...
ACESTA ESTE UN MESAJ PE CARE L-AM PRIMIT PRIN FORWARD ŞI VI-L ÎMPĂRTĂŞESC, CU RUGĂMINTEA SĂ-L ARĂTAŢI ŞI ALTORA. AU FOST ODATĂ NIŞTE IMBECILI, E ADEVĂRAT, DAR PUTEM FACE CUMVA SĂ SCAPĂM DE EI.
De la 1 aprilie, romanii riscă să rămână fără plante medicinale
de Bogdan Tiberiu Iacob, Inpolitics
"Nu mai iau medicamente de 15 ani, mă tratez cu ceai de păducel". Declaraţia aparţine unui consilier prezidenţial, pe nume Cătălin Avramescu, şi a fost făcută acum câteva săptămâni, la un simpozion pe teme medicale. Vestea proastă pentru Avramescu vine, însă, de la UE: dacă nu îşi face rezerve masive de păducel, să-i ajunga alţi 15 ani, va fi nevoit, curând, să treacă iar pe medicamente.
Producătorii români de leacuri naturiste, pe bază de plante medicinale, mai au două luni la dispoziţie pentru a respecta directiva UE cunoscută sub numele „Traditional Herbal Medicinal Products (THMPD)", care a fost adoptată la 31 Martie 2004, şi care cere ca, de la 1 aprilie 2011, toate plantele medicinale să fie procesate după aceleaşi procedee ca şi celelalte produse farmaceutice. Acest lucru presupune inclusiv obţinerea de certificate legale, la fel ca medicamentele, al caror cost se apropie sau depăşeşte 100.000 de euro pentru fiecare planta în parte, deşi acestea sunt folosite de mii de ani în stare naturală sau uscată. Costurile uriaşe pe care le presupune intrarea în legalitate vor lichida micii producatori din domeniul plantelor medicinale în favoarea marilor coloşi farmaceutici, ale caror produse nu vor mai fi concurate de păducelul lui Avramescu. Un semnal de alarmă a fost tras, recent, într-un articol publicat pe situl www.infowars.com, care avertizează că: "În loc să privească produsele alimentare şi medicamente tradiţionale ca probleme legate de drepturile omului, acestea au fost tratate ca probleme de comerţ. În acest fel, legile privind alimentaţia şi plantele sunt concentrate pe dorinţele marilor corporatii, nu pe nevoile şi dorinţele oamenilor".
Europarlamentarul liberal Norica Nicolai spune, pentru Inpolitics, că situaţia este extrem de serioasă şi de gravă, totodată, pentru România: "La noi, preţul uriaş al medicamentelor face ca majoritatea românilor să opteze, atât cât pot, pentru tratamente tradiţionale cu plante medicinale. Muşeţelul sau coada-şoricelului sunt singurele leacuri pe care şi le mai permit sute de mii de oameni, iar apropiata lichidare a comercializării lor va da o lovitură cumplită sănătăţii, şi aşa precare, a românilor. Producătorii noştri din domeniu nu vor putea să se conformeze directivelor UE fără a intra în faliment, e o situaţie dramatică şi încercăm în zilele următoare, la nivelul grupului de europarlamentari români, să găsim o soluţie, poate o amânare a aplicării directivei în cauză sau ceva asemănător, dar e greu de spus, în acest moment, dacă se mai poate face ceva. Din păcate, dacă nu vom reuşi, iar producătorii români nu se conformează noilor norme europene după data de 1 aprilie 2011, ţara noastră riscă să fie dată în judecată de către marile concerne farmaceutice şi nu e greu de ghicit care ar fi soarta unor asemenea procese".
S-a pornit o iniţiativă de referendum la nivel european cu scopul de a cere păstrarea remediilor pe bază de vitamine şi a terapiilor naturiste pe care UE vrea să le excludă, în baza sinistrului Codex Alimentarius:
http://www.eu-referendum.org/english/petitions/natural_remedies_info.html
Este şansa noastră să mai putem alege o viaţă sănătoasă şi naturală. Sunt necesare 1.000.000 de voturi. Alăturaţi-vă şi voi, dacă vreţi să mai avem acces la hrană sănătoasă şi terapii naturiste ori pe bază de vitamine.
Putem schimba ceva, dar numai dacă acţionăm!
Bibliografie:
Codex Alimentarius
Tratatul de la Lisabona
http://www.eu-facts.org/en/index.html
http://www.health-peace-justice.org/
http://www.profit-over-life.org/
http://www.thenhf.com/
...
miercuri, 26 ianuarie 2011
duminică, 16 ianuarie 2011
Au fost odată nişte imbecili...
...
...Mă scuzaţi, dar altfel nu pot să-i numesc. Vă cer scuze vouă, cititorilor, nu lor, pentru că voi muri cu convingerea că apelativul „imbecili” e prea blând şi sugerează oarecare circumstanţe atenuante – circumstanţe pe care dealtfel nu le merită.
Aşadar... au fost odată nişte imbecili care, întâmplător, au foarte mulţi bani, foarte multă influenţă politică şi care au pe mână cele mai mari industrii mondiale. Printre aceste industrii se numără şi cea farmaceutică. Vreau ca mai întâi să discutăm puţin despre medicament. Ce este un medicament? De unde provine? Care sunt funcţiile lui?
Medicament sau „medicament”?
Definiţia din DEX spune aşa: Medicament = substanță folosită pentru tratarea, ameliorarea sau prevenirea unor boli; leac; remediu; doctorie. Oamenii sunt obişnuiţi să considere ca „medicamente” produsele achiziţionate din farmacii, pe bază de reţetă. Numai că... nu există produs cumpărat din farmacie, pe bază de reţetă, care, pentru fiecare boală pe care pretinde ca o vindecă, să nu aibă zeci de alte boli pe care le declanşează. Pe un prospect al unui astfel de „medicament”, veţi observa (dacă nu aţi făcut-o deja) câteva rânduri la capitolul „acţiuni” şi mult, mult mai multe rânduri la capitolul „efecte adverse”. Americanii au în dicţionar termenul de medicament – „medicine” sau chiar „medicament” – dar nu-l folosesc. Ei folosesc termenul de „drog” („drug” în engleză) atunci când se referă la substanţele cumpărate din farmacii. Pentru noi, cuvântul „drog” are o cu totul altă semnificaţie. V-aţi întrebat vreodată de ce ei spun „drug” şi nu „medicine”? De ce ei spun „drugstore” („magazin de droguri”) şi nu „pharmacy” („farmacie”)? Răspunsul e simplu: pentru că aşa e corect. Medicamentul vindecă, previne sau ameliorează fără să facă rău în altă parte, fără să dea dependenţă şi fără să aibă efecte adverse (sau secundare, cum se spune mai nou, pentru că parcă sperie mai puţin). Toate lucrurile astea le face drogul. În consecinţă, adevăratele medicamente sunt cele naturiste, iar produsele din farmacii sunt în realitate droguri. În primul rând, ele nu previn. Sunt medic şi nu-mi amintesc să fi auzit vreodată de o prescripţie cu chimicale din farmacie în scop preventiv. În al doilea rând, ameliorarea pe care o oferă este paleativă (adică se referă la un anumit simptom) şi întotdeauna este temporară. Despre vindecare nu mai e cazul să comentez. Şi, în plus, DA, dă dependenţă. O dependenţă urâtă, infamă şi pe care oamenii de bună credinţă nu o sesizează, pentru că „e reţeta de la domnu’ doctor.” În orice comunitate există patru pioni principali, patru personaje-cheie care au beneficiat de când lumea de respectul hotărât, de încrederea oarbă şi fără nicio urmă de îndoială a cetăţenilor: Primarul, popa, domnu’ doctor şi cârciumarul. Fără inginerul zootehnic, fără învăţător, chiar şi fără poliţai se poate trăi bine-merci, dar fără ăştia patru nexam. Aşa consideră cetăţenii iar respectul e pe măsură. Şi până la urmă e normal: fără primarul care să încheie actele de stare civilă, fără popa care să oficieze nunţile şi cumetriile, fără doctorul care să dea reţete şi fără cârciuma la care toată lumea face potecă pentru a celebra (cu lăutari sau fără, după caz) toate cele trei categorii de evenimente menţionate anterior, ce viaţă ar mai fi şi asta?... Nea Ilie, pe când avea 65 de ani, a fost găsit cu hipertensiune moderată, 14/8 şi i s-a prescris Captopril. Acum nea Ilie are 70 de ani, tensiunea 17/8 şi sindrom nefrotic cu simptome de insuficienţă renală, dar continuă să ia Captopril, conştiincios. El nu ştie că acest „medicament” i-a provocat sindromul nefrotic (prin inducerea eliminării de proteine prin urină, concomitent cu retenţia de lichide în organism, ceea ce produce creşterea tensiunii arteriale şi afectarea rinichiului). Dar ştiţi ce e interesant? La capitolul „tratament” pentru sindromul nefrotic, printre altele este trecut – ce credeţi? – Captoprilul; adică taman cel care produce boala asta. Dar nea Ilie nu ştie. El îşi ia în continuare reţeta şi într-un an-doi va face dializă. Nea Ilie nu avea o tensiune de speriat, la 65 de ani. Dacă medicul i-ar fi explicat că mai puţină sare în mâncare (ca să scadă retenţia de apă), mai mult usturoi (care curăţă vasele de sânge şi fluidifică sângele), mai puţine grăsimi şi prăjeli în mâncare (furnizoare de colesterol şi trigliceride care rigidizează pereţii vaselor sanguine) şi mai puţin alcool, în special vin roşu (care creşte presiunea cu care sângele circulă prin artere), i-ar menţine tensiunea arterială la un nivel normal, evident că nu ar mai fi fost nevoie de Captopril. Dar domnu’ doctor aşa a învăţat la şcoală să trateze „tensiunea”, are în sertarul biroului ghidul terapeutic pe care îl consultă pentru fiecare caz şi nu se abate nici măcar cu o literă de la principiile de acolo. Ca să nu mai spunem că Rep-ul (adică agentul de vânzări) de la firma farmaceutică ce produce Captoprilul trece de cel puţin două ori pe lună pe la domnu’ doctor cu o mică atenţie, ca să-i prescrie produsul, să-l cumpere nea Ilie şi alţii ca el. Dar poate domnu’ doctor al lui nea Ilie e nevinovat şi prescrie cu convingerea că face bine. Lui aş putea sa-i acord circumstanţe atenuante. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre medicii care au acceptat, contra unor „atenţii” mai consistente (gen vacanţe în străinătate sau cash de ordinul miilor de dolari), să testeze drogul – pardon, „medicamentul” – denumit generic Viagra, pe pacienţii internaţi în spitalele de psihiatrie. Dragilor, nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit care e situaţia pacienţilor din spitalele psihiatrice româneşti. Vă spun eu: de pe vremea lui Eminescu nu s-a schimbat absolut nimic. Oamenii aceştia sunt cobai în regulă şi fără să se aleagă cu vreun beneficiu. Ce contează, acolo, câţiva nebuni morţi de stop cardiac de la Viagra sau alţii violaţi – tot de la Viagra? Oricum pe ei nu-i întreabă nimeni. Şi dacă i-ar întreba, nu i-ar crede. Doar sunt nebuni... Iar acesta e doar un exemplu...
