cu ochii deschişi?... Mi-au căzut ochii pe foaia de revistă lăsată de S pe masă. De acolo îmi zâmbea Rhea, alături de M. Părea fericită, aşa cum n-o văzusem niciodată. N-a fost vis.
...
Capitolul 1
Câteva secunde l-am studiat pe individul din faţa mea, încercând să-i pun diagnosticul doar din atitudine şi din cele câteva cuvinte pe care le rostise. Schizofrenie?... Neh... Dincolo de barba deasă, privirea lui nu era nicidecum una apatică, dimpotrivă; avea o strălucire care denota o inteligenţă neobişnuită. Tocmai voiam să deschid gura, când tipul mi-a făcut semn să tac şi s-a apucat să caute prin încăpere: sub birou, în bibliotecă, sub fotolii... aproape că a demontat telefonul. Paranoia?... Hm... În cele din la urmă, aveam să-i pun nişte întrebări care m-ar fi ajutat să-mi dau seama cu cine am de-a face. În orice caz, ţineam degetul aproape de butonul de alarmă pentru agenţia de securitate care, din fericire, avea sediul la numai două străzi distanţă. Continuam să-l analizez, în timp ce el îşi vedea conştiincios de treabă, căutând sub covor, întorcând pe toate părţile monitorul şi unitatea PC. Situaţia începea să mă amuze. Clar, aveam în faţa mea o problemă de psihiatrie pe care trebuia s-o rezolv. După ce a terminat de scotocit peste tot, s-a aşezat din nou pe fotoliu, a scos din buzunarul trenciului o cutie mică pe care a pus-o pe masă, şi-a încrucişat mâinile şi a început să mă studieze el pe mine. Am aruncat un ochi spre ceasul de perete, sperând ca omul să aibă la el destui bani pentru a-mi plăti consultaţia. În sfârşit, a început să vorbească.
– Se pare că nu ai microfoane, dar pentru siguranţă, cutia asta emite nişte ultrasunete care ar bruia orice emisie.
Mi-am scos registrul de consultaţii şi mă pregăteam să-l supun chestionarului medical uzual: nume, prenume, vârstă, stare civilă...
– Nu e nevoie de asta. Nu am venit la tine ca pacient. Poţi să-mi spui S. Vârsta mea nu contează.
„S” de la straniu, mă gândeam, încercând să-i ghicesc vârsta după mâini. Am presupus că avea în jur de 50 de ani.
– Ştiu că îţi par ciudat, dar încearcă să faci abstracţie de asta. Am ceva important să-ţi spun.
Părea că omul îmi citea gândurile, dar deocamdată nu eram îngrijorat.
– Ştiu cine eşti, ştiu cu ce te ocupi, ce muzică asculţi, cât timp stai la duş... Ştiu cam tot despre tine.
„Hopa!... Avem un psihopat. Dar până nici eu nu mai întâlnisem până acum un nebun care să-mi cronometreze timpul petrecut sub duş.”
– Nici vorbă de aşa ceva, nu sunt un psihopat. Şi nu eu sunt cel care te-a urmărit în toţi anii ăştia.
„Hm... Un psihopat care citeşte gândurile.”
– Încetează odată cu „psihopat”, mă deranjează cuvântul. Şi nu te mai gândi atâta, că mă distragi de la subiect.
De data asta începeam să mă îngrijorez. Am pus degetul pe butonul de alarmă, gata să-l apăs.
– Nu te grăbi. Aşteaptă să-ţi spun de ce am venit. Te asigur că sunt paşnic.
„Eh... dacă mă asigură ciudatul, nu trebuie să-mi fac griji, nu-i aşa?”
– Lasă ironia şi ascultă-mă. Poţi să fii serios câteva minute?
– OK. Ascult.
– În urmă cu 20 de ani, lucram pentru o mare agenţie de spionaj.
„CIA?”, mi-a trecut prin minte întrebarea, dar tipul şi-a dus repede un deget la gură.
– Nici în gând să nu rosteşti numele ăsta. Ei au antene peste tot şi pot afla lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată... Ei bine, acum mulţi ani, am primit misiunea de a mă infiltra în anturajul starului M.
M-am holbat la el, izbit de o bănuială care aproape că mi-a despicat creierul în două.
– Despre el e vorba, da...
Doamne, cu ce greşisem eu la viaţa mea?... Am încercat să-mi refac itinerariul pământesc, de la stadiul de embrion şi până în clipa de faţă, ca să-mi descopăr păcatele pe care trebuia să le ispăşesc. Acasă aveam o iubită care plângea pentru el; în faţa mea se afla un ins care fusese în anturajul lui; pe străzi, la ştiri şi peste tot eram asaltat de imaginea lui. Era prea mult pentru mine. Dacă cineva mi-ar fi bătut piroane în ţeastă cu încetinitorul, n-aş fi simţit o durere atât de crâncenă. Am început să caut prin sertare după un pachet de ţigări, rămas de la un pacient pe care îl convinsesem că nicotina era duşmanul creierului. Dar creierul meu trebuia amorţit urgent, cu orice aş fi avut la îndemână. Prima doză de tutun inhalată cu sete, mi-a inundat plămânii, s-a plimbat prin cutia toracică în vârtejuri repezi, mi-a şfichiuit inima, după care a ieşit pe nas, într-un fum gros. Nici vorbă să-mi anestezieze ceva. Nu-i nimic, mai insist. Trag din nou din ţigară, cu atâta putere, încât jarul s-a întins către filtru şi aproape că mi-a ars degetele. Domnul S mă privea uşor amuzat. Hm... aveam senzaţia că se inversaseră rolurile şi nebunul nu mai era cel de dincolo de birou. Venise să-mi spună ceva iar acum nu se mai grăbea.
– Păi, nu mă grăbesc foarte tare. (Uitasem că individul îmi citea gândurile). După 16 ani, pot să mai aştept ceva timp... cel puţin, până îţi iese fumul pe urechi. Apropo, parcă te lăsaseşi de fumat.
De ce oare nu mă mai miram că ştie?... După a treia doză, mă mai liniştisem. Am lăsat ţigara pe marginea scumierei şi am urmărit, pentru câteva clipe, fumul care urca şerpuind spre tavan.
– Să continui... Un om de-al nostru care îi devenise deja apropiat lui M, mă introdusese şi-l convinsese să mă angajeze ca agent de securitate. Se întâmpla în anul 1990.
– Care era scopul?
– Scopul era să îl am sub ochi tot timpul pe cel mai popular om din lume, care începea să devină periculos pentru ei.
„Apropos de pericol, să-ţi spun eu ce mă paşte acum, după ce a murit.”
– Ştiu şi te înţeleg. De aceea îmi e destul de greu să-ţi spun că am nevoie de ajutorul tău.
– Ajutorul meu, pentru ce? A...
Mi-a picat o „fisă” cât roata morii. Parcă am şi auzit-o cum s-a izbit de podea, zguduind clădirea. Cutremur de gradul 6,2 pe scara Richter.
– Sper că nu...
– Ba da. Trebuie să ajung la Rhea.
– Pentru ce??
– E ciudat şi complicat dar, dacă mă asculţi, vei înţelege.
Ceva mai ciudat decât faptul că stau de vorbă cu un nebun într-o zi de august şi mai complicat decât faptul că acasă mă aştepta o discuţie cu Rhea, pentru care aş fi dat orice ca să nu aibă loc, nu-mi puteam închipui.
– Cred că întrevederea noastră trebuie să înceteze acum. Eu am nişte probleme serioase şi nu-mi permit să pierd vremea cu prostii.
– Vrei să încetezi să mai fii atât de mărginit?
Eu, mărginit?... Asta era cea mai mare jignire pe care o primisem în ultimii 11 ani. Ultima oară mă „alintase” fosta iubită cu apelativul „porc”, atunci când îşi luase catrafusele şi se mutase de la mine, pe motiv că nu aveam deloc timp pentru ea. Mă pregăteam pentru examenul de medic specialist, ar fi trebuit să mă înţeleagă. A, şi a mai fost un pacient schizofrenic care m-a făcut „tâmpit”, pentru că nu eram de acord cu teoria lui că unu plus unu egal trei; dar asta nu se pune. Eu, mărginit?... Când în faţa mea era un întreg Univers, la care mă uitam ca prostul şi nu pricepeam ce dracu’ căutam eu acolo?
– Da, eşti mărginit. Ţi-am spus că ştiu totul despre tine. Dar nu e totul pierdut. Te porţi aşa pentru că aşa te-a învăţat lumea în care trăieşti, dar fondul tău e unul bun. Brânză bună în burduf de câine, cum s-ar spune.
M-am scărpinat în cap, întrebându-mă dacă ăsta trebuia să fie un compliment ori o insultă.
– Şi nu pot să te acuz. „Ei” au grijă ca oamenii să fie ancoraţi în slujbe cronofage, obsesia de a face bani şi bucurii meschine. Ăsta e modul lor de a vă controla. Poţi să mă crezi pe cuvânt, pentru că am fost unul de-al lor.
– „Ai fost”, aham...
– Am fost, da... Acum nu mai sunt. Eram tânăr şi ignorant, am fost recrutat de pe băncile şcolii şi am lucrat pentru ei timp de aproape 20 de ani. De fapt, în ultimii zece mă detaşasem de misiunea încredinţată. Îmi dădusem seama că lucrau extrem de murdar şi n-am suportat să mai văd cum oameni nevinovaţi cădeau pradă maşinaţiunilor diabolice. În acei 20 de ani am avut ocazia să văd multe; nu cred că vrei să le afli. ...Aşadar, eram agent de securitate în garda lui M. Cu timpul, l-am cunoscut din ce în ce mai aproape şi am realizat că era un om de treabă. În final, i-am devenit prieten şi, din duşman, m-am transformat în aliatul lui. L-am urmat peste tot unde mergea, în concerte, în turnee, la spitalele de copii, pe toate continentele, l-am ocrotit cât am putut de nebunia fanilor şi de pericolele care îl pândeau...
M-am gândit la Rhea şi la puştii pe care-i văzusem la flash-mob.
– Stai puţin... Era cel mai iubit om din lume. Ce pericole l-ar fi putut paşte?
– Nu ştii... nu ştii cum lucrează „ei”. M era mai popular decât orice altă vedetă, decât orice politician, decât orice lider religios. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul că se afla în tabăra greşită.
– Dar cine sunt, până la urmă, aceşti „ei” şi ce vor?
– Sunt o mână de oameni care conduc lumea. Îşi spun „Elita”, dar se ocupă cu tot ce poate fi mai putred şi mai întunecat. Îşi mai spun „Iluminaţi”, dar se închină unor idoli din fundul Iadului. Pretind că se folosesc de inteligenţa lor ca să aducă bunăstare lumii, dar în realitate urmăresc să o distrugă. Şi, crede-mă, nici măcar nu sunt atât de inteligenţi cum se pretind. Doar dacă îl poţi numi „inteligent” pe un individ cu creier de găină care îţi aţine calea, cu un automat în braţe, în timp ce tu ai mâinile goale. Iar organizaţia din care am făcut parte este unul dintre instrumentele lor. Puţini oameni ştiu asta dar oricum nu au puterea să facă nimic. În curând cu toţii veţi avea implantate cipuri prin care vă vor controla până şi ritmul respiraţiei.
– Cum adică „veţi avea...”? Tu nu?
– Când va veni ziua aceea, mă vor depista şi mă vor elimina. Pentru că i-am trădat, în ultimii ani am fost nevoit să mă ascund. Şi nu pentru că mi-ar fi teamă de moarte, ci pentru că am o misiune de îndeplinit. De aceea sunt aici.
– Dar nu înţeleg, ce rol are Rhea în toată povestea asta?
– În urmă cu 16 ani, s-a făcut un experiment. Un om de-al lor a fost trimis în viitor.
„Bun, deci revenim la oile noastre. Psihoză...”
– Nu râde, pentru că treaba e foarte serioasă. Şi foarte gravă. Ei au instrumente pentru a face asta, la fel de bine cum pot să declanşeze cutremure şi inundaţii. Controlează prezentul şi viitorul. În trecut nu s-au gândit încă să intervină, pentru că sunt mulţumiţi de felul în care a evoluat. Insul acela care a fost în viitor a văzut că oamenii începuseră să scape de sub controlul „lor”. Deveniseră conştienţi de faptul că, deşi nu aveau arme, erau mulţi şi inteligenţi. Şi toate acestea datorită unui singur om.
– M?
– Exact.
Înainte să-mi pun întrebarea „cum aşa?”, mi-a venit în minte imaginea cu M ţinând un speech şi convingând, fără prea mult efort, zeci de mii de oameni să se ia de mâini şi să-şi spună unul altuia „te iubesc”. Întrebarea nu şi-a mai avut rostul. Cum era posibil ca omul acela să aibă atâta putere?
– Era posibil, pentru că avea talent, frumuseţe interioară, charismă – toate în supradoză, dacă-mi permiţi să vorbesc în termeni medicali. Şi mai avea ceva.
– Mai era nevoie de ceva în plus?
– Da. O femeie care îl iubea. Ea este motivul pentru care am venit la tine.
Am simţit între coaste un cuţit cu lama lată, pe care cineva îl răsucea cu sadism. Abia am putut să murmur:
– Nu...
„În lumea asta sunt miliarde de femei, dintre care cel puţin zece procente îl iubesc pe acest M. De ce tocmai Rhea?...”
– Nu ştiu să-ţi spun de ce. Ştiu doar că ea e „aceea”.
– Eşti nebun; iar eu te întrec, pentru că stau să te ascult.
Straniul s-a căutat prin buzunare şi a scos o foaie împăturită, pe care a desfăcut-o şi mi-a pus-o pe birou. Era o pagină dintr-o revistă, care conţinea o fotografie cu M, alături de o femeie. Titlul, mare: „M şi iubita lui la ceremonia de restaurare a pădurii amazoniene.” Femeia era Rhea. Am văzut data publicaţiei: 20 august 2009. Mi s-a făcut rău.
– E singura dovadă cu care s-a întors omul acela. A păstrat-o pentru siguranţă.
– Astăzi suntem în 19 august 2009!
Straniul a zâmbit.
– Voilà!
– Nu... nu pot să cred aşa ceva... E un fals. Toată lumea ştie cât de uşor se poate falsifica o pagină de revistă.
– Nu e un fals şi tu ştii asta.
– Ei bine, cine e omul care a fost în viitor?
Straniul m-a privit într-un mod – ei da, straniu. Şi atunci mi-am dat seama.
– Tu?
– Din fericire pentru M – şi poate pentru noi toţi – trecusem deja în tabăra „celalaltă” şi nu le-am spus tot ce am văzut. Din păcate, „ei” au aflat totuşi, până la urmă; şi au luat măsurile de rigoare.
– Adică?
– Dacă eşti cu Rhea de atâţia ani şi spui că o iubeşti, ştii ce îşi dorea ea, acum zece ani?
– Stai să mă gândesc... Tocmai absolvise facultatea şi... A, voia să-şi deschidă un magazin cu obiecte de artă în Las Vegas. De fapt, totul era deja aranjat, când...
– Când?
– Când proprietarul clădirii şi furnizorii s-au răzgândit brusc.. A, şi imediat după asta Rhea a primit o slujbă la Facultatea de Arhitectură de aici. Chiar i s-a părut ciudată această ofertă, dar a acceptat-o.
– Adică Augusta, Maine; care e în capătul opus al Statelor Unite, faţă de Las Vegas. Au făcut tot posibilul ca Rhea să nu-l întâlnească pe M. În paralel, au intoxicat publicul cu ştiri despre el, care mai de care mai aberante, pentru a-l distruge. Şi, din păcate, în mare parte au reuşit.
– Vrei să spui că procesele acela oribile au fost orchestrate de ei?
– Nu. Procesele acelea au fost ideile unor indivizi dubioşi; dar le-au picat lor la fix, exact ca bomboana pe colivă. Nu cred că îl putea împiedica pe primul, dar îl putem evita pe al doilea – iar ăsta e cel care l-a distrus.
– Totuşi, nu înţeleg. De ce e nevoie de Rhea?... Nu avea prieteni?
– A avut câţiva prieteni, da. Eu am fost unul dintre ei. Dar noi toţi, împreună, nu am putut avea asupra lui puterea pe care ar fi avut-o o singură femeie, dacă femeia aia era cea potrivită. Nu l-am putut salva.
– Şi crezi că acum ai mai putea să faci ceva?
– Da. Pot să o trimit pe Rhea înapoi în 1999.
– Ca să... ce?
– Ca să refuze slujba din Augusta şi să rămână în Vegas.
Mai devreme îmi făceam procese de conştiinţă în privinţa Rheei şi a egoismului meu, dar în faţa unei asemenea „oferte” începeam să dau înapoi. Adică, recunoşteam în sinea mea că eram un porc egoist, dar preferam să rămân aşa şi să o păstrez pe Rhea.
– Problema nu e numai că trebuie să mă ajuţi să ajung la ea. Mai trebuie să mă ajuţi să o trimit înapoi în timp.
– Pentru câtă vreme?
– Păi, dacă totul decurge conform planului, pentru totdeauna.
Daca ar fi trecut peste mine, înainte si înapoi, zece betoniere încărcate, cred că nu le-as fi simţit în clipa aia.
– Auzi? Nu vrei tu să te întorci de unde ai venit şi să ne laşi pe noi în pace?... Asta-i bună, acum vrei să-ţi speli conştiinţa de spion scăpătat şi să-mi iei femeia ca să i-o dai unui tip pe care nu-l cunosc şi nu mă interesează!
– Situaţia e mai gravă decât îţi închipui. Aici nu e numai vorba de a-l salva pe M, ci de a salva lumea – pe voi, copiii voştri. Te mai las să te gândeşti. Sper că vei cugeta la discuţia noastră şi că vei lua decizia potrivită.
Straniul s-a ridicat, şi-a luat cutia de pe masă şi s-a îndreptat către uşă. Înainte de a ieşi, mi-a aruncat peste umăr:
– Apropo, mâine Statele Unite vor anunţa invadarea Iranului. Pregăteşte-te pentru tot ce poate fi mai rău.
Am rămas năuc, ca după o întâlnire cu Nichipercea în persoană. Ce zi de rahat!... Nu-mi era mie bine cu viaţa mea obişnuită, cu depresivii şi cu piromanii mei, chiar şi cu Rhea care suspina după nu ştiu care vedetă?... La urma-urmei, M era mort şi îngropat, ce pericol putea să mai reprezinte el pentru mine – asta, dacă ar fi reprezentat vreodată un pericol?... Şi dacă straniul n-a fost decât un coşmar? Dacă înnebunisem şi ajunsesem să visez cu ochii deschişi?... Mi-au căzut ochii pe foaia de revistă lăsată de S pe masă. De acolo îmi zâmbea Rhea, alături de M. Părea fericită, aşa cum n-o văzusem niciodată. N-a fost vis.
...
duminică, 7 martie 2010
DE 8 MARTIE
...
Pentru cele fără de care viaţa noastră ar fi lipsită de farmec, de ziua lor le urez un sincer şi călduros La Mulţi Ani!

Cu această ocazie, fac un anunţ: proiectul la care lucrez de câteva luni, este un roman. Acesta este motivul pentru care nu m-am arătat, în ultima vreme, atât cât ar fi trebuit şi cât aţi fi meritat. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa cu care mi-aţi suportat absenţele şi pentru răbdarea cu care aţi aşteptat să mai postez câte ceva ori să răspund la comentarii. Vă mulţumesc pentru că existaţi, pentru că nu m-aţi uitat şi pentru că, datorită vouă, am ajuns să scriu o a doua carte. Nu dau acum mai multe detalii, deocamdată vă spun că, cel mai probabil, se va numi „Satrange – iubita secretă a regelui”, iar mai jos vă prezint introducerea. Şi, desigur, aştept cu interes opiniile voastre :)
***
Priveam femeia din faţa mea, femeia lângă care trăiam de zece ani şi pe care credeam că o cunosc – dar pe care dintr-odată îmi dădeam seama că în realitate o cunoscusem prea puţin, în egoismul meu de bărbat profund ancorat în cotidian şi care n-a crezut niciodată în vise. Era la fel de frumoasă cum o ştiam, la fel de serioasă şi de fragilă; dar în ochii ei de culoarea nopţii apăruse o umbră pe care n-o cunoşteam şi mă întrebam dacă nu cumva umbra aceea fusese acolo dintotdeauna, doar că nu ştiusem eu să o văd. Stăteam la masa din bucătărie, faţă în faţă. Între noi erau două căni de cafea şi un munte de tăcere. Îi auzeam vocea ca printr-o sită deasă, din ce în ce mai încet, până când n-am mai auzit-o deloc. O priveam, îi urmăream buzele dar nu înţelegeam ce-mi spunea – ori nu voiam să pricep. Un scrâşnet m-a dezmeticit brusc şi m-am trezit cu toarta cănii ruptă, în mâna mea.
– Nick, te iubesc. Dar tu ştii bine că nu l-am uitat niciodată pe el.
Îmi aminteam foarte bine, da... îmi aminteam că mi-a spus cinstit, de la bun început, că marea iubire a vieţii ei era acel artist, extrem de popular. Îmi aminteam de începuturile relaţiei noastre, când se întâmpla ca, uitându-mă în ochii ei, să văd conturul unui alt bărbat... Îmi aminteam că, în timp, reuşisem să accept faptul că ea nu era numai a mea şi că, în tot restul anilor care au urmat, mă amăgisem cu gândul că oricum el era teribil de departe şi nu avea cum să-l întâlnească. Pentru o clipă, m-am mirat cât de uşor ne găsim noi înşine groapa de nisip în care să ne îndesăm capul, precum struţul care e convins că, dacă el nu vede pericolul, înseamnă că acesta nu există. Iar atunci când, în urmă cu opt săptămâni, ştirile au anunţat că el a murit, dintre toţi bărbaţii din lume care s-au simţit geloşi vreodată în viaţa lor, eu am fost cel mai uşurat. În sfârşit, pericolul trecuse şi de-acum puteam să-mi scot capul din nisip. Rhea... a suportat bine vestea, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. N-a plâns, n-a oftat, nu a comentat absolut nimic. M-am bucurat să o văd calmă, pentru că mă temusem de o furtună devastatoare. Şi, ca un orb, n-am observat minutele lungi în care se încuia în baie şi din care ieşea cu paşi înceţi, pe întuneric, să nu-i văd ochii plânşi. N-am simţit că se scufunda într-o tristeţe din ce în ce mai adâncă; n-am realizat că, atunci când făceam dragoste, se agăţa pur şi simplu de mine ca de un colac salvator. Eu am interpretat asta, atunci, ca pe o rupere de trecut şi mă bucuram că, în sfârşit, revenise cu picioarele pe pământ.
– Nick, spune-mi ceva... Mă sperie tăcerea ta.
