Ia cartela, neamule....

Ieri m-am certat cu Patraulea. Ăsta fiind administratorul asociaţiei de locatari, al cărui nume nu m-am obosit să i-l reţin. Oricum, faţa lui îmi aminteşte foarte bine de Patraulea, personajul din seriile de filme cu „B.D.”. La noi în bloc s-a montat interfon. Bloc vechi de 30 de ani, din plăci de beton care deja au crăpat, instalaţie electrică varză; ţevăraie aşişderea. Dar avem interfon. Chelului îi trebuia tichie de mărgăritar. Intră în continuare oricine, ca şi până acum, pentru că uşa de la intrare stă tot timpul deschisă. De fapt, nu chiar tot timpul. Cam de 5 ori pe zi, câte un ciutan o închide ca să poată să sune acasă şi să se converseze cu mă-sa prin interfon. Asta fiind o distracţie nouă pentru ei. Când sună cineva sau când vorbeşte, se aude cale de 3 poşte. Ei, şi după ce s-a montat interfonul, vine Patraulea pe la fiecare uşă cu punga de cartele. Două cartele de apartament intrau în preţul de achiziţie; cine voia mai multe, trebuia să plătească în plus. Îl întreb cât costă cartelele suplimentare, îmi răspunde: „35 de lei”. Atât de prost sunt, încât eram în stare să dau 70 de lei noi, adica 700.000 lei vechi, pe două bucăţi de plastic. Norocul meu a fost că încă nu eram hotărât câte cartele să mai cer în plus. Aşa că le-am luat pe cele două, am semnat pentru ele şi mi-am propus ca în zilele următoare să mă decid câte mai vreau şi să merg la sediul asociaţiei ca să le cumpăr. Între timp, m-am întâlnit cu un amic la care am văzut, atârnată de portchei, o cartelă asemănătoare cu cele de la blocul meu. Mi-am amintit că la el se pusese interfon cu vreo lună înainte. L-am întrebat cât a dat pe cartela suplimentară şi când mi-a spus 1,50 lei, să-mi vină rău. Iau eu cartela, o întorc pe toate părţile – era de la aceeaşi firmă care ne-a pus şi nouă interfonul. A doua zi mă duc la Patraulea cu-o falcă-n cer şi una în pământ. Cred că au mai fost şi alţii oarecum informaţi despre preţul cartelelor de interfon şi care au făcut gargară, pentru că nea Patraulea a-ntors-o ca la Ploieşti şi din 35 de lei a făcut 35 de mii. A rămas că sunt eu tâmpit sau că eram beat şi n-am înţeles bine de prima dată. Trecem peste faptul că oricum a cerut mult mai mult decât alţi administratori. Trecem şi peste faptul că mai târziu am aflat că alţi colocatari au plătit 37.000 sau 40.000 de lei pentru aceeaşi cartelă. Dar ce m-a enervat cel mai tare a fost faptul că, atunci când i-am cerut chitanţă, a zis: „aaa, nu se poate aşa ceva; n-am chitanţier pentru cartele.” I-am aruncat cartelele în cap şi i-am spus să şi le bage undeva, că eu mă duc să-l reclam. Nu m-am dus să-l reclam, dar de a doua zi s-a dat bolnav. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, Patraulea se dă bolnav cam des. Poate că funcţia de administrator e prea solicitantă pentru el. Ar trebui să se lase.

BLOGGER: to be or not to be ?

Orice tembel care nu are ce face, se poate apuca să-şi facă un blog: e gratis, nu-ţi trebuie cine ştie ce softuri pentru a-l crea şi ai ocazia să-ţi expui părerile, gândurile, poze cu animalul preferat sau orice altceva îţi mai trece prin minte. Problema e că, dupa cum am văzut, de exemplu, într-un site american care promovează bloguri, prima condiţie pe care trebuie s-o îndeplineşti pentru a te numi ”blogger” este să ştii să te exprimi, asta însemnând reguli elementare ortografice, ortoepice şi de punctuaţie.. Iar 90% dintre „bloggeri” sunt repetenţi la capitolul ăsta. Dar ce contează ? Ce, parcă pe retardaţii care fac copii şi după aia îi lasă de izbelişte sau, mai rău, îi maltratează, îi verifică cineva înainte, ca să vadă dacă au dreptul sau nu să fie părinţi ? Ash...

Ei, şi pe blog pune fiecare ce-i tună. Unii copiază ştiri de prin ziare. Alţii se apucă să înjure vreo persoană publică, pe motiv că nu le place faţa persoanei. Alţii scriu literatură – mai bună sau (cel mai adesea) mai proastă. Alţii îşi fac din blog un jurnal personal în care povestesc cu ce se ocupă ei sau ce li se mai întâmplă. Mai sunt şi bloguri cu informaţii utile, legate de domeniul IT, muzică, artă sau alte domenii de interes general.