Zilele trecute mă gândeam, oarecum amuzat, că imbecilii despre care vorbesc se chinuie de sute de ani să ne bage pe gât ideea lor elucubrantă cu noua ordine mondială, să ne împuţineze şi să ne îndobitocească, mare lucru n-au reuşit. De pe vremea lui Adam Weishaupt (fondatorul sectei „iluminaţilor” şi al „noii ordini mondiale”), populaţia lumii a crescut de 7 ori. Vă prezint mai jos un tabel cu evoluţia populaţiei globale şi cu estimările pentru viitorii ani:
Aşadar, cel mai important punct pe ordinea lor de zi nu a fost atins, nici după două războaie mondiale, nici după Holocaust, nazism, comunism, SIDA, Ebola sau diverse gripe aviare, porcine, "medicamente" şi vaccinuri. Marea Uniune Europeană e ultima găselniţă în materie de nouă ordine mondială şi îi prevăd, de asemenea, un eşec strălucit. Deja state importante, membre ale acestui mamut (care după părerea mea a fost falimentar din start) au început să dea semne că s-au plictisit de MUE şi că vor să rupă rândurile. Iar faptul că, în loc să ne împuţinăm, ne înmulţim, ne face tot mai greu de controlat pentru un Big Brother mondial.
Să revenim la oile noastre. Medicamentul este în realitate, acea substanţă naturală care previne şi ameliorează. Cu alte cuvinte: plantele medicinale. Ceea ce cumpărăm noi din farmacii nu sunt medicamente, sunt droguri/substanţe sintetice/chimicale. Eu le voi numi „medicamente” cu ghilimele. De ce a fost inventat „medicamentul”? Evident, nu ca să vindece, ci ca să ne distrugă sănătatea şi să ne facă dependenţi de o industrie care încasează enorm de mulţi bani. Un „medicament” administrat pentru dureri reumatice, de exemplu, distruge stomacul. Nu-i nimic, completăm reţeta cu „medicamente” care să trateze suferinţa gastrică. Apoi apar alte simptome: greţuri, cefalee, diaree – care sunt, de asemenea, tratate cu alte „medicamente” şi uite aşa ajungem să ne dăm mare parte din venit pe chimicale pe care le înghiţim cu pumnii. Şi care, evident, nu ne fac niciun bine.
Despre Codex Alimentarius... sau cum încearcă imbecilii să facă din rahat bici
Presupun că de acum toata lumea a auzit de aşa-numitul Codex Alimentarius. Scopul declarat oficial al acestui codex este „protecţia sănătăţii consumatorilor şi asigurarea practicilor corecte în comerţul alimentar”. Toate bune şi frumoase, numai că, dacă ar fi aşa, de ce conceperea acestui codex şi metodele lui de implementare au fost ţinute la mare secret timp de ani buni? De ce Comisia de comerţ Codex Alimentarius este finanţată şi condusă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, care aparţine Naţiunilor Unite, adică ONU) şi FAO (Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură a SUA). Ştiţi, OMS, cea care mai anţărţ a încercat să ne bage pe gât vaccinul împotriva gripei porcine făcut de compania Baxter (vaccin care era creat deja, cu mult înainte de apariţia asa-numitei gripe porcine pe piaţă).
Dar cine îşi închipuie că OMS-ul nu mai poate de grija noastră e cel puţin naiv. În realitate, Codex Alimentarius a fost creat pentru a proteja industria chimică farmaceutică. Şi voi prezenta argumente. Bazele acestui codex au fost puse prin 2002, după ce imbecilii au văzut că la sfârşitul secolului XX vânzările de „medicamente” au început să stagneze. De pe la începutul secolului XXI (adică după 2001) chiar au dat puţin înapoi. Pentru că oamenii au început să ocolească „drugstore” şi să apeleze din ce în ce mai mult la magazinele naturiste, la medicina homeopată, acupunctură, apiterapie şi alte terapii alternative. Pentru că oamenii au început să-şi dea seama că produsele naturiste fac bine fără să aibă efecte secundare şi, foarte important, costă mult mai puţin. Eu însumi n-am mai intrat într-un „drugstore” de ani de zile, nici măcar pentru a cumpăra vitamine. Magazinele naturiste au leacuri pentru orice problemă, leacuri care nu creează dependenţă şi, mai ales, au calitatea de a preveni – pe care „medicamentele” nu o au. Vitaminele din magazinele naturiste sunt naturale, spre deosebire de cele care se găsesc în „drugstores” şi care sunt chimicale sintetice.
Aşadar... Imbecilii sunt îngrijoraţi că le-au scăzut vânzările. Au mai încercat ei să le revigoreze, cu vaccinuri – pentru te miri ce, nu contează – pe care să ni le bage pe gât, dar n-a mers. Suntem prea mulţi şi n-au putut să ne pună bocancul pe grumaz. În anii '90, nu existau decât zece vaccinuri. Nu a fost nicio epidemie atunci şi totuşi între timp numărul vaccinurilor aproape s-a triplat. Ce s-a întâmplat după 1989 de au mai scos încă 26 de vaccinuri? Răspuns: lăcomia. Sunt absolut toate vaccinurile necesare? Evident că nu. De fapt, niciunul dintre ele nu e necesar. Şi atunci, de ce? Desigur, pentru că vor să ne împuţineze şi să mai scoată şi bani din chestia asta.
Codex Alimentarius pune în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii, cum ar fi: terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai puţin un potenţial concurent pentru industria chimiei farmaceutice – cu alte cuvinte, scopul real, ascuns, al creării Codex Alimentarius este acela de a proteja Trustul Mondial al Chimiei Farmaceutice.
Originile chimiei farmaceutice
În jurul anului 1860, „bătrânul Bill” Rockefeller, comerciant de petrol cu specializarea în farmaceutică, vindea ţăranilor naivi flacoane cu petrol brut, făcându-i să creadă că era un leac eficient în tratarea cancerului. El a denumit acest produs (care de fapt era petrol brut ambalat în flacoane): Nujol (New Oil – un nou tip de ulei). Afacerea sa era prosperă, cumpăra o fiolă de petrol brut de 30 grame prin Standard Oil la un preţ de 21 cenţi şi o vindea pentru 2 dolari. Fără prea multă cultură, fără scrupule, fără cunoştinţe sau studii în domeniul medical, cu puţine noţiuni de contabilitate şi de o aviditate feroce, Rockefeller a reuşit să se impună. Noului produs Nujol i s-a atribuit „meritul” de „cură împotriva constipaţiei” şi a fost foarte comercializat la acea vreme. Între timp, medicii au descoperit că Nujol era nociv şi că ducea în timp la maladii grave, eliminând vitaminele liposolubile din corp. Standard Oil s-a luptat să evite pierderile prea mari care ar fi putut surveni din această cauză şi a adăugat rapid petrolului brut caroten pentru a elimina aceste carenţe. Senatorul Rozal S. Coperland era plătit 75.000 dolari pe an pentru a promova acest produs.
Imperiul Rockefeller a fost construit graţie acestei formidabile şmecherii care consta în a convinge oamenii să ingereze un derivat de petrol brut îmbogăţit cu caroten. Aşa au fost puse bazele industriei chimiei farmaceutice. Suntem deci foarte departe de fundamentele medicinii chineze, tibetane vedice sau persane, care erau în mod tradiţional bazate pe cunoştinţe extrem de precise legate de corpul uman şi erau centrate (ca preocupare) pe binele şi sănătatea fiinţelor umane.
Succesul comercial al produsului Nujol a permis diversificarea producţiei chimiei farmaceutice şi atingerea unui nivel ridicat al beneficiilor financiare. În 1948, cifra de afaceri anuală a lui Rockfeller se ridica la 10 miliarde de dolari. Medicamentul Nujol încă mai poate fi găsit sub formă de ulei de parafină pură, clasificat drept laxativ uşor şi recomandat împotriva constipaţiei cronice rebele în terapiile igieno-dietetice obişnuite. Este fabricat la ora actuală de laboratorul Fumouze.
Trustul chimiei farmaceutice pe care îl cunoaştem a fost conceput de către o asociaţie condusă de Rockefeller şi IG FARBEN din Germania nazistă. Compania Standard Oil aparţinând aşadar lui John D. Rockefeller, deţinea în 1939 15% din acest nou trust germano-american. Obiectivele industriale ale IG Farben din Germania nu au fost bombardate în timpul războiului tocmai pentru a proteja interesele lui Rockefeller. Încă din 1932, industria chimiei farmaceutice IG Farben îl finanţa pe Adolf Hitler cu până la 400.000 de mărci germane. Fără acest sprijin, aşa cum afirma tribunalul de la Nürenberg: „cel de al doilea război mondial nu ar fi avut loc…”
În 1941, IG Farben construieşte cea mai mare industrie chimică din lume la Auschwitz, profitând de mâna de lucru din lagărul de concentrare pentru fabricarea gazului Zyklon B. La procesul de la Nürenberg au fost declaraţi vinovaţi de genocid, sclavie, furt şi alte crime, 24 de responsabili ai Companiei IG Farben. Tribunalul de la Nürenberg a divizat Compania IG Farben în BASF, BAYER şi HOECHST. Toţi aceşti responsabili au fost însă eliberaţi în 1952, la numai un an după ce fuseseră condamnaţi, cu ajutorul lui Nelson Rockefeller, fostul lor patron comercial, la vremea aceea ocupând funcţia de Ministru al Afacerilor Externe al SUA. O dată eliberaţi, cei care se aflaseră în conducerea Companiei IG Farben s-au infiltrat în economia germană, ocupând funcţii foarte importante. Până în anii ’70 consiliul director pentru societăţile BASF, BAYER şi HOECHST era constituit din membrii ai partidului nazist. Începând cu 1959 aceştia îl finanţau pe tânărul Helmut Kohl. Prin susţinerea politică a acestuia din urmă, cele trei filiale rezultate din IG Farben erau la momentul acela de 20 de ori mai puternice decât societatea mamă înfiinţată în 1941. Organizaţia nazistă de mondializare asociată lui Rockefeller, a constituit o reuşită totală, şi deja de multă vreme piaţa chimiei farmaceutice a planetei a fost şi este controlată, organizată şi administrată pentru a asigura expansiunea industrială mondială a chimiei farmaceutice.
„Tradiţia” cartelului de la IG Farben a continuat sub un alt nume: „Asociaţia pentru Industria Chimică”. În 1955, industria chimică farmaceutică mondială a fost regrupată sub auspiciile Camerei de Comerţ Internaţional a Naţiunilor Unite (ONU) şi Guvernului German. Eforturile lor comune au fost camuflate sub numele de cod CODEX ALIMENARIUS. Un mare număr de partide politice europene aşa-zise de stânga şi de dreapta au fost finanţate de această industrie pentru a se asigura o legislaţie favorabilă industriei farmaceutice.
Starea de spirit care predomină în cazul mondializării chimiei farmaceutice explică în mare parte desfiinţarea sistematică a inovatorilor ştiinţifici independenţi din ultimii 50 de ani. Această industrie foloseşte orice mijloc pentru a-şi păstra locul pe piaţă în ceea ce priveşte tratamentul cancerului, al SIDA, al maladiilor cardio-vasculare etc. De zeci de ani este posibilă tratarea şi vindecarea în majoritatea cazurilor a acestor maladii prin terapii naturiste alternative, dar sunt aplicate procedee de dezinformare în forţă pentru a se ascunde publicului aceste adevăruri.
Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii referitoare la medicina alternativă va bloca eradicarea anumitor maladii, asigurând astfel profituri şi mai mari acestei industrii mondiale care tratează doar simptomele bolilor, fără a se îngriji de cauze. Doctorul Matthias Rath, un specialist german care duce campanii la nivel mondial pentru folosirea tratamentelor naturiste în cazul multor boli grave, descrie această situaţie astfel: „Adevăratul scop al industriei farmaceutice mondiale este de a câştiga bani pe seama bolilor cronice, şi nu de a se ocupa de prevenirea sau eradicarea acestor boli… Industria farmaceutică are un interes financiar direct în perpetuarea acestor maladii, pentru a-şi asigura menţinerea şi chiar creşterea pieţei de medicamente. Pentru acest motiv medicamentele sunt făcute pentru a alina simptomele şi nu pentru a trata adevăratele cauze ale bolilor… Trusturile farmaceutice sunt responsabile de un genocid permanent şi răspândit, ucigând în acest mod milioane de oameni…”
De fapt, aşa visează ei, imbecilii – că vor reuşi, în sfârşit, să facă ce n-au fost în stare două sute de ani: să ne ucidă. Dar socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg. Dacă n-au reuşit asta până în anii 2000, când nu prea aveam acces la informaţii, acum, în epoca internetului, când cunoaştem atât de multe, nici atât. Chiar dacă vor monopoliza internetul şi ne vor bloca accesul la siturile cu informatii utile, deja ştim suficiente lucruri încât să fim conştienţi cu cine avem de-a face şi să ne putem proteja. Apropos de internet. Acesta a fost creat şi promovat în ideea de a ne manipula mai uşor, prin pseudo-informaţii vehiculate rapid în toate colţurile lumii şi prin crearea dependenţei de calculator, care să ne tină creierul blocat într-o letargie cronică. Nu s-au gândit imbecilii că propria lor armă li se va întoarce împotrivă, pentru că, tot datorită internetului, s-au răspândit şi informaţiile despre matrapazlâcurile lor. Există lucruri care nu apar publicate în nicio carte, revistă sau ziar, dar care se găsesc pe destule bloguri ori situri şi pe care oamenii le citesc. Imbecilii nu s-au lămurit, încă, nici acum, după atâta timp, că vorba aceea care spune “ai mare grijă ce-ţi doreşti” e cât se poate de adevărată. După părerea mea, au facut – şi fac în continuare – două greşeli majore: 1. Persistă să considere că Dumnezeu nu există şi 2. Persistă să ne subestimeze pe noi, cei mulţi. Ei bine, Dumnezeu există iar noi nu suntem nici proşti, nici slabi cum ne consideră imbecilii. De aceea am convingerea că deznodamântul va fi în favoarea noastră, nu a lor. Poate că nu vom scăpa definitiv de ei, aşa cum nu vom reuşi sa eradicăm toţi şobolanii din lume, dar vor ramâne, ca şi până acum, o sectă izolată care va perpetua în încercări cretinoide şi pline de non-sens să pună laba pe noi; un orbete amărât care îşi închipuie că, dacă va mânca din ce în ce mai mult, se va transforma într-o balenă uriaşă şi va stăpâni oceanul planetar.
Din nou despre Codex Alimentarius
În principiu, conform Codex Alimentarius, TOATE alimentele vor fi iradiate cu cobalt, APROAPE TOATE suplimentele (vitamine, minerale şi alti nutrienţi naturali) vor fi interzise, cultura ecologică sau bio va fi interzisă (prin urmare toate categoriile de medicină alternativă vor dispărea), animalele de pe planetă care urmează a fi folosite în scopul hranei vor fi tratate cu antibiotice şi hormoni specifici... şi lista continuă. Putem înlocui toată această enumerare cu un singur cuvânt: GENOCID.
Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii referitoare la medicina alternativă va bloca eradicarea anumitor maladii, asigurând astfel profituri şi mai mari acestei industrii mondiale care tratează doar simptomele bolilor, fără a se îngriji de cauze.
La data de 13 martie 2002 europarlamentarii au adoptat legi în favoarea industriei farmaceutice, fixate prin dispoziţii ale Codex-ului Alimentarius şi care vizau elaborarea unei reglementări constrângătoare pentru toate terapiile naturiste şi suplimentele alimentare – o manieră mai indirectă de a desfiinţa concurenţii care ar putea să ocupe un anumit loc pe piaţă, pentru că sănătatea se vinde şi se cumpără.
Un val de 483 milioane de petiţii din partea populaţiei a inundat mesageria europarlamentarilor, într-o asemenea măsură încât comunicaţiile interne au fost blocate. În ciuda a o jumătate de miliard de petiţii, directivele Codex-ului Alimentar au fost adoptate. Acest vot a fost o veritabilă denigrare a democraţiei, prevestind şi alte viitoarele dificultăţi în respectarea acesteia.
Începând cu iulie 2005, directivele Codex-ului Alimentarius enunţate de către Directiva Europeană în ceea ce priveşte suplimentele alimentare trebuie aplicate sub ameninţarea sancţiunilor financiare. Iată în ce constau acestea:
1) Este vorba de a elimina orice supliment alimentar natural. Toate aceste suplimente vor fi înlocuite de 28 de produşi de sinteză farmaceutică (aşadar toxici), care vor fi dozaţi şi vor fi disponibili numai în farmacii, pe bază de prescripţie medicală. Clasificate ca toxine, vitaminele, mineralele şi plantele medicinale vor fi pe piaţa numai în doze care NU au impact asupra nimănui. Magazinele noastre de produse naturiste şi suplimente alimentare vor rămâne pe raft numai cu 18 produse, atâtea câte sunt pe lista Codex-ului. Tot ceea ce NU este pe listă, de exemplu coenzima Q10, glucosamine etc., vor fi ilegale şi asta nu înseamnă ca vor fi numai cu prescripţie, ci vor fi ILEGALE adică „foloseşte-le şi te duci la închisoare”.
2) Medicina naturistă cum ar fi acupunctura, medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc, va fi progresiv interzisă.
3) Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei farmaceutice, interzicând din principiu aşa numita agricultură bio. Aceasta implică, de exemplu, ca fiecare vacă de lapte de pe planetă să fie tratată cu hormonul de creştere bovin recombinat genetic produs de Monsanto. Mai mult, potrivit Codexului, orice animal de pe planetă folosit în scopuri de hrană TREBUIE tratat cu antibiotice şi cu hormoni de creştere. Regulile Codexului permit ca produsele ce conţin organisme modificate genetic să nu mai fie etichetate corespunzător. Mai mult, în 2001, 12 substanţe chimice despre care se ştie că sunt cauzatoare de cancer, au fost interzise în mod unanim de 176 de ţări, inclusiv de SUA. Ei bine, Codex Alimentarius aduce înapoi 7 dintre aceste substanţe interzise, precum hexachlorobenzene, dieldrin, aldrin etc, care vor putea fi folosite la liber din nou.
4) Alimentaţia umană certificată legal va trebui să fie iradiată cu Cobalt. Sub regulile Codexului, aproape toate alimentele trebuie iradiate. Si nivelurile de radiaţie vor fi mult mai mari decât cele permise anterior.
Codex Alimentarius va controla accesul asupra acizilor aminaţi esenţiali, asupra vitaminelor şi mineralelor. Extinderea controalelor va acţiona progresiv eliminând orice medicină alternativă naturistă ancestrală.
Pe scurt: în Codex Alimentarius, vitaminele, plantele medicinale şi condimentele figurează pe lista substanţelor toxice, în schimb hexaclorobenzenul (un fungicid care e carcinogen dovedit) şi fluorul (care afectează creierul şi în consecinţă starea mintală, provocând letargie psihică) sunt declarate alimente. WHAT????
Oameni buni, acestea nu sunt aberaţii, nu e paranoia OTV-istică, e adevărul curat. Aici găsiţi discursul unui medic din Statele Unite referitor la Codex Alimentarius. Din păcate nu e tradus, dar pentru cei care nu cunosc limba engleză, dau un scurt citat: „în 1994, DSHEA (legea suplimentelor şi a educaţiei nutriţionale din SUA) a declarat că nutrienţii şi ierburile sunt HRANĂ. Imediat după asta, în Codex Alimentarius au băgat că nutrienţii sunt OTRĂVURI; prin urmare, trebuie să fim protejaţi; adică să se interzică comercializarea lor liberă şi să se poată procura numai din farmacii şi numai pe bază de reţetă. Acelaşi Codex Alimentarius spune că fluorul, de exemplu, e bun (!!??)”
Pe mine m-aţi omorât... da’ cu aiul* ce-aţi avut?
*ai = usturoi (regionalism)
Cretinelul de Boc s-a grăbit şi el să se angajeze, laolaltă cu alti guvernanţi cretinei din lume (vreo 165 la număr) că din decembrie 2009 va adopta codexul lu’ peşte şi în România. Dacă în 2009 şi chiar anul trecut, până prin vară, internetul abunda de informaţii privind ameninţarea care ne paşte, ei bine, de atunci e silenzio stampa peste tot. Am răscolit tot internetul căutând articole despre care e situaţia în România cu acest codex şi dacă s-a adoptat sau nnu, dar nu am găsit nimic. Într-un singur loc, aici se spune că în România Codex Alimentarius va intra în vigoare de la 1 aprilie 2011. Pe de altă parte, între 11-16 aprilie 2011 Comisia de comerţ Codex Alimentarius se întruneşte la Tromson, Norvegia, ca să discute standardele privind peştele, moluşe şi alte produse alimentare din industria piscicolă. Rezultă că totuşi Codexul nu e încă pus la punct şi gata de a fi implementat. Şi atunci, ce dracu’ se intâmplă?
Aseara m-am întâlnit cu o cunoştinţă care are o mică afacere cu legume-fructe. Omul le aduce de pe unde le găseşte şi le comercializează en-gross. Ei bine, aseară era furios până la cer din cauză că un transport de usturoi din China i-a fost interzis la vamă. Motivul? „Conţine arsenic”. Aşa, şi? „Păi, arsenicul e otravă.” OMG!!! Imbecilitatea vameşilor români e deja antologică, dar ceea ce nu înţeleg eu e următorul lucru: dacă acest Codex Alimentarius încă nu s-a adoptat, de ce au interzis usturoiul la vamă???
Preţul usturoiului pe piaţa noastră era anul trecut 5 lei. La Crăciunul 2010 ajunsese la 20 de lei. La nivel global, preţul usturoiului a crescut de la 170 de dolari/tonă în martie 2009 la 1.200 de dolari/tonă în august 2010. Se spune că preţul a explodat datorită faptului că lumea a început să-l folosească drept remediu împotriva gripei porcine. Probabil că e adevărat. Dar probabil că şi includerea lui pe lista „neagră” a Codex Alimentarius i-a crescut valoarea. De fapt, cele două lucruri sunt strâns legate între ele. Usturoiul, menta şi alte asemenea plante vor fi considerate droguri de categoria a 3-a si vor fi comercializate doar de corporaţiile farmaceutice. Categoria a IIIa înseamnă, conform ECHA (European Chemicals Agency), nociv-toxic.
