ATENŢIE: IMPORTĂM PAPUAŞI !

Având în vedere faptul că, după integrarea în UE, cetăţenii români apţi de muncă emigrează la cules de căpşuni sau la efectuare de menaj în ţările uniunii, pentru mizerul salariu de 600 de euro lunar, România va trebui să importe o forţă de muncă, bineînţeles mai ieftină decât cea autohtonă; adică oameni care sunt dispuşi să muncească pentru şi mai puţin de 330 de euro, cât e salariul mediu din România la ora actuală.

Întrebare: există astfel de oameni ? Răspuns: da.
Întrebare: de unde îi luăm ? Răspuns: din Lumea a treia.

Şmenul e foarte simplu: statele bogate din Europa angajează oameni din ţările sărace ale continentului, care se mulţumesc cu salarii de două ori mai mici decât cetăţenii proprii. Ţările sărace, care nu-şi permit să-şi păstreze cetăţenii, angajează oameni din ţările şi mai sărace. Vorba e: ţările alea, şi mai sărace, n-or avea şi ele nevoie de forţă de muncă ? Şi dacă da, de unde mama dracului o să mai importe ?... O soluţie ar fi să facă training la cimpanzei şi să-i pună la treabă. Fireşte că după aia, şi cimpanzeii vor avea nevoie să muncească cineva pentru ei.

Iată cum arată viitorii salvatori ai economiei româneşti:


















N-ar strica să ne obişnuim din timp cu ideea că ei vor fi colegii noştri de muncă.

OMFG

Aseară, Mircea Badea se întreba ce înseamnă OMFG. Iaca nişte exemple de utilizare ale acestei sintagme urbane.

O profesie şi mai mulţi naşi nehotărâţi

Dragii moşului, povestea de astăzi încearcă să stabilească numele unei anumite profesii din Românica; profesie care se îndeletniceşte cu scrisul în ziare şi care, de-a lungul timpului, a fost botezată în fel şi chip de mai-marii ţării.
Până în urmă cu 20 de ani, adică în perioada neagră denumită generic „comunism”, oamenii care scriau se numeau, în mare, „loiali regimului”. Cu unele mici excepţii, ale celor care îndrăzneau să critice regimul şi aceia erau consideraţi „duşmanii poporului”, drept pentru care erau condamnaţi la închisoare pe viaţă sau chiar executaţi. Imediat după schimbarea regimului, petrecută în decembrie 1989, foştii „loiali” au devenit „lingăi” şi „aserviţi”, iar „duşmanii poporului”, cei care nu apucaseră să piară, au fost reabilitaţi şi ridicaţi la rangul de eroi naţionali. Mai mult cu vorba. Faptic, nu s-au ales cu cine ştie ce foloase.
















În anul 1990, puterea a încăput pe mâinile unor foşti reprezentanţi ai regimului ceauşist, care până atunci fuseseră ţinuţi cam departe de ciolan şi care, nemaivrând să se mulţumească cu resturi, au hotărât că este momentul să acceadă şi ei la caşcaval. „Comunismul cu faţă umană” a avut puterea în două tranşe: între 1990-1996 şi între 2000-2004. În aceste perioade, oamenii care scriau, profitând de faptul că se decretase libertatea cuvântului, erau cu ochii, ca pe butelie, pe mai-marii ţării şi-i admonestau în ziare, ori de câte ori aceştia jucau leapşa pe ouate cu instituţiile statului sau cu avuţiile naţionale.

„Distracţia” scribilor n-a ţinut prea mult, pentru că la un moment dat, s-a inventat o lege care înfiera calomnia şi, astfel, criticii guvernului au fost nevoiţi să facă ciocul mai mic. Cunoscându-se faptul că neocomuniştii aveau în mâini cuţitul şi furculiţa, prin urmare şi justiţia, orice atac (nu neapărat injurios) la adresa lor putea fi clasificat drept calomnie şi scribii se puteau alege cu dosare penale. Lucru care s-a şi întâmplat, în câteva cazuri.
În perioada neocomunismului, oamenii care scriau în ziare erau denumiţi, în genere, „măi animalule”, „viperă” sau „măgari de presă”.

Guvernarea din perioada 1996-2000 nu s-a remarcat prin nimic spectaculos; aşadar nu avem prea multe vestigii din acea epocă.