Pe ea o speria tăcerea mea, dar pe mine mă îngrozea să conştientizez dintr-odată că iubirea nu era aşa cum o crezusem eu; că nu se rezuma la a dormi, a mânca şi a bea cafeaua împreună. Atâţia ani mi-a fost alături, atâţia ani am stat liniştit ştiind că era suficient să întind mâna şi să o simt lângă mine; iar acum mă izbea, ca un pickamer în cap, teama că aveam sa o pierd. Afară era un soare arzător; o rază subţire a intrat pe fereastră şi s-a înfipt în mijlocul mesei. Ziua aceea de august începuse aiurea. Şi aveam sentimentul acut că avea să evolueze şi mai aiurea.
M-am ridicat brusc, mormăind ceva despre pacienţii care mă aşteptau la cabinet, căutând să fug de o discuţie mai profundă. Ştiam că eram penibil, că discuţia aceea trebuia să aibă loc odată şi-odată, dar nu mă simţeam în stare să o suport atunci. Habar n-aveam ce voia Rhea să-mi spună dar în clipa aceea chiar nu eram curios să aflu. Am sărutat-o grăbit pe frunte şi am ieşit, lăsând-o, ca un mizerabil, în ghearele demonilor, cu privirea fixată pe cana mea de cafea, cu toarta ruptă.
Pe drum spre cabinet, am încercat să-mi mut gândurile de la Rhea şi problema ei, către problemele mele profesionale. Prima pacientă programată era o depresivă care la începutul tratamentului voia să-şi vândă casa iar banii obţinuţi să-i împartă la săraci. Familia, disperată că avea să rămână pe drumuri, a adus-o la mine mai mult cu forţa. Acum eram la jumătatea terapiei, nu mai voia să vândă casa, voia să se angajeze şi să împartă salariul la săraci. Era totuşi o evoluţie. Aveam mari speranţe ca, până la sfârşitul şedinţelor de psihoterapie, pacienta mea să se rezume la a împărţi mărunţişul din portmoneu cu cerşetorii de la colţul străzii.
La semafor, un panou publicitar imens afişa prima pagină a unui ziar, cu titlul imens: „Regele a murit!” iar alături, imaginea „rivalului” meu. Mi-am mutat privirea în partea opusă, ca să nu mai văd. Dar în partea opusă, nişte puşti făceau un flash-mob, pe una dintre melodiile lui. Am început să-mi simt sângele urcând în valuri şi inundându-mi ţeasta. La radio ştiam că nu avea sens să dau drumul – de opt săptămâni nu se difuza decât muzica „lui”. Am luat un cd fără să mă uit şi am dat „play”. A început cu Daniel Bedingfield – „Nothing Hurts Like Love”. Minunat... Parcă mi-l cânta mie... Mi s-au incleştat mânile pe volan. Am fost cât pe ce să lipesc de asfalt un moş căruia-i venise ideea să traverseze pe unde n-avea voie. Am sărit la melodia următoare. Josh Groban – „Remember”: „Aminteşte-ţi, voi fi aici în continuare; atât timp cât mă vei păstra în amintire...” Ăsta era pentru Rhea şi iubitul ei din umbră. Altul la rând. Billy Joel – „Honesty”. „Nu am nevoie de o faţă drăguţă care să-mi spună lucruri drăguţe; nu am nevoie decât de cineva în care să cred...” Mi s-a pus un nod în gât. La urma-urmei, Rhea a fost sinceră cu mine întotdeauna. Nu mi-a ascuns că mai iubea şi pe altcineva şi, cât timp am fost împreună, a făcut tot posibilul să mă menajeze: nu a afişat nicăieri în casă fotografii de-ale lui; nu a ascultat muzica lui în prezenţa mea; nu vorbea despre el aproape niciodată. Şi poate că, da, se agăţase de mine ca să uite – să-l uite.
M-am simţit dintr-odată teribil de vinovat; pentru că am căutat mereu să privesc cu detaşare profesională problemele de sănătate ale pacienţilor mei, de teama de a nu o lua pe câmpii; şi n-am fost în stare să o simt pe femeia de lângă mine – cea care ar fi trebuit, într-adevăr, să mă preocupe. M-am hotărât ca, la întoarcere, să o iau de mână, să ne aşezăm din nou la masa din bucătărie şi s-o ascult, asa cum nu o făcusem niciodată în cei zece ani. Să o ascult, chiar fără să spună un cuvânt.
Am dat muzica la maximum şi astfel am supravieţuit traficului de iad, până în cvartalul unde se afla cabinetul meu închiriat. Depresiva mea tocmai avusese o nouă criză şi regresase de la împărţeala salariului la cea a banilor de pe casă. A trebuit s-o iau de la început şi să o conving că salariul e mult mai convenabil pentru toată lumea. Cu speranţa ca, cel puţin până la şedinţa următoare, să rămână la stadiul de a-şi dona leafa, am trimis-o acasă şi m-am ocupat de următorul pacient: un tânăr care îşi injectase benzină în testicule şi apucase să-i dea foc unuia. Fusese externat de curând, cu jumătate din podoabe extirpată şi trebuia să-l conving să se lase de „meseria” de piroman. Era o treabă extrem de grea, tipul era decis să nu se lase cu una-cu două. Îi puneam întrebările automat şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la faptul că dacă toţi aceşti oameni ar fi avut acasă câte o familie întreagă la cap, care să-i înţeleagă şi să-i sprijine moral, atunci eu aş fi rămas fără obiectul muncii. În schimb, îi îndopam cu antipsihotice şi anxiolitice care să-i aducă la letargie; ei se întorceau acasă iar la şedinţa următoare reveneau adeseori cu simptomele agravate. Era ca un cerc vicios: aceşti pacienţi aveau nevoie de afecţiune din partea familiei, iar familia nu o putea oferi pentru că deja era epuizată de problemele cauzate de boala lor. Piromanul a ieşit din cabinet, după ce am reuşit să-l conving să mai amâne treaba cu incinerarea celuilalt testicul. Măcar până când reuşeam eu să-l sedez bine.
Asistenta a intrat să-mi spună că în anticameră era cineva care n-avea programare. Înainte să apuc eu să-i spun că nu mai primesc pe nimeni, persoana respectivă şi-a băgat capul pe uşă. Era un ins înalt, slăbănog, cu barbă, într-un trenci ponosit şi cu o pălărie cu boruri mici îndesată pe cap. Primul gând a fost să-l dau afară, dar ceva m-a oprit. I-am făcut semn asistentei să mă lase cu el. Omul s-a apropiat, s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea şi, privindu-mă drept în ochi, mi-a spus, cu vocea unuia care tocmai alergase maratonul vieţii lui:
– Te caut de 16 ani.
...
Pentru cele fără de care viaţa noastră ar fi lipsită de farmec, de ziua lor le urez un sincer şi călduros La Mulţi Ani!

Cu această ocazie, fac un anunţ: proiectul la care lucrez de câteva luni, este un roman. Acesta este motivul pentru care nu m-am arătat, în ultima vreme, atât cât ar fi trebuit şi cât aţi fi meritat. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa cu care mi-aţi suportat absenţele şi pentru răbdarea cu care aţi aşteptat să mai postez câte ceva ori să răspund la comentarii. Vă mulţumesc pentru că existaţi, pentru că nu m-aţi uitat şi pentru că, datorită vouă, am ajuns să scriu o a doua carte. Nu dau acum mai multe detalii, deocamdată vă spun că, cel mai probabil, se va numi „Satrange – iubita secretă a regelui”, iar mai jos vă prezint introducerea. Şi, desigur, aştept cu interes opiniile voastre :)
***
Priveam femeia din faţa mea, femeia lângă care trăiam de zece ani şi pe care credeam că o cunosc – dar pe care dintr-odată îmi dădeam seama că în realitate o cunoscusem prea puţin, în egoismul meu de bărbat profund ancorat în cotidian şi care n-a crezut niciodată în vise. Era la fel de frumoasă cum o ştiam, la fel de serioasă şi de fragilă; dar în ochii ei de culoarea nopţii apăruse o umbră pe care n-o cunoşteam şi mă întrebam dacă nu cumva umbra aceea fusese acolo dintotdeauna, doar că nu ştiusem eu să o văd. Stăteam la masa din bucătărie, faţă în faţă. Între noi erau două căni de cafea şi un munte de tăcere. Îi auzeam vocea ca printr-o sită deasă, din ce în ce mai încet, până când n-am mai auzit-o deloc. O priveam, îi urmăream buzele dar nu înţelegeam ce-mi spunea – ori nu voiam să pricep. Un scrâşnet m-a dezmeticit brusc şi m-am trezit cu toarta cănii ruptă, în mâna mea.
– Nick, te iubesc. Dar tu ştii bine că nu l-am uitat niciodată pe el.
Îmi aminteam foarte bine, da... îmi aminteam că mi-a spus cinstit, de la bun început, că marea iubire a vieţii ei era acel artist, extrem de popular. Îmi aminteam de începuturile relaţiei noastre, când se întâmpla ca, uitându-mă în ochii ei, să văd conturul unui alt bărbat... Îmi aminteam că, în timp, reuşisem să accept faptul că ea nu era numai a mea şi că, în tot restul anilor care au urmat, mă amăgisem cu gândul că oricum el era teribil de departe şi nu avea cum să-l întâlnească. Pentru o clipă, m-am mirat cât de uşor ne găsim noi înşine groapa de nisip în care să ne îndesăm capul, precum struţul care e convins că, dacă el nu vede pericolul, înseamnă că acesta nu există. Iar atunci când, în urmă cu opt săptămâni, ştirile au anunţat că el a murit, dintre toţi bărbaţii din lume care s-au simţit geloşi vreodată în viaţa lor, eu am fost cel mai uşurat. În sfârşit, pericolul trecuse şi de-acum puteam să-mi scot capul din nisip. Rhea... a suportat bine vestea, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. N-a plâns, n-a oftat, nu a comentat absolut nimic. M-am bucurat să o văd calmă, pentru că mă temusem de o furtună devastatoare. Şi, ca un orb, n-am observat minutele lungi în care se încuia în baie şi din care ieşea cu paşi înceţi, pe întuneric, să nu-i văd ochii plânşi. N-am simţit că se scufunda într-o tristeţe din ce în ce mai adâncă; n-am realizat că, atunci când făceam dragoste, se agăţa pur şi simplu de mine ca de un colac salvator. Eu am interpretat asta, atunci, ca pe o rupere de trecut şi mă bucuram că, în sfârşit, revenise cu picioarele pe pământ.
– Nick, spune-mi ceva... Mă sperie tăcerea ta.
Pe ea o speria tăcerea mea, dar pe mine mă îngrozea să conştientizez dintr-odată că iubirea nu era aşa cum o crezusem eu; că nu se rezuma la a dormi, a mânca şi a bea cafeaua împreună. Atâţia ani mi-a fost alături, atâţia ani am stat liniştit ştiind că era suficient să întind mâna şi să o simt lângă mine; iar acum mă izbea, ca un pickamer în cap, teama că aveam sa o pierd. Afară era un soare arzător; o rază subţire a intrat pe fereastră şi s-a înfipt în mijlocul mesei. Ziua aceea de august începuse aiurea. Şi aveam sentimentul acut că avea să evolueze şi mai aiurea.
M-am ridicat brusc, mormăind ceva despre pacienţii care mă aşteptau la cabinet, căutând să fug de o discuţie mai profundă. Ştiam că eram penibil, că discuţia aceea trebuia să aibă loc odată şi-odată, dar nu mă simţeam în stare să o suport atunci. Habar n-aveam ce voia Rhea să-mi spună dar în clipa aceea chiar nu eram curios să aflu. Am sărutat-o grăbit pe frunte şi am ieşit, lăsând-o, ca un mizerabil, în ghearele demonilor, cu privirea fixată pe cana mea de cafea, cu toarta ruptă.
Pe drum spre cabinet, am încercat să-mi mut gândurile de la Rhea şi problema ei, către problemele mele profesionale. Prima pacientă programată era o depresivă care la începutul tratamentului voia să-şi vândă casa iar banii obţinuţi să-i împartă la săraci. Familia, disperată că avea să rămână pe drumuri, a adus-o la mine mai mult cu forţa. Acum eram la jumătatea terapiei, nu mai voia să vândă casa, voia să se angajeze şi să împartă salariul la săraci. Era totuşi o evoluţie. Aveam mari speranţe ca, până la sfârşitul şedinţelor de psihoterapie, pacienta mea să se rezume la a împărţi mărunţişul din portmoneu cu cerşetorii de la colţul străzii.
La semafor, un panou publicitar imens afişa prima pagină a unui ziar, cu titlul imens: „Regele a murit!” iar alături, imaginea „rivalului” meu. Mi-am mutat privirea în partea opusă, ca să nu mai văd. Dar în partea opusă, nişte puşti făceau un flash-mob, pe una dintre melodiile lui. Am început să-mi simt sângele urcând în valuri şi inundându-mi ţeasta. La radio ştiam că nu avea sens să dau drumul – de opt săptămâni nu se difuza decât muzica „lui”. Am luat un cd fără să mă uit şi am dat „play”. A început cu Daniel Bedingfield – „Nothing Hurts Like Love”. Minunat... Parcă mi-l cânta mie... Mi s-au incleştat mânile pe volan. Am fost cât pe ce să lipesc de asfalt un moş căruia-i venise ideea să traverseze pe unde n-avea voie. Am sărit la melodia următoare. Josh Groban – „Remember”: „Aminteşte-ţi, voi fi aici în continuare; atât timp cât mă vei păstra în amintire...” Ăsta era pentru Rhea şi iubitul ei din umbră. Altul la rând. Billy Joel – „Honesty”. „Nu am nevoie de o faţă drăguţă care să-mi spună lucruri drăguţe; nu am nevoie decât de cineva în care să cred...” Mi s-a pus un nod în gât. La urma-urmei, Rhea a fost sinceră cu mine întotdeauna. Nu mi-a ascuns că mai iubea şi pe altcineva şi, cât timp am fost împreună, a făcut tot posibilul să mă menajeze: nu a afişat nicăieri în casă fotografii de-ale lui; nu a ascultat muzica lui în prezenţa mea; nu vorbea despre el aproape niciodată. Şi poate că, da, se agăţase de mine ca să uite – să-l uite.
M-am simţit dintr-odată teribil de vinovat; pentru că am căutat mereu să privesc cu detaşare profesională problemele de sănătate ale pacienţilor mei, de teama de a nu o lua pe câmpii; şi n-am fost în stare să o simt pe femeia de lângă mine – cea care ar fi trebuit, într-adevăr, să mă preocupe. M-am hotărât ca, la întoarcere, să o iau de mână, să ne aşezăm din nou la masa din bucătărie şi s-o ascult, asa cum nu o făcusem niciodată în cei zece ani. Să o ascult, chiar fără să spună un cuvânt.
Am dat muzica la maximum şi astfel am supravieţuit traficului de iad, până în cvartalul unde se afla cabinetul meu închiriat. Depresiva mea tocmai avusese o nouă criză şi regresase de la împărţeala salariului la cea a banilor de pe casă. A trebuit s-o iau de la început şi să o conving că salariul e mult mai convenabil pentru toată lumea. Cu speranţa ca, cel puţin până la şedinţa următoare, să rămână la stadiul de a-şi dona leafa, am trimis-o acasă şi m-am ocupat de următorul pacient: un tânăr care îşi injectase benzină în testicule şi apucase să-i dea foc unuia. Fusese externat de curând, cu jumătate din podoabe extirpată şi trebuia să-l conving să se lase de „meseria” de piroman. Era o treabă extrem de grea, tipul era decis să nu se lase cu una-cu două. Îi puneam întrebările automat şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la faptul că dacă toţi aceşti oameni ar fi avut acasă câte o familie întreagă la cap, care să-i înţeleagă şi să-i sprijine moral, atunci eu aş fi rămas fără obiectul muncii. În schimb, îi îndopam cu antipsihotice şi anxiolitice care să-i aducă la letargie; ei se întorceau acasă iar la şedinţa următoare reveneau adeseori cu simptomele agravate. Era ca un cerc vicios: aceşti pacienţi aveau nevoie de afecţiune din partea familiei, iar familia nu o putea oferi pentru că deja era epuizată de problemele cauzate de boala lor. Piromanul a ieşit din cabinet, după ce am reuşit să-l conving să mai amâne treaba cu incinerarea celuilalt testicul. Măcar până când reuşeam eu să-l sedez bine.
Asistenta a intrat să-mi spună că în anticameră era cineva care n-avea programare. Înainte să apuc eu să-i spun că nu mai primesc pe nimeni, persoana respectivă şi-a băgat capul pe uşă. Era un ins înalt, slăbănog, cu barbă, într-un trenci ponosit şi cu o pălărie cu boruri mici îndesată pe cap. Primul gând a fost să-l dau afară, dar ceva m-a oprit. I-am făcut semn asistentei să mă lase cu el. Omul s-a apropiat, s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea şi, privindu-mă drept în ochi, mi-a spus, cu vocea unuia care tocmai alergase maratonul vieţii lui:
– Te caut de 16 ani.
...
miercuri, 25 noiembrie 2009
Marea… tu… şi eu
...
Autor: FLORENŢA
Au trecut atatia ani...
Cine ar fi crezut vreodata...? Cine ar crede...? daca ar sti... Nici macar mie nu imi vine sa cred...Oare ce-a vrut sa insemne asta...?
Imi place sa invat cate ceva din fiecare lucru care mi se intampla ...si atunci cand nu invat...imi place macar sa inteleg...sa stiu de ce s-a intamplat asa...imi doresc sa stiu unde am gresit...sau nu...eu sau ceilalti...sa incerc pe cat posibil sa nu repet...Nu reusesc intotdeauna...dar macar stiu...inteleg...si merg mai departe...
Asta insa...nu am reusit sa inteleg niciodata...Si,Doamne...nu-i asa ca eu sunt totusi un om normal? Nu-i asa...ca sunt totusi un om cu capul pe umeri...? Fac atatea lucruri...Daca as fi nebuna...n-as putea sa le fac pe toate...Nu-i asa...?
Asa este...sunt...pentru ca nimeni nu stie...dar daca ar sti...
Nu-mi pasa ce ar crede ei daca ar sti...Dar imi pasa de mine...Nu vreau sa cred ca sunt altfel decat ceilalti...Stiu ca nu sunt...si atunci de ce...?
Unde e logica mea...unde e gandirea mea...unde e ...pana unde sunt eu...si de unde incepe ea...?
Toate sunt la locul lor...ca intotdeauna...
DA...dar mai exista un loc...nestiut de nimeni...si de acolo imi iau eu totul...si puterea si logica si incapatanarea...merg tot inainte...si mereu drumul meu incepe de acolo...ma impiedic...alunec...gresesc...ratacesc uneori drumul...ma intorc acolo...si toate mi se limpezesc...si drumul mi se asterne iar inainte...drept...usor...lin...
Cum reusesti sa faci asta pentru mine...? Si cum as putea vreodata sa-ti multumesc...?
Ce s-a schimbat de ieri...? Ce s-a intamplat...?
Ce spun toate aceste imagini...si cum de ai venit tu singur...intotdeauna vii...dar cand te chem...Astazi nu te-am chemat...astazi...as fi preferat sa nu vii...nu asa...nu inca...
Ce s-a schimbat...?
Am adormit in acelasi loc...in aceeasi lume...iar cand m-am trezit...totul se schimbase...si nu inteleg nimic...
Ce e cu mine...ce e cu tine...ce vrei sa-mi spui...tu nu vezi ca pe toata Planeta asta...sunt ultimul om care nu intelege...? Sunt ultimul om care inca nu stie...Nu...
Aveam nevoie de o pauza...nu stii ca asa vin pauzele mele...? In cele mai nepotrivite momente...Am adormit devreme...mult prea devreme...si m-am trezit tarziu...mult prea tarziu...Si m-am trezit...in Iadul asta...Dar mai sper...ca poate inca nu m-am trezit...Si totusi sunt sigura ca nu dorm...pentru ca atunci cand dorm...eu nu te visez niciodata...
Cine a hotarat in locul meu...cand sa adorm si cand sa ma trezesc?
Unde ma trimiti...? Ce trebuie sa mai vad de data asta...? Ce-am mai facut...? Ce usi trebuie sa mai deschid...si ce ma asteapta dincolo de ele...?
Voi merge...dar...tine-ma de mana...mai strans...poate ma trezesc...poate e totusi...doar un vis urat...
Hei...! M-ai adus la mare...! Cum ai stiut...? Ce dor imi era de ea...nu am mai vrut sa o vad...ultima oara era atat de ingandurata...trista... bolnava...suparata...neagra...
Am citit undeva...Lorelei ii scria iubitului ei..."Marea Neagra are ochi albastri si..."si nu mai stiu mai departe...cum am putut sa uit...? alta data stiam ...dar Marea Neagra chiar avea ochi albastri atunci...asa era marea...frumoasa...curata ...melancolica...si cu ochi minunati...cu ochi albastri... visatori... indragostiti... fericita... Lorelei avea dreptate...
Dar Lorelei nici macar nu exista...Era Luli cea care ii trimitea sotului ei acele scrisori...ea le scria...dar le trimitea prietena ei...oare cum se numea...era o incercare...era un test...Si pe Teodoreanu l-am citit tot la mare...Si ceva...tot mai tin minte...pentru ca mi s-a potrivit mereu si n-am putut sa uit..."Anii mei tineri...au sunat a cantec"... a cantec...Doamne...cum am putut sa uit...Candva...le stiam...
Mereu imi promit...sa-l recitesc intr-o zi si pe el...si pe toti...Dar cand...cand...? Intr-o zi...
De ce ma gandesc la toate astea acum...de ce bat campii asa...?
Si cine,in afara de mine mai are in miezul verii...mainile inghetate...?
Cand a ajuns cafeaua pe covor...si cand s-a rupt acest creion...in mainile mele...cand...?
De ce nu ai aceeasi putere ca altadata...de ce nu ma poti opri in loc...acolo...cu tine...la mare...dar atunci...tu nu erai cu mine...eram...la mare...
Ajuta-ma sa ajung inapoi...arata-mi din nou drumul...si spune-mi ce vroiai sa-mi amintesc...arata-mi marea...daca o vad din nou ca atunci...voi sti ce vrei sa-mi amintesti...
Am ajuns...
Uite-o pe Florenta...ce cauti acolo...? Daca te vede mama ta...
Soarele straluceste orbitor...cum imi place mie...cu greu,printre razele lui vad... Bar International...Olimp
Inceputul... inceputul fara inceput si fara sfarsit...
Mi-au trebuit atatia ani...aproape un sfert de veac...De cate ori nu am incercat sa-mi amintesc numele ei...al balerinei...Atatia ani mi-a fost imposibil sa-mi amintesc...iar azi...ma aud rostindu-l cu voce tare...ma aud strigand numele ei...:Tatiana...! Tatiana...! un sfert de veac...
Tatiana...eu...marea...Marea Neagra cu ochii ei albastri...