Nu cred că cei care se apucă de blogging îşi fac vreo iluzie că din asta ar putea să câştige bani. Să spunem că, de la blogging, lumea se aşteaptă în principal să obţină nişte informaţii despre ce se mai întâmplă prin lume, să-şi împărtăşească propriile cunoştinte şi opinii şi eventual să-şi lărgească cercul de prieteni. Informaţiile circulă şi pe forumuri, este adevărat; dar eu am impresia că, de când cu explozia blogging-ului, forumurile pierd din ce în ce mai mult teren.

Deci: merită să-ţi faci blog ? şi dacă da, de ce ? Păi, să vedem. Ai multe pe suflet şi n-ai prieteni cărora să te descarci, sau ai prieteni dar s-au săturat de trăncănelile tale ? Fă-ţi un blog. N-ai căţel, n-ai purcel, n-ai nevastă iar serile şi week-end-ul ţi le petreci de unul singur, în faţa computerului ? Fă-ţi blog, nenică, şi toarnă acolo tot ce-ţi trece prin cap. Ai făcut pipi în piscină şi asta ţi se pare cea mai mare realizare a vieţii tale ? Bagă la blog, pune şi poze dacă vrei să vadă poporul cât eşti de tâmpit. De ce ?... Asta e o chestiune care diferă în funcţie de IQ-ul fiecăruia. Unora le place să-şi pună poalele-n cap în văzul lumii. Dacă ar face asta pe stradă, s-ar trezi cu o amendă pentru tulburarea liniştii publice sau pentru comportament indecent. Dar pe blog nu e nicio problemă. Alţii simt că ceea ce gândesc ei sau ceea ce li se întâmplă merită să fie cunoscut de toată lumea. Alţii simt nevoia să înjure în scris, iar blogul propriu este singurul loc unde li se permite să facă asta. Motivele pentru care merită să-ţi faci un blog pot fi multiple.

Aşa că acum, ultima găselniţă în materie de comunicare e blogul. Dacă e la modă, hai să ne facem cu toţii câte unul. Şi, mai nou, ne despărţim de amici, după o bere băută împreună, cu formula: „Ai pup iu, vere ! Ne vedem pe blog !”

Pentru proştii care mai cred în povestea lui Jack şi a boabelor de fasole miraculoase

„Bani uşor şi repede ! Nu ai nevoie de calificare ! În câteva luni poţi ajunge să câştigi milioane de dolari ! GARANTAT ! Ştiu că pare greu de crezut, nici eu n-am crezut la început, dar acum câştig x milioane de $.”


Pe toate forumurile şi site-urile cu anunţuri găseşti exprimări de genul celor de mai sus. Şi, stupefiat, văd sub ele o grămadă de fraieri care îşi dau datele de contact, pentru a li se trimite detalii.

Oameni buni, treziţi-vă !! Opriţi-vă puţin, staţi strâmb şi judecaţi drept la următoarele:

1. Unde dracu’ aţi mai văzut voi că cineva care are un secret de a face bani, îl împărtăşeşte cu atâta „altruism” ?

2. Unde aţi mai auzit voi că munca cinstită te face milionar peste noapte ?

3. Dacă „ăia” au ajuns într-adevăr să câştige atât de mulţi bani, de ce nu ştie nimeni despre ei ? De ce stau în anonimat ? Şi de ce, acolo unde afişează anunţurile astea, nu prezintă nicio dovadă credibilă a „succesului” lor ?

4. Aveţi experienţa FNI-ului, a CARITAS-ului şi a altor ţepe. De ce continuaţi să mai credeţi în minuni ?

5. Dacă tu, oricine ai fi, ai deţine secretul unei afaceri de succes, te-ai repezi să-l dezvălui pe orişice forum ?... hai să fim serioşi... În cel mai bun caz, l-ai arăta lui frate-tu sau vreunui prieten la care ţii foarte mult.


Fiinţa umană are mai multe caracteristici care o deosebesc de restul vieţuitoarelor de pe Pământ. Una dintre ele este capacitatea de a învăţa din propriile greşeli. Cei mai inteligenţi, învaţă din greşelile altora şi nu ajung în situaţia de a se da cu capul de pereţi. Dar observ că românul nu prea e în stare să facă asta. Şi că a uitat faimosul, profund adevăratul proverb: „Cine s-a fript cu ciorbă, suflă şi-n iaurt.” Pe asta mizează escrocii care postează asemenea anunţuri. Şi parcă poţi să-i condamni ? La urma-urmei, nu ei sunt de vină, ci noi, cei care nu ne învăţăm minte. Iar concluzia care-mi vine acum în minte este o parafrazare a unei sintagme binecunoscute: ROMÂNUL S-A NĂSCUT... TÂMPIT.

SĂ VORBIM PUŢIN DESPRE FRUSTRARE

FRUSTRÁ, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o instituţie a lui) de un drept sau de un bun; a păgubi; p.ext. a înşela. – Din fr. frustrer, lat. frustrari.

