...
Se spune că puii de curcă pot muri de foame, cu hrana în faţă. Sunt atât de tolomaci, încât trebuie să li se dea mură-n gură. Nu-i duce capul să amuşine primprejur şi nici nu au instinctul de conservare pe care îl găsim la majoritatea fiinţelor. Am analizat puţin comportamentul curcii, pentru că am găsit în el o mulţime de similitudini cu comportamentul politicienilor noştri.
Astăzi, la două zile după referendum, cred că putem să ne detaşăm de nebunia ultimelor săptămâni şi, privind de la o distanţă suficient de mare, să realizăm că de fapt tot acest scandal politic nu e decât o gâlceavă între curci. Curcile portocalii cocoţate pe cracă (ştiţi, curcilor le place foarte mult să se cocoaţe pe ceva şi să privească lumea de sus) s-au lipit cu superglue, s-au legat cu lanţuri şi zbiară ca apucatele că aia e craca lor şi că nimeni nu are voie să le mai dea jos de acolo. Curcile tărcate zbiară de jos, zgâlţâind copacul, că respectiva cracă e un bun obştesc, de care au profitat suficient, şi că a venit vremea să mai lase loc şi altora – aka lor.
S-a organizat un referendum, iar rezultatele nu au avut darul să lămurească fără echivoc pe cele două tabere de curci. Prin urmare, fiecare tabără interpretează aşa cum îi convine şi fiecare e convinsă că a câştigat. De fapt, în gâlceava asta nu există câştigători. Curcile sunt necâştigătoare, iar poporul a pierdut – ca de fiecare dată.
Această poveste se repetă încontinuu de peste două decenii. Şi mereu există două tabere de curci, de diferite culori, care se ceartă pentru aceeaşi cracă, în timp ce pomul, din ce în ce mai trist şi mai gârbovit de belele, se usucă de-ampicioarelea. Dar pe curci nu le interesează asta. Atâta vreme cât mai e în picioare şi mai are o cracă întreagă, se bat pe viată şi pe moarte să ocupe acea cracă. Pe urmă... după ei, potopul. S-o mai găsi pe undeva un alt pom şi o altă cracă pentru care să se certe.
Pentru că aşa e curca. Nu s-a deşteptat în milenii de evoluţie. De ce am spera ca politicienii noştri să se fi deşteptat în două decenii?
...
Se spune că puii de curcă pot muri de foame, cu hrana în faţă. Sunt atât de tolomaci, încât trebuie să li se dea mură-n gură. Nu-i duce capul să amuşine primprejur şi nici nu au instinctul de conservare pe care îl găsim la majoritatea fiinţelor. Am analizat puţin comportamentul curcii, pentru că am găsit în el o mulţime de similitudini cu comportamentul politicienilor noştri.
Astăzi, la două zile după referendum, cred că putem să ne detaşăm de nebunia ultimelor săptămâni şi, privind de la o distanţă suficient de mare, să realizăm că de fapt tot acest scandal politic nu e decât o gâlceavă între curci. Curcile portocalii cocoţate pe cracă (ştiţi, curcilor le place foarte mult să se cocoaţe pe ceva şi să privească lumea de sus) s-au lipit cu superglue, s-au legat cu lanţuri şi zbiară ca apucatele că aia e craca lor şi că nimeni nu are voie să le mai dea jos de acolo. Curcile tărcate zbiară de jos, zgâlţâind copacul, că respectiva cracă e un bun obştesc, de care au profitat suficient, şi că a venit vremea să mai lase loc şi altora – aka lor.
S-a organizat un referendum, iar rezultatele nu au avut darul să lămurească fără echivoc pe cele două tabere de curci. Prin urmare, fiecare tabără interpretează aşa cum îi convine şi fiecare e convinsă că a câştigat. De fapt, în gâlceava asta nu există câştigători. Curcile sunt necâştigătoare, iar poporul a pierdut – ca de fiecare dată.
Această poveste se repetă încontinuu de peste două decenii. Şi mereu există două tabere de curci, de diferite culori, care se ceartă pentru aceeaşi cracă, în timp ce pomul, din ce în ce mai trist şi mai gârbovit de belele, se usucă de-ampicioarelea. Dar pe curci nu le interesează asta. Atâta vreme cât mai e în picioare şi mai are o cracă întreagă, se bat pe viată şi pe moarte să ocupe acea cracă. Pe urmă... după ei, potopul. S-o mai găsi pe undeva un alt pom şi o altă cracă pentru care să se certe.
Pentru că aşa e curca. Nu s-a deşteptat în milenii de evoluţie. De ce am spera ca politicienii noştri să se fi deşteptat în două decenii?
