SATRANGE – Iubita secretă a regelui

...


Capitolul 1




Câteva secunde l-am studiat pe individul din faţa mea, încercând să-i pun diagnosticul doar din atitudine şi din cele câteva cuvinte pe care le rostise. Schizofrenie?... Neh... Dincolo de barba deasă, privirea lui nu era nicidecum una apatică, dimpotrivă; avea o strălucire care denota o inteligenţă neobişnuită. Tocmai voiam să deschid gura, când tipul mi-a făcut semn să tac şi s-a apucat să caute prin încăpere: sub birou, în bibliotecă, sub fotolii... aproape că a demontat telefonul. Paranoia?... Hm... În cele din la urmă, aveam să-i pun nişte întrebări care m-ar fi ajutat să-mi dau seama cu cine am de-a face. În orice caz, ţineam degetul aproape de butonul de alarmă pentru agenţia de securitate care, din fericire, avea sediul la numai două străzi distanţă. Continuam să-l analizez, în timp ce el îşi vedea conştiincios de treabă, căutând sub covor, întorcând pe toate părţile monitorul şi unitatea PC. Situaţia începea să mă amuze. Clar, aveam în faţa mea o problemă de psihiatrie pe care trebuia s-o rezolv. După ce a terminat de scotocit peste tot, s-a aşezat din nou pe fotoliu, a scos din buzunarul trenciului o cutie mică pe care a pus-o pe masă, şi-a încrucişat mâinile şi a început să mă studieze el pe mine. Am aruncat un ochi spre ceasul de perete, sperând ca omul să aibă la el destui bani pentru a-mi plăti consultaţia. În sfârşit, a început să vorbească.
– Se pare că nu ai microfoane, dar pentru siguranţă, cutia asta emite nişte ultrasunete care ar bruia orice emisie.
Mi-am scos registrul de consultaţii şi mă pregăteam să-l supun chestionarului medical uzual: nume, prenume, vârstă, stare civilă...
– Nu e nevoie de asta. Nu am venit la tine ca pacient. Poţi să-mi spui S. Vârsta mea nu contează.
„S” de la straniu, mă gândeam, încercând să-i ghicesc vârsta după mâini. Am presupus că avea în jur de 50 de ani.
– Ştiu că îţi par ciudat, dar încearcă să faci abstracţie de asta. Am ceva important să-ţi spun.
Părea că omul îmi citea gândurile, dar deocamdată nu eram îngrijorat.
– Ştiu cine eşti, ştiu cu ce te ocupi, ce muzică asculţi, cât timp stai la duş... Ştiu cam tot despre tine.
„Hopa!... Avem un psihopat. Dar până nici eu nu mai întâlnisem până acum un nebun care să-mi cronometreze timpul petrecut sub duş.”
– Nici vorbă de aşa ceva, nu sunt un psihopat. Şi nu eu sunt cel care te-a urmărit în toţi anii ăştia.
„Hm... Un psihopat care citeşte gândurile.”
– Încetează odată cu „psihopat”, mă deranjează cuvântul. Şi nu te mai gândi atâta, că mă distragi de la subiect.
De data asta începeam să mă îngrijorez. Am pus degetul pe butonul de alarmă, gata să-l apăs.
– Nu te grăbi. Aşteaptă să-ţi spun de ce am venit. Te asigur că sunt paşnic.
„Eh... dacă mă asigură ciudatul, nu trebuie să-mi fac griji, nu-i aşa?”
– Lasă ironia şi ascultă-mă. Poţi să fii serios câteva minute?
– OK. Ascult.
– În urmă cu 20 de ani, lucram pentru o mare agenţie de spionaj.
„CIA?”, mi-a trecut prin minte întrebarea, dar tipul şi-a dus repede un deget la gură.
– Nici în gând să nu rosteşti numele ăsta. Ei au antene peste tot şi pot afla lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată... Ei bine, acum mulţi ani, am primit misiunea de a mă infiltra în anturajul starului M.
M-am holbat la el, izbit de o bănuială care aproape că mi-a despicat creierul în două.
– Despre el e vorba, da...