Eva ma tine de mana...locuim in acelasi hotel...ne-am imprietenit...si odata cu ea m-am imprietenit si cu ceilalti artisti...Cat de mult au muncit pentru acest spectacol...iar eu nu i-am inteles mereu...M-am certat cu acel om...era mereu nervos...si eu nu intelegeam...era de fapt...mereu obosit...am gresit...a gresit...si-a cerut iertare...i-am multumit si i-am spus ca l-am inteles...atunci cand i-am vazut spectacolul...si cand am inteles ca totul era atat de perfect...datorita lui...
Tipa la ei intr-una...nu era multumit...arunca scrumierele dupa ei...A tipat si la mine...si eu...nu aveam nici o treaba cu ei...eu eram la mare...Dar avea o flacara in el...mult mai puternica si mai adevarata atunci cand ii indruma pe ei...decat atunci cand dansa el...ca dansator...e slabut...i-am spus ca parca isi trage picioarele din smoala...Dar cand ii invata pe ceilalti...devine altul...
Tatiana danseaza...
De obicei...Tatiana e obosita...uneori rautacioasa...si nu e chiar draguta cu mine...viata de noapte o oboseste...dar cand danseaza...Tatiana se transforma intr-o zana...in Zana Zanelor...Nimeni nu danseaza ca ea...pluteste...se unduieste...se arcuieste...Are picioare de portelan si parul de aur...Tatiana...parca esti floarea soarelui...in bataia vantului...
Tatiana ma poarta pe aripi de vis cu dansul ei...parca am ametit...si nu e numai ceea ce simt de obicei...cand cineva danseaza atat de frumos...mai e ceva...imi vine sa zbor...imi vine sa-i strig Tatianei...Nu asa!...Nuuuu!!!...muzica asta...cere altceva...muzica asta STRIGA la tine...si la noi...ALTFEL vrea sa fie dansata...trebuie ALTCEVA...muzica asta...TE ARDE...Ridica-te si danseaza cu adevarat...!!! Trebuie sa zbori...! Trebuie sa o simti si sa o visezi...te-ai imbracat in leopard si nu...nu poti sa dansezi ca o floare...esti minunata...dar aici trebuie cu totul altceva...trebuie sa fii rea !
Si deodata inteleg...Muzica...muzica asta e cea care ma face sa simt asa...se avanta in cercuri in jurul meu si ma fura...Acum eu sunt floarea soarelui dar vantul m-a smuls din mijlocul campiei...mi-a dat aripile lui si ma poarta intr-un zbor nebunesc pe deasupra nisipului...peste valurile marii...dansez cu marea...dansez cu valurile marii si port aripile vantului...un minut...doua ...trei...o vesnicie...
Ce-a fost asta...?
Cine poate sa cante asa...si cine a reusit sa scrie asa ceva...cine a adus lumii...muzica ASTA...???
Billie Jean is not my lover...she...just a girl...si eu...just a girl...si Agnetha spunea asa...intr-un cantec...i am just a girl...
Anna...Anna...de ce nu mai canti ca altadata...?
Si Tatiana dispare...cu tot cu cusca ei in care danseaza...cu tot cu costumul ei de leopard...Totul dispare...si cateva minute...eu n-am mai vazut nimic...Muzica ta ma furase...si habar nu aveam ca e pentru totdeauna...si habar nu aveam...cine esti...cum arati...ce nume porti...erai doar o voce in casetofonul Tatianei...
Si ca sa fiu sincera...nu stiam nici daca cel care canta e barbat...femeie...formatie...nu avea nici o importanta...
Asa imi imaginasem eu momentul in care MUZICA ar atinge PERFECTIUNEA...LIMITA MAXIMA...asa mi-am imaginat intotdeauna MUZICA PERFECTA...ca Billie Jean...
Michael...nu a existat un cantec pe care sa nu ti-l iubesc...nu ai facut nici un pas pe care sa nu ti-l divinizez...dar Billie Jean...e scris cu litere de foc...in sufletul meu...si in amintirile mele despre tine...
Eva...Eva draga mea...ce departe esti astazi...si de cand nu ti-am mai spus nimic...dar tu ma intelegi...eu si messenger...bla bla bla...
In casa Evei...am aflat...dupa aproape un an...numele tau...si te-am si vazut...pentru prima oara...
Atunci la mare...nu am intrebat pe nimeni...Ei ma laudau...de unde are copila asta atata muzica in cap...de unde stie compozitorii...interpretii...si cum de ii intelege...cand i-a ascultat pe toti...? Fetito...! Tu mai faci si altceva vreodata...sau asculti muzica si in somn ? Cum sa le spun ca tocmai eu...habar nu aveam cine esti tu...am tacut...si am crezut ca voi uita...era atat de caraghios sa te indragostesti de o voce...de niste acorduri muzicale...de un cantec... Numai mie mi se putea intampla...cine m-ar fi putut intelege...Nu ma intelegeam nici eu...asa cum nu ma inteleg nici azi...
Eva imi pune o caseta...spune ca voi avea parte de muzica asa cum imi place mie..."muzica pe paine"...si daca ea nu stie ce-mi place mie sa ascult...nu mai stie nimeni...cei mai buni dintre cei mai buni...muzica adevarata...
nu am cunoscut pe nimeni care sa iubeasca aceeasi muzica pe care o iubesc eu...pana am cunoscut-o pe Eva...
Caseta...video...nici macar nu eram atenta in acel moment...Cine stie unde imi zbura gandul...dar dintr-o data...Billie Jean...is not my lover...she's just a girl...
TU ESTI ?...TU ESTI ?...
Acea voce...a capatat un chip...si un nume...si...pasii tai...
Doar zambetul mai urma sa ti-l vad...dar mai tarziu...altadata...pe alta caseta...Eu te vedeam atunci pentru prima oara...iar tu cand povestesti despre Billie Jean...nu zambesti...
Cine esti tu...si de unde imi trimiti atatia fluturi...? Mii de spoturi luminoase...si mii de fluturi...De unde aduci cu tine lumina asta...?
Cine esti...si de unde ai mai venit si tu...sa-mi dai mie lumea peste cap...si cum poti sa canti in felul asta...? Si cum sa fac...sa pastrez mereu muzica asta...?
Habar nu aveam ca muzica ta...nici nu avea de gand sa plece vreodata...Muzica ta...nu a mai plecat din viata mea niciodata...Vocea ta...s-a lipit de sufletul meu...nimic nu a putut sa o goneasca de acolo...si nici macar nu am incercat...pentru ca nu am vrut...pentru ca asa mi-a placut mie...sa nu ma mai despart vreodata de acea muzica...si nici de vocea ta...
Am obosit...mi-e greu sa mai privesc spre acele vremuri...sunt atat de departe...
Vreau sa ma intorc...Tu nu te-ai ascuns niciodata...nu ai fugit cand ti-a fost greu...Eu ce caut aici...? Nu trebuie sa ma mai plimbi printre amintiri...nu ma mai ajuta cu nimic marea...ce se intampla azi...e altfel decat pana acum..."Marea Neagra are ochi albastri si sufletul meu e privirea acelei imensitati"...Uite ca mi-am amintit...cred...asa continua Lorelei scrisoarea...De parca ar mai conta...Si de parca mi-ar mai pasa...
Tatiana...Lorelei...Eva...Marea...Nimic nu ma mai ajuta...nimic...nimic ...nimic...La ce sa ma mai gandesc...?! Cu ce sa acopar vocea asta care striga la mine...?!...Era ultimul lucru la care m-as fi gandit vreodata...
TU...Dincolo...Pentru Totdeauna...Eternitatea...
De ce nu mai pot sa visez ca altadata...?
Pentru ca acum e altfel...Pentru ca acum nici nu mai imi pasa de visele mele...si le urasc...pentru ca mi-e teama ca le voi pierde...vor fugi iarasi...Si-o sa-mi fie dor de ele...
Ba nu...!!! Cum sa nu-mi pese...?! Acum imi pasa mai mult decat oricand...Prinde-mi-le Michael...!!! nu le lasa sa zboare iar...mereu mi le-ai adus inapoi...
Si mi-ai schimbat viata...de tot...
Mi-ai facut lumea mai frumoasa...M-ai facut pe mine mai frumoasa...Mi-ai imbracat sufletul in petale de trandafiri...mi-ai prins stelele in par...soarele in priviri...si mi-ai adus luna la picioare...
M-ai luat de mana...si mi-ai aratat cum se deschid toate acele porti fermecate...Portile muzicii adevarate...
M-ai invitat la dans...mereu...Mai stii...Oricat de suparata as fi fost...daca tu imi cantai...totul se transforma in taram de basm...si in ring de dans...mereu a fost la fel...si mereu am uitat de toate...Si de cate ori am reusit in viata...spre tine am zambit...cu recunostinta...si de cate ori mi-a fost greu...cu ultimele mele puteri...m-am tarat mereu spre muzica ta...de acolo a venit mereu puterea mea...logica mea...increderea mea...curajul...speranta si toate...din muzica ta...din pasii tai...din zambetul tau...
De acolo pleaca in fiecare zi drumul meu...
Cineva mi-a dat puterea sa visez...nu stiu cine a fost...dar ii sunt recunoscatoare...iar tu mi-ai dat muzica...si totul a devenit atat de simplu...Cu visele mele si cu muzica ta...Si nu am voie sa pierd nimic din tot ce am adunat...dincolo de portile viselor mele...te voi cauta si te voi gasi intotdeauna...Voi merge pe urmele pasilor tai...si te voi gasi in gandurile mele...Asa a fost mereu...si nu mai conteaza ca nu am inteles niciodata de ce...Toata aceasta lumina...nu am dreptul sa ma mai intreb de unde a venit...o sa fiu recunoscatoare si atat...
Mai arata-mi o data zambetul tau...Stii...cineva mi-a spus odata ca ai un zambet pentru care merita sa mori...dar eu i-am raspuns ca ai un zambet pentru care merita sa traiesti...
Si altcineva...mi-a spus ca as fi putut sa fiu printesa ta...dar nu e adevarat...eu niciodata nu am gandit asa...ei vor zambi neincrezatori...dar eu...stiu ce stiu...Eu stiu intotdeauna unde e limita mea...unde trebuie sa ma opresc...chiar si atunci cand visez...altfel lucrurile nu ar mai fi fost atat de simple si atat de frumoase...ar fi devenit o povara...ar fi fost trist...Si cu tine in lumea mea...viata mea nu a fost niciodata trista...
I-am inteles si ii inteleg si ii iubesc pe toti cei care te iubesc...Dar n-am putut niciodata sa-i inteleg...de ce plangeau...Pana azi...pe mine nu m-ai facut niciodata sa plang...Eu...am ras mereu...Te-am vazut...am fost atat de aproape de tine...am fost atat de norocoasa ...dar acolo...la picioarele scenei...eu n-am simtit niciodata lacrimi pe obraz...am fost doar fericita...si mai fericita...cea mai fericita...am cantat si am dansat cu tine...si am ras...iar uneori...doar te-am privit inmarmurita...Niciodata nu am inteles acele lacrimi ale celorlalti...la concerte...atata vreme cat tu erai acolo...cantai si dansai pentru noi...cu noi...eu nu aveam de ce sa plang...ce mi-as fi putut dori mai mult...?
Muzica ta ...dansul tau...mie nu mi-au adus niciodata decat fericirea si dorinta de a opri timpul in loc...niciodata lacrimi...
Lacrimile...au venit mai tarziu...odata cu lacrimile tale...odata cu tristetea ta...odata cu incercarile tale...si odata cu ziua de azi...
Mi-as fi dorit insa...sa pot fi pentru tine...ceea ce ai fost tu pentru mine in toti acesti ani...din ziua cand mi-ai povestit pentru prima oara despre Billie Jean...Cel mai bun si cel mai drag prieten...Promit sa raman...cel mai bun si cel mai adevarat prieten al tau...si nimeni nu te va apara ca mine...la fel ca si pana acum...in toti acei ani grei...nimeni nu a putut sa treaca de mine si sa atinga vreodata imaginea ta din sufletul meu... Si nimeni nu va putea vreodata... NIMENI... NICIODATA... PROMIT...!
Nu te mai gandi la asta...Nu privi inapoi...E prea trist...si a ramas in urma...Si nici nu mai conteaza...Adevarul a invins...Tu ai invins! Si toate sunt la locul lor...ca intotdeauna...
Tu...Tu...Nimeni nu e ca tine...Nimeni nu va fi vreodata...Ai fost mereu si vei ramane intotdeauna...Micul Print pe care Dumnezeu ni L-a trimis...incarcat cu daruri...cu cele mai minunate daruri din Univers.
Mai spune-mi doar ...in toti acesti ani...de ce te-am vazut numai cand am visat cu ochii deschisi...de ce nu te-am vazut niciodata in somn...de ce nu te-am visat niciodata...?
Ce prostii spun...asta ar mai fi lipsit...si probabil ca din acel somn...nici nu m-as mai fi trezit vreodata...
Acum...pot sa ma intorc...acasa...
Nu am voie sa ma ascund aici...nu asa am invatat de la tine...si n-am sa te dezamagesc...
Si pe urma...niciodata nu vei putea sa fii mai aproape de mine...decat ai fost in ultimul sfert de veac...mereu departe...dar atat de aproape...Mereu acolo...dar mereu aici...in ochii mei...in gandurile mele...in sufletul meu...in pasii mei urmand mereu muzica ta.
In acea zi...la mare...cand nici nu stiam cine esti...cum arati...cum zambesti...ai aparut de nu stiu unde...tu si lumina aceea...si ai ramas pentru totdeauna...sufletul sufletului meu...
Un singur lucru s-a schimbat...de azi inainte...te voi tine mereu de mana...nu doar ca pana acum...nu doar aici...oriunde as fi...in oricare loc voi merge...in basmele mele...in visele mele...in viata mea...pe urmele pasilor tai...in acele acorduri fermecate...De azi inainte...orice s-ar intampla...sa nu-mi mai dai drumul la mana...Niciodata.
Fara sfarsit...
Autor: FLORENŢA
Au trecut atatia ani...
Cine ar fi crezut vreodata...? Cine ar crede...? daca ar sti... Nici macar mie nu imi vine sa cred...Oare ce-a vrut sa insemne asta...?
Imi place sa invat cate ceva din fiecare lucru care mi se intampla ...si atunci cand nu invat...imi place macar sa inteleg...sa stiu de ce s-a intamplat asa...imi doresc sa stiu unde am gresit...sau nu...eu sau ceilalti...sa incerc pe cat posibil sa nu repet...Nu reusesc intotdeauna...dar macar stiu...inteleg...si merg mai departe...
Asta insa...nu am reusit sa inteleg niciodata...Si,Doamne...nu-i asa ca eu sunt totusi un om normal? Nu-i asa...ca sunt totusi un om cu capul pe umeri...? Fac atatea lucruri...Daca as fi nebuna...n-as putea sa le fac pe toate...Nu-i asa...?
Asa este...sunt...pentru ca nimeni nu stie...dar daca ar sti...
Nu-mi pasa ce ar crede ei daca ar sti...Dar imi pasa de mine...Nu vreau sa cred ca sunt altfel decat ceilalti...Stiu ca nu sunt...si atunci de ce...?
Unde e logica mea...unde e gandirea mea...unde e ...pana unde sunt eu...si de unde incepe ea...?
Toate sunt la locul lor...ca intotdeauna...
DA...dar mai exista un loc...nestiut de nimeni...si de acolo imi iau eu totul...si puterea si logica si incapatanarea...merg tot inainte...si mereu drumul meu incepe de acolo...ma impiedic...alunec...gresesc...ratacesc uneori drumul...ma intorc acolo...si toate mi se limpezesc...si drumul mi se asterne iar inainte...drept...usor...lin...
Cum reusesti sa faci asta pentru mine...? Si cum as putea vreodata sa-ti multumesc...?
Ce s-a schimbat de ieri...? Ce s-a intamplat...?
Ce spun toate aceste imagini...si cum de ai venit tu singur...intotdeauna vii...dar cand te chem...Astazi nu te-am chemat...astazi...as fi preferat sa nu vii...nu asa...nu inca...
Ce s-a schimbat...?
Am adormit in acelasi loc...in aceeasi lume...iar cand m-am trezit...totul se schimbase...si nu inteleg nimic...
Ce e cu mine...ce e cu tine...ce vrei sa-mi spui...tu nu vezi ca pe toata Planeta asta...sunt ultimul om care nu intelege...? Sunt ultimul om care inca nu stie...Nu...
Aveam nevoie de o pauza...nu stii ca asa vin pauzele mele...? In cele mai nepotrivite momente...Am adormit devreme...mult prea devreme...si m-am trezit tarziu...mult prea tarziu...Si m-am trezit...in Iadul asta...Dar mai sper...ca poate inca nu m-am trezit...Si totusi sunt sigura ca nu dorm...pentru ca atunci cand dorm...eu nu te visez niciodata...
Cine a hotarat in locul meu...cand sa adorm si cand sa ma trezesc?
Unde ma trimiti...? Ce trebuie sa mai vad de data asta...? Ce-am mai facut...? Ce usi trebuie sa mai deschid...si ce ma asteapta dincolo de ele...?
Voi merge...dar...tine-ma de mana...mai strans...poate ma trezesc...poate e totusi...doar un vis urat...
Hei...! M-ai adus la mare...! Cum ai stiut...? Ce dor imi era de ea...nu am mai vrut sa o vad...ultima oara era atat de ingandurata...trista... bolnava...suparata...neagra...
Am citit undeva...Lorelei ii scria iubitului ei..."Marea Neagra are ochi albastri si..."si nu mai stiu mai departe...cum am putut sa uit...? alta data stiam ...dar Marea Neagra chiar avea ochi albastri atunci...asa era marea...frumoasa...curata ...melancolica...si cu ochi minunati...cu ochi albastri... visatori... indragostiti... fericita... Lorelei avea dreptate...
Dar Lorelei nici macar nu exista...Era Luli cea care ii trimitea sotului ei acele scrisori...ea le scria...dar le trimitea prietena ei...oare cum se numea...era o incercare...era un test...Si pe Teodoreanu l-am citit tot la mare...Si ceva...tot mai tin minte...pentru ca mi s-a potrivit mereu si n-am putut sa uit..."Anii mei tineri...au sunat a cantec"... a cantec...Doamne...cum am putut sa uit...Candva...le stiam...
Mereu imi promit...sa-l recitesc intr-o zi si pe el...si pe toti...Dar cand...cand...? Intr-o zi...
De ce ma gandesc la toate astea acum...de ce bat campii asa...?
Si cine,in afara de mine mai are in miezul verii...mainile inghetate...?
Cand a ajuns cafeaua pe covor...si cand s-a rupt acest creion...in mainile mele...cand...?
De ce nu ai aceeasi putere ca altadata...de ce nu ma poti opri in loc...acolo...cu tine...la mare...dar atunci...tu nu erai cu mine...eram...la mare...
Ajuta-ma sa ajung inapoi...arata-mi din nou drumul...si spune-mi ce vroiai sa-mi amintesc...arata-mi marea...daca o vad din nou ca atunci...voi sti ce vrei sa-mi amintesti...
Am ajuns...
Uite-o pe Florenta...ce cauti acolo...? Daca te vede mama ta...
Soarele straluceste orbitor...cum imi place mie...cu greu,printre razele lui vad... Bar International...Olimp
Inceputul... inceputul fara inceput si fara sfarsit...
Mi-au trebuit atatia ani...aproape un sfert de veac...De cate ori nu am incercat sa-mi amintesc numele ei...al balerinei...Atatia ani mi-a fost imposibil sa-mi amintesc...iar azi...ma aud rostindu-l cu voce tare...ma aud strigand numele ei...:Tatiana...! Tatiana...! un sfert de veac...
Tatiana...eu...marea...Marea Neagra cu ochii ei albastri...
Eva ma tine de mana...locuim in acelasi hotel...ne-am imprietenit...si odata cu ea m-am imprietenit si cu ceilalti artisti...Cat de mult au muncit pentru acest spectacol...iar eu nu i-am inteles mereu...M-am certat cu acel om...era mereu nervos...si eu nu intelegeam...era de fapt...mereu obosit...am gresit...a gresit...si-a cerut iertare...i-am multumit si i-am spus ca l-am inteles...atunci cand i-am vazut spectacolul...si cand am inteles ca totul era atat de perfect...datorita lui...
Tipa la ei intr-una...nu era multumit...arunca scrumierele dupa ei...A tipat si la mine...si eu...nu aveam nici o treaba cu ei...eu eram la mare...Dar avea o flacara in el...mult mai puternica si mai adevarata atunci cand ii indruma pe ei...decat atunci cand dansa el...ca dansator...e slabut...i-am spus ca parca isi trage picioarele din smoala...Dar cand ii invata pe ceilalti...devine altul...
Tatiana danseaza...
De obicei...Tatiana e obosita...uneori rautacioasa...si nu e chiar draguta cu mine...viata de noapte o oboseste...dar cand danseaza...Tatiana se transforma intr-o zana...in Zana Zanelor...Nimeni nu danseaza ca ea...pluteste...se unduieste...se arcuieste...Are picioare de portelan si parul de aur...Tatiana...parca esti floarea soarelui...in bataia vantului...
Tatiana ma poarta pe aripi de vis cu dansul ei...parca am ametit...si nu e numai ceea ce simt de obicei...cand cineva danseaza atat de frumos...mai e ceva...imi vine sa zbor...imi vine sa-i strig Tatianei...Nu asa!...Nuuuu!!!...muzica asta...cere altceva...muzica asta STRIGA la tine...si la noi...ALTFEL vrea sa fie dansata...trebuie ALTCEVA...muzica asta...TE ARDE...Ridica-te si danseaza cu adevarat...!!! Trebuie sa zbori...! Trebuie sa o simti si sa o visezi...te-ai imbracat in leopard si nu...nu poti sa dansezi ca o floare...esti minunata...dar aici trebuie cu totul altceva...trebuie sa fii rea !
Si deodata inteleg...Muzica...muzica asta e cea care ma face sa simt asa...se avanta in cercuri in jurul meu si ma fura...Acum eu sunt floarea soarelui dar vantul m-a smuls din mijlocul campiei...mi-a dat aripile lui si ma poarta intr-un zbor nebunesc pe deasupra nisipului...peste valurile marii...dansez cu marea...dansez cu valurile marii si port aripile vantului...un minut...doua ...trei...o vesnicie...
Ce-a fost asta...?
Cine poate sa cante asa...si cine a reusit sa scrie asa ceva...cine a adus lumii...muzica ASTA...???
Billie Jean is not my lover...she...just a girl...si eu...just a girl...si Agnetha spunea asa...intr-un cantec...i am just a girl...
Anna...Anna...de ce nu mai canti ca altadata...?
Si Tatiana dispare...cu tot cu cusca ei in care danseaza...cu tot cu costumul ei de leopard...Totul dispare...si cateva minute...eu n-am mai vazut nimic...Muzica ta ma furase...si habar nu aveam ca e pentru totdeauna...si habar nu aveam...cine esti...cum arati...ce nume porti...erai doar o voce in casetofonul Tatianei...
