Din ciclul „Poveşti (im)posibile”

...


Filip



A fost odată un băiat bine educat, crescut într-o familie de intelectuali cultivaţi, adepţi ai eticii, păstrători de tradiţii, dedicaţi civismului. Filip a fost un copil fericit, cel puţin în primii ani ai vieţii sale. Armonia din familie; curtea gazonată în care se juca; “meciurile” de şah din week-end, cu tatăl lui, atunci când acesta avea timp liber; pianul alb din living răsunând cuminte sub degetele mamei – toate acestea l-au făcut să fie un copil altfel decât ceilalţi. Dar nu şi-a dat seama de asta decât când a început să meargă la şcoală. În prima zi a fugit acasă, după două ore. Gălăgia asurzitoare, fetele râzând strident şi din orice; băieţii îmbrâncindu-se şi răcnind cât îi ţinea gura, sub privirile neputincioase ale învăţătoarei – l-au speriat atât de tare, încât şi-a spus că, dacă asta e şcoala, atunci preferă să rămână un analfabet. A doua zi, a trebuit să vină mama cu el, să discute cu învăţătoarea şi să ducă multă muncă de lămurire ca să-l facă să accepte situaţia.

Filip se plictisea la şcoală. El învăţase literele şi cifrele încă de la vârsta de 4 ani; acum, la 7 ani, citea fluent şi socotea rapid. Ştia deja şi tabla înmulţirii până la 5. Era convins că, odată intrat în clasa întâi, va începe să studieze filosofii antici. Iar învăţătoarea îl punea să deseneze liniuţe şi bastonaşe. Ca să suporte mai uşor orele cele lungi şi anoste, îşi lua cu el câte o carte şi citea pe sub bancă. Până când l-a prins învăţătoarea. Şi mare i-a fost mirarea când, în loc de “Poveşti nemuritoare”, a scos din pupitrul lui Filip “Gorgias” al lui Platon.
– Platon ???
– Încă nu am ajuns la Aristotel, a răspuns Filip, uşor jenat.
Învăţătoarea i-a pus absenţă la ora de limba română şi i-a scăzut un punct la purtare.

Părinţilor lui Filip nu le-a trecut niciodată prin minte că ar fi utile vizitele dese la şcoală ori “atenţiile” către dascăli. Ei aveau încredere că fiul lor va fi apreciat întotdeauna la adevărata valoare şi erau pregătiţi să accepte calificativele primite de băiat la şcoală, indiferent care ar fi fost acestea. Erau convinşi de corectitudinea sistemului şi de faptul că, la şcoală, copiii sunt învăţaţi care sunt principiile de bază ale conştiinţei de sine, sunt încurajaţi să-şi dezvolte personalitatea şi sunt direcţionaţi, cu generozitate şi competenţă, pentru a-şi descoperi şi perfecţiona aptitudinile, astfel încât, la maturitate, să ajungă nişte cetăţeni oneşti şi bine pregătiţi în profesia lor – într-un cuvânt, elemente de bază ale societăţii întru propăşirea acesteia către ideea de stat la care visa Platon. La şedinţele cu părinţii mergeau rar şi stăteau puţin, pentru că erau programate seara, când ei aveau bilete la Filarmonică, la Operă ori la teatru. Apropourile învăţătoarei către copiii – inclusiv Filip – ai căror părinţi nu donau pentru înfrumuseţarea clasei (cum ar fi: ferestre termopan cu oglindă exterioară, parchet din lemn masiv, care trebuie înlocuit la fiecare 4 ani, perdele de organza, brad natural argintiu pentru serbarea de Crăciun etc.), deşi deveneau din ce în ce mai evidente, n-au avut niciun succes. În consecinţă, Filip a fost catalogat drept un elev incapabil de a se integra în societate şi dascălii îi prevedeau un viitor lipsit de strălucire, finalizat probabil într-un salon de spital psihiatric.