Extractul de usturoi (adică forma concentrată, de 10:1) conţine mai puţin de 2 ppm arsenic, adică mai puţin de 2 micrograme arsenic/gramul de extract – şi, atenţie, vorbim de extract! În usturoiul crud asta ar însemna 0,2 micrograme arsenic la 1 gram de usturoi (sau 0,2 mg/kg). Doza-limită de arsenic stabilită de OMS pentru apa de băut (da, apa potabilă conţine arsenic) este de 10 nanograme arsenic/ml apă (respectiv 2 mg arsenic la tona de apă) iar în mâncare, limita e de 2 ppm (adică 2 micrograme/g sau 2 mg/kg corp). Cu alte cuvinte, un om care cântăreşte 60 kg poate consuma 120 mg arsenic fără să aibă probleme. În traducere, asta ar însemna echivalentul a 600 kg usturoi pe zi. Cine dracu’ mănâncă atâta? Oricum, mai mult de 20 grame (5-6 căţei) de usturoi consumate pe zi, pot să producă gastrită şi chiar sângerări gastrice – nu otrăvire cu arsenic! – dar 1-2 căţei pe zi sunt suficienţi pentru protecţie împotriva bolilor cardiovasculare, ateroslcerozei şi cancerului.
Usturoiul conţine peste 200 de substante active, printre care: glucide, aminoacizi liberi, saponine, betasisterol, glucide, proteine, lipide, vitamine, minerale (potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sodiu), alicină. Usturoiul are efecte multiple: antispastic, colagog, diaforetic, anticancerigen, expectorant, febrifug, stomahic, vasodilatator, antimicrobian, hipotensiv, antihelmintic. Usturoiul este şi un important condiment folosit în gastronomie. Indicaţiile sale medicinale (consumat ca atare sau sub formă de tinctură ori pulbere) sunt, de asemenea, multiple: guturai, răceli, arteroscreloză, boli reumatice, afecţiuni digestive, pneumopatii, gripă, bronşită cronică, astm, tuse, febră, hipertensiune, hipercolesterolemie, infecţii bacteriene, artroză, paraziţi intestinali, gută, meteorism abdominal. Aplicat extern, este foarte eficient în lupta cu boli precum: pitiriazis, arsuri, ulceraţii cutanate, abcese tegumentare, veruci vulgare.
BTW, arsenic conţine şi peştele. Mi se pare extrem de interesant, să mă duc la farmacie şi să spun: “Vreau şi eu un kil de hamsii. Uitaţi, am reţetă de la doctor!”
În fine... au fost odată nişte imbecili... nişte rataţi care au visat că ei erau zeii lumii şi că noi toţi ne închinam lor. Nişte oligofreni care îşi închipuie că ne pot transforma în sclavi şi că ne pot controla până şi gândurile. Am o veste pentru ei: “nasol, nenică, nu-ţi iese pasienţa. Speri mata, da’ speri degeaba.”
ENDGAME
by Alex Jones (subtitrat)
...
...Mă scuzaţi, dar altfel nu pot să-i numesc. Vă cer scuze vouă, cititorilor, nu lor, pentru că voi muri cu convingerea că apelativul „imbecili” e prea blând şi sugerează oarecare circumstanţe atenuante – circumstanţe pe care dealtfel nu le merită.
Aşadar... au fost odată nişte imbecili care, întâmplător, au foarte mulţi bani, foarte multă influenţă politică şi care au pe mână cele mai mari industrii mondiale. Printre aceste industrii se numără şi cea farmaceutică. Vreau ca mai întâi să discutăm puţin despre medicament. Ce este un medicament? De unde provine? Care sunt funcţiile lui?
Medicament sau „medicament”?
Definiţia din DEX spune aşa: Medicament = substanță folosită pentru tratarea, ameliorarea sau prevenirea unor boli; leac; remediu; doctorie. Oamenii sunt obişnuiţi să considere ca „medicamente” produsele achiziţionate din farmacii, pe bază de reţetă. Numai că... nu există produs cumpărat din farmacie, pe bază de reţetă, care, pentru fiecare boală pe care pretinde ca o vindecă, să nu aibă zeci de alte boli pe care le declanşează. Pe un prospect al unui astfel de „medicament”, veţi observa (dacă nu aţi făcut-o deja) câteva rânduri la capitolul „acţiuni” şi mult, mult mai multe rânduri la capitolul „efecte adverse”. Americanii au în dicţionar termenul de medicament – „medicine” sau chiar „medicament” – dar nu-l folosesc. Ei folosesc termenul de „drog” („drug” în engleză) atunci când se referă la substanţele cumpărate din farmacii. Pentru noi, cuvântul „drog” are o cu totul altă semnificaţie. V-aţi întrebat vreodată de ce ei spun „drug” şi nu „medicine”? De ce ei spun „drugstore” („magazin de droguri”) şi nu „pharmacy” („farmacie”)? Răspunsul e simplu: pentru că aşa e corect. Medicamentul vindecă, previne sau ameliorează fără să facă rău în altă parte, fără să dea dependenţă şi fără să aibă efecte adverse (sau secundare, cum se spune mai nou, pentru că parcă sperie mai puţin). Toate lucrurile astea le face drogul. În consecinţă, adevăratele medicamente sunt cele naturiste, iar produsele din farmacii sunt în realitate droguri. În primul rând, ele nu previn. Sunt medic şi nu-mi amintesc să fi auzit vreodată de o prescripţie cu chimicale din farmacie în scop preventiv. În al doilea rând, ameliorarea pe care o oferă este paleativă (adică se referă la un anumit simptom) şi întotdeauna este temporară. Despre vindecare nu mai e cazul să comentez. Şi, în plus, DA, dă dependenţă. O dependenţă urâtă, infamă şi pe care oamenii de bună credinţă nu o sesizează, pentru că „e reţeta de la domnu’ doctor.” În orice comunitate există patru pioni principali, patru personaje-cheie care au beneficiat de când lumea de respectul hotărât, de încrederea oarbă şi fără nicio urmă de îndoială a cetăţenilor: Primarul, popa, domnu’ doctor şi cârciumarul. Fără inginerul zootehnic, fără învăţător, chiar şi fără poliţai se poate trăi bine-merci, dar fără ăştia patru nexam. Aşa consideră cetăţenii iar respectul e pe măsură. Şi până la urmă e normal: fără primarul care să încheie actele de stare civilă, fără popa care să oficieze nunţile şi cumetriile, fără doctorul care să dea reţete şi fără cârciuma la care toată lumea face potecă pentru a celebra (cu lăutari sau fără, după caz) toate cele trei categorii de evenimente menţionate anterior, ce viaţă ar mai fi şi asta?... Nea Ilie, pe când avea 65 de ani, a fost găsit cu hipertensiune moderată, 14/8 şi i s-a prescris Captopril. Acum nea Ilie are 70 de ani, tensiunea 17/8 şi sindrom nefrotic cu simptome de insuficienţă renală, dar continuă să ia Captopril, conştiincios. El nu ştie că acest „medicament” i-a provocat sindromul nefrotic (prin inducerea eliminării de proteine prin urină, concomitent cu retenţia de lichide în organism, ceea ce produce creşterea tensiunii arteriale şi afectarea rinichiului). Dar ştiţi ce e interesant? La capitolul „tratament” pentru sindromul nefrotic, printre altele este trecut – ce credeţi? – Captoprilul; adică taman cel care produce boala asta. Dar nea Ilie nu ştie. El îşi ia în continuare reţeta şi într-un an-doi va face dializă. Nea Ilie nu avea o tensiune de speriat, la 65 de ani. Dacă medicul i-ar fi explicat că mai puţină sare în mâncare (ca să scadă retenţia de apă), mai mult usturoi (care curăţă vasele de sânge şi fluidifică sângele), mai puţine grăsimi şi prăjeli în mâncare (furnizoare de colesterol şi trigliceride care rigidizează pereţii vaselor sanguine) şi mai puţin alcool, în special vin roşu (care creşte presiunea cu care sângele circulă prin artere), i-ar menţine tensiunea arterială la un nivel normal, evident că nu ar mai fi fost nevoie de Captopril. Dar domnu’ doctor aşa a învăţat la şcoală să trateze „tensiunea”, are în sertarul biroului ghidul terapeutic pe care îl consultă pentru fiecare caz şi nu se abate nici măcar cu o literă de la principiile de acolo. Ca să nu mai spunem că Rep-ul (adică agentul de vânzări) de la firma farmaceutică ce produce Captoprilul trece de cel puţin două ori pe lună pe la domnu’ doctor cu o mică atenţie, ca să-i prescrie produsul, să-l cumpere nea Ilie şi alţii ca el. Dar poate domnu’ doctor al lui nea Ilie e nevinovat şi prescrie cu convingerea că face bine. Lui aş putea sa-i acord circumstanţe atenuante. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre medicii care au acceptat, contra unor „atenţii” mai consistente (gen vacanţe în străinătate sau cash de ordinul miilor de dolari), să testeze drogul – pardon, „medicamentul” – denumit generic Viagra, pe pacienţii internaţi în spitalele de psihiatrie. Dragilor, nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit care e situaţia pacienţilor din spitalele psihiatrice româneşti. Vă spun eu: de pe vremea lui Eminescu nu s-a schimbat absolut nimic. Oamenii aceştia sunt cobai în regulă şi fără să se aleagă cu vreun beneficiu. Ce contează, acolo, câţiva nebuni morţi de stop cardiac de la Viagra sau alţii violaţi – tot de la Viagra? Oricum pe ei nu-i întreabă nimeni. Şi dacă i-ar întreba, nu i-ar crede. Doar sunt nebuni... Iar acesta e doar un exemplu...
Zilele trecute mă gândeam, oarecum amuzat, că imbecilii despre care vorbesc se chinuie de sute de ani să ne bage pe gât ideea lor elucubrantă cu noua ordine mondială, să ne împuţineze şi să ne îndobitocească, mare lucru n-au reuşit. De pe vremea lui Adam Weishaupt (fondatorul sectei „iluminaţilor” şi al „noii ordini mondiale”), populaţia lumii a crescut de 7 ori. Vă prezint mai jos un tabel cu evoluţia populaţiei globale şi cu estimările pentru viitorii ani:
Aşadar, cel mai important punct pe ordinea lor de zi nu a fost atins, nici după două războaie mondiale, nici după Holocaust, nazism, comunism, SIDA, Ebola sau diverse gripe aviare, porcine, "medicamente" şi vaccinuri. Marea Uniune Europeană e ultima găselniţă în materie de nouă ordine mondială şi îi prevăd, de asemenea, un eşec strălucit. Deja state importante, membre ale acestui mamut (care după părerea mea a fost falimentar din start) au început să dea semne că s-au plictisit de MUE şi că vor să rupă rândurile. Iar faptul că, în loc să ne împuţinăm, ne înmulţim, ne face tot mai greu de controlat pentru un Big Brother mondial.
Să revenim la oile noastre. Medicamentul este în realitate, acea substanţă naturală care previne şi ameliorează. Cu alte cuvinte: plantele medicinale. Ceea ce cumpărăm noi din farmacii nu sunt medicamente, sunt droguri/substanţe sintetice/chimicale. Eu le voi numi „medicamente” cu ghilimele. De ce a fost inventat „medicamentul”? Evident, nu ca să vindece, ci ca să ne distrugă sănătatea şi să ne facă dependenţi de o industrie care încasează enorm de mulţi bani. Un „medicament” administrat pentru dureri reumatice, de exemplu, distruge stomacul. Nu-i nimic, completăm reţeta cu „medicamente” care să trateze suferinţa gastrică. Apoi apar alte simptome: greţuri, cefalee, diaree – care sunt, de asemenea, tratate cu alte „medicamente” şi uite aşa ajungem să ne dăm mare parte din venit pe chimicale pe care le înghiţim cu pumnii. Şi care, evident, nu ne fac niciun bine.
