marți, 11 ianuarie 2011

Din ciclul „Poveşti (im)posibile”

...


Filip



A fost odată un băiat bine educat, crescut într-o familie de intelectuali cultivaţi, adepţi ai eticii, păstrători de tradiţii, dedicaţi civismului. Filip a fost un copil fericit, cel puţin în primii ani ai vieţii sale. Armonia din familie; curtea gazonată în care se juca; “meciurile” de şah din week-end, cu tatăl lui, atunci când acesta avea timp liber; pianul alb din living răsunând cuminte sub degetele mamei – toate acestea l-au făcut să fie un copil altfel decât ceilalţi. Dar nu şi-a dat seama de asta decât când a început să meargă la şcoală. În prima zi a fugit acasă, după două ore. Gălăgia asurzitoare, fetele râzând strident şi din orice; băieţii îmbrâncindu-se şi răcnind cât îi ţinea gura, sub privirile neputincioase ale învăţătoarei – l-au speriat atât de tare, încât şi-a spus că, dacă asta e şcoala, atunci preferă să rămână un analfabet. A doua zi, a trebuit să vină mama cu el, să discute cu învăţătoarea şi să ducă multă muncă de lămurire ca să-l facă să accepte situaţia.

Filip se plictisea la şcoală. El învăţase literele şi cifrele încă de la vârsta de 4 ani; acum, la 7 ani, citea fluent şi socotea rapid. Ştia deja şi tabla înmulţirii până la 5. Era convins că, odată intrat în clasa întâi, va începe să studieze filosofii antici. Iar învăţătoarea îl punea să deseneze liniuţe şi bastonaşe. Ca să suporte mai uşor orele cele lungi şi anoste, îşi lua cu el câte o carte şi citea pe sub bancă. Până când l-a prins învăţătoarea. Şi mare i-a fost mirarea când, în loc de “Poveşti nemuritoare”, a scos din pupitrul lui Filip “Gorgias” al lui Platon.
– Platon ???
– Încă nu am ajuns la Aristotel, a răspuns Filip, uşor jenat.
Învăţătoarea i-a pus absenţă la ora de limba română şi i-a scăzut un punct la purtare.

Părinţilor lui Filip nu le-a trecut niciodată prin minte că ar fi utile vizitele dese la şcoală ori “atenţiile” către dascăli. Ei aveau încredere că fiul lor va fi apreciat întotdeauna la adevărata valoare şi erau pregătiţi să accepte calificativele primite de băiat la şcoală, indiferent care ar fi fost acestea. Erau convinşi de corectitudinea sistemului şi de faptul că, la şcoală, copiii sunt învăţaţi care sunt principiile de bază ale conştiinţei de sine, sunt încurajaţi să-şi dezvolte personalitatea şi sunt direcţionaţi, cu generozitate şi competenţă, pentru a-şi descoperi şi perfecţiona aptitudinile, astfel încât, la maturitate, să ajungă nişte cetăţeni oneşti şi bine pregătiţi în profesia lor – într-un cuvânt, elemente de bază ale societăţii întru propăşirea acesteia către ideea de stat la care visa Platon. La şedinţele cu părinţii mergeau rar şi stăteau puţin, pentru că erau programate seara, când ei aveau bilete la Filarmonică, la Operă ori la teatru. Apropourile învăţătoarei către copiii – inclusiv Filip – ai căror părinţi nu donau pentru înfrumuseţarea clasei (cum ar fi: ferestre termopan cu oglindă exterioară, parchet din lemn masiv, care trebuie înlocuit la fiecare 4 ani, perdele de organza, brad natural argintiu pentru serbarea de Crăciun etc.), deşi deveneau din ce în ce mai evidente, n-au avut niciun succes. În consecinţă, Filip a fost catalogat drept un elev incapabil de a se integra în societate şi dascălii îi prevedeau un viitor lipsit de strălucire, finalizat probabil într-un salon de spital psihiatric.

Dacă orele de şcoală îl făceau să se simtă inutil, în recreaţii era cu totul altceva. Cum, la vârsta aceea, copiii îşi însuşesc părerile celor mai mari (în cazul de faţă, ale învăţătoarei), Filip era mereu ţinta atacurilor colegilor de clasă. Când a încercat să se plângă învăţătoarei, aceasta l-a apostrofat că este lipsit de etică să pârăşti. Şi n-a mai pârât. Îndura cu stoicism şicanele, înghiontelile, jignirile celorlalţi sperând că, dacă nu le răspunde, se vor potoli. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Însă mai apoi au schimbat tactica. După recreaţie, când se întorcea învăţătoarea în clasă, îi spuneau că Filip i-a înjurat. Învăţătoarea îl scotea în faţa clasei, ca să-l umilească, şi îl punea să le ceară iertare colegilor. Iar Filip se conforma, deşi era nevinovat. Nici măcar nu şta ce era aia o înjurătură, dar tăcea, pentru ca ceilalţi să nu-l considere un incult şi să nu-l umilească şi mai tare.