Doamne, cu ce greşisem eu la viaţa mea?... Am încercat să-mi refac itinerariul pământesc, de la stadiul de embrion şi până în clipa de faţă, ca să-mi descopăr păcatele pe care trebuia să le ispăşesc. Acasă aveam o iubită care plângea pentru el; în faţa mea se afla un ins care fusese în anturajul lui; pe străzi, la ştiri şi peste tot eram asaltat de imaginea lui. Era prea mult pentru mine. Dacă cineva mi-ar fi bătut piroane în ţeastă cu încetinitorul, n-aş fi simţit o durere atât de crâncenă. Am început să caut prin sertare după un pachet de ţigări, rămas de la un pacient pe care îl convinsesem că nicotina era duşmanul creierului. Dar creierul meu trebuia amorţit urgent, cu orice aş fi avut la îndemână. Prima doză de tutun inhalată cu sete, mi-a inundat plămânii, s-a plimbat prin cutia toracică în vârtejuri repezi, mi-a şfichiuit inima, după care a ieşit pe nas, într-un fum gros. Nici vorbă să-mi anestezieze ceva. Nu-i nimic, mai insist. Trag din nou din ţigară, cu atâta putere, încât jarul s-a întins către filtru şi aproape că mi-a ars degetele. Domnul S mă privea uşor amuzat. Hm... aveam senzaţia că se inversaseră rolurile şi nebunul nu mai era cel de dincolo de birou. Venise să-mi spună ceva iar acum nu se mai grăbea.
– Păi, nu mă grăbesc foarte tare. (Uitasem că individul îmi citea gândurile). După 16 ani, pot să mai aştept ceva timp... cel puţin, până îţi iese fumul pe urechi. Apropo, parcă te lăsaseşi de fumat.
De ce oare nu mă mai miram că ştie?... După a treia doză, mă mai liniştisem. Am lăsat ţigara pe marginea scumierei şi am urmărit, pentru câteva clipe, fumul care urca şerpuind spre tavan.
– Să continui... Un om de-al nostru care îi devenise deja apropiat lui M, mă introdusese şi-l convinsese să mă angajeze ca agent de securitate. Se întâmpla în anul 1990.
– Care era scopul?
– Scopul era să îl am sub ochi tot timpul pe cel mai popular om din lume, care începea să devină periculos pentru ei.
„Apropos de pericol, să-ţi spun eu ce mă paşte acum, după ce a murit.”
– Ştiu şi te înţeleg. De aceea îmi e destul de greu să-ţi spun că am nevoie de ajutorul tău.
– Ajutorul meu, pentru ce? A...
Mi-a picat o „fisă” cât roata morii. Parcă am şi auzit-o cum s-a izbit de podea, zguduind clădirea. Cutremur de gradul 6,2 pe scara Richter.
– Sper că nu...
– Ba da. Trebuie să ajung la Rhea.
– Pentru ce??
– E ciudat şi complicat dar, dacă mă asculţi, vei înţelege.
Ceva mai ciudat decât faptul că stau de vorbă cu un nebun într-o zi de august şi mai complicat decât faptul că acasă mă aştepta o discuţie cu Rhea, pentru care aş fi dat orice ca să nu aibă loc, nu-mi puteam închipui.
– Cred că întrevederea noastră trebuie să înceteze acum. Eu am nişte probleme serioase şi nu-mi permit să pierd vremea cu prostii.
– Vrei să încetezi să mai fii atât de mărginit?
Eu, mărginit?... Asta era cea mai mare jignire pe care o primisem în ultimii 11 ani. Ultima oară mă „alintase” fosta iubită cu apelativul „porc”, atunci când îşi luase catrafusele şi se mutase de la mine, pe motiv că nu aveam deloc timp pentru ea. Mă pregăteam pentru examenul de medic specialist, ar fi trebuit să mă înţeleagă. A, şi a mai fost un pacient schizofrenic care m-a făcut „tâmpit”, pentru că nu eram de acord cu teoria lui că unu plus unu egal trei; dar asta nu se pune. Eu, mărginit?... Când în faţa mea era un întreg Univers, la care mă uitam ca prostul şi nu pricepeam ce dracu’ căutam eu acolo?
– Da, eşti mărginit. Ţi-am spus că ştiu totul despre tine. Dar nu e totul pierdut. Te porţi aşa pentru că aşa te-a învăţat lumea în care trăieşti, dar fondul tău e unul bun. Brânză bună în burduf de câine, cum s-ar spune.
M-am scărpinat în cap, întrebându-mă dacă ăsta trebuia să fie un compliment ori o insultă.
– Şi nu pot să te acuz. „Ei” au grijă ca oamenii să fie ancoraţi în slujbe cronofage, obsesia de a face bani şi bucurii meschine. Ăsta e modul lor de a vă controla. Poţi să mă crezi pe cuvânt, pentru că am fost unul de-al lor.
– „Ai fost”, aham...
– Am fost, da... Acum nu mai sunt. Eram tânăr şi ignorant, am fost recrutat de pe băncile şcolii şi am lucrat pentru ei timp de aproape 20 de ani. De fapt, în ultimii zece mă detaşasem de misiunea încredinţată. Îmi dădusem seama că lucrau extrem de murdar şi n-am suportat să mai văd cum oameni nevinovaţi cădeau pradă maşinaţiunilor diabolice. În acei 20 de ani am avut ocazia să văd multe; nu cred că vrei să le afli. ...Aşadar, eram agent de securitate în garda lui M. Cu timpul, l-am cunoscut din ce în ce mai aproape şi am realizat că era un om de treabă. În final, i-am devenit prieten şi, din duşman, m-am transformat în aliatul lui. L-am urmat peste tot unde mergea, în concerte, în turnee, la spitalele de copii, pe toate continentele, l-am ocrotit cât am putut de nebunia fanilor şi de pericolele care îl pândeau...