În 2004, electoratul a zis „DA” şi a votat culoarea portocalie. Câteva luni au fost toate bune şi frumoase; calomnia a fost eliminată din Codul Penal imediat după alegeri; scribii au primit undă verde să atace orice subiect; deputaţii promiteau marea cu sarea; preşedintele era un tip popular (sau populist ?), cam neşlefuit el, dar simpatic şi pe gustul maselor. Asta a ţinut până când şmecherii de atunci şi-au cam dat seama că şmecherii dinaintea lor nu le-au mai lăsat cine ştie ce caşcaval, din „DA” s-a ales praful, culoarea portocalie a căpătat nuanţe de kko iar preşedintele şi-a pus capacul pe oala proprie, în care-i fierbea cu bulbuci dosarul de la SECU, şi a început să dea iama prin oalele (a se citi: dosarele) altora.

Din 2005 şi până în zilele noastre, oamenii care scriu prin ziare au fost „năşiţi” în mai multe feluri: „găozar”, „păsărică”, „ţigancă împuţită”. Cea mai proaspătă este aceea de „nesimţiţi”. Dar lista rămâne deschisă. Iar breasla sus-numită aşteaptă răbdătoare momentul în care naşii cei nehotărâţi vor cădea de acord asupra unui singur nume.

În statele civilizate ale lumii, cele care se află cu vreo mie de ani înaintea Românicii cu democraţia, economia şi alea-alea, această profesie are un singur nume: jurnalism. Iar cei care o practică se numesc – aţi ghicit ! – jurnalişti. Dar noi mai avem mult până acolo. În Românica, acest cuvânt încă mai produce aleşilor dureri de cap şi strepeziri de gingii.

De ce să-mi fac pensie privată ?

În statele evoluate ale lumii, pensia privată este o variantă acceptabilă de a-ţi asigura o bătrâneţe oarecum liniştită. Oamenii au grijă din timp să-şi facă o pensie privată, eventual şi o asigurare de viaţă. Şi totuşi, nici în ţările cu istoric în asigurări, apar surprize de genul celei experimentate nu demult de români, cu FNI. Pentru că nimic în lumea asta nu e sigur 100%. Chiar şi în SUA sau Anglia există fonduri de asigurări (inclusiv pentru pensii private) care dau faliment.

Explicaţia e simplă: din banii colectaţi de la asiguraţi, companiile de asigurări încearcă să obţină un profit. Logic. O foarte mică parte din fonduri este păstrată în bănci (şi de obicei companiile de asigurare au bănci proprii), o altă parte este investită de obicei în bonuri de tezaur şi imobiliare, iar restul e jucat la bursă. Din lăcomie şi pentru că întotdeauna omul visează să câştige mult şi repede, suma jucată pe piaţa bursieră este foarte mare – în consecinţă şi riscurile sunt pe măsură.


Am discutat cu câţiva consultanţi în asigurări, de la companii diferite şi am remarcat că toţi erau optimişti în privinţa viitorului companiilor pe care le promovau şi toţi încercau să mă convingă de faptul că, indiferent ce s-ar întâmpla, fondul meu, la care urma să contribui timp de 20-30 de ani, era asigurat; că firmele lor aveau o experienţă de nu ştiu câte sute de ani, că până acum toate au fost bune şi frumoase şi că nu există motive să ne îndoim că nu vor fi la fel şi de acum înainte. Şmecheria asta de marketing în care cel care îţi vinde ceva e în stare să se jure pe ce vrei tu că produsul lui e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai sigur etc., e deja fumată şi nu prea mai ţine, mai ales după FNI. Încă ne mai amintim faimosul slogan: "Dormi liniştit, FNI veghează pentru tine". Oamenii au dormit liniştiţi câţiva ani. Atât. Timp în care FNI a „vegheat” pentru umflarea conturilor unor personaje care şi acum se preumblă libere şi nestigherite pe la cârma ţării.