De fiecare dată când un copil mai neajutorat era chinuit de alţii, Filip îi lua apărarea. Şi scatoalcele, desigur. Odată, colegul lui de bancă trăgea voios o fată de codiţe. Filip i-a explicat că nu e frumos ce face şi a încercat să-i împărtăşească unele idei proaspete despre etică, întrucât tocmai îl citise pe Aristotel:
– Nu este o faptă demnă aceea care produce plăcere fără niciun scop. Plăcerea ca motivaţie este caracteristică celor slabi, nu celor puternici.
– Mda ?... că spui tu ?
– Nu eu, Stagiritul.
– Ce, mă ?... tu mă-njuri pe mine ? Stagirit eşti tu !
I-a altoit lui Filip şi câteva bobârnace, ca anexă la ocări.

Cam aşa a petrecut Filip clasele primare. În gimnaziu, pentru că se înălţase şi se lăţise în umeri, era “bumbăcit” mai rar şi doar de către cei mai mătăhăloşi. Filip, convins că atitudinea colegilor s-a schimbat ca urmare a îndemnurilor lui paşnice, continua să promoveze ideile filosofilor pe care îi citea. Fetele îl ascultau amuzate, iar băieţii care nu-l atacau, încercau să-l ignore. Era vârsta la care începeau să apară preocupările frivole şi atracţia pentru sexul opus. Filip începea să-i citească pe Kant şi Hegel. Nu mai citea pe sub bancă, pentru că descoperea noi ştiinţe în programa de învăţământ şi sorbea cu nesaţ cuvintele profesorilor. Citise de mult enciclopedia, dar acum avea ocazia să aprofundeze noţiunile pe care le ştia deja. Nu lăsa să treacă nicio lecţie până când nu era sigur că înţelesese totul. Şi de obicei studia dinainte lecţiile care urmau, ca să aibă posibilitatea ca, la ore, să ceară informaţii suplimentare. Profesorii îl adorau. Colegii îl urau. Colegele îl plăceau. Colegii îl urau şi mai tare. Filip era însă atât de absorbit de preocupările sale, încât nu observa mai nimic din ceea ce se petrecea în jur.

În liceu, fetele au descoperit că Filip era un băiat şi drăguţ, nu numai deştept; şi că ar fi fost foarte interesant să se afişeze cu el. În consecinţă, îi dădeau târcoale. Mai ales majoretele. Băieţii din echipa sportivă nu ratau nici un prilej ca să se răzbune. Prin singurele metode pe care le puteau percepe tărtăcuţele lor: cele josnice. Îi puneau piedici, îi aruncau mingi în faţă la ora de sport, îl îmbrânceau ori îi trânteau cărţile pe jos. Filip se întorcea des acasă cu un ochi vânăt sau cu ghiozdanul rupt şi le spunea părinţilor, invariabil:
– A fost un accident, atâta tot. Nu e nimic grav.

În ziua dinaintea balului de absolvire, căpitanul echipei de fotbal a liceului, cel care îl chinuise cel mai mult pe Filip, a sărit gardul, alergând după minge, şi a căzut în lacul din spatele clădirii. Fiindcă prietenii îl priveau împietriţi cum se scufundă, Fără să stea pe gânduri, Filip a sărit să-l salveze şi în timp ce se îneca, pentru că nici el nu ştia să înoate, “căpitanul” a reuşit să se agaţe de o scândură aruncată de un isteţ.

Balul s-a desfăşurat minunat. Toată lumea s-a distrat şi a rămas cu amintiri frumoase. Nimeni dintre cei de faţă nu s-a gândit vreo clipă la Filip, băiatul ciudat pe care nu l-au interesat niciodată plăcerile fără scop.



...

8 comentarii:

  1. Sincer,finalul m-a uimit ,ma gandeam la altceva,pentru ca cei ca,,Filip'' sunt din ce in ce mai putini,il vedeam la final un om important sau unul distrus de o femeie !
    Cu povestile im(posibile)ne readuci in realitatea cruda a vietii,esti ,,ciudat''-platesti...
    corina