Si ca sa fiu sincera...nu stiam nici daca cel care canta e barbat...femeie...formatie...nu avea nici o importanta...
Asa imi imaginasem eu momentul in care MUZICA ar atinge PERFECTIUNEA...LIMITA MAXIMA...asa mi-am imaginat intotdeauna MUZICA PERFECTA...ca Billie Jean...
Michael...nu a existat un cantec pe care sa nu ti-l iubesc...nu ai facut nici un pas pe care sa nu ti-l divinizez...dar Billie Jean...e scris cu litere de foc...in sufletul meu...si in amintirile mele despre tine...
Eva...Eva draga mea...ce departe esti astazi...si de cand nu ti-am mai spus nimic...dar tu ma intelegi...eu si messenger...bla bla bla...
In casa Evei...am aflat...dupa aproape un an...numele tau...si te-am si vazut...pentru prima oara...
Atunci la mare...nu am intrebat pe nimeni...Ei ma laudau...de unde are copila asta atata muzica in cap...de unde stie compozitorii...interpretii...si cum de ii intelege...cand i-a ascultat pe toti...? Fetito...! Tu mai faci si altceva vreodata...sau asculti muzica si in somn ? Cum sa le spun ca tocmai eu...habar nu aveam cine esti tu...am tacut...si am crezut ca voi uita...era atat de caraghios sa te indragostesti de o voce...de niste acorduri muzicale...de un cantec... Numai mie mi se putea intampla...cine m-ar fi putut intelege...Nu ma intelegeam nici eu...asa cum nu ma inteleg nici azi...
Eva imi pune o caseta...spune ca voi avea parte de muzica asa cum imi place mie..."muzica pe paine"...si daca ea nu stie ce-mi place mie sa ascult...nu mai stie nimeni...cei mai buni dintre cei mai buni...muzica adevarata...
nu am cunoscut pe nimeni care sa iubeasca aceeasi muzica pe care o iubesc eu...pana am cunoscut-o pe Eva...
Caseta...video...nici macar nu eram atenta in acel moment...Cine stie unde imi zbura gandul...dar dintr-o data...Billie Jean...is not my lover...she's just a girl...
TU ESTI ?...TU ESTI ?...
Acea voce...a capatat un chip...si un nume...si...pasii tai...
Doar zambetul mai urma sa ti-l vad...dar mai tarziu...altadata...pe alta caseta...Eu te vedeam atunci pentru prima oara...iar tu cand povestesti despre Billie Jean...nu zambesti...
Cine esti tu...si de unde imi trimiti atatia fluturi...? Mii de spoturi luminoase...si mii de fluturi...De unde aduci cu tine lumina asta...?
Cine esti...si de unde ai mai venit si tu...sa-mi dai mie lumea peste cap...si cum poti sa canti in felul asta...? Si cum sa fac...sa pastrez mereu muzica asta...?
Habar nu aveam ca muzica ta...nici nu avea de gand sa plece vreodata...Muzica ta...nu a mai plecat din viata mea niciodata...Vocea ta...s-a lipit de sufletul meu...nimic nu a putut sa o goneasca de acolo...si nici macar nu am incercat...pentru ca nu am vrut...pentru ca asa mi-a placut mie...sa nu ma mai despart vreodata de acea muzica...si nici de vocea ta...
Am obosit...mi-e greu sa mai privesc spre acele vremuri...sunt atat de departe...
Vreau sa ma intorc...Tu nu te-ai ascuns niciodata...nu ai fugit cand ti-a fost greu...Eu ce caut aici...? Nu trebuie sa ma mai plimbi printre amintiri...nu ma mai ajuta cu nimic marea...ce se intampla azi...e altfel decat pana acum..."Marea Neagra are ochi albastri si sufletul meu e privirea acelei imensitati"...Uite ca mi-am amintit...cred...asa continua Lorelei scrisoarea...De parca ar mai conta...Si de parca mi-ar mai pasa...
Tatiana...Lorelei...Eva...Marea...Nimic nu ma mai ajuta...nimic...nimic ...nimic...La ce sa ma mai gandesc...?! Cu ce sa acopar vocea asta care striga la mine...?!...Era ultimul lucru la care m-as fi gandit vreodata...
TU...Dincolo...Pentru Totdeauna...Eternitatea...
De ce nu mai pot sa visez ca altadata...?
Pentru ca acum e altfel...Pentru ca acum nici nu mai imi pasa de visele mele...si le urasc...pentru ca mi-e teama ca le voi pierde...vor fugi iarasi...Si-o sa-mi fie dor de ele...
Ba nu...!!! Cum sa nu-mi pese...?! Acum imi pasa mai mult decat oricand...Prinde-mi-le Michael...!!! nu le lasa sa zboare iar...mereu mi le-ai adus inapoi...
Si mi-ai schimbat viata...de tot...
Mi-ai facut lumea mai frumoasa...M-ai facut pe mine mai frumoasa...Mi-ai imbracat sufletul in petale de trandafiri...mi-ai prins stelele in par...soarele in priviri...si mi-ai adus luna la picioare...
M-ai luat de mana...si mi-ai aratat cum se deschid toate acele porti fermecate...Portile muzicii adevarate...
M-ai invitat la dans...mereu...Mai stii...Oricat de suparata as fi fost...daca tu imi cantai...totul se transforma in taram de basm...si in ring de dans...mereu a fost la fel...si mereu am uitat de toate...Si de cate ori am reusit in viata...spre tine am zambit...cu recunostinta...si de cate ori mi-a fost greu...cu ultimele mele puteri...m-am tarat mereu spre muzica ta...de acolo a venit mereu puterea mea...logica mea...increderea mea...curajul...speranta si toate...din muzica ta...din pasii tai...din zambetul tau...
De acolo pleaca in fiecare zi drumul meu...
Cineva mi-a dat puterea sa visez...nu stiu cine a fost...dar ii sunt recunoscatoare...iar tu mi-ai dat muzica...si totul a devenit atat de simplu...Cu visele mele si cu muzica ta...Si nu am voie sa pierd nimic din tot ce am adunat...dincolo de portile viselor mele...te voi cauta si te voi gasi intotdeauna...Voi merge pe urmele pasilor tai...si te voi gasi in gandurile mele...Asa a fost mereu...si nu mai conteaza ca nu am inteles niciodata de ce...Toata aceasta lumina...nu am dreptul sa ma mai intreb de unde a venit...o sa fiu recunoscatoare si atat...
Mai arata-mi o data zambetul tau...Stii...cineva mi-a spus odata ca ai un zambet pentru care merita sa mori...dar eu i-am raspuns ca ai un zambet pentru care merita sa traiesti...
Si altcineva...mi-a spus ca as fi putut sa fiu printesa ta...dar nu e adevarat...eu niciodata nu am gandit asa...ei vor zambi neincrezatori...dar eu...stiu ce stiu...Eu stiu intotdeauna unde e limita mea...unde trebuie sa ma opresc...chiar si atunci cand visez...altfel lucrurile nu ar mai fi fost atat de simple si atat de frumoase...ar fi devenit o povara...ar fi fost trist...Si cu tine in lumea mea...viata mea nu a fost niciodata trista...
I-am inteles si ii inteleg si ii iubesc pe toti cei care te iubesc...Dar n-am putut niciodata sa-i inteleg...de ce plangeau...Pana azi...pe mine nu m-ai facut niciodata sa plang...Eu...am ras mereu...Te-am vazut...am fost atat de aproape de tine...am fost atat de norocoasa ...dar acolo...la picioarele scenei...eu n-am simtit niciodata lacrimi pe obraz...am fost doar fericita...si mai fericita...cea mai fericita...am cantat si am dansat cu tine...si am ras...iar uneori...doar te-am privit inmarmurita...Niciodata nu am inteles acele lacrimi ale celorlalti...la concerte...atata vreme cat tu erai acolo...cantai si dansai pentru noi...cu noi...eu nu aveam de ce sa plang...ce mi-as fi putut dori mai mult...?
Muzica ta ...dansul tau...mie nu mi-au adus niciodata decat fericirea si dorinta de a opri timpul in loc...niciodata lacrimi...
Lacrimile...au venit mai tarziu...odata cu lacrimile tale...odata cu tristetea ta...odata cu incercarile tale...si odata cu ziua de azi...
Mi-as fi dorit insa...sa pot fi pentru tine...ceea ce ai fost tu pentru mine in toti acesti ani...din ziua cand mi-ai povestit pentru prima oara despre Billie Jean...Cel mai bun si cel mai drag prieten...Promit sa raman...cel mai bun si cel mai adevarat prieten al tau...si nimeni nu te va apara ca mine...la fel ca si pana acum...in toti acei ani grei...nimeni nu a putut sa treaca de mine si sa atinga vreodata imaginea ta din sufletul meu... Si nimeni nu va putea vreodata... NIMENI... NICIODATA... PROMIT...!
Nu te mai gandi la asta...Nu privi inapoi...E prea trist...si a ramas in urma...Si nici nu mai conteaza...Adevarul a invins...Tu ai invins! Si toate sunt la locul lor...ca intotdeauna...
Tu...Tu...Nimeni nu e ca tine...Nimeni nu va fi vreodata...Ai fost mereu si vei ramane intotdeauna...Micul Print pe care Dumnezeu ni L-a trimis...incarcat cu daruri...cu cele mai minunate daruri din Univers.
Mai spune-mi doar ...in toti acesti ani...de ce te-am vazut numai cand am visat cu ochii deschisi...de ce nu te-am vazut niciodata in somn...de ce nu te-am visat niciodata...?
Ce prostii spun...asta ar mai fi lipsit...si probabil ca din acel somn...nici nu m-as mai fi trezit vreodata...
Acum...pot sa ma intorc...acasa...
Nu am voie sa ma ascund aici...nu asa am invatat de la tine...si n-am sa te dezamagesc...
Si pe urma...niciodata nu vei putea sa fii mai aproape de mine...decat ai fost in ultimul sfert de veac...mereu departe...dar atat de aproape...Mereu acolo...dar mereu aici...in ochii mei...in gandurile mele...in sufletul meu...in pasii mei urmand mereu muzica ta.
In acea zi...la mare...cand nici nu stiam cine esti...cum arati...cum zambesti...ai aparut de nu stiu unde...tu si lumina aceea...si ai ramas pentru totdeauna...sufletul sufletului meu...
Un singur lucru s-a schimbat...de azi inainte...te voi tine mereu de mana...nu doar ca pana acum...nu doar aici...oriunde as fi...in oricare loc voi merge...in basmele mele...in visele mele...in viata mea...pe urmele pasilor tai...in acele acorduri fermecate...De azi inainte...orice s-ar intampla...sa nu-mi mai dai drumul la mana...Niciodata.
Fara sfarsit...
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
MICUL PRINŢ
Autor: FLORENTA
Se presupune ca ar trebui sa fiu menajata...am febra...sunt racita rrrau de tot...nu chiar gripa,dar..."orisicat"...
De ce imi dati un subiect atat de greu...?
Aveam cu totul altceva de spus...
Poveste...
A fost o data ca niciodata...
Un taram indepartat...atat de minunat...atat de adevarat...
Se numea...FAN'sLAND...
Oamenii de aici...nu se deosebeau prea mult de ceilalti muritori...din alte regate...Isi vedeau linistiti de viata lor de zi cu zi...nu le pasa de cine sunt condusi...nu aveau timp si nu-i interesau aceste lucruri...pentru ei nu conta cine se afla la carma tarii...aveau destule probleme la care sa se gandeasca...aveau alte preocupari...iar conducatorii lor...nu se deosebeau prea mult de cei din regatele vecine...la fel de buni...la fel fe rai...la fel de egoisti si mincinosi...pana intr-o zi...
Intr-o zi...Dumnezeu a privit spre ei si s-a gandit ca e vremea sa-i scoata putin din amorteala...era vremea sa le dea si lor un conducator deosebit...un om care ar putea sa le schimbe vietile...A stat Dumnezeu si s-a gandit...ce-ar fi...daca i-as da acestui om puteri nebanuite...ce-ar fi...daca l-as face cu totul si cu totul altfel...decat ceea ce au vazut ei pana acum...ce-ar fi daca...l-as inzestra pe acest copil...cu tot ce a vazut si nu a vazut pana acum omenirea...ce-ar fi...si oare ce vor face ei...vor vedea...vor sti...vor intelege...?
Zis si facut...Si Dumnezeu s-a pus pe treaba...Era intr-una din zilele Lui cele mai bune...si si-a spus...Vreau sa fac ceva ce nu am mai facut niciodata pana acum...vreau sa fie ceva...cineva...cu totul si cu totul deosebit...Si-a chemat aproape toti sfatuitorii si le-a spus...: Impreuna...vom face ceva ce nu s-a mai vazut...dar va trebui sa colindati Universul in lung si in lat...si sa-mi aduceti tot ce va cer...
Vom trimite pe Pamant...un print micut...care intr-o zi va deveni cel mai minunat Rege...si voi trebuie sa plecati in lume si sa imi aduceti...
TU...vei pleca la Soare...si-i vei spune ca trebuie sa-mi trimita din lumina lui...nu oricare...lumina lui din cele mai frumoase zile de vara...lumina lui cea mai calda...razele lui cele mai stralucitoare...din zilele cand Soarele se imbraca in haine de sarbatoare...La ce-ti vor folosi...Doamne...? intreba unul dintre supusi...Le voi pune in ochii lui...
Tu...vei pleca la Luna...si-i vei cere sa-mi trimita...sagalnicia ei...atunci cand se ascunde dupa nori...dar nu de tot...atunci cand se joaca printre stele...amagitoare...visatoare...indragostita...raze argintii...straluciri de vise...si tot ce are Luna mai frumos...sa-mi trimita...La ce-ti vor folosi,Doamne...?...Le voi pune in zambetul lui...
Tu...vei pleca prin Imparatia Cerurilor...si vei cere Sfintilor...lumina bunatatii...lumina adevarului...lumina dreptatii...lumina intelegerii...si a milei fara margini...lumina...Dragostei...La ce-ti vor folosi,Doamne...?Le voi pune...in sufletul lui...
Tu...vei merge in Imparatia Vantului...si-i vei cere sa-mi trimita...adierile lui calde ...din zile insorite...soaptele lui visatoare...din noptile de vara...murmurul lui dragastos din valurile marii...cantecul lui soptit printre crengile copacilor...clinchetul lui suav din clopoteii florilor...La ce-ti vor folosi...Doamne...?...Le voi pune...in glasul lui...
Voi...veti avea cel mai mult de colindat si de cautat...veti merge pe Pamant...si veti cauta si-mi veti aduce...Petale de trandafiri...parfum de tei...glasuri de viori...mantii de margaritare...campii de catifea...murmur de izvoare...leganatul florilor...maretia muntilor...revarsarea cascadelor...trilurile pasarilor...intinderile nesfarsite ale sesurilor...vuietul oceanelor...umbra padurilor...stralucirea zapezii pe crestele muntilor...Zambetul si vocile copiilor
Doamne...!Doamne...! Vrei toate frumusetile Lumii...la ce-ti vor folosi...?
Pe toate le vreau...si pe toate le voi pune...In pasii lui...in mainile lui...in viata lui...si in Muzica lui...Pentru ca in primul si in primul rand...ii voi da acestui copil minunat...MUZICA...Dar o Muzica necunoscuta pana acum muritorilor...o muzica pe care ei inca nu au auzit-o...si pe care nu o vor uita NICIODATA...
Oamenii vor primi un dar minunat...Astazi sunt atat de vesel...si vreau sa le fac acest dar muritorilor din FAN'sLAND ...Timpul ne va arata...ce vor sti ei sa faca cu acest dar...daca vor sti...cum il vor primi...dar mai ales cum il vor pastra...daca il vor pastra...
Au plecat cu totii...nu stai pe ganduri cand Dumnezeu te pune la treaba...si toti erau atat de curiosi si nerabdatori sa vada cum va arata acest print...cand Dumnezeu isi va fi sfarsit Lucrarea...Au plecat...si s-au intors...cu tot ce le ceruse Creatorul...si mai mult decat atat...Soarele si Luna si toti ceilalti...auzind despre ce este vorba...s-au intrecut pe ei si pe langa ce li se ceruse...au mai pus in plus...
Soarele a trimis un pumn de raze necunoscute celorlalti...raze secrete de care numai el stia si pe care le folosea numai in ocazii speciale...pentru oameni speciali... si a trimis vorba ca aceste raze sunt pentru vorba calda a printului...
Luna a mai trimis un pumn de stele...prietenele ei...si l-a rugat pe Dumnezeu sa le puna in ochii printului...
Vantul a spus: Doamne...acest print va avea din partea mea si o rezerva secreta...pentru cand va dori ca glasul lui sa fie ca al meu uneori...ii voi da de la mine...pentru glasul lui...puterea tunetului...din zilele ploilor de vara...vuietul valurilor...cand marea e furioasa...ecoul muntilor si corul padurilor...Uneori...va avea nevoie de ele...
Iar sfintii din Imparatia Cerurilor...au trimis in dar o lumina si mai stralucitoare decat a Soarelui...Lumina Luminilor...pentru ca Dumnezeu sa i-o astearna pe chip...
Cei care s-au intors de pe Pamant au adus si ei in plus...roua florilor...stralucirea curcubeului...iarba de primavara...crengile grele de liliac inflorit...zborul pasarilor...veselia delfinilor...maretia vietii de pe Pamant...cu tot ce avea sa iubeasca el mai mult...
Dumnezeu s-a bucurat vazand cat de constiinciosi au fost cu totii...si a rostit : Ati fost cu totii harnici si sarguinciosi...si in semn de pretuire pentru munca voastra...asa va fi si acest print in lumea lui...asa va munci toata viata lui...cum ati facut si voi in aceste zile...Constiinciozitatea cu care va munci el...este darul meu pentru voi...pentru munca voastra...iar pentru Omenire...
Si rostind aceste cuvinte...Dumnezeu a prins in Palmele Lui Binecuvantate...toate frumusetile si toate darurile pe care supusii sai le stransesera si pe care tot Universul le trimisese ...toate au incaput in Palmele Domnului...si toate s-au revarsat asupra micutului print...si s-au strecurat in ochii lui...in glasul lui...in zambetul lui...in pasii lui...in viata lui...in Muzica lui...
Si Lumea s-a schimbat...de tot...si pentru totdeauna...
Dumnezeu a hotarat asa.
Incet ,incet...
Oamenii au inceput sa auda despre Micul Print...
El crestea sanatos...voinic...dar mai mult decat orice...stia sa cante si sa incante cu glasul lui in care Dumnezeu pusese atatea si atatea minuni...
Anii treceau...muzica lui devenea din ce in ce mai frumoasa...era iubit de toti...doar ca...
Oglinda, oglinjoara...de ce esti rea cu el...? de ce il minti...? el te crede...dar tu nu ii arati adevarul...
Oglinda ,oglinjoara...arata-i chipul lui adevarat...nu mai fi rea...arata-i chipul pe care i l-a dat Dumnezeu...Ce cauti tu in povestea mea...? Oglinda mincinoasa...!
Oglinda ,oglinjoara mea...du-te TU la el...si arata-i chipul lui ...asa cum il vad eu...Arata-i ce minuni i-au trimis...Soarele,Luna,Stelele...Cerurile...Arata-i chipul lui...in ochii mei...
Degeaba...Printul nu vede...nimic nu-l convinge...si sufera atat de mult...
Dar ...din suferinta in suferinta...devine din ce in ce mai frumos...si mai bun...Si tuturor le place chipul pe care hotaraste sa si-l aleaga...Da...era un print fermecat cu puteri nebanuite...Iar puterea cu care era el in stare sa suporte orice suferinta pentru a deveni si mai frumos, si mai frumos...era atat de mare...incat nimic nu l-a oprit din drum...
Muzica lui...devenea din ce in ce mai frumoasa...si mai iubita...Dar mai mult decat atat...Printul incepuse sa danseze ca nimeni altul...Pasii lui...parca zburau...pe Luna...spre Soare...Si zburau prin inimile si prin sufletele fanilor...V-am spus ? Asa se numeau locuitorii din FAN'sLAND...FANI... Iar in FAN'sLAND...au inceput sa se adune oameni din toate colturile lumii...Toti doreau sa se afle in aceeasi tara si in acelasi loc cu Printul Minunat si cu muzica lui...Toti vroiau sa se mute in acest taram minunat...Si Regatul...deveni din ce in ce mai mare si mai infloritor...oamenii nu mai erau nepasatori...isi iubeau la nebunie Printul...Era Darul trimis de Dumnezeu...pentru toti oamenii...dar cel mai mult si mai mult se bucurau cei din Tara Fanilor...
Se auzise de acum in toata lumea despre el...Toti stiau cine este...toti erau cu numele lui pe buze...nici nu s-ar fi putut altfel...
Nu numai ca era un om minunat...frumos si bun...nu numai ca dansa cu Luna si cu stelele...si cu inimile tuturor...Nu numai ca vocea lui...legana toate iubirile lumii si sufletele omenirii...Dar pe langa toate acestea...Printul avea o inima minunata si o mare iubire pentru oameni...
Nimeni...pana atunci...nu facuse ce facea el...era bun cu toti...ii ajuta si ii primea in casa lui pe toti care ii cereau ajutorul dar si pe cei care nu ii cereau nimic, dar despre care afla el singur ca ar avea nevoie de ajutorul lui...
Dar...toate astea...i-au adus iubirea fanilor...dar si ura celor care nu doreau ca lumea sa se schimbe chiar asa...pentru ce am uitat sa va spun...dar bunatatea Printului ii facea si pe ceilalti oameni sa devina mai buni...si peste tot pe unde mergea...Printul ii sfatuia pe toti sa devina mai buni cu cei din jur...cu ei insisi...dar mai ales cu frumusetea si minunatia Pamantului ...
Dusmanii nu puteau sa accepte asa ceva...Prea multi fani...prea multa bunatate...prea mult succes si prea multa iubire pentru un singur om...
S-au adunat,s-au sfatuit si au pus la cale un plan pe cat de perfect...pe atat de marsav...Au inventat cele mai urate lucruri posibile care s-ar fi putut spune despre un om ...nimic nu li s-a parut prea mult...Au raspandit in toate colturile lumii...cele mai monstruoase minciuni...cele mai urate ganduri posibile...Si cat rau au adus in lume...Si cat de mult au furat omenirii...
Printul...a fost ranit...umilit...chinuit...si in acele momente...lumea a inceput sa se imparta si sa se aleaga...si fanii...s-au impartit si ei...
Unii dintre ei...nu au stiut ce sa creada...daca era adevarat sau nu...dar cel mai important li s-a parut sa nu mai stie nimeni...nu au mai recunoscut ca il iubisera vreodata...Minciunile spuse erau atat de monstruoase...incat nu vroiau sa se stie ca ei il iubisera pe acest om ...Acestia erau fanii cei FALSI...la fel ca si prietenii...unii sunt adevarati...altii sunt falsi...s-au retras in liniste...