Şi atunci, mă întreb: DE CE să-mi fac pensie privată ? Nu am încredere în nicio companie de acest gen, mă îngrozeşte ideea ratelor pentru o perioadă atât de mare de timp (că practic prima de asigurare e ca o rată), mai ales că nu am garanţii foarte mari nici că voi avea până la sfârşit un venit lunar care să-mi permită o astfel de rată. Şi, în sfârşit, nici măcar nu cred că voi apuca vârsta pensionării. Aaaa... ei au o motivaţie şi pentru asta: „nu-i nimic, dacă tu întinzi copita, banii îi vor primi copiii tăi. Gândeşte-te că o faci pentru ei, că le asiguri viitorul... bla-bla...” Încă nu ne-am învăţat minte. Încă mai credem gogoaşa asta: „câştiguri mari cu investiţii minime”. Acum ne obligă statul să ne facem pensie privată. Foarte bine. Din cei 9,5% cât mi se opreşte din salariu pentru CAS, să vireze ei cât vor către companii private. Pensie suplimentară nu-mi fac. Şi de ce mi-aş face ?... oricum n-o apuc.

Mircea Badea mă deprimă

Monologul lui Nea Grigore


Multă vreme am ocolit emisiunile de ştiri. De talk-show-uri nu mai vorbesc. Le evitam din mai multe motive: nu-mi plăceau feţele celor care prezentau, nu-mi plăceau ştirile pe care le auzeam; nu-mi plăceau politicienii care minţeau cu atâta naturaleţe, de parcă din prima clipă a vieţii lor, erau deja „master” în minciună.

Până acum, ştirile auzite în treacăt şi numai cu o ureche, nu mă interesau. X a furat statul cu nu ştiu câte milioane de euro, Y a făcut poliţie politică, Z se ocupă cu trafic de influenţă – erau chestiuni care, în general, treceau neobservate pentru mine, strecurate fiind printre crime pasionale, jafuri, violuri şi copii abandonaţi. Dacă intram pe internet şi deschideam „google”, o făceam numai ca să caut informaţii profesionale. Nu auzisem de politicianul Q, care înainte de 1990 a fost pe statele de plată ale securităţii, apoi consilier în guvern iar actualmente sforar cu influenţă în cercurile înalte – şi recunosc cinstit că nu mă simţeam un om neîmplinit, neavând asemenea informaţii. Nu ştiam cine e marele om de afaceri W şi nici nu mă interesa. Iaca, a început să mă intereseze.


Eu, un individ care n-am avut de-a face în viaţa mea cu politica şi cu matrapazlâcurile ei deoarece, din acest punct de vedere, evoluţia mi s-a oprit la stadiul de pionier, i-am considerat mereu pe politicieni ca fiind şi ei nişte oameni, cu defecte şi calităţi şi, în consecinţă, supuşi greşelii ca oricare dintre noi. De curând, însă, am început să realizez că „a fi om” şi „a fi politician” sunt două expresii diametral opuse. Asta înseamnă că, în Guvern, în Parlament, avem o gloată de macaci care, între două despăducheri şi trei scărpinături în vârful ţestei, votează legi pe care nici măcar nu şi-au aruncat ochii, se gândesc ce să mai fure din patrimoniul statului şi din buzunarul cetăţeanului sau îşi fac planuri de croazieră pentru vacanţa de vară, plătită eventual din buget.

Cu unele excepţii, jurnaliştii prezintă informaţiile pe un ton ce se vrea neutru şi care de multe ori îmi sună ca atunci când le-ar rosti un robot: tern, fără inflexiuni, în aşa fel încât, de multe ori, nici nu-ţi dai seama dacă ceea ce se întâmplă e de bine sau e de rău. E o chestiune care ţine de etică: jurnalistul trebuie să fie – sau cel puţin să pară a fi – imparţial. Lasă că pune românul de rând destulă patimă, atunci când comentează ultimele ştiri, la coada de 1 km pentru plata facturii la Electrica sau a abonamentului la reţeaua de cablu TV.

Am ajuns la concluzia că, deşi sunt doctor în filologie, rămăsesem la nivelul de „8 clase” cu informaţiile din domeniul politic iar acum încerc să termin măcar liceul. Şi, pe măsură ce aflu tot mai multe, îmi pare din ce în ce mai rău că m-am apucat de treaba asta. Parcă mi-era mai bine când nu mă interesa nimic, în afară de cărţile mele şi de clasorul cu timbre. Nu mă uitam la televizor, nu citeam ziare, nu mă interesa cine e ministru sau primar. Acum ştiu ce se întâmplă şi mă întreb ce viaţă vor avea nepoţii noştri. Mă întreb eu, pentru că macacii din Guvern sau Parlament nu mă aştept s-o facă.