Despre Codex Alimentarius... sau cum încearcă imbecilii să facă din rahat bici
Presupun că de acum toata lumea a auzit de aşa-numitul Codex Alimentarius. Scopul declarat oficial al acestui codex este „protecţia sănătăţii consumatorilor şi asigurarea practicilor corecte în comerţul alimentar”. Toate bune şi frumoase, numai că, dacă ar fi aşa, de ce conceperea acestui codex şi metodele lui de implementare au fost ţinute la mare secret timp de ani buni? De ce Comisia de comerţ Codex Alimentarius este finanţată şi condusă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, care aparţine Naţiunilor Unite, adică ONU) şi FAO (Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură a SUA). Ştiţi, OMS, cea care mai anţărţ a încercat să ne bage pe gât vaccinul împotriva gripei porcine făcut de compania Baxter (vaccin care era creat deja, cu mult înainte de apariţia asa-numitei gripe porcine pe piaţă).
Dar cine îşi închipuie că OMS-ul nu mai poate de grija noastră e cel puţin naiv. În realitate, Codex Alimentarius a fost creat pentru a proteja industria chimică farmaceutică. Şi voi prezenta argumente. Bazele acestui codex au fost puse prin 2002, după ce imbecilii au văzut că la sfârşitul secolului XX vânzările de „medicamente” au început să stagneze. De pe la începutul secolului XXI (adică după 2001) chiar au dat puţin înapoi. Pentru că oamenii au început să ocolească „drugstore” şi să apeleze din ce în ce mai mult la magazinele naturiste, la medicina homeopată, acupunctură, apiterapie şi alte terapii alternative. Pentru că oamenii au început să-şi dea seama că produsele naturiste fac bine fără să aibă efecte secundare şi, foarte important, costă mult mai puţin. Eu însumi n-am mai intrat într-un „drugstore” de ani de zile, nici măcar pentru a cumpăra vitamine. Magazinele naturiste au leacuri pentru orice problemă, leacuri care nu creează dependenţă şi, mai ales, au calitatea de a preveni – pe care „medicamentele” nu o au. Vitaminele din magazinele naturiste sunt naturale, spre deosebire de cele care se găsesc în „drugstores” şi care sunt chimicale sintetice.
Aşadar... Imbecilii sunt îngrijoraţi că le-au scăzut vânzările. Au mai încercat ei să le revigoreze, cu vaccinuri – pentru te miri ce, nu contează – pe care să ni le bage pe gât, dar n-a mers. Suntem prea mulţi şi n-au putut să ne pună bocancul pe grumaz. În anii '90, nu existau decât zece vaccinuri. Nu a fost nicio epidemie atunci şi totuşi între timp numărul vaccinurilor aproape s-a triplat. Ce s-a întâmplat după 1989 de au mai scos încă 26 de vaccinuri? Răspuns: lăcomia. Sunt absolut toate vaccinurile necesare? Evident că nu. De fapt, niciunul dintre ele nu e necesar. Şi atunci, de ce? Desigur, pentru că vor să ne împuţineze şi să mai scoată şi bani din chestia asta.
Codex Alimentarius pune în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii, cum ar fi: terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai puţin un potenţial concurent pentru industria chimiei farmaceutice – cu alte cuvinte, scopul real, ascuns, al creării Codex Alimentarius este acela de a proteja Trustul Mondial al Chimiei Farmaceutice.
Originile chimiei farmaceutice
În jurul anului 1860, „bătrânul Bill” Rockefeller, comerciant de petrol cu specializarea în farmaceutică, vindea ţăranilor naivi flacoane cu petrol brut, făcându-i să creadă că era un leac eficient în tratarea cancerului. El a denumit acest produs (care de fapt era petrol brut ambalat în flacoane): Nujol (New Oil – un nou tip de ulei). Afacerea sa era prosperă, cumpăra o fiolă de petrol brut de 30 grame prin Standard Oil la un preţ de 21 cenţi şi o vindea pentru 2 dolari. Fără prea multă cultură, fără scrupule, fără cunoştinţe sau studii în domeniul medical, cu puţine noţiuni de contabilitate şi de o aviditate feroce, Rockefeller a reuşit să se impună. Noului produs Nujol i s-a atribuit „meritul” de „cură împotriva constipaţiei” şi a fost foarte comercializat la acea vreme. Între timp, medicii au descoperit că Nujol era nociv şi că ducea în timp la maladii grave, eliminând vitaminele liposolubile din corp. Standard Oil s-a luptat să evite pierderile prea mari care ar fi putut surveni din această cauză şi a adăugat rapid petrolului brut caroten pentru a elimina aceste carenţe. Senatorul Rozal S. Coperland era plătit 75.000 dolari pe an pentru a promova acest produs.
Imperiul Rockefeller a fost construit graţie acestei formidabile şmecherii care consta în a convinge oamenii să ingereze un derivat de petrol brut îmbogăţit cu caroten. Aşa au fost puse bazele industriei chimiei farmaceutice. Suntem deci foarte departe de fundamentele medicinii chineze, tibetane vedice sau persane, care erau în mod tradiţional bazate pe cunoştinţe extrem de precise legate de corpul uman şi erau centrate (ca preocupare) pe binele şi sănătatea fiinţelor umane.
Succesul comercial al produsului Nujol a permis diversificarea producţiei chimiei farmaceutice şi atingerea unui nivel ridicat al beneficiilor financiare. În 1948, cifra de afaceri anuală a lui Rockfeller se ridica la 10 miliarde de dolari. Medicamentul Nujol încă mai poate fi găsit sub formă de ulei de parafină pură, clasificat drept laxativ uşor şi recomandat împotriva constipaţiei cronice rebele în terapiile igieno-dietetice obişnuite. Este fabricat la ora actuală de laboratorul Fumouze.
Trustul chimiei farmaceutice pe care îl cunoaştem a fost conceput de către o asociaţie condusă de Rockefeller şi IG FARBEN din Germania nazistă. Compania Standard Oil aparţinând aşadar lui John D. Rockefeller, deţinea în 1939 15% din acest nou trust germano-american. Obiectivele industriale ale IG Farben din Germania nu au fost bombardate în timpul războiului tocmai pentru a proteja interesele lui Rockefeller. Încă din 1932, industria chimiei farmaceutice IG Farben îl finanţa pe Adolf Hitler cu până la 400.000 de mărci germane. Fără acest sprijin, aşa cum afirma tribunalul de la Nürenberg: „cel de al doilea război mondial nu ar fi avut loc…”
În 1941, IG Farben construieşte cea mai mare industrie chimică din lume la Auschwitz, profitând de mâna de lucru din lagărul de concentrare pentru fabricarea gazului Zyklon B. La procesul de la Nürenberg au fost declaraţi vinovaţi de genocid, sclavie, furt şi alte crime, 24 de responsabili ai Companiei IG Farben. Tribunalul de la Nürenberg a divizat Compania IG Farben în BASF, BAYER şi HOECHST. Toţi aceşti responsabili au fost însă eliberaţi în 1952, la numai un an după ce fuseseră condamnaţi, cu ajutorul lui Nelson Rockefeller, fostul lor patron comercial, la vremea aceea ocupând funcţia de Ministru al Afacerilor Externe al SUA. O dată eliberaţi, cei care se aflaseră în conducerea Companiei IG Farben s-au infiltrat în economia germană, ocupând funcţii foarte importante. Până în anii ’70 consiliul director pentru societăţile BASF, BAYER şi HOECHST era constituit din membrii ai partidului nazist. Începând cu 1959 aceştia îl finanţau pe tânărul Helmut Kohl. Prin susţinerea politică a acestuia din urmă, cele trei filiale rezultate din IG Farben erau la momentul acela de 20 de ori mai puternice decât societatea mamă înfiinţată în 1941. Organizaţia nazistă de mondializare asociată lui Rockefeller, a constituit o reuşită totală, şi deja de multă vreme piaţa chimiei farmaceutice a planetei a fost şi este controlată, organizată şi administrată pentru a asigura expansiunea industrială mondială a chimiei farmaceutice.
„Tradiţia” cartelului de la IG Farben a continuat sub un alt nume: „Asociaţia pentru Industria Chimică”. În 1955, industria chimică farmaceutică mondială a fost regrupată sub auspiciile Camerei de Comerţ Internaţional a Naţiunilor Unite (ONU) şi Guvernului German. Eforturile lor comune au fost camuflate sub numele de cod CODEX ALIMENARIUS. Un mare număr de partide politice europene aşa-zise de stânga şi de dreapta au fost finanţate de această industrie pentru a se asigura o legislaţie favorabilă industriei farmaceutice.
Starea de spirit care predomină în cazul mondializării chimiei farmaceutice explică în mare parte desfiinţarea sistematică a inovatorilor ştiinţifici independenţi din ultimii 50 de ani. Această industrie foloseşte orice mijloc pentru a-şi păstra locul pe piaţă în ceea ce priveşte tratamentul cancerului, al SIDA, al maladiilor cardio-vasculare etc. De zeci de ani este posibilă tratarea şi vindecarea în majoritatea cazurilor a acestor maladii prin terapii naturiste alternative, dar sunt aplicate procedee de dezinformare în forţă pentru a se ascunde publicului aceste adevăruri.
Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii referitoare la medicina alternativă va bloca eradicarea anumitor maladii, asigurând astfel profituri şi mai mari acestei industrii mondiale care tratează doar simptomele bolilor, fără a se îngriji de cauze. Doctorul Matthias Rath, un specialist german care duce campanii la nivel mondial pentru folosirea tratamentelor naturiste în cazul multor boli grave, descrie această situaţie astfel: „Adevăratul scop al industriei farmaceutice mondiale este de a câştiga bani pe seama bolilor cronice, şi nu de a se ocupa de prevenirea sau eradicarea acestor boli… Industria farmaceutică are un interes financiar direct în perpetuarea acestor maladii, pentru a-şi asigura menţinerea şi chiar creşterea pieţei de medicamente. Pentru acest motiv medicamentele sunt făcute pentru a alina simptomele şi nu pentru a trata adevăratele cauze ale bolilor… Trusturile farmaceutice sunt responsabile de un genocid permanent şi răspândit, ucigând în acest mod milioane de oameni…”
De fapt, aşa visează ei, imbecilii – că vor reuşi, în sfârşit, să facă ce n-au fost în stare două sute de ani: să ne ucidă. Dar socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg. Dacă n-au reuşit asta până în anii 2000, când nu prea aveam acces la informaţii, acum, în epoca internetului, când cunoaştem atât de multe, nici atât. Chiar dacă vor monopoliza internetul şi ne vor bloca accesul la siturile cu informatii utile, deja ştim suficiente lucruri încât să fim conştienţi cu cine avem de-a face şi să ne putem proteja. Apropos de internet. Acesta a fost creat şi promovat în ideea de a ne manipula mai uşor, prin pseudo-informaţii vehiculate rapid în toate colţurile lumii şi prin crearea dependenţei de calculator, care să ne tină creierul blocat într-o letargie cronică. Nu s-au gândit imbecilii că propria lor armă li se va întoarce împotrivă, pentru că, tot datorită internetului, s-au răspândit şi informaţiile despre matrapazlâcurile lor. Există lucruri care nu apar publicate în nicio carte, revistă sau ziar, dar care se găsesc pe destule bloguri ori situri şi pe care oamenii le citesc. Imbecilii nu s-au lămurit, încă, nici acum, după atâta timp, că vorba aceea care spune “ai mare grijă ce-ţi doreşti” e cât se poate de adevărată. După părerea mea, au facut – şi fac în continuare – două greşeli majore: 1. Persistă să considere că Dumnezeu nu există şi 2. Persistă să ne subestimeze pe noi, cei mulţi. Ei bine, Dumnezeu există iar noi nu suntem nici proşti, nici slabi cum ne consideră imbecilii. De aceea am convingerea că deznodamântul va fi în favoarea noastră, nu a lor. Poate că nu vom scăpa definitiv de ei, aşa cum nu vom reuşi sa eradicăm toţi şobolanii din lume, dar vor ramâne, ca şi până acum, o sectă izolată care va perpetua în încercări cretinoide şi pline de non-sens să pună laba pe noi; un orbete amărât care îşi închipuie că, dacă va mânca din ce în ce mai mult, se va transforma într-o balenă uriaşă şi va stăpâni oceanul planetar.