Altii...chiar au crezut acele minciuni...pentru ca ei...nu-l iubisera niciodata cu adevarat pe print...si nu ajunsesera sa-i cunoasca sufletul lui minunat...ii iubeau doar muzica si fericirea pe care le-o aducea el atunci cand canta si dansa...Nici ei nu stiusera pana in acel moment...ca iubirea lor nu fusese reala ...au descoperit atunci...oricum nu le-a mai pasat...si i-au intors spatele...Aceia erau fanii INCHIPUITI...le placuse ideea de a fi fan...era cool si era in trend...dar nu mai era de actualitate...La fel ca unii prieteni...
Ani de zile...Printul s-a luptat cu balaurii cu o mie de capete...a reusit sa ii invinga...a reusit sa arate lumii intregi adevarul...dar ...pentru el...viata nu a mai avut acelasi farmec de pana atunci...Nu l-au invins dusmanii...si nimeni pe lumea asta...Singurul care l-a invins...a fost sufletul lui...singura care l-a invins...a fost inima lui...sufletul lui minunat si inima lui iubitoare...nu au mai privit niciodata lumea la fel...
Din Ceruri...Dumnezeu si supusii sai...priveau inmarmuriti...nu le venea sa creada ochilor...Muritorii...Fanii...Oamenii...n-au inteles nimic...si nici macar nu au invatat ceva din tot ce se intamplase...
S-au uitat unii la altii...au mai aruncat o privire spre Pamant...la toate darurile care venisera spre pamanteni...intr-un singur om...intr-o singura inima...intr-un singur suflet minunat...Toti aveau cate o lacrima in coltul ochilor...Dumnezeu Privea ...si nu-i venea sa creada...S-au privit in ochi...si-au intins bratele unii spre ceilalti...si din toate minunile pe care le trimisesera candva pe Pamant...au impletit un covor de flori...cu fire de margaritare...cu petale de trandafiri...cu Soare si cu Stele si cu Imparatia Cerurilor...cu cantecul trist al marii...cu glasuri de viori...cu parfum de tei...Toate frumusetile Lumii le-a pus Dumnezeu in acel covor...Si impreuna cu cel mai minunat curcubeu care a existat vreodata...l-a intins la picioarele Printului...i-a facut un semn sa se aseze pe acest covor minunat...Printul l-a ascultat...a facut ce i s-a spus...ca intotdeauna ...s-a asezat pe covorul Domnului...Iar Dumnezeu impreuna cu toti Sfintii...I-au intins bratele si l-au luat ACASA...in glas de viori...in lumina Cerurilor...in culorile curcubeului...
.........
In urma lui...s-a mai format o categorie de oameni...fanii DE OCAZIE...acum...ca si unii prieteni...si-au amintit si au descoperit...ce pierdusera...si au mai descoperit ca se pot baga in seama...ca pot sa bata campii si sa explice altora...vrute si nevrute...Unii nici nu prea il bagasera in seama pana atunci...altii il vorbisera de rau si rasesera de el...Acum...sunt fani...
Si in toata aceasta tragedie...o mare parte din Regatul de altadata...cuprinsa de lacrimi si disperare...lacrimi de iubire...lacrimi de suferinta...lacrimi de dor...dar mai ales lacrimi de revolta si de neputinta...Un ocean de lacrimi ADEVARATE...FANII ADEVARATI...PRIETENII ADEVARATI...
MORALA :
La fel ca si prietenii...fanii pot fi si chiar sunt...de mai multe feluri...prietenii pot fi si chiar sunt...de mai multe feluri...
NU ESTI FAN ADEVARAT...si nici PRIETEN ADEVARAT...daca te regasesti in faptele acelor fani din poveste...
Esti FAN ADEVARAT...si PRIETEN ADEVARAT...daca te recunosti in cuvintele pe care Micul Print...le cantase candva...demult...in copilaria lui scurta...
I'LL REACH OUT MY HAND TO YOU
I'LL HAVE FAITH IN ALL YOU DO
JUST CALL MY NAME...AND I'LL BE THERE
...............................
I'LL BE THERE TO PROTECT YOU
WITH AN UNSELFISH LOVE...I RESPECT YOU !
JUST CALL MY NAME...AND I'LL BE THERE...
Si nu este cel mai important lucru sa-l omagiezi...este foarte frumos...dar cel mai important...ramane RESPECTUL...
NU DAI DOVADA DE RESPECT...daca iti permiti sa-i pui la indoiala alegerile...atitudinea...existenta si prezenta lui...in viata noastra...
Si nu este cel mai important...sa facem sau sa spunem ceva...Cel mai mult conteaza...CUM FACEM...si... CE SPUNEM...
...
Se presupune ca ar trebui sa fiu menajata...am febra...sunt racita rrrau de tot...nu chiar gripa,dar..."orisicat"...
De ce imi dati un subiect atat de greu...?
Aveam cu totul altceva de spus...
Poveste...
A fost o data ca niciodata...
Un taram indepartat...atat de minunat...atat de adevarat...
Se numea...FAN'sLAND...
Oamenii de aici...nu se deosebeau prea mult de ceilalti muritori...din alte regate...Isi vedeau linistiti de viata lor de zi cu zi...nu le pasa de cine sunt condusi...nu aveau timp si nu-i interesau aceste lucruri...pentru ei nu conta cine se afla la carma tarii...aveau destule probleme la care sa se gandeasca...aveau alte preocupari...iar conducatorii lor...nu se deosebeau prea mult de cei din regatele vecine...la fel de buni...la fel fe rai...la fel de egoisti si mincinosi...pana intr-o zi...
Intr-o zi...Dumnezeu a privit spre ei si s-a gandit ca e vremea sa-i scoata putin din amorteala...era vremea sa le dea si lor un conducator deosebit...un om care ar putea sa le schimbe vietile...A stat Dumnezeu si s-a gandit...ce-ar fi...daca i-as da acestui om puteri nebanuite...ce-ar fi...daca l-as face cu totul si cu totul altfel...decat ceea ce au vazut ei pana acum...ce-ar fi daca...l-as inzestra pe acest copil...cu tot ce a vazut si nu a vazut pana acum omenirea...ce-ar fi...si oare ce vor face ei...vor vedea...vor sti...vor intelege...?
Zis si facut...Si Dumnezeu s-a pus pe treaba...Era intr-una din zilele Lui cele mai bune...si si-a spus...Vreau sa fac ceva ce nu am mai facut niciodata pana acum...vreau sa fie ceva...cineva...cu totul si cu totul deosebit...Si-a chemat aproape toti sfatuitorii si le-a spus...: Impreuna...vom face ceva ce nu s-a mai vazut...dar va trebui sa colindati Universul in lung si in lat...si sa-mi aduceti tot ce va cer...
Vom trimite pe Pamant...un print micut...care intr-o zi va deveni cel mai minunat Rege...si voi trebuie sa plecati in lume si sa imi aduceti...
TU...vei pleca la Soare...si-i vei spune ca trebuie sa-mi trimita din lumina lui...nu oricare...lumina lui din cele mai frumoase zile de vara...lumina lui cea mai calda...razele lui cele mai stralucitoare...din zilele cand Soarele se imbraca in haine de sarbatoare...La ce-ti vor folosi...Doamne...? intreba unul dintre supusi...Le voi pune in ochii lui...
Tu...vei pleca la Luna...si-i vei cere sa-mi trimita...sagalnicia ei...atunci cand se ascunde dupa nori...dar nu de tot...atunci cand se joaca printre stele...amagitoare...visatoare...indragostita...raze argintii...straluciri de vise...si tot ce are Luna mai frumos...sa-mi trimita...La ce-ti vor folosi,Doamne...?...Le voi pune in zambetul lui...
Tu...vei pleca prin Imparatia Cerurilor...si vei cere Sfintilor...lumina bunatatii...lumina adevarului...lumina dreptatii...lumina intelegerii...si a milei fara margini...lumina...Dragostei...La ce-ti vor folosi,Doamne...?Le voi pune...in sufletul lui...
Tu...vei merge in Imparatia Vantului...si-i vei cere sa-mi trimita...adierile lui calde ...din zile insorite...soaptele lui visatoare...din noptile de vara...murmurul lui dragastos din valurile marii...cantecul lui soptit printre crengile copacilor...clinchetul lui suav din clopoteii florilor...La ce-ti vor folosi...Doamne...?...Le voi pune...in glasul lui...
Voi...veti avea cel mai mult de colindat si de cautat...veti merge pe Pamant...si veti cauta si-mi veti aduce...Petale de trandafiri...parfum de tei...glasuri de viori...mantii de margaritare...campii de catifea...murmur de izvoare...leganatul florilor...maretia muntilor...revarsarea cascadelor...trilurile pasarilor...intinderile nesfarsite ale sesurilor...vuietul oceanelor...umbra padurilor...stralucirea zapezii pe crestele muntilor...Zambetul si vocile copiilor
Doamne...!Doamne...! Vrei toate frumusetile Lumii...la ce-ti vor folosi...?
Pe toate le vreau...si pe toate le voi pune...In pasii lui...in mainile lui...in viata lui...si in Muzica lui...Pentru ca in primul si in primul rand...ii voi da acestui copil minunat...MUZICA...Dar o Muzica necunoscuta pana acum muritorilor...o muzica pe care ei inca nu au auzit-o...si pe care nu o vor uita NICIODATA...
Oamenii vor primi un dar minunat...Astazi sunt atat de vesel...si vreau sa le fac acest dar muritorilor din FAN'sLAND ...Timpul ne va arata...ce vor sti ei sa faca cu acest dar...daca vor sti...cum il vor primi...dar mai ales cum il vor pastra...daca il vor pastra...
Au plecat cu totii...nu stai pe ganduri cand Dumnezeu te pune la treaba...si toti erau atat de curiosi si nerabdatori sa vada cum va arata acest print...cand Dumnezeu isi va fi sfarsit Lucrarea...Au plecat...si s-au intors...cu tot ce le ceruse Creatorul...si mai mult decat atat...Soarele si Luna si toti ceilalti...auzind despre ce este vorba...s-au intrecut pe ei si pe langa ce li se ceruse...au mai pus in plus...
Soarele a trimis un pumn de raze necunoscute celorlalti...raze secrete de care numai el stia si pe care le folosea numai in ocazii speciale...pentru oameni speciali... si a trimis vorba ca aceste raze sunt pentru vorba calda a printului...
Luna a mai trimis un pumn de stele...prietenele ei...si l-a rugat pe Dumnezeu sa le puna in ochii printului...
Vantul a spus: Doamne...acest print va avea din partea mea si o rezerva secreta...pentru cand va dori ca glasul lui sa fie ca al meu uneori...ii voi da de la mine...pentru glasul lui...puterea tunetului...din zilele ploilor de vara...vuietul valurilor...cand marea e furioasa...ecoul muntilor si corul padurilor...Uneori...va avea nevoie de ele...
Iar sfintii din Imparatia Cerurilor...au trimis in dar o lumina si mai stralucitoare decat a Soarelui...Lumina Luminilor...pentru ca Dumnezeu sa i-o astearna pe chip...
Cei care s-au intors de pe Pamant au adus si ei in plus...roua florilor...stralucirea curcubeului...iarba de primavara...crengile grele de liliac inflorit...zborul pasarilor...veselia delfinilor...maretia vietii de pe Pamant...cu tot ce avea sa iubeasca el mai mult...
Dumnezeu s-a bucurat vazand cat de constiinciosi au fost cu totii...si a rostit : Ati fost cu totii harnici si sarguinciosi...si in semn de pretuire pentru munca voastra...asa va fi si acest print in lumea lui...asa va munci toata viata lui...cum ati facut si voi in aceste zile...Constiinciozitatea cu care va munci el...este darul meu pentru voi...pentru munca voastra...iar pentru Omenire...
Si rostind aceste cuvinte...Dumnezeu a prins in Palmele Lui Binecuvantate...toate frumusetile si toate darurile pe care supusii sai le stransesera si pe care tot Universul le trimisese ...toate au incaput in Palmele Domnului...si toate s-au revarsat asupra micutului print...si s-au strecurat in ochii lui...in glasul lui...in zambetul lui...in pasii lui...in viata lui...in Muzica lui...
Si Lumea s-a schimbat...de tot...si pentru totdeauna...
Dumnezeu a hotarat asa.
Incet ,incet...
Oamenii au inceput sa auda despre Micul Print...
El crestea sanatos...voinic...dar mai mult decat orice...stia sa cante si sa incante cu glasul lui in care Dumnezeu pusese atatea si atatea minuni...
Anii treceau...muzica lui devenea din ce in ce mai frumoasa...era iubit de toti...doar ca...
Oglinda, oglinjoara...de ce esti rea cu el...? de ce il minti...? el te crede...dar tu nu ii arati adevarul...
Oglinda ,oglinjoara...arata-i chipul lui adevarat...nu mai fi rea...arata-i chipul pe care i l-a dat Dumnezeu...Ce cauti tu in povestea mea...? Oglinda mincinoasa...!
Oglinda ,oglinjoara mea...du-te TU la el...si arata-i chipul lui ...asa cum il vad eu...Arata-i ce minuni i-au trimis...Soarele,Luna,Stelele...Cerurile...Arata-i chipul lui...in ochii mei...
Degeaba...Printul nu vede...nimic nu-l convinge...si sufera atat de mult...
Dar ...din suferinta in suferinta...devine din ce in ce mai frumos...si mai bun...Si tuturor le place chipul pe care hotaraste sa si-l aleaga...Da...era un print fermecat cu puteri nebanuite...Iar puterea cu care era el in stare sa suporte orice suferinta pentru a deveni si mai frumos, si mai frumos...era atat de mare...incat nimic nu l-a oprit din drum...
Muzica lui...devenea din ce in ce mai frumoasa...si mai iubita...Dar mai mult decat atat...Printul incepuse sa danseze ca nimeni altul...Pasii lui...parca zburau...pe Luna...spre Soare...Si zburau prin inimile si prin sufletele fanilor...V-am spus ? Asa se numeau locuitorii din FAN'sLAND...FANI... Iar in FAN'sLAND...au inceput sa se adune oameni din toate colturile lumii...Toti doreau sa se afle in aceeasi tara si in acelasi loc cu Printul Minunat si cu muzica lui...Toti vroiau sa se mute in acest taram minunat...Si Regatul...deveni din ce in ce mai mare si mai infloritor...oamenii nu mai erau nepasatori...isi iubeau la nebunie Printul...Era Darul trimis de Dumnezeu...pentru toti oamenii...dar cel mai mult si mai mult se bucurau cei din Tara Fanilor...
Se auzise de acum in toata lumea despre el...Toti stiau cine este...toti erau cu numele lui pe buze...nici nu s-ar fi putut altfel...
Nu numai ca era un om minunat...frumos si bun...nu numai ca dansa cu Luna si cu stelele...si cu inimile tuturor...Nu numai ca vocea lui...legana toate iubirile lumii si sufletele omenirii...Dar pe langa toate acestea...Printul avea o inima minunata si o mare iubire pentru oameni...
Nimeni...pana atunci...nu facuse ce facea el...era bun cu toti...ii ajuta si ii primea in casa lui pe toti care ii cereau ajutorul dar si pe cei care nu ii cereau nimic, dar despre care afla el singur ca ar avea nevoie de ajutorul lui...
Dar...toate astea...i-au adus iubirea fanilor...dar si ura celor care nu doreau ca lumea sa se schimbe chiar asa...pentru ce am uitat sa va spun...dar bunatatea Printului ii facea si pe ceilalti oameni sa devina mai buni...si peste tot pe unde mergea...Printul ii sfatuia pe toti sa devina mai buni cu cei din jur...cu ei insisi...dar mai ales cu frumusetea si minunatia Pamantului ...
Dusmanii nu puteau sa accepte asa ceva...Prea multi fani...prea multa bunatate...prea mult succes si prea multa iubire pentru un singur om...
S-au adunat,s-au sfatuit si au pus la cale un plan pe cat de perfect...pe atat de marsav...Au inventat cele mai urate lucruri posibile care s-ar fi putut spune despre un om ...nimic nu li s-a parut prea mult...Au raspandit in toate colturile lumii...cele mai monstruoase minciuni...cele mai urate ganduri posibile...Si cat rau au adus in lume...Si cat de mult au furat omenirii...
Printul...a fost ranit...umilit...chinuit...si in acele momente...lumea a inceput sa se imparta si sa se aleaga...si fanii...s-au impartit si ei...
Unii dintre ei...nu au stiut ce sa creada...daca era adevarat sau nu...dar cel mai important li s-a parut sa nu mai stie nimeni...nu au mai recunoscut ca il iubisera vreodata...Minciunile spuse erau atat de monstruoase...incat nu vroiau sa se stie ca ei il iubisera pe acest om ...Acestia erau fanii cei FALSI...la fel ca si prietenii...unii sunt adevarati...altii sunt falsi...s-au retras in liniste...
Altii...chiar au crezut acele minciuni...pentru ca ei...nu-l iubisera niciodata cu adevarat pe print...si nu ajunsesera sa-i cunoasca sufletul lui minunat...ii iubeau doar muzica si fericirea pe care le-o aducea el atunci cand canta si dansa...Nici ei nu stiusera pana in acel moment...ca iubirea lor nu fusese reala ...au descoperit atunci...oricum nu le-a mai pasat...si i-au intors spatele...Aceia erau fanii INCHIPUITI...le placuse ideea de a fi fan...era cool si era in trend...dar nu mai era de actualitate...La fel ca unii prieteni...
Ani de zile...Printul s-a luptat cu balaurii cu o mie de capete...a reusit sa ii invinga...a reusit sa arate lumii intregi adevarul...dar ...pentru el...viata nu a mai avut acelasi farmec de pana atunci...Nu l-au invins dusmanii...si nimeni pe lumea asta...Singurul care l-a invins...a fost sufletul lui...singura care l-a invins...a fost inima lui...sufletul lui minunat si inima lui iubitoare...nu au mai privit niciodata lumea la fel...
Din Ceruri...Dumnezeu si supusii sai...priveau inmarmuriti...nu le venea sa creada ochilor...Muritorii...Fanii...Oamenii...n-au inteles nimic...si nici macar nu au invatat ceva din tot ce se intamplase...
S-au uitat unii la altii...au mai aruncat o privire spre Pamant...la toate darurile care venisera spre pamanteni...intr-un singur om...intr-o singura inima...intr-un singur suflet minunat...Toti aveau cate o lacrima in coltul ochilor...Dumnezeu Privea ...si nu-i venea sa creada...S-au privit in ochi...si-au intins bratele unii spre ceilalti...si din toate minunile pe care le trimisesera candva pe Pamant...au impletit un covor de flori...cu fire de margaritare...cu petale de trandafiri...cu Soare si cu Stele si cu Imparatia Cerurilor...cu cantecul trist al marii...cu glasuri de viori...cu parfum de tei...Toate frumusetile Lumii le-a pus Dumnezeu in acel covor...Si impreuna cu cel mai minunat curcubeu care a existat vreodata...l-a intins la picioarele Printului...i-a facut un semn sa se aseze pe acest covor minunat...Printul l-a ascultat...a facut ce i s-a spus...ca intotdeauna ...s-a asezat pe covorul Domnului...Iar Dumnezeu impreuna cu toti Sfintii...I-au intins bratele si l-au luat ACASA...in glas de viori...in lumina Cerurilor...in culorile curcubeului...
.........
In urma lui...s-a mai format o categorie de oameni...fanii DE OCAZIE...acum...ca si unii prieteni...si-au amintit si au descoperit...ce pierdusera...si au mai descoperit ca se pot baga in seama...ca pot sa bata campii si sa explice altora...vrute si nevrute...Unii nici nu prea il bagasera in seama pana atunci...altii il vorbisera de rau si rasesera de el...Acum...sunt fani...
Si in toata aceasta tragedie...o mare parte din Regatul de altadata...cuprinsa de lacrimi si disperare...lacrimi de iubire...lacrimi de suferinta...lacrimi de dor...dar mai ales lacrimi de revolta si de neputinta...Un ocean de lacrimi ADEVARATE...FANII ADEVARATI...PRIETENII ADEVARATI...
MORALA :
La fel ca si prietenii...fanii pot fi si chiar sunt...de mai multe feluri...prietenii pot fi si chiar sunt...de mai multe feluri...
NU ESTI FAN ADEVARAT...si nici PRIETEN ADEVARAT...daca te regasesti in faptele acelor fani din poveste...
Esti FAN ADEVARAT...si PRIETEN ADEVARAT...daca te recunosti in cuvintele pe care Micul Print...le cantase candva...demult...in copilaria lui scurta...
I'LL REACH OUT MY HAND TO YOU
I'LL HAVE FAITH IN ALL YOU DO
JUST CALL MY NAME...AND I'LL BE THERE
...............................
I'LL BE THERE TO PROTECT YOU
WITH AN UNSELFISH LOVE...I RESPECT YOU !
JUST CALL MY NAME...AND I'LL BE THERE...
Si nu este cel mai important lucru sa-l omagiezi...este foarte frumos...dar cel mai important...ramane RESPECTUL...
NU DAI DOVADA DE RESPECT...daca iti permiti sa-i pui la indoiala alegerile...atitudinea...existenta si prezenta lui...in viata noastra...
Si nu este cel mai important...sa facem sau sa spunem ceva...Cel mai mult conteaza...CUM FACEM...si... CE SPUNEM...
...
marți, 10 noiembrie 2009
O poveste duioasă cu Prinţul Fermecat şi o fată care ar fi putut să fie prinţesa lui
...
Autor: Florenţa
Fără început...
Nimic nu ma îndeamnă să muncesc... m-am săturat... Am două zile numai pentru mine... Pot să fac ce vreau... şi din tot ce aş putea să fac... am ales să nu fac nimic.
Colţul meu preferat a fost deja amenajat imediat ce meşterii mi-au plecat din casă... restul... ce-mi pasă mie...? Toate la timpul lor...
Aşa încât, mă torc aici... şi vă voi spune poveşti...
Era în 1900 TOAMNA... WOW !!! V-aţi speriat ??? Glumeam... nici chiar aşa... Era mult mai recent... şi totuşi aât de departe... parcă nici n-ar fi fost vreodată... DAR A FOST !!! Căci dacă n-ar fi... nu s-ar povesti...
Este 1 octombrie 1992...
Şi oamenii spun că afară plouă... şi e urât... a plouat toată noaptea... şi nu se ştie ce va mai fi până diseară...