Trăim în România... Îmi place Mircea Badea. Dar mă deprimă. Rău.

Telenovelă nemuritoare ot Cotroceni-shire

A fost odată ca niciodată...

Se făcea că Popeye Marinarul a ajuns domnitor, prin votul norodului unei ţări greu încercate de-a lungul unor secole bune, de diverse alte noroade care au râvnit la bogăţiile ei. Bineînţeles că, atât fostul domnitor, cât şi înalţii dregători de la curtea acestuia, au fost nemulţumiţi de faptul că au fost nevoiţi să se supună unui ex-marinar. Ei se gândeau că, dacă Popeye reuşise să distrugă flota ţării, în mod sigur, odată ajuns la putere, va distruge şi restul. Nu că ar mai fi fost mare lucru de distrus.
















La scurt timp după ce a ocupat tronul, Popeye al nostru a început să-şi bage nasul peste tot, dar mai ales în treburile de care până atunci se ocupaseră numai înalţii boieri, pentru că fostul conducător le lăsase mână liberă şi ei putuseră să-şi vadă în linişte de jaf, fals intelectual, uz de fals, trafic de influenţă şi alte asemenea mărunţişuri, întru binele cetăţeanului de rând şi prosperitatea ţării. Fireşte că boierii l-au boicotat prin toate mijloacele pe Popeye; la un moment dat chiar au vrut să-l oblige să abdice, însă Popeye s-a ţinut tare pe poziţie şi nu le-a dat satisfacţie.

Logofătul Moliceanu, deşi la început a fost aliatul lui Popeye, s-a asociat cu boierii din opoziţie şi a devenit duşmanul acestuia, din cauză că sarcinile impuse nu-i mai lăsau timp pentru joaca de-a carturile şi de-a motocicliştii. Vornicul Ciocoianu, pasionat de istoria ciocoilor vechi, dar mai ales noi - şi... cam atât – a fost odată la şedinta Marelui Sfat European şi acolo a stat ca muta-n păpuşoi, ca să fie sigur că nu mai scapă vreo dumă din aia în care e specialist cu diplomă. În timp ce reprezentanţii altor ţări se luptau pentru drepturi, au propus şi au dezbătut, Ciocoianu a stat ca tufa de Veneţia neînclinată de vânt şi doar a votat – nici el nu mai ştie ce. Spătarul Vigorel Mieluşcanu, absolvent de drept care n-a avut nicio treabă cu trânta şi alte soiuri de luptă dreaptă, avea însă fel şi fel de idei, care mai de care mai elucubrante, privind renovarea oştirii. În calitatea de aliat al lui Moliceanu, Mieluşcanu susţinea detronarea lui Popeye, sperând ca astfel să scape de sub urmărirea CNSAS-ului. Vistiernicul Varujan Lombrozian era varză la finanţe, motiv pentru care finanţele ţării au ajuns la stadiul de... varză.

Cel mai aprig duşman al lui Popeye era însă Rattus Rozalius Hrebenciucus, cel care a adus în sânul Marelui Sfat Domnesc, ieniceri mafioţi din oastea musulmană, numindu-l consilier pe unul dintre ei şi acordându-i acces la documentele secrete. Hrebenciucus avea dosar penal pentru trafic de influenţă şi pentru crimă organizată şi bineînţeles că îşi dorea să scape basma curată.

Norodul nu avea nicio părere în privinţa asta, mai ales că pe el nu-l întreba nimeni.

Ei, dragii moşului, şi se făcea că Popeye avea două fete, lumina ochilor lui. Una a fost măritată cu un menestrel care nu prea i-a convenit lui Popeye; dar s-a rezolvat, pentru că, la un moment dat, fata i-a dat menestrelului chitara în braţe şi i-a făcut vânt. Însă Popeye n-a avut timp să se bucure prea mult că a scăpat de încuscrirea cu un lăutar, deoarece fata cea mică, a mai mândră şi mai ochioasă, speranţa lui de a-i duce mai departe activitatea politică, tânără şi promiţătoare ramură a partidului – ei bine, fata cea mică n-a găsit cu cine să se iubeasca decât cu descendentul lui Hrebenciucus, duşmanul de moarte al lui Popeye şi uneltitorul-şef de la partidul de stânga. Micii spioni porecliţi "papparazzi" i-au surprins pe cei doi tineri împărţind acelaşi cearşaf la plajă şi astfel s-a aflat de povestea interzisă. Nici Popeye nici Hrebenciucus nu erau de acord să devină socri, aşa încât au încercat să le pună în vedere copiilor că o astfel de relaţie nu este posibilă cu niciun chip. Hrebenciucus zice că nu vrea un cuscru beţiv iar Popeye nu vrea un cuscru terorist.