Din nou despre Codex Alimentarius
În principiu, conform Codex Alimentarius, TOATE alimentele vor fi iradiate cu cobalt, APROAPE TOATE suplimentele (vitamine, minerale şi alti nutrienţi naturali) vor fi interzise, cultura ecologică sau bio va fi interzisă (prin urmare toate categoriile de medicină alternativă vor dispărea), animalele de pe planetă care urmează a fi folosite în scopul hranei vor fi tratate cu antibiotice şi hormoni specifici... şi lista continuă. Putem înlocui toată această enumerare cu un singur cuvânt: GENOCID.
Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii referitoare la medicina alternativă va bloca eradicarea anumitor maladii, asigurând astfel profituri şi mai mari acestei industrii mondiale care tratează doar simptomele bolilor, fără a se îngriji de cauze.
La data de 13 martie 2002 europarlamentarii au adoptat legi în favoarea industriei farmaceutice, fixate prin dispoziţii ale Codex-ului Alimentarius şi care vizau elaborarea unei reglementări constrângătoare pentru toate terapiile naturiste şi suplimentele alimentare – o manieră mai indirectă de a desfiinţa concurenţii care ar putea să ocupe un anumit loc pe piaţă, pentru că sănătatea se vinde şi se cumpără.
Un val de 483 milioane de petiţii din partea populaţiei a inundat mesageria europarlamentarilor, într-o asemenea măsură încât comunicaţiile interne au fost blocate. În ciuda a o jumătate de miliard de petiţii, directivele Codex-ului Alimentar au fost adoptate. Acest vot a fost o veritabilă denigrare a democraţiei, prevestind şi alte viitoarele dificultăţi în respectarea acesteia.
Începând cu iulie 2005, directivele Codex-ului Alimentarius enunţate de către Directiva Europeană în ceea ce priveşte suplimentele alimentare trebuie aplicate sub ameninţarea sancţiunilor financiare. Iată în ce constau acestea:
1) Este vorba de a elimina orice supliment alimentar natural. Toate aceste suplimente vor fi înlocuite de 28 de produşi de sinteză farmaceutică (aşadar toxici), care vor fi dozaţi şi vor fi disponibili numai în farmacii, pe bază de prescripţie medicală. Clasificate ca toxine, vitaminele, mineralele şi plantele medicinale vor fi pe piaţa numai în doze care NU au impact asupra nimănui. Magazinele noastre de produse naturiste şi suplimente alimentare vor rămâne pe raft numai cu 18 produse, atâtea câte sunt pe lista Codex-ului. Tot ceea ce NU este pe listă, de exemplu coenzima Q10, glucosamine etc., vor fi ilegale şi asta nu înseamnă ca vor fi numai cu prescripţie, ci vor fi ILEGALE adică „foloseşte-le şi te duci la închisoare”.
2) Medicina naturistă cum ar fi acupunctura, medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc, va fi progresiv interzisă.
3) Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei farmaceutice, interzicând din principiu aşa numita agricultură bio. Aceasta implică, de exemplu, ca fiecare vacă de lapte de pe planetă să fie tratată cu hormonul de creştere bovin recombinat genetic produs de Monsanto. Mai mult, potrivit Codexului, orice animal de pe planetă folosit în scopuri de hrană TREBUIE tratat cu antibiotice şi cu hormoni de creştere. Regulile Codexului permit ca produsele ce conţin organisme modificate genetic să nu mai fie etichetate corespunzător. Mai mult, în 2001, 12 substanţe chimice despre care se ştie că sunt cauzatoare de cancer, au fost interzise în mod unanim de 176 de ţări, inclusiv de SUA. Ei bine, Codex Alimentarius aduce înapoi 7 dintre aceste substanţe interzise, precum hexachlorobenzene, dieldrin, aldrin etc, care vor putea fi folosite la liber din nou.
4) Alimentaţia umană certificată legal va trebui să fie iradiată cu Cobalt. Sub regulile Codexului, aproape toate alimentele trebuie iradiate. Si nivelurile de radiaţie vor fi mult mai mari decât cele permise anterior.
Codex Alimentarius va controla accesul asupra acizilor aminaţi esenţiali, asupra vitaminelor şi mineralelor. Extinderea controalelor va acţiona progresiv eliminând orice medicină alternativă naturistă ancestrală.
Pe scurt: în Codex Alimentarius, vitaminele, plantele medicinale şi condimentele figurează pe lista substanţelor toxice, în schimb hexaclorobenzenul (un fungicid care e carcinogen dovedit) şi fluorul (care afectează creierul şi în consecinţă starea mintală, provocând letargie psihică) sunt declarate alimente. WHAT????
Oameni buni, acestea nu sunt aberaţii, nu e paranoia OTV-istică, e adevărul curat. Aici găsiţi discursul unui medic din Statele Unite referitor la Codex Alimentarius. Din păcate nu e tradus, dar pentru cei care nu cunosc limba engleză, dau un scurt citat: „în 1994, DSHEA (legea suplimentelor şi a educaţiei nutriţionale din SUA) a declarat că nutrienţii şi ierburile sunt HRANĂ. Imediat după asta, în Codex Alimentarius au băgat că nutrienţii sunt OTRĂVURI; prin urmare, trebuie să fim protejaţi; adică să se interzică comercializarea lor liberă şi să se poată procura numai din farmacii şi numai pe bază de reţetă. Acelaşi Codex Alimentarius spune că fluorul, de exemplu, e bun (!!??)”
Pe mine m-aţi omorât... da’ cu aiul* ce-aţi avut?
*ai = usturoi (regionalism)
Cretinelul de Boc s-a grăbit şi el să se angajeze, laolaltă cu alti guvernanţi cretinei din lume (vreo 165 la număr) că din decembrie 2009 va adopta codexul lu’ peşte şi în România. Dacă în 2009 şi chiar anul trecut, până prin vară, internetul abunda de informaţii privind ameninţarea care ne paşte, ei bine, de atunci e silenzio stampa peste tot. Am răscolit tot internetul căutând articole despre care e situaţia în România cu acest codex şi dacă s-a adoptat sau nnu, dar nu am găsit nimic. Într-un singur loc, aici se spune că în România Codex Alimentarius va intra în vigoare de la 1 aprilie 2011. Pe de altă parte, între 11-16 aprilie 2011 Comisia de comerţ Codex Alimentarius se întruneşte la Tromson, Norvegia, ca să discute standardele privind peştele, moluşe şi alte produse alimentare din industria piscicolă. Rezultă că totuşi Codexul nu e încă pus la punct şi gata de a fi implementat. Şi atunci, ce dracu’ se intâmplă?
Aseara m-am întâlnit cu o cunoştinţă care are o mică afacere cu legume-fructe. Omul le aduce de pe unde le găseşte şi le comercializează en-gross. Ei bine, aseară era furios până la cer din cauză că un transport de usturoi din China i-a fost interzis la vamă. Motivul? „Conţine arsenic”. Aşa, şi? „Păi, arsenicul e otravă.” OMG!!! Imbecilitatea vameşilor români e deja antologică, dar ceea ce nu înţeleg eu e următorul lucru: dacă acest Codex Alimentarius încă nu s-a adoptat, de ce au interzis usturoiul la vamă???
Preţul usturoiului pe piaţa noastră era anul trecut 5 lei. La Crăciunul 2010 ajunsese la 20 de lei. La nivel global, preţul usturoiului a crescut de la 170 de dolari/tonă în martie 2009 la 1.200 de dolari/tonă în august 2010. Se spune că preţul a explodat datorită faptului că lumea a început să-l folosească drept remediu împotriva gripei porcine. Probabil că e adevărat. Dar probabil că şi includerea lui pe lista „neagră” a Codex Alimentarius i-a crescut valoarea. De fapt, cele două lucruri sunt strâns legate între ele. Usturoiul, menta şi alte asemenea plante vor fi considerate droguri de categoria a 3-a si vor fi comercializate doar de corporaţiile farmaceutice. Categoria a IIIa înseamnă, conform ECHA (European Chemicals Agency), nociv-toxic.
Extractul de usturoi (adică forma concentrată, de 10:1) conţine mai puţin de 2 ppm arsenic, adică mai puţin de 2 micrograme arsenic/gramul de extract – şi, atenţie, vorbim de extract! În usturoiul crud asta ar însemna 0,2 micrograme arsenic la 1 gram de usturoi (sau 0,2 mg/kg). Doza-limită de arsenic stabilită de OMS pentru apa de băut (da, apa potabilă conţine arsenic) este de 10 nanograme arsenic/ml apă (respectiv 2 mg arsenic la tona de apă) iar în mâncare, limita e de 2 ppm (adică 2 micrograme/g sau 2 mg/kg corp). Cu alte cuvinte, un om care cântăreşte 60 kg poate consuma 120 mg arsenic fără să aibă probleme. În traducere, asta ar însemna echivalentul a 600 kg usturoi pe zi. Cine dracu’ mănâncă atâta? Oricum, mai mult de 20 grame (5-6 căţei) de usturoi consumate pe zi, pot să producă gastrită şi chiar sângerări gastrice – nu otrăvire cu arsenic! – dar 1-2 căţei pe zi sunt suficienţi pentru protecţie împotriva bolilor cardiovasculare, ateroslcerozei şi cancerului.
Usturoiul conţine peste 200 de substante active, printre care: glucide, aminoacizi liberi, saponine, betasisterol, glucide, proteine, lipide, vitamine, minerale (potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sodiu), alicină. Usturoiul are efecte multiple: antispastic, colagog, diaforetic, anticancerigen, expectorant, febrifug, stomahic, vasodilatator, antimicrobian, hipotensiv, antihelmintic. Usturoiul este şi un important condiment folosit în gastronomie. Indicaţiile sale medicinale (consumat ca atare sau sub formă de tinctură ori pulbere) sunt, de asemenea, multiple: guturai, răceli, arteroscreloză, boli reumatice, afecţiuni digestive, pneumopatii, gripă, bronşită cronică, astm, tuse, febră, hipertensiune, hipercolesterolemie, infecţii bacteriene, artroză, paraziţi intestinali, gută, meteorism abdominal. Aplicat extern, este foarte eficient în lupta cu boli precum: pitiriazis, arsuri, ulceraţii cutanate, abcese tegumentare, veruci vulgare.