Dar oamenii habar n-au ce vorbesc!!! Uitaţi-va numai ce soare minunat văd eu... Ce lumină divină ne înconjoară... Cerul este prietenos... păsările cântă... şi eu număr orele... şi în loc să scadă... orele parcă se înmulţesc... Şi am intrat pe stadion... Căt de minunat e totul... E frumoasă muzica din difuzoare... dar noi îl vrem pe Michael!!! Aşteptăm... strigăm din când în când numele lui... Şi parcă nici n-am fi români... atât de civilizat ne purtăm... Michael... să fii mândru de fanii tai... Uite-i cum sunt de cuminţi, răbdători, deşi... orele trec şi tu nu mai vii... Ce spun aceşti oameni din grupul de alături...??? OK, nici o problemă!!! Hai s-o facem!!! Şi toti cei care avem locuri în teren (ca să te vedem mai bine), ne aşezăm în genunchi... şi îţi strigăm numele... şi te rugăm să vii mai repede... Nu te-am văzut niciodată... dar ne e atât de dor de tine... Unii plâng... oare de ce?... Eşti deja sufletul sufletului meu... dar eu nu pâng, eu râd ca proasta (oopss ! scuze !) de când m-am trezit...
La tribuna oficială apare Emil Constantinescu... şi ne consumăm energia care stă să ne spargă inimile, zdrăngănind cu toţii "cheile" (Doamne, ce copii eram... căte iluzii...) MICHAEL, MICHAEL !!!
Şi în loc să vii tu... vine Marcel Avram... îl primim cu urale... doar datorită lui vii tu în România... Dar, mulţumind celor care au contribuit la reuşita acestui proiect, are proasta inspiraţie să pomenească numele lui Ion Iliescu... Doamne!!! Din toate părţile, dl.Iliescu îşi primeşte binemeritatele huiduieli... Iartă-ne Michael, pentru o clipă am uitat de bun-simţ şi maniere... Dar ne revenim repede... Nimic nu ne va strica momentul... Promitem să fim cuminţi... promitem să nu te dezamăgim...
Iata-i pe SNAP ! Sunt tari, sunt în formă super... TURBO B... nu este nevoie să ne aminteşti... noi oricum batem din palme şi strigăm numai pentru Michael... Şi voi sunteti drăguţi... dar nu e momentul vostru acum... E seara Michael Jackson... iar voi... bine că aţi terminat de cântat... Sunteti tari... dar VALEA...
Iar muzică în difuzoare... Beatles... bine, bine, am înţeles... ne daţi muzică de calitate... ne vom aminti cu plăcere... Dar vino Michael odată ... ca să ne mai prinzi pe toţi în viaţă... Suntem la un pas de a muri de nerăbdare... MICHAEL, MICHAEL, MICHAEL !!! VINO ODATĂ!!!
Şi deodată... LINISTE... ÎNTUNERIC... MINUTELE TREC ÎN LINIŞTE... PICIOARELE TREMURA... INIMILE AU ÎNGHEŢAT... OARE CUM VA FI... PE UNDE VA VENI... ŞI... BOOOOOOOOOOM !!!!
Să vă mai spun cum şi-a facut Michael apariţia...??? Sunt sigură că ştiţi cu toţii... Oricum cuvintele n-au nicio valoare... Ce nu ştiţi unii dintre voi... eraţi prea mici... nu ştiţi că pe Stadionul Naţional... în acea seară de 1 octombrie 1992... noi am văzut... RAIUL PE PĂMÂNT... DUMNEZEU NE-A TRIMIS RAIUL... şi ni l-a lăsat cu mărinimie timp de două ore... Am pierdut-o pe Florenţa pe care o ştiam atât de bine... dar atât de puţin... undeva la picioarele scenei, la picioarele lui Michael Jackson... Florenţa pe care o cunoşteam eu... uitase cine este... uitase că ea face mofturi, nu vrea să fie înghesuită, nu vrea gălăgie când ascultă muzică...
Am pierdut-o pe Florenţa două ore... S-a aşezat... şi a rămas pentru totdeauna la picioarele lui Michael Jackson...
Dar n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi... nici unul... nici celălalt... şi vă voi spune altădată de ce...
Florenta s-a întors cuminte la mine şi la cei cu care venise... Dar... nu mai semăna cu cea pe care o ştiam eu...
Toţi comentau, dar ea tăcea... Unii spuneau: Cât ne-a furat Ceauşescu... câte astfel de momente am fi putut trăi dacă... dar eu ştiam că nu e chiar aşa... Ceauşescu ne-a furat enorm şi ne-a dat înapoi cu o sută de ani, e adevărat, dar momente ca acela noi n-am mai fi trăit, oricât de mulţi artişti ar fi venit la noi... Numai dacă ar fi venit încă odată şi încă odată... Michael Jackson. Sună nedrept faţă de alţi artişti... dar eu acum vă spun povestea Florenţei şi a Prinţului Fermecat...
Doamne... Oare chiar a fost adevărat tot ce am văzut?... Ce vrajă, ce magie... cine i-a dat acestui om atâta HAR?... Ce am făcut atât de minunat de am primit aşa un dar... şi mintea nu se mai opreşte... şi capul îmi repetă la nesfârşit... Billie Jean... Billie Jean... Jam, Jam... Make that change, make that change, make that change... şi degeaba ne-ai spus Michael... De zeci de ori... make that change... Priveşte-ne acum cu ochii tăi mari şi frumoşi... şi iartă-ne... şi iubeşte-ne aşa cum te iubim şi noi... şi înţelege-ne... habar nu avem ce înseamnă să... make that change...
Ai plecat... în urma avionului tău o fată plânge... reporterul o întreaba de ce... Ea hohoteşte şi printre suspine, rşspunde: „a plecat Michael... şi nu va mai veni niciodată”... Şi televizorul plânge... şi sufletul meu la fel... şi mi-e milă de acea fată... şi mi-e milă de mine...
Şi lunile trec... noi încă vorbim despre concertul tău... iar într-o zi... Soarele se ascunde oripilat... cerul se întunecă încruntat şi supărat... şi eu cred că mi-am pierdut minţile... Ce spune această voce din televizor???... Femeie, eşti nebună?!?!?! Cum poţi să spui aşa ceva???... Asta nu e ştire... sunteţi nişte nenorociţi...
Dar vocea continuă taioasă... "Un tânăr îl acuză pe Michael Jackson de abuz sexual..." V-aţi pierdut minţile... Acest om are lumea la picioarele lui... Acest om... nu are de ce să comită un abuz... Acest om... Dar o mână nevăzută mă strânge de gât şi cineva îmi şuieră în urechi: „Acest om... este în mare pericol... dacă cineva va crede aceste lucruri... sufletul sufletului meu... se va prăbuşi... va suferi cumplit... va pierde tot... şi toţi vom pierde alături de el... iar lumea nu va mai fi la fel şi muzica ar amuţi...
Şi e iarăşi seară... Şi ce vede ea la televizor...? Chipul lui... frumos... dar plâns... trist... Şi sufletul ei ţipă sfâşiat de durere: Michael...! Michael... ce ţi-au fcut...? Şi Michael îi răspunde cu vocea stinsă... „Mi-au fost aduse acuzaţii... total false... poliţia... Neverland... dezbrăcat... fotografiat... toate părţile corpului...” şi ea nu mai aude tot... decât că "a fost atât de umilitor... dar dacă de asta este nevoie pentru a dovedi că sunt complet nevinovat... atunci aşa să fie..."
COMPLET NEVINOVAT... COMPLET NEVINOVAT... ştiu Michael... nimeni nu m-a convins că eşti vinovat... şi nimeni nu mă crede... şi au râs de mine... şi au uitat... toată bucuria pe care ne-ai dăruit-o... Doamne, nu lăsa să se înâmple aşa ceva... Doamne, nu-ţi întoarce faţa de la Michael... de la noi... Nu-ţi întoarce faţa de la mine, Doamne... o să fiu mai bună... o sa fac... nu ştiu ce... dar PROMIT !!! Şi Dumnezeu i-a auzit ruga... şi în Bunătatea-i Nemărginită... a lăcrimat cu ea şi cu toţi cei care simţeau la fel... şi într-o zi... televizorul i-a spus: Michael Jackson a ajuns la o înţelegere cu acuzatorul său... MICHAEL... nu e bine... de ce ai acceptat...? Lumea nu va uita... oamenii sunt răi... Şi nici nu ştia încă pe atunci... cât de răi şi nerecunoscători aveau să fie oamenii...
Astăzi însă, ea ştie că Michael a procedat corect... corect pentru noi... pentru muzică... pentru istoria omenirii şi a muzicii.. Daca Michael Jackson... ar fi mers atunci în tribunal... noi astăzi nu am mai fi avut... HIStory... Blood On The Dance Floor... Invincible... Ultimate Collection... şi nu am mai fi avut multe dintre amintirile frumoase care s-au strâns în sufletul nostru după acel an nefericit... 1993.
Au mai trecut trei ani...
Prinţul Fermecat se căsătorise cu o prinţesă... fiică de Rege... Dar... deşi tatăl ei fusese un Rege minunat... Prinţesa moştenise trăsăturile şi caracterul urât al mamei sale... pe care nu o putem numi regină... ea fusese doar soţia Regelui Elvis Presley... niciodata, cu tot numele ilustru pe care l-a purtat, soţia acelui Rege nu a reuşit să treacă de limita mediocrităţii... la fel şi fiica ei... prinţesa de... paie (nu pot s-o sufar).
Florenţa era dezamăgită... ar fi vrut ca Prinţul ei să se casatorească cu o prinţesă pe care sa o îndrăgească şi ea... dar şi-a spus: nu contează nimic... daca îl va face fericit... Speranţe deşarte... Prinţul a fost părăsit... a mai primit o lovitură... dar a mers mai departe.
Şi ce făcea Florenţa în acest timp... Ea devenise mamă... şi nu era capabilă să-i cânte copilului ei adevăratele cântece de leagăn...ea îi cânta... ce oare...? Aţi ghicit... cele mai iubite cântece ale prinţului ei... şi într-o bună zi... ce credeţi că s-a întâmplat...?
Oameni buni, oare visez???... Soarele n-a mai strălucit aşa din ziua în care mi-am văzut pentru prima oară copilul... Păsările parcă erau mai leşinate... iar televizorul... uite ce frumos arată şi ce spuneeeeee??? Michael Jackson va reveni în România... HIStory... bla bla bla... turneu... septembrie... YES YES YES !!!
Ochii spre cer... genunchii în podea... SĂRUT MĂNA DOAMNE !!!
Telefonul sună... bălbăi ceva... nu mai contează... Cineva râde în hohote... Credeam că nu te mai prind acasă... ma gândeam că ai luat-o deja la fugă spre stadion...
14 septembrie 1996
Micuţa mea... tu ai un an şi jumătate şi până astăzi eu nu te-am lăsat în grija altcuiva... în afară de tatăl tau... Dar astăzi tatăl tău merge cu mine la Michael... şi cât aş vrea să fii mai mare, să mergi şi tu cu noi... şi cât de rău îţi pare ţie acum, că nu erai mai mare atunci... şi cât de mult îţi doreşti astăzi să-l fi văzut şi tu măcar o dată... Normal, tu semeni cu mama ta... şi te iubesc...
Şi scot din dulapul meu... jucării noi pe care le-am ţinut ascunse până azi, le-am păstrat special pentru această zi... ca să-ţi abat atenţia de la plecarea noastră de lângă tine... pentru prima oară nu vei fi cu niciunul dintre noi doi... şi cât de frumos îmi întorci tu spatele şi te joci fericită cu naşii tăi şi copiii lor... şi nici nu observi măcar că noi plecăm amândoi de acasă... Bravo, mama... Şi uite ce mi-au adus naşii... un binoclu de vânătoare... pentru tine Michael... ca să te văd mai bine...
Cât eşti de minunat... nu te-ai schimbat deloc... te-ai mai împlinit puţin... şi eu... numai că ţie îţi stă bine... ţie iţi stă bine orice... Acum sunt adult... am familie... dar de ce mă pierd aşa... de ce uit din nou de mine... FLORENŢA... vino înapoi... Dar nu pot... mi-am amintit unde e locul meu... unde a fost mereu... Lăsaţi-mă să visez... lăsaţi-mă să mă bucur... Încă odata în viaţă... nu se va mai întâmpla... ştiu sigur... Michael... de data asta chiar e ultima oară când te văd... şi mi-e aşa ciudă şi îmi dai viaţa peste cap... dar tocmai de asta nu e altul ca tine...
Oamenii... Oamenii nu au uitat... nu au iertat... nu au văzut mai departe de lungul nasului... Nu este adevărat ce se spune... în 14 septembrie... nu au mai fost 70.000 de oameni... au fost mai puţini...în ignoranţa lor... mulţi i-au întors spatele... şi cât de mult au pierdut... de data asta... Michael era odihnit... era abia al treilea spectacol din turneul HIStory... Mai cântase doar în Cehia şi în Ungaria... Spectacolul a fost de vis... Au fost Soarele şi Luna şi Cerul şi Raiul şi toate visele omenirii... toate adunate laolaltă... Şi a fost REGELE REGILOR... şi noi... nu ştiam... ce vremuri triste aveau să vină...
Şi iar ai plecat... şi iar plângem... dar lacrimile noastre... sunt nimic pe lângă ceea ce te aşteaptă pe tine... Şi-mi pare atât de rău... şi aş face orice pentru tine... Şi te-aş fura şi te-aş salva... şi te-aş ascunde cu fiinţa mea... şi aş vrea să-ţi şterg lacrimile şi să-ţi pun la loc pe obraz... zâmbetul tău minunat... Şi ce n-aş da... Dar nimeni nu mă bagă iîn seama... Şi toţi îţi întorc spatele...
Să vă mai povestesc... să tac... Nu vreau să fac pe nimeni să plângă; vreau doar să ştiţi tot... vreau doar să...
Vreau să nu uite nimeni că acest om minunat... putea să mai facă multe pentru noi... dorea să mai facă multe... dar drumul i-a fost oprit cu brutalitate... sufletul i-a fost călcat în picioare, inima lui a primit lovitură după lovitură... Acest om... a fost o victimă a răutăţii, a invidiei, a neputinţei unora de a respecta un artist, de a vedea în el altceva decât un "ciudat"... a tot ce există mai urât în oameni... Acest om... a dat tot şi a primit în schimb... ură... dispreţ... nedreptăţi... suferinţă... trădare...
În 14 septembrie 1996, românii nu au mai înţeles ca în 1992... ce dar li se face... au uitat când spuneau cu patru ani în urmă... că venirea lui Michael Jackson ne-a inclus şi pe noi pe harta lumii, ne-a aliniat lângă celelalte ţări... a adus aminte de existenţa României... În patru ani... unii dintre români uitaseră... În patru ani... Michael Jackson devenise pentru ei doar un pedofil... Nu numai că pe stadion nu au mai fost 70.000 de oameni... dar unii din cei prezenţi au avut neruşinarea să plece înainte de sfârşitul concertului... şi asta NU pentru că ar fi avut ceva de reproşat artistului sau spectacolului în sine... Orice om care a fost acolo, vă va spune ca şi mine... ce lecţie de măiestrie a fost acel spectacol... de la secvenţele ireale de început când pe ecranele enorme... Michael într-o navă spaţială cutreieră galaxii... şi se îndreaptă spre destinaţia finală... Bucharest, Romania... continuând cu străpungerea podiumului de către nava spaţiala din care îşi face apariţia... strălucitor... frumos... după care se dezlănţuie... cu nimic mai prejos decât ceea ce noi aşteptam şi ştiam că vom primi... Au plecat unii dintre ei... pentru că de fapt... veniseră doar de curiozitate şi sperau să vadă un om înfrânt... demoralizat... o umbra a celui care fusese... şi cum lucrurile nu stăteau nici pe departe aşa... curiozitatea lor a dispărut...
Pe câţi neisprăviţi nu i-am auzit în toţi aceşti ani... numindu-l... în fel şi chip... Te uiţi la ei... nu ştiu să folosească săpunul şi pasta de dinţi, iar dacă le pomeneşti de deodorant... li se pare că îi înjuri într-o limbă străină...
Te uiţi la ei... te gândeşti la Silviu Brucan... şi, fără a-l fi simpatizat vreodată... te condamni pentru că nu l-ai crezut...
Michael Jackson...The Legend Continues...
A plecat Michael... şi de data asta ştiu că nu va mai reveni în România... Dar nu contează ...l-am văzut de două ori... oricum era mai mult decât aş fi putut să sper...
Merg spre casă... Ceilalţi nu au observat nimic din tot ce m-a nemulţumit pe mine... Iar eu... nu spun nimic... Aşa e mai bine... lasă-i să se bucure... Dar eu mă întorc în timp... şi "racul" din mine ştie să se rupă de realitate... ca nimeni altcineva... "Racul"... voi îl vedeţi aici... şi credeţi că vă ascultă... şi cât de departe zboară gândul meu... Şi e iar octombrie 1992... şi îmi amintesc... parcă a fost ieri... Michael... Dangerous... Bad... Thriller... She's out of my life... oooh... fata aceea... toţi au invidiat-o... dar eu nu... cum să mai poţi să te dezlipeşti de el... cât de cumplit trebuie să fie, să te ia în braţe... câteva secunde... şi apoi nişte braţe străine să te smulgă de lângă el... mai bine Nu... cu câtă disperare se agăţa de el... izbucnesc în plâns de mila ei... Şi acum... după atâţia ani... cand privesc concertul "Dangerous"... disperarea ei mă face să izbucnesc în lacrimi... Acea secvenţă, pentru mine e un coşmar... simbolizează exact ceea ce s-a întâmplat mai târziu... Aşa cum acea fata pe care a îmbrăţişat-o la She's Out Of My life... este smulsă din braţele lui... aşa ne-a fost el smuls nouă peste ani... cu brutalitate...
Şi timpul zboară... vieţile lor s-au schimbat...
Prinţul s-a recăsătorit... a avut copii... dar iubirea necondiţionată pe care a visat-o... nu a mai venit... Oamenii au continuat să-l judece... la fiecare pas... la fiecare mişcare... urmărit, hăituit, obosit... sătul de toate răutăţile... şi-a luat o pauză...
Iar ea...s-a schimbat atât de mult...
Michael... unde eşti... mi-e dor de tine... de ce nu mai cânţi... de ce... mi-e dor de anii în care videoclip-urile tale apăreau unul după altul... Te înţeleg... eşti dezamăgit şi vrei să stai cu familia ta... mă mulţumesc cu muzica de până acum... dar tu nu înţelegi că nu pentru mine mi-e dor ...?!?!?! eu am ce să ascult şi să privesc... Nu vreau să te laşi... nu vreau să le dai satisfacţie... Şi te cert... şi mi-e ciudă... şi-mi pare atât de rău... iartă-mă... arată-le ce poţi... ştiu că poţi mult mai mult de atât... Doar tu m-ai învăţat... tu singur m-ai obişnuit să cer tot timpul mai mult şi mai mult de la tine... Magia ta nu se poate sfârşi aici... nu acum... nu încă... Nu te cred !!! Nu vreau să cred că nu mai ai nimic de spus... Nu vreau să cred... şi nu-ţi dau voie să te laşi... nu-ti dau voie să mă laşi... Fără tine... muzica mea... nu mai cantă...
OH, Doamne ! In sfarsit ! "Invincible"... parcă m-ai auzit ...
Bravo, Michael ! Aşa te vreau...
Again and again..."You Rock My World"...
Şi dacă ai şti cât îţi mulţumesc...
Prinţul meu...
Cât de apăsătoare se anunţă vremurile care vin... pentru tine... pentru mine...
Mă lupt cu morile de vânt... nu mai am arme... nu mai am argumente... şi cum mai râd ei de mine... şi ce e mai rău... râd de tine.... Îi privesc... oare ce îi motivează?... Ignoranţa, răutatea... bezna în care şi-au ales să trăiască... Cineva spune că unii oameni te fac să îţi faci păcate... şi are dreptate... uneori îi privesc şi imginaţia mea o ia razna... tu ştii... aşa sunt eu... mă gândesc... ce frumos ar fi să iau capetele unora şi să le transform în mingi de fotbal... nu pentru mine, eu n-aş juca vreodată fotbal... dar copiii de vis-a-vis, din curtea şcolii... ce s-ar mai distra... Nu mă mustra şi nu mă privi aşa... numai tu poţi să ai atâta înţelegere... eu nu mai pot...
Ce să le mai spun... de ce vor să ştie atât de mult... de ce am atâta încredere în tine... de ce mi se pare mie că te înţeleg mai bine decât ei... Ce să le mai răspund... încă nu am privit în faţă adevăratul motiv... încă nu recunosc... e mult prea dureros...
M-am îndragostit de frumuseţea muzicii tale... de paşii tăi... de ochii şi de zâmbetul tău... dar te-aş fi uitat aşa cum i-am uitat pe alţii... dacă nu aş fi văzut că pe drumul nostru... de-a lungul vremii... uneori... eu am fost tu... tu ai fost eu... Încercările noastre... tristeţile noastre... spaimele noastre... poveştile noastre... alegerile pe care le-am făcut... Muzica pe care am iubit-o... aceiaşi artişti... aceleaşi filme iubite... Şi aceeaşi încredere nesfârşită în cei de lângă noi... iar uneori... aceleaşi dezamăgiri...
Trebuie să mai fac un pas... şi e atât de greu... am crezut că am uitat... acum sunt mare şi puternică şi credeam că nu mă mai afectează... Michael... nu ştii ce mă îndemni să fac... n-am spus nimănui... niciodata... cât de rău a fost... am vrut să uit şi am reuşit... dar astăzi... când ţi-am văzut lacrimile, mi-am amintit tot... De ce mă arunci din nou acolo...? nu stii ce-mi faci...? Dar pentru tine... aş face orice... şi chiar voi face... Ţine-mă de mână... şi ajută-mă încă o dată... să mai fac un pas... dincolo de pragul pe care nu mai credeam să-l trec vreodată... Şi nu-mi da drumul la mână... atâta timp cât stau în acea lume... ca să-mi amintesc totul... şi să le spun şi celorlalţi... Poate atunci vor crede şi vor înţelege... de ce...
Promite-mi însă că atunci când te voi striga... o să mă strângi cu putere de mână şi o să mă tragi înapoi...
Michael... dacă mă laşi acolo prea mult timp... Dar ştiu că nu o vei face... am încredere în tine... mereu...
Am ajuns... Prinţul meu frumos şi bun ... mai minunat decât toţi prinţii care au existat vreodată... cât de micuţ eşti aici... în Gary, Indiana... în casa copilăriei tale... locul tău... cât mi-am dorit să-l văd... Ai avut dreptate... orăşelul e mic... şi atât de gri... dar căsuţa voastră e atât de îngrijită... Katherine a făcut din ea un micuţ palat... şi deodată... ahhhh... Nuuuu! Te rog!!! În casa copilăriei tale... mama ta îi strigă soţului său: „lasă-l, lasă-l... o să-l omori...” Joe e nervos... te bate... rău de tot... JOE ! JOE ! te-aş omorî cu mâna mea... dar nu pot pentru că mâna mea strânge cu putere mâna copilului tău... eu l-am rugat şi el îşi ţine promisiunea... dacă mi-ar da drumul la mână aş muri... dar nici ţie nu ţi-ar fi mai bine.. .Joe... nu vezi cât e de mic... niciodata nu eşti mulţumit... cum nu te ard lacrimile copilului tău... cum poţi...