Oamenii de rând, între două dumicături remestecate de la masa din ajun, se mai întâlneau la clacă şi puneau pariuri în legătură cu finalul poveştii de dragoste dintre fiica lui Popeye şi fiul lui Hrebenciucus. Neavând bani, au pariat pe primele recolte de după secetă şi inundaţii. Odată pe săptămână venea un sol şi-i informa despre ce se mai întâmpla pe la palat. Şi atunci spiritele se încingeau mai aprig şi cota pariurilor creştea.

Iată, aşa a trecut vremea, dregătorii sunt tot la locul lor şi-şi văd liniştiţi de matrapazlâcuri, dosarele CNSAS sunt tot nerezolvate, sacul vistieriei e gol şi marii boieri au început să-l taie bucăţi pe care să le împartă între ei.

Iar oamenii încă mai aşteaptă să afle care dintre ei au câstigat pariul şi care au pierdut.

Şi-am încălecat pe-o şa... Eu plec în Nigeria.
(Am auzit că nigerienii sunt cei mai veseli oameni din lume.)

Şuşaneaua lui Radu Moraru

“Oricine poate fi bogat. E suficient să vrea asta.”

Asta a afirmat Silviu Prigoană, de pe scena pe care l-a cocoţat Radu Moraru (B1TV), în şuşaneaua intitulată pompos “Naşul” – al cui naş, nu ştiu şi nu mă interesează. Alături de Prigoană s-au aflat, în ordine:

- Irinel Columbeanu – mare “om de afaceri”, făcut mic-mititel în scaun, cu mâinile-n poală şi parcă rugându-se în gând să nu-l întrebe cineva ceva, ca să nu-şi epuizeze cei 3 neuroni, dintre care unul e bolnav cronic
- Jean Valvis – „mare” lăptar şi, mai nou, acţionar la Clubul Rapid, despre care nu mă avânt să comentez, pentru că nu am prea multe informaţii încă
- Dragoş (Michael) Anastasiu – alt “om de afaceri”, ţepuitor de meserie, reorientat către afaceri „oneste” în turism şi transporturi (deocamdată nu există informaţii concrete despre el, dar a intrat în vizor şi mă aştept ca în curând să aflăm cine e cu adevărat acest ins şi de ce îşi ascunde biografia)

Mieros până la îngreţoşare cu toţi „şmecherii” pe care-i cheamă în emisiunea lui de doi bani, lingău cu atestat şi „master” în pupincurism, Moraru cel disperat să facă rating se ţine cu fundul în două luntrii, încercând să atragă atât populaţia obişnuită să întindă de un salariu cât şi pe cei cu buzunare grele. Prea-„cinstitul” care se vaită că e un amărât de bugetar (la care buget, nenică ?... o fi B1TV o extensie a TVR-ului şi noi nu ştim ?), Radu Moraru, autoproclamatul exponent al celor mulţi şi proşti care suntem (sau aşa crede ’mnealui), s-a apucat să-i întrebe pe invitaţi, într-o imitaţie penibilă de limbaj urban: „cum e dom’le să fii bogat şi de ce voi aţi ajuns bogaţi iar NOI (?!) nu suntem în stare ?”

Trecem peste "Tom Degeţel" Columbeanu, care n-a fost în stare să articuleze două vorbe. Trecem şi peste Valvis, care, nefiind român de-al nostru, are cel puţin o scuză. Dragoş (Michael) Anastasiu ne-a povestit cu nonşalanţă că a fost un copil obişnuit, dintr-o familie obişnuită care cu chiu-cu vai şi-a cumpărat o Dacie dar care a reuşit să-şi ţină băiatul la medicină în Germania. Prigoană e un tip nostim, pare genul „ce e-n guşă, şi-n căpuşă”. Glagoria lui nepretenţioasă şi faptul că reuşeşte să lase impresia că dă din casă dar de fapt nu spune decât baliverne, îl face să aducă oarecum cu Becali.