Aşa zice DEX-ul. În zilele noastre, însă, acestui cuvânt i s-a deviat înţelesul şi multe persoane (inclusiv cele cu oareşce studii, chiar filologi) au ajuns să utilizeze acest cuvânt, precum şi derivatele lui („frustrat”, „frustrare”), în sens peiorativ. Un ins fără educaţie care urăşte intelectualii, e un frustrat. O femeie grasă care detestă slabele, e o frustrată. Un amărât care abia are ce pune pe masă şi nu-i suferă pe „şmecherii” care-şi plimbă dosul în Mercedes, e un frustrat. O boccie care bârfeşte femeile frumoase, aşişderea.

Dacă cineva îţi spune că eşti un frustrat, ştii că intenţia lui este să te jignească, mai ales că acest apelativ se asociază frecvent cu o expresie a feţei care susţine întru totul această ipoteză. Şi atunci, apuci ce-ţi cade la îndemână şi-i spargi capul. „Tu mă faci pe mine frustrat, mă ?... Las’ că-ţi arăt eu !”

Ei bine, eu recunosc: sunt un frustrat. Am învăţat mai mult de 20 de ani şi încă mai învăţ, dar mă scuipă între ochi maneliştii care abia se iscălesc. Am „Haine” şi „Ghete” mai mult în bibliotecă, decât în dulap. Ascult Mozart şi Bach – adică încerc să ascult, dar nu prea reuşesc, din cauza vecinilor care mă bruiază cu Florin Salam şi Guţă la maxim. Tarabagiul din piaţă mă înşeală la cântar. Administratorul de bloc mă înşeală la întreţinere. Compania de telefonie, Electrica, Regia de Apă şi Canal etc. mă înşeală la facturi. Băncile mă înşeală la dobânzi. Instituţia în care lucrez mă înşeală la salariu. Politicienii mă înşeală în campaniile electorale, ca să mă convingă să-i votez. După aia îmi dau seama că am fost înşelat, dar bineînţeles că e prea târziu. Statul mă înşeală la taxe şi impozite.

Sunt înşelat, păgubit, lipsit de drapturi, tot timpul. Deci, sunt un frustrat. Şi nu mi-e ruşine s-o recunosc. Dacă mi-e ruşine de ceva, este faptul că n-am fost în stare să mă car dracului d-aici. Pentru că sunt un frustrat naţionalist. Nu mi-e ruşine că sunt român, dar mi-e ruşine că trăiesc în România.

Domnule Ministru al Sănătăţii…

.


...Eugen Nicolaescu, de meserie contabil de ceapeu

Ştiţi că în spitalele româneşti colcăie carcalacii ?

Ştiţi că în curţile multor spitale hălăduiesc zeci de maidanezi ?

Ştiţi că medicii se calcă în picioare, în goana după clientelă ?

Ştiţi că adesea te internezi pentru ceva şi ieşi cu acel “ceva” plus încă altele ?

Ştiţi că numirea unui contabil de ceapeu ca manager de top în sănătate e cea mai proastă alegere posibilă pentru sistem?

Ştiţi că mizeria din spitale se datorează în primul rând faptului că v-aţi debarasat de ele, trecându-le în subordinea primăriilor, care primării nu primesc fonduri din cauză că primarii au altă culoare politică decât a guvernului ?

Ştiţi că bătrânii se omoară la coadă la compensate ?

Ştiţi că, deşi plătim asigurări pentru sănătate, în afară de consultaţia la medicul de familie şi de cazarea la spital (repet: cazarea, nu şi tratamentul) în cazul vreunei urgenţe, plătim absolut totul ca şi cum n-am cotiza la CAS ?

Ştiţi că mă rog zi şi noapte ca nici eu, nici familia mea să nu avem vreodată nevoie de serviciile de sănătate ?

Ştiţi că...




P.S. sper ca între timp aţi aflat că nu se spune “medicamentaţie”, ci “medicaţie”.

.

Un mare kkt numit vodafone

*

Facturi încărcate abuziv cu până la câteva mii de RONI lunar – “dupe buget, monşer”, adică: la o factură de 200 RON mai pun şi ei vreo 50-60 RON peste; la o factură de 1000 RON mai pun ei 200-300 RON şamd

Contract infect, în care ei au numai drepturi iar tu ai numai obligaţii şi pe care îl semnezi, chiar dacă îl citeşti bine, pentru că speri ca prostul că TU n-o să ai probleme

Ţepe de milioane de dolari cu “concursuri” gen: “trimite cât mai multe SMS-uri şi vei câştiga...”

Angajaţi care te tratează ca pe ultimul milog, dacă te duci să întrebi despre abonamentul cel mai ieftin sau dacă te uiţi să achiziţionezi un telefon care să coste mai puţin de 300$

Alţi angajaţi care te sună când întârzii cu plata facturii, te umilesc şi apoi te ameninţă



Cam asta înseamnă Vodafone Romania.


Şi lista continuă....

*