Katherine... îţi alină suferinţa cum poate... cu mângâieri, cu o îmbrăţişare... cu cuvinte dulci... Dar lacrimile ustură... Şi dacă eu nu ştiu... nu ştie nimeni...
Am lăsat departe casa ta şi am ajuns în Bucureşti... în casa copilăriei mele... cât de mare mi se părea odată totul... cât de mic este acum... şi aici... Doamne... dă-mi putere... i-am promis... lui Michael... şi nu pot să mă întorc mai înainte de a privi încă odată... În casa copilăriei mele... bunica mea Cristina... îngerul meu bun şi drag... îi strigă fiicei sale: „las-o! las-o!... e atât de mică... e cuminte... numai tu nu vezi... cum nu ţi-e milă de mânuţele astea mici... Şi bunica o mângâie... şi de câte ori nu o scapă din mâinile mamei... dar când Florenţa are 11 ani... bunica trebuie să plece... de tot... şi ultimul ei gând este pentru Florenţa... ca întotdeauna... "De toţi îmi pare rău că trebuie să-i părăsesc... dar de Florenţa mi se rupe sufletul... dintre toţi nepoţii mei, numai ea creşte fără tată... şi fiica mea... o bate atât de rău..."
Am căzut... lasă-mă să mă odihnesc puţin... dă-mi putere Doamne... De ce a fost să fie aşa...?
Mama ei nu e o femeie rea... nu a ştiut niciodată ce e răutatea... dar o îngrozeşte gândul că fiica ei... fără supravegherea unui tată... ar putea să apuce pe drumuri greşite... şi asta nu trebuie să se întâmple niciodată... Şi degeaba a citit atât de multe cărţi... sau poate tocmai de aceea...
Florenţa nu o vede decât muncind şi acasă şi la serviciu... trebuie să facă mereu bani... bani... Copilului ei nu trebuie să-i lipsească nimic... să nu simtă ca părinţii sunt despărţiţi... să nu simtă că nu are tată... Şi Michael... priveste-o pe Florenţa... E unul dintre copiii pe care tu îi priveai cu tristeţe... Are cele mai minunate dulciuri... cel mai frumos brad de Crăciun... cele mai multe cadouri, cel mai bun ghiozdan, penar, cărţi, rochiţe cusute de mama ei sau cumpărate cu mari sacrificii... Dar are şi cea mai cruntă bătaie dacă nu are cel mai frumos scris, cele mai mari note... şi daca nu face tot ce i se spune...
Joe te bate ca să fii perfect în muzică şi dans... mama mă bate ca să fiu perfectă în toate... Uneori e Katherine... mă iubeşte, mă îmbratişează, mă mângâie... dar când se înfurie... e Joe... Şi îmi e atât de uşor s-o înfurii... Ea munceşte tot timpul pentru bani... mai are timp doar să spele, să calce şi să facă mâncare... restul trebuie să facă Florenţa... chiar dacă e mică... Şi uite-o pe Florenţa cum uită de toate... Ea cântă şi dansează toata ziua şi nu-i pasă că nu a spălat vasele... Florenţa!... Lasă muzica! Mama ta se apropie de casă... e din ce în ce mai aproape... şi nici patul nu l-ai făcut... şi nici praful nu e şters... Mai lasă-mă... eu nu sunt Cenuşăreasa!!! Eu vreau să cânt şi să dansez... Oricum mănânc bataie... oricum nu voi fi gata la timp... Şi când dansează... Florenţa uită de toate... Îi trimite pe toţi la naiba... şi niciodată acest lucru nu se va schimba... dar acum plăteşte scump... mama intră deja în casă... e prea târziu să mai facă ceva... Şi nu mai pot să privesc la ce i se întâmplă...
O iau la fugă... şi am rătăcit drumul...
Michael... unde m-ai trimis...? Nu pot să fug mai repede...pentru că sunt iar copil...şi îmi amintesc... nu am voie să cad... nu am voie să fiu o căscată... nu am voie să-mi murdăresc rocha... să pierd vremea cu copiii... niciodată nu mă joc destul... nu am voie să vorbesc cu băieţi... nu am voie... nu am voie... mai nimic... Doamne !!! Fă-mă mare şi nu mă lăsa să rămân copil mereu... şi nu mă lăsa vreodată să-i fac copilului meu... ce am văzut la mama... Ce fac eu... fac şi ceilalţi copii... dar numai eu sunt atât de rău pedepsită... şi parcă ceva mă îndeamnă să fac numai ce nu trebuie... am doi ani... termin de băut laptele... şi arunc cana cât colo... şi mâinile mele sunt pedepsite aspru... Peste ani... la aceeaşi vârstă... fetiţa mea face exact acelaşi gest... Dar Dumnezeu Veghează... EU... Nu voi fi niciodată mama mea... Mă bufneşte râsul şi o întreb : "Micuţa mea... ce-o fi fost în căpşorul tău...?" şi parcă din trecut... ceva neplăcut îmi stăruie în minte... dar nu îmi dau voie să mă gândesc la asta... Încă nu am văzut lacrimile tale... şi încă mai sper că am uitat... mai sper că sunt doar năluci... că nu s-a întâmplat niciodată... Nu mă gândesc la asta niciodată... Până azi...
Mă întorc în Gary... Michael... şterge-ţi lacrimile... nu plânge după jucăriile şi hainele frumoase pe care nu le-ai avut... n-au nici o valoare... Copila care a rămas în urmă... în casa copilăriei mele... le-a avut... şi s-a bucurat de ele... dar când intra în mâinile mamei ei... le-ar fi dat bucuroasă pe toate... Iar ţie... ţi-ar da şi sufletul din ea... Ti-aş da orice... numai să te văd fericit... Aş da orice să nu mai fie vreodată lacrimi în ochii tăi frumoşi...
Joe ... e iar supărat... eşti atât de micuţ şi sprinten... el e greoi... nu te prinde mereu...
Şi eu încerc să fug... dar e prea multă mobilă... unde să fugi... Masa... masa mă ascunde... dar e doar o masă... îmi feresc doar faţa şi mâinile... acolo ustură cel mai rău... spatele şi restul corpului rămân să se sacrifice... Ştii Michael... într-o zi am dat de pomană acea masă... şi îmi pare rău că am uitat să o privesc pentru ultima oară cu recunoştinţă... Am zburat toate mobilele din casă... şi niciodată nu mi se pare că e loc destul... şi spunându-ţi ţie aceste lucruri... acum înţeleg... de ce mereu mi se pare că e prea multă mobilă în casă... copilul din mine... încă mai caută un loc unde să se ascundă vreodată...
Te răzbuni pe Joe... îl ameninţi: dacă mă mai loveşti... nu voi mai cânta niciodată... Eu ce să-i spun...? Mama se mândreşte cu mine... cânt şi dansez cum o făcea şi ea demult... când nu era atât de lovită şi speriată de viaţă... dar nici nu concepe să fac din asta o carieră... nu pentru asta munceşte ea... Dar mă răzbun şi eu... O privesc fix şi îi spun: "Sper ... ca într-o zi... să aflu că de fapt nu eşti mama mea adevărată... ai să vezi atunci..." dar mă răzbun tot pe mine... tot eu plătesc... Şi degeaba... e chiar mama mea adevărată...
Dar Florenţa speră... că undeva în lumea asta mare... ea are o alta mamă... şi adoarme plângând şi visează că într-o zi... va veni şi o va salva...
Michael...
Am văzut destul... am văzut chiar mult prea mult... dar nu mă voi întoarce... nu încă... Abia am pornit... şi vreau să revăd totul... Nu mă îndepărtez prea mult... Undeva... în apropiere... trebuie să găsesc un loc... un copac bătrân... un tei... teiul meu... Uite Michael... acolo sus... printre crengile lui... este locul meu preferat... am urcat de atâtea ori... şi am uitat de lume... am uitat de toate... Acolo, între crengile lui... au început poveştile mele... Teiul meu bătrân şi bun... m-a ascultat mereu... Încă se mai aud şoaptele Florenţei... încă se mai aud cântecele ei... teiul le-a păstrat... Legănată de el... ea uită... îi spune şi acum poveşti... cu Feţi Frumoşi şi Zâne Minunate... şi cântă... şi teiul o ascultă... niciodată nu o ceart... Nimeni nu ajunge la ea când se urcă acolo... Teiul o apără... şi miroase atât de frumos... E parfumul basmelor mele, Michael... e parfumul florilor de tei... Vreau să mai stau puţin aici... şi vreau să asculţi ce am să-ţi spun...
Niciodată... oamenii nu mă vor influenţa... niciodată... nu-i voi lăsa să mă despartă de tine... Eşti cel mai drag prieten al meu... Despărţiţi în timp şi spaţiu... dar atât de aproape... ne trăim poveştile şi amintirile noastre... şi uite... am plâns şi nici nu mai ştiu dacă sunt lacrimile mele sau ale tale... Şi nici nu mai are importanţă... Oamenii... vor fi nevoiţi să priceapă... adevarul...
Orice adult, când priveşte un copil, se simte înduioşat de drăgălaşenia şi nevinovăţia lui...
TU şi EU... când privim un copil... îi privim pe toţi copiii lumii... şi vedem... mult mai mult decât ne-am fi dorit vreodată să vedem... TU şi EU... când privim un copil... lăcrimăm... şi oamenii ne cred nebuni sau exagerat de sensibili... Dar TU şi EU... nu ne putem opri lacrimile... pentru că... pe lângă drăgălaşenia copiilor... noi vedem neputinţa unui copil de a se apăra... pericolul în care s-ar putea afla vreodată... spaima unui copil în faţa unui adult furios... teama nesfarşită din sufletul nevinovat al unui copil...
TU şi EU... ne vedem pe noi copii... şi plângem... de milă şi de teamă pentru toţi copiii care ar putea trăi vreodată... ce am trăit noi... TU şi EU... cu siguranţă ne-am tăia venele înainte de a face rău unui copil... Te cred şi te-am crezut întotdeauna... Dacă ţi-aş refuza ţie încrederea... cum ar mai rămâne cu mine...?
Nu-mi da drumul la mână... nu încă... mai avem multe de povestit... Şi dacă-mi esti alături ca întotdeauna... eu pot să dărâm şi munţii... Şi pot să mă mai lupt în continuare cu morile de vânt... Acum am şi arme... şi argumente... Ca întotdeauna... tu mi le-ai arătat... Tu n-ai putea să răneşti vreodată un copil... Eu n-aş putea să rănesc vreodată un copil... TU şi EU... nu vom lăsa niciodată viaţa... să ne transforme... în părinţii noştri...
" How Can You Mend A Broken Heart "...? ...you can't
Vezi mai multe video din Muzica
...
Autor: Florenţa
Fără început...
Nimic nu ma îndeamnă să muncesc... m-am săturat... Am două zile numai pentru mine... Pot să fac ce vreau... şi din tot ce aş putea să fac... am ales să nu fac nimic.
Colţul meu preferat a fost deja amenajat imediat ce meşterii mi-au plecat din casă... restul... ce-mi pasă mie...? Toate la timpul lor...
Aşa încât, mă torc aici... şi vă voi spune poveşti...
Era în 1900 TOAMNA... WOW !!! V-aţi speriat ??? Glumeam... nici chiar aşa... Era mult mai recent... şi totuşi aât de departe... parcă nici n-ar fi fost vreodată... DAR A FOST !!! Căci dacă n-ar fi... nu s-ar povesti...
Este 1 octombrie 1992...
Şi oamenii spun că afară plouă... şi e urât... a plouat toată noaptea... şi nu se ştie ce va mai fi până diseară...
Dar oamenii habar n-au ce vorbesc!!! Uitaţi-va numai ce soare minunat văd eu... Ce lumină divină ne înconjoară... Cerul este prietenos... păsările cântă... şi eu număr orele... şi în loc să scadă... orele parcă se înmulţesc... Şi am intrat pe stadion... Căt de minunat e totul... E frumoasă muzica din difuzoare... dar noi îl vrem pe Michael!!! Aşteptăm... strigăm din când în când numele lui... Şi parcă nici n-am fi români... atât de civilizat ne purtăm... Michael... să fii mândru de fanii tai... Uite-i cum sunt de cuminţi, răbdători, deşi... orele trec şi tu nu mai vii... Ce spun aceşti oameni din grupul de alături...??? OK, nici o problemă!!! Hai s-o facem!!! Şi toti cei care avem locuri în teren (ca să te vedem mai bine), ne aşezăm în genunchi... şi îţi strigăm numele... şi te rugăm să vii mai repede... Nu te-am văzut niciodată... dar ne e atât de dor de tine... Unii plâng... oare de ce?... Eşti deja sufletul sufletului meu... dar eu nu pâng, eu râd ca proasta (oopss ! scuze !) de când m-am trezit...
La tribuna oficială apare Emil Constantinescu... şi ne consumăm energia care stă să ne spargă inimile, zdrăngănind cu toţii "cheile" (Doamne, ce copii eram... căte iluzii...) MICHAEL, MICHAEL !!!
Şi în loc să vii tu... vine Marcel Avram... îl primim cu urale... doar datorită lui vii tu în România... Dar, mulţumind celor care au contribuit la reuşita acestui proiect, are proasta inspiraţie să pomenească numele lui Ion Iliescu... Doamne!!! Din toate părţile, dl.Iliescu îşi primeşte binemeritatele huiduieli... Iartă-ne Michael, pentru o clipă am uitat de bun-simţ şi maniere... Dar ne revenim repede... Nimic nu ne va strica momentul... Promitem să fim cuminţi... promitem să nu te dezamăgim...
Iata-i pe SNAP ! Sunt tari, sunt în formă super... TURBO B... nu este nevoie să ne aminteşti... noi oricum batem din palme şi strigăm numai pentru Michael... Şi voi sunteti drăguţi... dar nu e momentul vostru acum... E seara Michael Jackson... iar voi... bine că aţi terminat de cântat... Sunteti tari... dar VALEA...
Iar muzică în difuzoare... Beatles... bine, bine, am înţeles... ne daţi muzică de calitate... ne vom aminti cu plăcere... Dar vino Michael odată ... ca să ne mai prinzi pe toţi în viaţă... Suntem la un pas de a muri de nerăbdare... MICHAEL, MICHAEL, MICHAEL !!! VINO ODATĂ!!!
Şi deodată... LINISTE... ÎNTUNERIC... MINUTELE TREC ÎN LINIŞTE... PICIOARELE TREMURA... INIMILE AU ÎNGHEŢAT... OARE CUM VA FI... PE UNDE VA VENI... ŞI... BOOOOOOOOOOM !!!!
Să vă mai spun cum şi-a facut Michael apariţia...??? Sunt sigură că ştiţi cu toţii... Oricum cuvintele n-au nicio valoare... Ce nu ştiţi unii dintre voi... eraţi prea mici... nu ştiţi că pe Stadionul Naţional... în acea seară de 1 octombrie 1992... noi am văzut... RAIUL PE PĂMÂNT... DUMNEZEU NE-A TRIMIS RAIUL... şi ni l-a lăsat cu mărinimie timp de două ore... Am pierdut-o pe Florenţa pe care o ştiam atât de bine... dar atât de puţin... undeva la picioarele scenei, la picioarele lui Michael Jackson... Florenţa pe care o cunoşteam eu... uitase cine este... uitase că ea face mofturi, nu vrea să fie înghesuită, nu vrea gălăgie când ascultă muzică...
Am pierdut-o pe Florenţa două ore... S-a aşezat... şi a rămas pentru totdeauna la picioarele lui Michael Jackson...
Dar n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi... nici unul... nici celălalt... şi vă voi spune altădată de ce...
Florenta s-a întors cuminte la mine şi la cei cu care venise... Dar... nu mai semăna cu cea pe care o ştiam eu...
Toţi comentau, dar ea tăcea... Unii spuneau: Cât ne-a furat Ceauşescu... câte astfel de momente am fi putut trăi dacă... dar eu ştiam că nu e chiar aşa... Ceauşescu ne-a furat enorm şi ne-a dat înapoi cu o sută de ani, e adevărat, dar momente ca acela noi n-am mai fi trăit, oricât de mulţi artişti ar fi venit la noi... Numai dacă ar fi venit încă odată şi încă odată... Michael Jackson. Sună nedrept faţă de alţi artişti... dar eu acum vă spun povestea Florenţei şi a Prinţului Fermecat...
Doamne... Oare chiar a fost adevărat tot ce am văzut?... Ce vrajă, ce magie... cine i-a dat acestui om atâta HAR?... Ce am făcut atât de minunat de am primit aşa un dar... şi mintea nu se mai opreşte... şi capul îmi repetă la nesfârşit... Billie Jean... Billie Jean... Jam, Jam... Make that change, make that change, make that change... şi degeaba ne-ai spus Michael... De zeci de ori... make that change... Priveşte-ne acum cu ochii tăi mari şi frumoşi... şi iartă-ne... şi iubeşte-ne aşa cum te iubim şi noi... şi înţelege-ne... habar nu avem ce înseamnă să... make that change...
Ai plecat... în urma avionului tău o fată plânge... reporterul o întreaba de ce... Ea hohoteşte şi printre suspine, rşspunde: „a plecat Michael... şi nu va mai veni niciodată”... Şi televizorul plânge... şi sufletul meu la fel... şi mi-e milă de acea fată... şi mi-e milă de mine...
Şi lunile trec... noi încă vorbim despre concertul tău... iar într-o zi... Soarele se ascunde oripilat... cerul se întunecă încruntat şi supărat... şi eu cred că mi-am pierdut minţile... Ce spune această voce din televizor???... Femeie, eşti nebună?!?!?! Cum poţi să spui aşa ceva???... Asta nu e ştire... sunteţi nişte nenorociţi...
Dar vocea continuă taioasă... "Un tânăr îl acuză pe Michael Jackson de abuz sexual..." V-aţi pierdut minţile... Acest om are lumea la picioarele lui... Acest om... nu are de ce să comită un abuz... Acest om... Dar o mână nevăzută mă strânge de gât şi cineva îmi şuieră în urechi: „Acest om... este în mare pericol... dacă cineva va crede aceste lucruri... sufletul sufletului meu... se va prăbuşi... va suferi cumplit... va pierde tot... şi toţi vom pierde alături de el... iar lumea nu va mai fi la fel şi muzica ar amuţi...
Şi e iarăşi seară... Şi ce vede ea la televizor...? Chipul lui... frumos... dar plâns... trist... Şi sufletul ei ţipă sfâşiat de durere: Michael...! Michael... ce ţi-au fcut...? Şi Michael îi răspunde cu vocea stinsă... „Mi-au fost aduse acuzaţii... total false... poliţia... Neverland... dezbrăcat... fotografiat... toate părţile corpului...” şi ea nu mai aude tot... decât că "a fost atât de umilitor... dar dacă de asta este nevoie pentru a dovedi că sunt complet nevinovat... atunci aşa să fie..."
COMPLET NEVINOVAT... COMPLET NEVINOVAT... ştiu Michael... nimeni nu m-a convins că eşti vinovat... şi nimeni nu mă crede... şi au râs de mine... şi au uitat... toată bucuria pe care ne-ai dăruit-o... Doamne, nu lăsa să se înâmple aşa ceva... Doamne, nu-ţi întoarce faţa de la Michael... de la noi... Nu-ţi întoarce faţa de la mine, Doamne... o să fiu mai bună... o sa fac... nu ştiu ce... dar PROMIT !!! Şi Dumnezeu i-a auzit ruga... şi în Bunătatea-i Nemărginită... a lăcrimat cu ea şi cu toţi cei care simţeau la fel... şi într-o zi... televizorul i-a spus: Michael Jackson a ajuns la o înţelegere cu acuzatorul său... MICHAEL... nu e bine... de ce ai acceptat...? Lumea nu va uita... oamenii sunt răi... Şi nici nu ştia încă pe atunci... cât de răi şi nerecunoscători aveau să fie oamenii...
Astăzi însă, ea ştie că Michael a procedat corect... corect pentru noi... pentru muzică... pentru istoria omenirii şi a muzicii.. Daca Michael Jackson... ar fi mers atunci în tribunal... noi astăzi nu am mai fi avut... HIStory... Blood On The Dance Floor... Invincible... Ultimate Collection... şi nu am mai fi avut multe dintre amintirile frumoase care s-au strâns în sufletul nostru după acel an nefericit... 1993.
Au mai trecut trei ani...
Prinţul Fermecat se căsătorise cu o prinţesă... fiică de Rege... Dar... deşi tatăl ei fusese un Rege minunat... Prinţesa moştenise trăsăturile şi caracterul urât al mamei sale... pe care nu o putem numi regină... ea fusese doar soţia Regelui Elvis Presley... niciodata, cu tot numele ilustru pe care l-a purtat, soţia acelui Rege nu a reuşit să treacă de limita mediocrităţii... la fel şi fiica ei... prinţesa de... paie (nu pot s-o sufar).
Florenţa era dezamăgită... ar fi vrut ca Prinţul ei să se casatorească cu o prinţesă pe care sa o îndrăgească şi ea... dar şi-a spus: nu contează nimic... daca îl va face fericit... Speranţe deşarte... Prinţul a fost părăsit... a mai primit o lovitură... dar a mers mai departe.
Şi ce făcea Florenţa în acest timp... Ea devenise mamă... şi nu era capabilă să-i cânte copilului ei adevăratele cântece de leagăn...ea îi cânta... ce oare...? Aţi ghicit... cele mai iubite cântece ale prinţului ei... şi într-o bună zi... ce credeţi că s-a întâmplat...?
Oameni buni, oare visez???... Soarele n-a mai strălucit aşa din ziua în care mi-am văzut pentru prima oară copilul... Păsările parcă erau mai leşinate... iar televizorul... uite ce frumos arată şi ce spuneeeeee??? Michael Jackson va reveni în România... HIStory... bla bla bla... turneu... septembrie... YES YES YES !!!
Ochii spre cer... genunchii în podea... SĂRUT MĂNA DOAMNE !!!
Telefonul sună... bălbăi ceva... nu mai contează... Cineva râde în hohote... Credeam că nu te mai prind acasă... ma gândeam că ai luat-o deja la fugă spre stadion...
14 septembrie 1996
Micuţa mea... tu ai un an şi jumătate şi până astăzi eu nu te-am lăsat în grija altcuiva... în afară de tatăl tau... Dar astăzi tatăl tău merge cu mine la Michael... şi cât aş vrea să fii mai mare, să mergi şi tu cu noi... şi cât de rău îţi pare ţie acum, că nu erai mai mare atunci... şi cât de mult îţi doreşti astăzi să-l fi văzut şi tu măcar o dată... Normal, tu semeni cu mama ta... şi te iubesc...