BTW, arsenic conţine şi peştele. Mi se pare extrem de interesant, să mă duc la farmacie şi să spun: “Vreau şi eu un kil de hamsii. Uitaţi, am reţetă de la doctor!”
În fine... au fost odată nişte imbecili... nişte rataţi care au visat că ei erau zeii lumii şi că noi toţi ne închinam lor. Nişte oligofreni care îşi închipuie că ne pot transforma în sclavi şi că ne pot controla până şi gândurile. Am o veste pentru ei: “nasol, nenică, nu-ţi iese pasienţa. Speri mata, da’ speri degeaba.”
ENDGAME
by Alex Jones (subtitrat)
...
marți, 11 ianuarie 2011
Din ciclul „Poveşti (im)posibile”
...
Filip
A fost odată un băiat bine educat, crescut într-o familie de intelectuali cultivaţi, adepţi ai eticii, păstrători de tradiţii, dedicaţi civismului. Filip a fost un copil fericit, cel puţin în primii ani ai vieţii sale. Armonia din familie; curtea gazonată în care se juca; “meciurile” de şah din week-end, cu tatăl lui, atunci când acesta avea timp liber; pianul alb din living răsunând cuminte sub degetele mamei – toate acestea l-au făcut să fie un copil altfel decât ceilalţi. Dar nu şi-a dat seama de asta decât când a început să meargă la şcoală. În prima zi a fugit acasă, după două ore. Gălăgia asurzitoare, fetele râzând strident şi din orice; băieţii îmbrâncindu-se şi răcnind cât îi ţinea gura, sub privirile neputincioase ale învăţătoarei – l-au speriat atât de tare, încât şi-a spus că, dacă asta e şcoala, atunci preferă să rămână un analfabet. A doua zi, a trebuit să vină mama cu el, să discute cu învăţătoarea şi să ducă multă muncă de lămurire ca să-l facă să accepte situaţia.
Filip se plictisea la şcoală. El învăţase literele şi cifrele încă de la vârsta de 4 ani; acum, la 7 ani, citea fluent şi socotea rapid. Ştia deja şi tabla înmulţirii până la 5. Era convins că, odată intrat în clasa întâi, va începe să studieze filosofii antici. Iar învăţătoarea îl punea să deseneze liniuţe şi bastonaşe. Ca să suporte mai uşor orele cele lungi şi anoste, îşi lua cu el câte o carte şi citea pe sub bancă. Până când l-a prins învăţătoarea. Şi mare i-a fost mirarea când, în loc de “Poveşti nemuritoare”, a scos din pupitrul lui Filip “Gorgias” al lui Platon.
– Platon ???
– Încă nu am ajuns la Aristotel, a răspuns Filip, uşor jenat.
Învăţătoarea i-a pus absenţă la ora de limba română şi i-a scăzut un punct la purtare.
Părinţilor lui Filip nu le-a trecut niciodată prin minte că ar fi utile vizitele dese la şcoală ori “atenţiile” către dascăli. Ei aveau încredere că fiul lor va fi apreciat întotdeauna la adevărata valoare şi erau pregătiţi să accepte calificativele primite de băiat la şcoală, indiferent care ar fi fost acestea. Erau convinşi de corectitudinea sistemului şi de faptul că, la şcoală, copiii sunt învăţaţi care sunt principiile de bază ale conştiinţei de sine, sunt încurajaţi să-şi dezvolte personalitatea şi sunt direcţionaţi, cu generozitate şi competenţă, pentru a-şi descoperi şi perfecţiona aptitudinile, astfel încât, la maturitate, să ajungă nişte cetăţeni oneşti şi bine pregătiţi în profesia lor – într-un cuvânt, elemente de bază ale societăţii întru propăşirea acesteia către ideea de stat la care visa Platon. La şedinţele cu părinţii mergeau rar şi stăteau puţin, pentru că erau programate seara, când ei aveau bilete la Filarmonică, la Operă ori la teatru. Apropourile învăţătoarei către copiii – inclusiv Filip – ai căror părinţi nu donau pentru înfrumuseţarea clasei (cum ar fi: ferestre termopan cu oglindă exterioară, parchet din lemn masiv, care trebuie înlocuit la fiecare 4 ani, perdele de organza, brad natural argintiu pentru serbarea de Crăciun etc.), deşi deveneau din ce în ce mai evidente, n-au avut niciun succes. În consecinţă, Filip a fost catalogat drept un elev incapabil de a se integra în societate şi dascălii îi prevedeau un viitor lipsit de strălucire, finalizat probabil într-un salon de spital psihiatric.
Dacă orele de şcoală îl făceau să se simtă inutil, în recreaţii era cu totul altceva. Cum, la vârsta aceea, copiii îşi însuşesc părerile celor mai mari (în cazul de faţă, ale învăţătoarei), Filip era mereu ţinta atacurilor colegilor de clasă. Când a încercat să se plângă învăţătoarei, aceasta l-a apostrofat că este lipsit de etică să pârăşti. Şi n-a mai pârât. Îndura cu stoicism şicanele, înghiontelile, jignirile celorlalţi sperând că, dacă nu le răspunde, se vor potoli. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Însă mai apoi au schimbat tactica. După recreaţie, când se întorcea învăţătoarea în clasă, îi spuneau că Filip i-a înjurat. Învăţătoarea îl scotea în faţa clasei, ca să-l umilească, şi îl punea să le ceară iertare colegilor. Iar Filip se conforma, deşi era nevinovat. Nici măcar nu şta ce era aia o înjurătură, dar tăcea, pentru ca ceilalţi să nu-l considere un incult şi să nu-l umilească şi mai tare.
De fiecare dată când un copil mai neajutorat era chinuit de alţii, Filip îi lua apărarea. Şi scatoalcele, desigur. Odată, colegul lui de bancă trăgea voios o fată de codiţe. Filip i-a explicat că nu e frumos ce face şi a încercat să-i împărtăşească unele idei proaspete despre etică, întrucât tocmai îl citise pe Aristotel:
– Nu este o faptă demnă aceea care produce plăcere fără niciun scop. Plăcerea ca motivaţie este caracteristică celor slabi, nu celor puternici.
– Mda ?... că spui tu ?
– Nu eu, Stagiritul.
– Ce, mă ?... tu mă-njuri pe mine ? Stagirit eşti tu !
I-a altoit lui Filip şi câteva bobârnace, ca anexă la ocări.
Cam aşa a petrecut Filip clasele primare. În gimnaziu, pentru că se înălţase şi se lăţise în umeri, era “bumbăcit” mai rar şi doar de către cei mai mătăhăloşi. Filip, convins că atitudinea colegilor s-a schimbat ca urmare a îndemnurilor lui paşnice, continua să promoveze ideile filosofilor pe care îi citea. Fetele îl ascultau amuzate, iar băieţii care nu-l atacau, încercau să-l ignore. Era vârsta la care începeau să apară preocupările frivole şi atracţia pentru sexul opus. Filip începea să-i citească pe Kant şi Hegel. Nu mai citea pe sub bancă, pentru că descoperea noi ştiinţe în programa de învăţământ şi sorbea cu nesaţ cuvintele profesorilor. Citise de mult enciclopedia, dar acum avea ocazia să aprofundeze noţiunile pe care le ştia deja. Nu lăsa să treacă nicio lecţie până când nu era sigur că înţelesese totul. Şi de obicei studia dinainte lecţiile care urmau, ca să aibă posibilitatea ca, la ore, să ceară informaţii suplimentare. Profesorii îl adorau. Colegii îl urau. Colegele îl plăceau. Colegii îl urau şi mai tare. Filip era însă atât de absorbit de preocupările sale, încât nu observa mai nimic din ceea ce se petrecea în jur.
În liceu, fetele au descoperit că Filip era un băiat şi drăguţ, nu numai deştept; şi că ar fi fost foarte interesant să se afişeze cu el. În consecinţă, îi dădeau târcoale. Mai ales majoretele. Băieţii din echipa sportivă nu ratau nici un prilej ca să se răzbune. Prin singurele metode pe care le puteau percepe tărtăcuţele lor: cele josnice. Îi puneau piedici, îi aruncau mingi în faţă la ora de sport, îl îmbrânceau ori îi trânteau cărţile pe jos. Filip se întorcea des acasă cu un ochi vânăt sau cu ghiozdanul rupt şi le spunea părinţilor, invariabil:
– A fost un accident, atâta tot. Nu e nimic grav.
În ziua dinaintea balului de absolvire, căpitanul echipei de fotbal a liceului, cel care îl chinuise cel mai mult pe Filip, a sărit gardul, alergând după minge, şi a căzut în lacul din spatele clădirii. Fiindcă prietenii îl priveau împietriţi cum se scufundă, Fără să stea pe gânduri, Filip a sărit să-l salveze şi în timp ce se îneca, pentru că nici el nu ştia să înoate, “căpitanul” a reuşit să se agaţe de o scândură aruncată de un isteţ.
Balul s-a desfăşurat minunat. Toată lumea s-a distrat şi a rămas cu amintiri frumoase. Nimeni dintre cei de faţă nu s-a gândit vreo clipă la Filip, băiatul ciudat pe care nu l-au interesat niciodată plăcerile fără scop.
...
Filip
A fost odată un băiat bine educat, crescut într-o familie de intelectuali cultivaţi, adepţi ai eticii, păstrători de tradiţii, dedicaţi civismului. Filip a fost un copil fericit, cel puţin în primii ani ai vieţii sale. Armonia din familie; curtea gazonată în care se juca; “meciurile” de şah din week-end, cu tatăl lui, atunci când acesta avea timp liber; pianul alb din living răsunând cuminte sub degetele mamei – toate acestea l-au făcut să fie un copil altfel decât ceilalţi. Dar nu şi-a dat seama de asta decât când a început să meargă la şcoală. În prima zi a fugit acasă, după două ore. Gălăgia asurzitoare, fetele râzând strident şi din orice; băieţii îmbrâncindu-se şi răcnind cât îi ţinea gura, sub privirile neputincioase ale învăţătoarei – l-au speriat atât de tare, încât şi-a spus că, dacă asta e şcoala, atunci preferă să rămână un analfabet. A doua zi, a trebuit să vină mama cu el, să discute cu învăţătoarea şi să ducă multă muncă de lămurire ca să-l facă să accepte situaţia.
Filip se plictisea la şcoală. El învăţase literele şi cifrele încă de la vârsta de 4 ani; acum, la 7 ani, citea fluent şi socotea rapid. Ştia deja şi tabla înmulţirii până la 5. Era convins că, odată intrat în clasa întâi, va începe să studieze filosofii antici. Iar învăţătoarea îl punea să deseneze liniuţe şi bastonaşe. Ca să suporte mai uşor orele cele lungi şi anoste, îşi lua cu el câte o carte şi citea pe sub bancă. Până când l-a prins învăţătoarea. Şi mare i-a fost mirarea când, în loc de “Poveşti nemuritoare”, a scos din pupitrul lui Filip “Gorgias” al lui Platon.
– Platon ???
– Încă nu am ajuns la Aristotel, a răspuns Filip, uşor jenat.