M-am gândit la Rhea şi la puştii pe care-i văzusem la flash-mob.
– Stai puţin... Era cel mai iubit om din lume. Ce pericole l-ar fi putut paşte?
– Nu ştii... nu ştii cum lucrează „ei”. M era mai popular decât orice altă vedetă, decât orice politician, decât orice lider religios. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul că se afla în tabăra greşită.
– Dar cine sunt, până la urmă, aceşti „ei” şi ce vor?
– Sunt o mână de oameni care conduc lumea. Îşi spun „Elita”, dar se ocupă cu tot ce poate fi mai putred şi mai întunecat. Îşi mai spun „Iluminaţi”, dar se închină unor idoli din fundul Iadului. Pretind că se folosesc de inteligenţa lor ca să aducă bunăstare lumii, dar în realitate urmăresc să o distrugă. Şi, crede-mă, nici măcar nu sunt atât de inteligenţi cum se pretind. Doar dacă îl poţi numi „inteligent” pe un individ cu creier de găină care îţi aţine calea, cu un automat în braţe, în timp ce tu ai mâinile goale. Iar organizaţia din care am făcut parte este unul dintre instrumentele lor. Puţini oameni ştiu asta dar oricum nu au puterea să facă nimic. În curând cu toţii veţi avea implantate cipuri prin care vă vor controla până şi ritmul respiraţiei.
– Cum adică „veţi avea...”? Tu nu?
– Când va veni ziua aceea, mă vor depista şi mă vor elimina. Pentru că i-am trădat, în ultimii ani am fost nevoit să mă ascund. Şi nu pentru că mi-ar fi teamă de moarte, ci pentru că am o misiune de îndeplinit. De aceea sunt aici.
– Dar nu înţeleg, ce rol are Rhea în toată povestea asta?
– În urmă cu 16 ani, s-a făcut un experiment. Un om de-al lor a fost trimis în viitor.
„Bun, deci revenim la oile noastre. Psihoză...”
– Nu râde, pentru că treaba e foarte serioasă. Şi foarte gravă. Ei au instrumente pentru a face asta, la fel de bine cum pot să declanşeze cutremure şi inundaţii. Controlează prezentul şi viitorul. În trecut nu s-au gândit încă să intervină, pentru că sunt mulţumiţi de felul în care a evoluat. Insul acela care a fost în viitor a văzut că oamenii începuseră să scape de sub controlul „lor”. Deveniseră conştienţi de faptul că, deşi nu aveau arme, erau mulţi şi inteligenţi. Şi toate acestea datorită unui singur om.
– M?
– Exact.
Înainte să-mi pun întrebarea „cum aşa?”, mi-a venit în minte imaginea cu M ţinând un speech şi convingând, fără prea mult efort, zeci de mii de oameni să se ia de mâini şi să-şi spună unul altuia „te iubesc”. Întrebarea nu şi-a mai avut rostul. Cum era posibil ca omul acela să aibă atâta putere?
– Era posibil, pentru că avea talent, frumuseţe interioară, charismă – toate în supradoză, dacă-mi permiţi să vorbesc în termeni medicali. Şi mai avea ceva.
– Mai era nevoie de ceva în plus?
– Da. O femeie care îl iubea. Ea este motivul pentru care am venit la tine.
Am simţit între coaste un cuţit cu lama lată, pe care cineva îl răsucea cu sadism. Abia am putut să murmur:
– Nu...
„În lumea asta sunt miliarde de femei, dintre care cel puţin zece procente îl iubesc pe acest M. De ce tocmai Rhea?...”
– Nu ştiu să-ţi spun de ce. Ştiu doar că ea e „aceea”.
– Eşti nebun; iar eu te întrec, pentru că stau să te ascult.
Straniul s-a căutat prin buzunare şi a scos o foaie împăturită, pe care a desfăcut-o şi mi-a pus-o pe birou. Era o pagină dintr-o revistă, care conţinea o fotografie cu M, alături de o femeie. Titlul, mare: „M şi iubita lui la ceremonia de restaurare a pădurii amazoniene.” Femeia era Rhea. Am văzut data publicaţiei: 20 august 2009. Mi s-a făcut rău.
– E singura dovadă cu care s-a întors omul acela. A păstrat-o pentru siguranţă.
– Astăzi suntem în 19 august 2009!
Straniul a zâmbit.
– Voilà!
– Nu... nu pot să cred aşa ceva... E un fals. Toată lumea ştie cât de uşor se poate falsifica o pagină de revistă.