Şi scot din dulapul meu... jucării noi pe care le-am ţinut ascunse până azi, le-am păstrat special pentru această zi... ca să-ţi abat atenţia de la plecarea noastră de lângă tine... pentru prima oară nu vei fi cu niciunul dintre noi doi... şi cât de frumos îmi întorci tu spatele şi te joci fericită cu naşii tăi şi copiii lor... şi nici nu observi măcar că noi plecăm amândoi de acasă... Bravo, mama... Şi uite ce mi-au adus naşii... un binoclu de vânătoare... pentru tine Michael... ca să te văd mai bine...
Cât eşti de minunat... nu te-ai schimbat deloc... te-ai mai împlinit puţin... şi eu... numai că ţie îţi stă bine... ţie iţi stă bine orice... Acum sunt adult... am familie... dar de ce mă pierd aşa... de ce uit din nou de mine... FLORENŢA... vino înapoi... Dar nu pot... mi-am amintit unde e locul meu... unde a fost mereu... Lăsaţi-mă să visez... lăsaţi-mă să mă bucur... Încă odata în viaţă... nu se va mai întâmpla... ştiu sigur... Michael... de data asta chiar e ultima oară când te văd... şi mi-e aşa ciudă şi îmi dai viaţa peste cap... dar tocmai de asta nu e altul ca tine...
Oamenii... Oamenii nu au uitat... nu au iertat... nu au văzut mai departe de lungul nasului... Nu este adevărat ce se spune... în 14 septembrie... nu au mai fost 70.000 de oameni... au fost mai puţini...în ignoranţa lor... mulţi i-au întors spatele... şi cât de mult au pierdut... de data asta... Michael era odihnit... era abia al treilea spectacol din turneul HIStory... Mai cântase doar în Cehia şi în Ungaria... Spectacolul a fost de vis... Au fost Soarele şi Luna şi Cerul şi Raiul şi toate visele omenirii... toate adunate laolaltă... Şi a fost REGELE REGILOR... şi noi... nu ştiam... ce vremuri triste aveau să vină...
Şi iar ai plecat... şi iar plângem... dar lacrimile noastre... sunt nimic pe lângă ceea ce te aşteaptă pe tine... Şi-mi pare atât de rău... şi aş face orice pentru tine... Şi te-aş fura şi te-aş salva... şi te-aş ascunde cu fiinţa mea... şi aş vrea să-ţi şterg lacrimile şi să-ţi pun la loc pe obraz... zâmbetul tău minunat... Şi ce n-aş da... Dar nimeni nu mă bagă iîn seama... Şi toţi îţi întorc spatele...
Să vă mai povestesc... să tac... Nu vreau să fac pe nimeni să plângă; vreau doar să ştiţi tot... vreau doar să...
Vreau să nu uite nimeni că acest om minunat... putea să mai facă multe pentru noi... dorea să mai facă multe... dar drumul i-a fost oprit cu brutalitate... sufletul i-a fost călcat în picioare, inima lui a primit lovitură după lovitură... Acest om... a fost o victimă a răutăţii, a invidiei, a neputinţei unora de a respecta un artist, de a vedea în el altceva decât un "ciudat"... a tot ce există mai urât în oameni... Acest om... a dat tot şi a primit în schimb... ură... dispreţ... nedreptăţi... suferinţă... trădare...
În 14 septembrie 1996, românii nu au mai înţeles ca în 1992... ce dar li se face... au uitat când spuneau cu patru ani în urmă... că venirea lui Michael Jackson ne-a inclus şi pe noi pe harta lumii, ne-a aliniat lângă celelalte ţări... a adus aminte de existenţa României... În patru ani... unii dintre români uitaseră... În patru ani... Michael Jackson devenise pentru ei doar un pedofil... Nu numai că pe stadion nu au mai fost 70.000 de oameni... dar unii din cei prezenţi au avut neruşinarea să plece înainte de sfârşitul concertului... şi asta NU pentru că ar fi avut ceva de reproşat artistului sau spectacolului în sine... Orice om care a fost acolo, vă va spune ca şi mine... ce lecţie de măiestrie a fost acel spectacol... de la secvenţele ireale de început când pe ecranele enorme... Michael într-o navă spaţială cutreieră galaxii... şi se îndreaptă spre destinaţia finală... Bucharest, Romania... continuând cu străpungerea podiumului de către nava spaţiala din care îşi face apariţia... strălucitor... frumos... după care se dezlănţuie... cu nimic mai prejos decât ceea ce noi aşteptam şi ştiam că vom primi... Au plecat unii dintre ei... pentru că de fapt... veniseră doar de curiozitate şi sperau să vadă un om înfrânt... demoralizat... o umbra a celui care fusese... şi cum lucrurile nu stăteau nici pe departe aşa... curiozitatea lor a dispărut...
Pe câţi neisprăviţi nu i-am auzit în toţi aceşti ani... numindu-l... în fel şi chip... Te uiţi la ei... nu ştiu să folosească săpunul şi pasta de dinţi, iar dacă le pomeneşti de deodorant... li se pare că îi înjuri într-o limbă străină...
Te uiţi la ei... te gândeşti la Silviu Brucan... şi, fără a-l fi simpatizat vreodată... te condamni pentru că nu l-ai crezut...
Michael Jackson...The Legend Continues...
A plecat Michael... şi de data asta ştiu că nu va mai reveni în România... Dar nu contează ...l-am văzut de două ori... oricum era mai mult decât aş fi putut să sper...
Merg spre casă... Ceilalţi nu au observat nimic din tot ce m-a nemulţumit pe mine... Iar eu... nu spun nimic... Aşa e mai bine... lasă-i să se bucure... Dar eu mă întorc în timp... şi "racul" din mine ştie să se rupă de realitate... ca nimeni altcineva... "Racul"... voi îl vedeţi aici... şi credeţi că vă ascultă... şi cât de departe zboară gândul meu... Şi e iar octombrie 1992... şi îmi amintesc... parcă a fost ieri... Michael... Dangerous... Bad... Thriller... She's out of my life... oooh... fata aceea... toţi au invidiat-o... dar eu nu... cum să mai poţi să te dezlipeşti de el... cât de cumplit trebuie să fie, să te ia în braţe... câteva secunde... şi apoi nişte braţe străine să te smulgă de lângă el... mai bine Nu... cu câtă disperare se agăţa de el... izbucnesc în plâns de mila ei... Şi acum... după atâţia ani... cand privesc concertul "Dangerous"... disperarea ei mă face să izbucnesc în lacrimi... Acea secvenţă, pentru mine e un coşmar... simbolizează exact ceea ce s-a întâmplat mai târziu... Aşa cum acea fata pe care a îmbrăţişat-o la She's Out Of My life... este smulsă din braţele lui... aşa ne-a fost el smuls nouă peste ani... cu brutalitate...
Şi timpul zboară... vieţile lor s-au schimbat...
Prinţul s-a recăsătorit... a avut copii... dar iubirea necondiţionată pe care a visat-o... nu a mai venit... Oamenii au continuat să-l judece... la fiecare pas... la fiecare mişcare... urmărit, hăituit, obosit... sătul de toate răutăţile... şi-a luat o pauză...
Iar ea...s-a schimbat atât de mult...
Michael... unde eşti... mi-e dor de tine... de ce nu mai cânţi... de ce... mi-e dor de anii în care videoclip-urile tale apăreau unul după altul... Te înţeleg... eşti dezamăgit şi vrei să stai cu familia ta... mă mulţumesc cu muzica de până acum... dar tu nu înţelegi că nu pentru mine mi-e dor ...?!?!?! eu am ce să ascult şi să privesc... Nu vreau să te laşi... nu vreau să le dai satisfacţie... Şi te cert... şi mi-e ciudă... şi-mi pare atât de rău... iartă-mă... arată-le ce poţi... ştiu că poţi mult mai mult de atât... Doar tu m-ai învăţat... tu singur m-ai obişnuit să cer tot timpul mai mult şi mai mult de la tine... Magia ta nu se poate sfârşi aici... nu acum... nu încă... Nu te cred !!! Nu vreau să cred că nu mai ai nimic de spus... Nu vreau să cred... şi nu-ţi dau voie să te laşi... nu-ti dau voie să mă laşi... Fără tine... muzica mea... nu mai cantă...
OH, Doamne ! In sfarsit ! "Invincible"... parcă m-ai auzit ...
Bravo, Michael ! Aşa te vreau...
Again and again..."You Rock My World"...
Şi dacă ai şti cât îţi mulţumesc...
Prinţul meu...
Cât de apăsătoare se anunţă vremurile care vin... pentru tine... pentru mine...
Mă lupt cu morile de vânt... nu mai am arme... nu mai am argumente... şi cum mai râd ei de mine... şi ce e mai rău... râd de tine.... Îi privesc... oare ce îi motivează?... Ignoranţa, răutatea... bezna în care şi-au ales să trăiască... Cineva spune că unii oameni te fac să îţi faci păcate... şi are dreptate... uneori îi privesc şi imginaţia mea o ia razna... tu ştii... aşa sunt eu... mă gândesc... ce frumos ar fi să iau capetele unora şi să le transform în mingi de fotbal... nu pentru mine, eu n-aş juca vreodată fotbal... dar copiii de vis-a-vis, din curtea şcolii... ce s-ar mai distra... Nu mă mustra şi nu mă privi aşa... numai tu poţi să ai atâta înţelegere... eu nu mai pot...
Ce să le mai spun... de ce vor să ştie atât de mult... de ce am atâta încredere în tine... de ce mi se pare mie că te înţeleg mai bine decât ei... Ce să le mai răspund... încă nu am privit în faţă adevăratul motiv... încă nu recunosc... e mult prea dureros...
M-am îndragostit de frumuseţea muzicii tale... de paşii tăi... de ochii şi de zâmbetul tău... dar te-aş fi uitat aşa cum i-am uitat pe alţii... dacă nu aş fi văzut că pe drumul nostru... de-a lungul vremii... uneori... eu am fost tu... tu ai fost eu... Încercările noastre... tristeţile noastre... spaimele noastre... poveştile noastre... alegerile pe care le-am făcut... Muzica pe care am iubit-o... aceiaşi artişti... aceleaşi filme iubite... Şi aceeaşi încredere nesfârşită în cei de lângă noi... iar uneori... aceleaşi dezamăgiri...
Trebuie să mai fac un pas... şi e atât de greu... am crezut că am uitat... acum sunt mare şi puternică şi credeam că nu mă mai afectează... Michael... nu ştii ce mă îndemni să fac... n-am spus nimănui... niciodata... cât de rău a fost... am vrut să uit şi am reuşit... dar astăzi... când ţi-am văzut lacrimile, mi-am amintit tot... De ce mă arunci din nou acolo...? nu stii ce-mi faci...? Dar pentru tine... aş face orice... şi chiar voi face... Ţine-mă de mână... şi ajută-mă încă o dată... să mai fac un pas... dincolo de pragul pe care nu mai credeam să-l trec vreodată... Şi nu-mi da drumul la mână... atâta timp cât stau în acea lume... ca să-mi amintesc totul... şi să le spun şi celorlalţi... Poate atunci vor crede şi vor înţelege... de ce...
Promite-mi însă că atunci când te voi striga... o să mă strângi cu putere de mână şi o să mă tragi înapoi...
Michael... dacă mă laşi acolo prea mult timp... Dar ştiu că nu o vei face... am încredere în tine... mereu...
Am ajuns... Prinţul meu frumos şi bun ... mai minunat decât toţi prinţii care au existat vreodată... cât de micuţ eşti aici... în Gary, Indiana... în casa copilăriei tale... locul tău... cât mi-am dorit să-l văd... Ai avut dreptate... orăşelul e mic... şi atât de gri... dar căsuţa voastră e atât de îngrijită... Katherine a făcut din ea un micuţ palat... şi deodată... ahhhh... Nuuuu! Te rog!!! În casa copilăriei tale... mama ta îi strigă soţului său: „lasă-l, lasă-l... o să-l omori...” Joe e nervos... te bate... rău de tot... JOE ! JOE ! te-aş omorî cu mâna mea... dar nu pot pentru că mâna mea strânge cu putere mâna copilului tău... eu l-am rugat şi el îşi ţine promisiunea... dacă mi-ar da drumul la mână aş muri... dar nici ţie nu ţi-ar fi mai bine.. .Joe... nu vezi cât e de mic... niciodata nu eşti mulţumit... cum nu te ard lacrimile copilului tău... cum poţi...
Katherine... îţi alină suferinţa cum poate... cu mângâieri, cu o îmbrăţişare... cu cuvinte dulci... Dar lacrimile ustură... Şi dacă eu nu ştiu... nu ştie nimeni...
Am lăsat departe casa ta şi am ajuns în Bucureşti... în casa copilăriei mele... cât de mare mi se părea odată totul... cât de mic este acum... şi aici... Doamne... dă-mi putere... i-am promis... lui Michael... şi nu pot să mă întorc mai înainte de a privi încă odată... În casa copilăriei mele... bunica mea Cristina... îngerul meu bun şi drag... îi strigă fiicei sale: „las-o! las-o!... e atât de mică... e cuminte... numai tu nu vezi... cum nu ţi-e milă de mânuţele astea mici... Şi bunica o mângâie... şi de câte ori nu o scapă din mâinile mamei... dar când Florenţa are 11 ani... bunica trebuie să plece... de tot... şi ultimul ei gând este pentru Florenţa... ca întotdeauna... "De toţi îmi pare rău că trebuie să-i părăsesc... dar de Florenţa mi se rupe sufletul... dintre toţi nepoţii mei, numai ea creşte fără tată... şi fiica mea... o bate atât de rău..."
Am căzut... lasă-mă să mă odihnesc puţin... dă-mi putere Doamne... De ce a fost să fie aşa...?
Mama ei nu e o femeie rea... nu a ştiut niciodată ce e răutatea... dar o îngrozeşte gândul că fiica ei... fără supravegherea unui tată... ar putea să apuce pe drumuri greşite... şi asta nu trebuie să se întâmple niciodată... Şi degeaba a citit atât de multe cărţi... sau poate tocmai de aceea...
Florenţa nu o vede decât muncind şi acasă şi la serviciu... trebuie să facă mereu bani... bani... Copilului ei nu trebuie să-i lipsească nimic... să nu simtă ca părinţii sunt despărţiţi... să nu simtă că nu are tată... Şi Michael... priveste-o pe Florenţa... E unul dintre copiii pe care tu îi priveai cu tristeţe... Are cele mai minunate dulciuri... cel mai frumos brad de Crăciun... cele mai multe cadouri, cel mai bun ghiozdan, penar, cărţi, rochiţe cusute de mama ei sau cumpărate cu mari sacrificii... Dar are şi cea mai cruntă bătaie dacă nu are cel mai frumos scris, cele mai mari note... şi daca nu face tot ce i se spune...
Joe te bate ca să fii perfect în muzică şi dans... mama mă bate ca să fiu perfectă în toate... Uneori e Katherine... mă iubeşte, mă îmbratişează, mă mângâie... dar când se înfurie... e Joe... Şi îmi e atât de uşor s-o înfurii... Ea munceşte tot timpul pentru bani... mai are timp doar să spele, să calce şi să facă mâncare... restul trebuie să facă Florenţa... chiar dacă e mică... Şi uite-o pe Florenţa cum uită de toate... Ea cântă şi dansează toata ziua şi nu-i pasă că nu a spălat vasele... Florenţa!... Lasă muzica! Mama ta se apropie de casă... e din ce în ce mai aproape... şi nici patul nu l-ai făcut... şi nici praful nu e şters... Mai lasă-mă... eu nu sunt Cenuşăreasa!!! Eu vreau să cânt şi să dansez... Oricum mănânc bataie... oricum nu voi fi gata la timp... Şi când dansează... Florenţa uită de toate... Îi trimite pe toţi la naiba... şi niciodată acest lucru nu se va schimba... dar acum plăteşte scump... mama intră deja în casă... e prea târziu să mai facă ceva... Şi nu mai pot să privesc la ce i se întâmplă...
O iau la fugă... şi am rătăcit drumul...
Michael... unde m-ai trimis...? Nu pot să fug mai repede...pentru că sunt iar copil...şi îmi amintesc... nu am voie să cad... nu am voie să fiu o căscată... nu am voie să-mi murdăresc rocha... să pierd vremea cu copiii... niciodată nu mă joc destul... nu am voie să vorbesc cu băieţi... nu am voie... nu am voie... mai nimic... Doamne !!! Fă-mă mare şi nu mă lăsa să rămân copil mereu... şi nu mă lăsa vreodată să-i fac copilului meu... ce am văzut la mama... Ce fac eu... fac şi ceilalţi copii... dar numai eu sunt atât de rău pedepsită... şi parcă ceva mă îndeamnă să fac numai ce nu trebuie... am doi ani... termin de băut laptele... şi arunc cana cât colo... şi mâinile mele sunt pedepsite aspru... Peste ani... la aceeaşi vârstă... fetiţa mea face exact acelaşi gest... Dar Dumnezeu Veghează... EU... Nu voi fi niciodată mama mea... Mă bufneşte râsul şi o întreb : "Micuţa mea... ce-o fi fost în căpşorul tău...?" şi parcă din trecut... ceva neplăcut îmi stăruie în minte... dar nu îmi dau voie să mă gândesc la asta... Încă nu am văzut lacrimile tale... şi încă mai sper că am uitat... mai sper că sunt doar năluci... că nu s-a întâmplat niciodată... Nu mă gândesc la asta niciodată... Până azi...
Mă întorc în Gary... Michael... şterge-ţi lacrimile... nu plânge după jucăriile şi hainele frumoase pe care nu le-ai avut... n-au nici o valoare... Copila care a rămas în urmă... în casa copilăriei mele... le-a avut... şi s-a bucurat de ele... dar când intra în mâinile mamei ei... le-ar fi dat bucuroasă pe toate... Iar ţie... ţi-ar da şi sufletul din ea... Ti-aş da orice... numai să te văd fericit... Aş da orice să nu mai fie vreodată lacrimi în ochii tăi frumoşi...
Joe ... e iar supărat... eşti atât de micuţ şi sprinten... el e greoi... nu te prinde mereu...
Şi eu încerc să fug... dar e prea multă mobilă... unde să fugi... Masa... masa mă ascunde... dar e doar o masă... îmi feresc doar faţa şi mâinile... acolo ustură cel mai rău... spatele şi restul corpului rămân să se sacrifice... Ştii Michael... într-o zi am dat de pomană acea masă... şi îmi pare rău că am uitat să o privesc pentru ultima oară cu recunoştinţă... Am zburat toate mobilele din casă... şi niciodată nu mi se pare că e loc destul... şi spunându-ţi ţie aceste lucruri... acum înţeleg... de ce mereu mi se pare că e prea multă mobilă în casă... copilul din mine... încă mai caută un loc unde să se ascundă vreodată...
Te răzbuni pe Joe... îl ameninţi: dacă mă mai loveşti... nu voi mai cânta niciodată... Eu ce să-i spun...? Mama se mândreşte cu mine... cânt şi dansez cum o făcea şi ea demult... când nu era atât de lovită şi speriată de viaţă... dar nici nu concepe să fac din asta o carieră... nu pentru asta munceşte ea... Dar mă răzbun şi eu... O privesc fix şi îi spun: "Sper ... ca într-o zi... să aflu că de fapt nu eşti mama mea adevărată... ai să vezi atunci..." dar mă răzbun tot pe mine... tot eu plătesc... Şi degeaba... e chiar mama mea adevărată...
Dar Florenţa speră... că undeva în lumea asta mare... ea are o alta mamă... şi adoarme plângând şi visează că într-o zi... va veni şi o va salva...
Michael...
Am văzut destul... am văzut chiar mult prea mult... dar nu mă voi întoarce... nu încă... Abia am pornit... şi vreau să revăd totul... Nu mă îndepărtez prea mult... Undeva... în apropiere... trebuie să găsesc un loc... un copac bătrân... un tei... teiul meu... Uite Michael... acolo sus... printre crengile lui... este locul meu preferat... am urcat de atâtea ori... şi am uitat de lume... am uitat de toate... Acolo, între crengile lui... au început poveştile mele... Teiul meu bătrân şi bun... m-a ascultat mereu... Încă se mai aud şoaptele Florenţei... încă se mai aud cântecele ei... teiul le-a păstrat... Legănată de el... ea uită... îi spune şi acum poveşti... cu Feţi Frumoşi şi Zâne Minunate... şi cântă... şi teiul o ascultă... niciodată nu o ceart... Nimeni nu ajunge la ea când se urcă acolo... Teiul o apără... şi miroase atât de frumos... E parfumul basmelor mele, Michael... e parfumul florilor de tei... Vreau să mai stau puţin aici... şi vreau să asculţi ce am să-ţi spun...
Niciodată... oamenii nu mă vor influenţa... niciodată... nu-i voi lăsa să mă despartă de tine... Eşti cel mai drag prieten al meu... Despărţiţi în timp şi spaţiu... dar atât de aproape... ne trăim poveştile şi amintirile noastre... şi uite... am plâns şi nici nu mai ştiu dacă sunt lacrimile mele sau ale tale... Şi nici nu mai are importanţă... Oamenii... vor fi nevoiţi să priceapă... adevarul...
Orice adult, când priveşte un copil, se simte înduioşat de drăgălaşenia şi nevinovăţia lui...
TU şi EU... când privim un copil... îi privim pe toţi copiii lumii... şi vedem... mult mai mult decât ne-am fi dorit vreodată să vedem... TU şi EU... când privim un copil... lăcrimăm... şi oamenii ne cred nebuni sau exagerat de sensibili... Dar TU şi EU... nu ne putem opri lacrimile... pentru că... pe lângă drăgălaşenia copiilor... noi vedem neputinţa unui copil de a se apăra... pericolul în care s-ar putea afla vreodată... spaima unui copil în faţa unui adult furios... teama nesfarşită din sufletul nevinovat al unui copil...
TU şi EU... ne vedem pe noi copii... şi plângem... de milă şi de teamă pentru toţi copiii care ar putea trăi vreodată... ce am trăit noi... TU şi EU... cu siguranţă ne-am tăia venele înainte de a face rău unui copil... Te cred şi te-am crezut întotdeauna... Dacă ţi-aş refuza ţie încrederea... cum ar mai rămâne cu mine...?
Nu-mi da drumul la mână... nu încă... mai avem multe de povestit... Şi dacă-mi esti alături ca întotdeauna... eu pot să dărâm şi munţii... Şi pot să mă mai lupt în continuare cu morile de vânt... Acum am şi arme... şi argumente... Ca întotdeauna... tu mi le-ai arătat... Tu n-ai putea să răneşti vreodată un copil... Eu n-aş putea să rănesc vreodată un copil... TU şi EU... nu vom lăsa niciodată viaţa... să ne transforme... în părinţii noştri...
" How Can You Mend A Broken Heart "...? ...you can't
Vezi mai multe video din Muzica
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