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte trist. Știu ca nu compensează cu nimic,dar știu cum e sa fii batjocura tuturor,am trecut prin asta mult timp.In cazul meu era vorba de niște probleme de sănătate,acum sunt pusa la colt din alte motive,dar nu asta contează acum. Întotdeauna copiii liniștiți, nefamiliarizați cu nebunia celorlalți au trecut prin momente dificile.Am fost ceva mai norocoasa, fiindcă n am experimentat bobârnace sau pumni.Eu eram "neadaptata",care prefera sa stea în banca ei și sa se uite pe pereți,sau sa facă orice altceva, decât sa se dea cu capul de parchet,sa bea și sa fumeze cu ceilalți în spatele școlii,sau sa-și bată joc de profesori la ora.Ei credeau ca e normal sa faci asa ceva,sa arați cât de tare poți sa fii, cât de nesimțit și fără limite poți deveni.
    Eram neadaptata care prefera sa stea cu căștile în urechi, în fiecare pauza, în încercarea disperata de a evita țipetele lui Guta.Acum e cam la fel.Ei ma ignora,eu ii ignor.Cel mai mult îmi place sa ma afișez prin liceu cu tricourile cu MJ si GNR. Îmi place sa le vad fetele uimite.Mai ales ca majoritatea n-au auzit in viata lor de GNR, și nici măcar nu sunt in stare sa pronunțe numele trupei.Cu MJ e altfel.Au învățat sa-i pronunțe numele,dar nu știu cine e.In ceea ce ii privește pe profesori,am un dezgust total fata de majoritatea,deoarece sunt în permanenta în căutare de atenții și noi metode pentru a face elevii sa se simtă cât mai josnic și cât mai neînsemnați.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sincer , oare , n-am putea sa schimbam un pic sfarsitul povestii ...si sa-i acordam "bietului " Filip o sansa ?! Sau macar sa zicem ca el a ajuns Acolo unde colegii care l-au necajit nu vor ajunge niciodata ?! De dragul placerilor - cu scop - sa transformam posibilul -in imposibil ?

    BiancaNeve

    RăspundețiȘtergere
  4. Un sfarsit prea tragic pentru Filip, din pacate insa, nu e imposbibil.

    Scorpya

    RăspundețiȘtergere
  5. Ştiu că există persoane ca Filip printre noi, iar finalul poveştii nu e chiar atât de imposibil, deşi îmi doresc din tot sufletul ca acesta să fie un caz excepţional. Oamenii ca Filip merită mult mai mult. Şi, dacă totuşi pentru unii dintre ei nu există un altfel de final, cel puţin să nu fie uitaţi. Vă mulţumesc mult, tuturor.

    RăspundețiȘtergere
  6. Prin profesia si pasiunea mea , intotdeauna m-au interesat oamenii ,,altfel", care ies din tipare, ,,specialii"...Acestia sunt cei care fac lumea sa se miste altfel si care spun si lasa ,,ceva" in urma. Dar pentru ca ei nu corespund termenului de ,,normal" (adica ceea ce face majoritatea) sunt ignorati, agresati, alungati , izolati...Ramane ca fiecare sa gaseasca puterea interioara de a se aprecia si de a merge mai departe...Mie oricum imi plac in continuare ,,specialii"...
    Nadia

    RăspundețiȘtergere
  7. Hei...
    Inveseliti-va !
    Finalul este altul.
    Nu neaparat mai bun,dar cu siguranta altul...
    Nu de alta dar un individ a carei capacitate intelectuala ii permite sa fie cu cel putin cativa ani de studiu inaintea celorlalti,o persoana care i-a citit pe Platon si Aristotel...are cu certitudine un anumit grad de inteligenta care ii atrage atentia ca nu ai ce sa cauti in apa daca nu stii sa inoti...
    Opinia mea...:)

    WAITING FOR YOU...

    Batjocura...Hm...depinde in ce parte a terenului te situezi...din jumatatea lor...asa pare,ca tu esti tinta...
    Dar din locul in care te afli tu...vezi probabil ca lucrurile stau cu totul altfel si ca ei nu fac decat sa-si bata joc de ei insisi...
    In alta ordine de idei...daca Michael Jackson este usor de "digerat" de catre oricine...fara sa fie nevoie de cine stie ce calitati sau capacitate de intelegere...
    Cu Guns N'Roses insa...esti foaaarte tareeeee...:)
    "Welcome To The Jungle" !!!

    RăspundețiȘtergere
  8. Ce final trist si mai ales nesteptat! Impresionant! Macar fetele care incepusera sa-l placa daca spuneau la cineva, putea probabil sa fie salvat! Ma intreb daca povestea este adevarata...Un copil, trebuie sa aiba cea mai mare incredere in parintii lui, iar parintii sa-i fie copilului cei mai buni prieteni; daca si in cazul lui Filip la fel era situatia, finalul era cu siguranta altul! O poveste de viata din care se pot invata multe lucruri bune dar si mai putin bune...MIREY

    RăspundețiȘtergere

Vă rog să vă semnaţi dacă doriţi să comentaţi, ca să ştiu cine mi-a călcat pragul blogului :) Mulţumesc.