Învăţătoarea i-a pus absenţă la ora de limba română şi i-a scăzut un punct la purtare.
Părinţilor lui Filip nu le-a trecut niciodată prin minte că ar fi utile vizitele dese la şcoală ori “atenţiile” către dascăli. Ei aveau încredere că fiul lor va fi apreciat întotdeauna la adevărata valoare şi erau pregătiţi să accepte calificativele primite de băiat la şcoală, indiferent care ar fi fost acestea. Erau convinşi de corectitudinea sistemului şi de faptul că, la şcoală, copiii sunt învăţaţi care sunt principiile de bază ale conştiinţei de sine, sunt încurajaţi să-şi dezvolte personalitatea şi sunt direcţionaţi, cu generozitate şi competenţă, pentru a-şi descoperi şi perfecţiona aptitudinile, astfel încât, la maturitate, să ajungă nişte cetăţeni oneşti şi bine pregătiţi în profesia lor – într-un cuvânt, elemente de bază ale societăţii întru propăşirea acesteia către ideea de stat la care visa Platon. La şedinţele cu părinţii mergeau rar şi stăteau puţin, pentru că erau programate seara, când ei aveau bilete la Filarmonică, la Operă ori la teatru. Apropourile învăţătoarei către copiii – inclusiv Filip – ai căror părinţi nu donau pentru înfrumuseţarea clasei (cum ar fi: ferestre termopan cu oglindă exterioară, parchet din lemn masiv, care trebuie înlocuit la fiecare 4 ani, perdele de organza, brad natural argintiu pentru serbarea de Crăciun etc.), deşi deveneau din ce în ce mai evidente, n-au avut niciun succes. În consecinţă, Filip a fost catalogat drept un elev incapabil de a se integra în societate şi dascălii îi prevedeau un viitor lipsit de strălucire, finalizat probabil într-un salon de spital psihiatric.
Dacă orele de şcoală îl făceau să se simtă inutil, în recreaţii era cu totul altceva. Cum, la vârsta aceea, copiii îşi însuşesc părerile celor mai mari (în cazul de faţă, ale învăţătoarei), Filip era mereu ţinta atacurilor colegilor de clasă. Când a încercat să se plângă învăţătoarei, aceasta l-a apostrofat că este lipsit de etică să pârăşti. Şi n-a mai pârât. Îndura cu stoicism şicanele, înghiontelile, jignirile celorlalţi sperând că, dacă nu le răspunde, se vor potoli. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Însă mai apoi au schimbat tactica. După recreaţie, când se întorcea învăţătoarea în clasă, îi spuneau că Filip i-a înjurat. Învăţătoarea îl scotea în faţa clasei, ca să-l umilească, şi îl punea să le ceară iertare colegilor. Iar Filip se conforma, deşi era nevinovat. Nici măcar nu şta ce era aia o înjurătură, dar tăcea, pentru ca ceilalţi să nu-l considere un incult şi să nu-l umilească şi mai tare.
De fiecare dată când un copil mai neajutorat era chinuit de alţii, Filip îi lua apărarea. Şi scatoalcele, desigur. Odată, colegul lui de bancă trăgea voios o fată de codiţe. Filip i-a explicat că nu e frumos ce face şi a încercat să-i împărtăşească unele idei proaspete despre etică, întrucât tocmai îl citise pe Aristotel:
– Nu este o faptă demnă aceea care produce plăcere fără niciun scop. Plăcerea ca motivaţie este caracteristică celor slabi, nu celor puternici.
– Mda ?... că spui tu ?
– Nu eu, Stagiritul.
– Ce, mă ?... tu mă-njuri pe mine ? Stagirit eşti tu !
I-a altoit lui Filip şi câteva bobârnace, ca anexă la ocări.
Cam aşa a petrecut Filip clasele primare. În gimnaziu, pentru că se înălţase şi se lăţise în umeri, era “bumbăcit” mai rar şi doar de către cei mai mătăhăloşi. Filip, convins că atitudinea colegilor s-a schimbat ca urmare a îndemnurilor lui paşnice, continua să promoveze ideile filosofilor pe care îi citea. Fetele îl ascultau amuzate, iar băieţii care nu-l atacau, încercau să-l ignore. Era vârsta la care începeau să apară preocupările frivole şi atracţia pentru sexul opus. Filip începea să-i citească pe Kant şi Hegel. Nu mai citea pe sub bancă, pentru că descoperea noi ştiinţe în programa de învăţământ şi sorbea cu nesaţ cuvintele profesorilor. Citise de mult enciclopedia, dar acum avea ocazia să aprofundeze noţiunile pe care le ştia deja. Nu lăsa să treacă nicio lecţie până când nu era sigur că înţelesese totul. Şi de obicei studia dinainte lecţiile care urmau, ca să aibă posibilitatea ca, la ore, să ceară informaţii suplimentare. Profesorii îl adorau. Colegii îl urau. Colegele îl plăceau. Colegii îl urau şi mai tare. Filip era însă atât de absorbit de preocupările sale, încât nu observa mai nimic din ceea ce se petrecea în jur.
În liceu, fetele au descoperit că Filip era un băiat şi drăguţ, nu numai deştept; şi că ar fi fost foarte interesant să se afişeze cu el. În consecinţă, îi dădeau târcoale. Mai ales majoretele. Băieţii din echipa sportivă nu ratau nici un prilej ca să se răzbune. Prin singurele metode pe care le puteau percepe tărtăcuţele lor: cele josnice. Îi puneau piedici, îi aruncau mingi în faţă la ora de sport, îl îmbrânceau ori îi trânteau cărţile pe jos. Filip se întorcea des acasă cu un ochi vânăt sau cu ghiozdanul rupt şi le spunea părinţilor, invariabil:
– A fost un accident, atâta tot. Nu e nimic grav.
În ziua dinaintea balului de absolvire, căpitanul echipei de fotbal a liceului, cel care îl chinuise cel mai mult pe Filip, a sărit gardul, alergând după minge, şi a căzut în lacul din spatele clădirii. Fiindcă prietenii îl priveau împietriţi cum se scufundă, Fără să stea pe gânduri, Filip a sărit să-l salveze şi în timp ce se îneca, pentru că nici el nu ştia să înoate, “căpitanul” a reuşit să se agaţe de o scândură aruncată de un isteţ.
Balul s-a desfăşurat minunat. Toată lumea s-a distrat şi a rămas cu amintiri frumoase. Nimeni dintre cei de faţă nu s-a gândit vreo clipă la Filip, băiatul ciudat pe care nu l-au interesat niciodată plăcerile fără scop.
...
duminică, 2 ianuarie 2011
Un an nou plin de iubire!
...
Bun găsit în 2011! Am ales ca prima temă din acest nou an să fie iubirea. Poate fiindcă mi-a căşunat pe cântecul “I Who Have Nothing” , un cântec care anul acesta împlineşte fix 50 de ani. La origine “Uno dei tanti” (“Unul dintre cei mulţi”), pe muzica lui Carlo Donida, a fost lansat în 1961 de artistul Joe Sentieri. De atunci, l-au preluat mulţi alţii, printre care Ben E. King, Tom Jones, Shirley Basey, Luther Vandross etc.Versiunile diferă uneori destul de mult, dar farmecul acestei melodii rămâne neschimbat. De la tonul trist al lui Tom Jones la cel uşor agresiv al lui Shirley Basey, de la tonul senzual al lui Luther Vandross la cel melancolic al lui Ben E. King, “I Who Have Nothing” rămâne o operă de artă care poate fi în continuare modelată, interpretată şi abordată fără a i se ştirbi cu nimic valoarea.
Iar iubirea e un subiect inepuizabil şi nu cred că greşesc afirmând asta, din moment ce peste 90% dintre cântecele care s-au scris vreodată abordează iubirea, sub diversele ei forme.
Şi ce poate fi mai frumos decât să iubeşti? Îţi oferă atât de multe, şi nu te costă nimic... Aşa că, pentru 2011, vă doresc tuturor să iubiţi şi să primiţi, în schimb, iubire.
Eu, cel care nu am nimic,
eu, cel care nu am pe nimeni,
te ador şi te vreau atât de mult,
sunt doar un nimeni,
şi nu am nimic să-ţi dăruiesc dar, oh,
te iubesc.
El îţi cumpără diamante
diamante strălucitoare, care scânteiază
dar crede-mă, dragă, atunci când spun
că el îţi poate dărui lumea întreagă
dar niciodată nu te va iubi în felul
în care te iubesc eu.
El poate să te ducă oriunde,
în cluburi elegante şi în restaurante
dar eu nu pot decât să vă privesc,
cu nasul lipit de rama ferestrei.
Eu, cel care nu am nimic
eu, cel care nu am pe nimeni
trebuie să te urmăresc, dansând,
în bratele altcuiva,
când, draga mea, eu sunt de fapt cel care
te iubeşte.
(Aceasta este traducerea versurilor originale, în interpretarea lui Ben E. King. Varianta feminină conţine expresii adaptate)
...
Bun găsit în 2011! Am ales ca prima temă din acest nou an să fie iubirea. Poate fiindcă mi-a căşunat pe cântecul “I Who Have Nothing” , un cântec care anul acesta împlineşte fix 50 de ani. La origine “Uno dei tanti” (“Unul dintre cei mulţi”), pe muzica lui Carlo Donida, a fost lansat în 1961 de artistul Joe Sentieri. De atunci, l-au preluat mulţi alţii, printre care Ben E. King, Tom Jones, Shirley Basey, Luther Vandross etc.Versiunile diferă uneori destul de mult, dar farmecul acestei melodii rămâne neschimbat. De la tonul trist al lui Tom Jones la cel uşor agresiv al lui Shirley Basey, de la tonul senzual al lui Luther Vandross la cel melancolic al lui Ben E. King, “I Who Have Nothing” rămâne o operă de artă care poate fi în continuare modelată, interpretată şi abordată fără a i se ştirbi cu nimic valoarea.
Iar iubirea e un subiect inepuizabil şi nu cred că greşesc afirmând asta, din moment ce peste 90% dintre cântecele care s-au scris vreodată abordează iubirea, sub diversele ei forme.
Şi ce poate fi mai frumos decât să iubeşti? Îţi oferă atât de multe, şi nu te costă nimic... Aşa că, pentru 2011, vă doresc tuturor să iubiţi şi să primiţi, în schimb, iubire.
Eu, cel care nu am nimic,
eu, cel care nu am pe nimeni,
te ador şi te vreau atât de mult,
sunt doar un nimeni,
şi nu am nimic să-ţi dăruiesc dar, oh,
te iubesc.
El îţi cumpără diamante
diamante strălucitoare, care scânteiază
dar crede-mă, dragă, atunci când spun
că el îţi poate dărui lumea întreagă
dar niciodată nu te va iubi în felul
în care te iubesc eu.
El poate să te ducă oriunde,
în cluburi elegante şi în restaurante
dar eu nu pot decât să vă privesc,
cu nasul lipit de rama ferestrei.
Eu, cel care nu am nimic
eu, cel care nu am pe nimeni
trebuie să te urmăresc, dansând,
în bratele altcuiva,
când, draga mea, eu sunt de fapt cel care
te iubeşte.
(Aceasta este traducerea versurilor originale, în interpretarea lui Ben E. King. Varianta feminină conţine expresii adaptate)
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