– Nu e un fals şi tu ştii asta.
– Ei bine, cine e omul care a fost în viitor?
Straniul m-a privit într-un mod – ei da, straniu. Şi atunci mi-am dat seama.
– Tu?
– Din fericire pentru M – şi poate pentru noi toţi – trecusem deja în tabăra „celalaltă” şi nu le-am spus tot ce am văzut. Din păcate, „ei” au aflat totuşi, până la urmă; şi au luat măsurile de rigoare.
– Adică?
– Dacă eşti cu Rhea de atâţia ani şi spui că o iubeşti, ştii ce îşi dorea ea, acum zece ani?
– Stai să mă gândesc... Tocmai absolvise facultatea şi... A, voia să-şi deschidă un magazin cu obiecte de artă în Las Vegas. De fapt, totul era deja aranjat, când...
– Când?
– Când proprietarul clădirii şi furnizorii s-au răzgândit brusc.. A, şi imediat după asta Rhea a primit o slujbă la Facultatea de Arhitectură de aici. Chiar i s-a părut ciudată această ofertă, dar a acceptat-o.
– Adică Augusta, Maine; care e în capătul opus al Statelor Unite, faţă de Las Vegas. Au făcut tot posibilul ca Rhea să nu-l întâlnească pe M. În paralel, au intoxicat publicul cu ştiri despre el, care mai de care mai aberante, pentru a-l distruge. Şi, din păcate, în mare parte au reuşit.
– Vrei să spui că procesele acela oribile au fost orchestrate de ei?
– Nu. Procesele acelea au fost ideile unor indivizi dubioşi; dar le-au picat lor la fix, exact ca bomboana pe colivă. Nu cred că îl putea împiedica pe primul, dar îl putem evita pe al doilea – iar ăsta e cel care l-a distrus.
– Totuşi, nu înţeleg. De ce e nevoie de Rhea?... Nu avea prieteni?
– A avut câţiva prieteni, da. Eu am fost unul dintre ei. Dar noi toţi, împreună, nu am putut avea asupra lui puterea pe care ar fi avut-o o singură femeie, dacă femeia aia era cea potrivită. Nu l-am putut salva.
– Şi crezi că acum ai mai putea să faci ceva?
– Da. Pot să o trimit pe Rhea înapoi în 1999.
– Ca să... ce?
– Ca să refuze slujba din Augusta şi să rămână în Vegas.
Mai devreme îmi făceam procese de conştiinţă în privinţa Rheei şi a egoismului meu, dar în faţa unei asemenea „oferte” începeam să dau înapoi. Adică, recunoşteam în sinea mea că eram un porc egoist, dar preferam să rămân aşa şi să o păstrez pe Rhea.
– Problema nu e numai că trebuie să mă ajuţi să ajung la ea. Mai trebuie să mă ajuţi să o trimit înapoi în timp.
– Pentru câtă vreme?
– Păi, dacă totul decurge conform planului, pentru totdeauna.
Daca ar fi trecut peste mine, înainte si înapoi, zece betoniere încărcate, cred că nu le-as fi simţit în clipa aia.
– Auzi? Nu vrei tu să te întorci de unde ai venit şi să ne laşi pe noi în pace?... Asta-i bună, acum vrei să-ţi speli conştiinţa de spion scăpătat şi să-mi iei femeia ca să i-o dai unui tip pe care nu-l cunosc şi nu mă interesează!
– Situaţia e mai gravă decât îţi închipui. Aici nu e numai vorba de a-l salva pe M, ci de a salva lumea – pe voi, copiii voştri. Te mai las să te gândeşti. Sper că vei cugeta la discuţia noastră şi că vei lua decizia potrivită.
Straniul s-a ridicat, şi-a luat cutia de pe masă şi s-a îndreptat către uşă. Înainte de a ieşi, mi-a aruncat peste umăr:
– Apropo, mâine Statele Unite vor anunţa invadarea Iranului. Pregăteşte-te pentru tot ce poate fi mai rău.
Am rămas năuc, ca după o întâlnire cu Nichipercea în persoană. Ce zi de rahat!... Nu-mi era mie bine cu viaţa mea obişnuită, cu depresivii şi cu piromanii mei, chiar şi cu Rhea care suspina după nu ştiu care vedetă?... La urma-urmei, M era mort şi îngropat, ce pericol putea să mai reprezinte el pentru mine – asta, dacă ar fi reprezentat vreodată un pericol?... Şi dacă straniul n-a fost decât un coşmar? Dacă înnebunisem şi ajunsesem să visez cu ochii deschişi?... Mi-au căzut ochii pe foaia de revistă lăsată de S pe masă. De acolo îmi zâmbea Rhea, alături de M. Părea fericită, aşa cum n-o văzusem niciodată. N-a fost vis.



...