Dacă orele de şcoală îl făceau să se simtă inutil, în recreaţii era cu totul altceva. Cum, la vârsta aceea, copiii îşi însuşesc părerile celor mai mari (în cazul de faţă, ale învăţătoarei), Filip era mereu ţinta atacurilor colegilor de clasă. Când a încercat să se plângă învăţătoarei, aceasta l-a apostrofat că este lipsit de etică să pârăşti. Şi n-a mai pârât. Îndura cu stoicism şicanele, înghiontelile, jignirile celorlalţi sperând că, dacă nu le răspunde, se vor potoli. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Însă mai apoi au schimbat tactica. După recreaţie, când se întorcea învăţătoarea în clasă, îi spuneau că Filip i-a înjurat. Învăţătoarea îl scotea în faţa clasei, ca să-l umilească, şi îl punea să le ceară iertare colegilor. Iar Filip se conforma, deşi era nevinovat. Nici măcar nu şta ce era aia o înjurătură, dar tăcea, pentru ca ceilalţi să nu-l considere un incult şi să nu-l umilească şi mai tare.

De fiecare dată când un copil mai neajutorat era chinuit de alţii, Filip îi lua apărarea. Şi scatoalcele, desigur. Odată, colegul lui de bancă trăgea voios o fată de codiţe. Filip i-a explicat că nu e frumos ce face şi a încercat să-i împărtăşească unele idei proaspete despre etică, întrucât tocmai îl citise pe Aristotel:
– Nu este o faptă demnă aceea care produce plăcere fără niciun scop. Plăcerea ca motivaţie este caracteristică celor slabi, nu celor puternici.
– Mda ?... că spui tu ?
– Nu eu, Stagiritul.
– Ce, mă ?... tu mă-njuri pe mine ? Stagirit eşti tu !
I-a altoit lui Filip şi câteva bobârnace, ca anexă la ocări.

Cam aşa a petrecut Filip clasele primare. În gimnaziu, pentru că se înălţase şi se lăţise în umeri, era “bumbăcit” mai rar şi doar de către cei mai mătăhăloşi. Filip, convins că atitudinea colegilor s-a schimbat ca urmare a îndemnurilor lui paşnice, continua să promoveze ideile filosofilor pe care îi citea. Fetele îl ascultau amuzate, iar băieţii care nu-l atacau, încercau să-l ignore. Era vârsta la care începeau să apară preocupările frivole şi atracţia pentru sexul opus. Filip începea să-i citească pe Kant şi Hegel. Nu mai citea pe sub bancă, pentru că descoperea noi ştiinţe în programa de învăţământ şi sorbea cu nesaţ cuvintele profesorilor. Citise de mult enciclopedia, dar acum avea ocazia să aprofundeze noţiunile pe care le ştia deja. Nu lăsa să treacă nicio lecţie până când nu era sigur că înţelesese totul. Şi de obicei studia dinainte lecţiile care urmau, ca să aibă posibilitatea ca, la ore, să ceară informaţii suplimentare. Profesorii îl adorau. Colegii îl urau. Colegele îl plăceau. Colegii îl urau şi mai tare. Filip era însă atât de absorbit de preocupările sale, încât nu observa mai nimic din ceea ce se petrecea în jur.

În liceu, fetele au descoperit că Filip era un băiat şi drăguţ, nu numai deştept; şi că ar fi fost foarte interesant să se afişeze cu el. În consecinţă, îi dădeau târcoale. Mai ales majoretele. Băieţii din echipa sportivă nu ratau nici un prilej ca să se răzbune. Prin singurele metode pe care le puteau percepe tărtăcuţele lor: cele josnice. Îi puneau piedici, îi aruncau mingi în faţă la ora de sport, îl îmbrânceau ori îi trânteau cărţile pe jos. Filip se întorcea des acasă cu un ochi vânăt sau cu ghiozdanul rupt şi le spunea părinţilor, invariabil:
– A fost un accident, atâta tot. Nu e nimic grav.

În ziua dinaintea balului de absolvire, căpitanul echipei de fotbal a liceului, cel care îl chinuise cel mai mult pe Filip, a sărit gardul, alergând după minge, şi a căzut în lacul din spatele clădirii. Fiindcă prietenii îl priveau împietriţi cum se scufundă, Fără să stea pe gânduri, Filip a sărit să-l salveze şi în timp ce se îneca, pentru că nici el nu ştia să înoate, “căpitanul” a reuşit să se agaţe de o scândură aruncată de un isteţ.

Balul s-a desfăşurat minunat. Toată lumea s-a distrat şi a rămas cu amintiri frumoase. Nimeni dintre cei de faţă nu s-a gândit vreo clipă la Filip, băiatul ciudat pe care nu l-au interesat niciodată plăcerile fără scop.



...