Problema e următoarea: niciunul dintre cei patru invitaţi n-a povestit vreodată cum a făcut avere – dar povestit cinstit, de la începutul începutului, cu creionul pe hârtie. Dealtfel, nu ştiu să fi auzit pe vreunul dintre „bogaţii” României dezvăluind „secretele” înavuţirii. De ce ? Tocmai pentru că nu e niciun secret. Unul zice că a început ca salariat la o reprezentanţă franceză. Faptul că taică-su a fost mare băgător de seamă pe lângă Guvern, cu stat de plata de pe vremea lui Gheorghiu-Dej şi până mai adineauri, probabil că e doar o coincidenţă. Altul zice că a învăţat secretele înavuţirii de la un fost pacient. Măi, să fie... Altul povesteşte dezinvolt cum, de pe când era preşcolar, îşi prostea colegii de grupă dându-le la schimb maşinuţe stricate contra unora bune. Ca să vezi, domnule, că simţul afacerilor e înnăscut şi că debutează la cele mai fragede vârste !

Cum spuneam, nu e niciun secret. Totul are la bază un tată (ori vreun neam) fost secretar de partid; camătă, bişniţă cu valută sau cu cine mai ştie ce. Toată lumea ştie că pe vremea când ei s-au apucat de „afaceri”, după 1989, printr-un împrumut bancar (după cum declară mulţi dintre ei), românul de rând, chiar cu un salariu bunicel, nu avea acces la vreun credit, nici măcar ca să-şi cumpere un fotoliu. Iar acum, Prigoană îi aruncă, din înălţimea scaunului său, unei pensionare amărâte: „nu eşti bogată, pentru că nu vrei să fii !” Interesant... Anastasiu pune şi el sare pe rană, spunând că românii sunt săraci pentru că s-au învăţat să se milogească şi că aşteaptă mereu să fie ajutaţi. Tot Anastasiu mai afirmă că omul trebuie să se ajute singur. Şi, pe cuvânt de onoare că l-aş fi crezut, dacă n-aş fi ştiut că, pentru el (ca şi pentru altii), „a te ajuta singur” înseamnă a-ţi merge mintea la şarlatanii şi la „aranjamente” făcute pe banii publici, în cârdăşie cu aleşii poporului.

„Îmi cer scuze” – politicianul român şi megalomania

„Stimabilii” noştri oameni politici, fie că le convine, fie că nu, din când în când sunt nevoiţi să deschidă gura pentru a face şi altceva în afară de a căsca prin şedinţe. Şi anume, pentru a vorbi. Trecem peste faptul că „a vorbi” presupune (conform DEX-ului) a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenţii. „Articularea cuvintelor” este o problemă prea complicată pentru politicozaurus carpato-danubianus, ce nu a atins încă treapta de evoluţie care să-i permită realizarea unui discurs coerent. Înainte de a discuta despre articulare, poate că ar trebui să facem inventarul cuvintelor pe care le poate reţine şi utiliza. Iar acest inventar este foarte uşor de realizat. Cred că 5 minute şi o bucată de hârtie de dimensiunile unei chitanţe, sunt suficiente.

Să spunem că specia amintită mai la deal este acum la nivelul de papagal ale cărui câteva circumvoluţiuni abia au capacitatea să stocheze o mână de expresii rudimentare. Primele pe listă sunt invectivele. Exemple: „bă, găozarule”, „ţigancă împuţită”, „şobolan rozaliu”, „măi, animalule”, „nişte golani” etc. Pe locul doi ar fi sintagme extrase din platforma partidului pe care îl reprezintă: „vom face”, „vom drege”, „vom implementa”, „vom institui” etc. Observaţi că toate sunt verbe şi toate la timpul viitor. Care viitor nu se ştie când va veni. De 18 ani ni se tot spune că „vom...”. Şi probabil că „vom...” încă pe-atât. Pe locul al treilea se situează conjuncţiile adversative: „dar”, „iar”, „însă” etc. Să nu uităm negaţia, care deţine un loc fruntaş în topul cuvintelor utilizate de politicianul român: : „nu cunosc”, „nu ştiu”, „nu am afirmat” etc.

În fine, cea mai recentă achiziţie din vocabularul speciei politicozaurus carpato-danubianus este cuvântul „scuze”. Ca orice papagal care se respectă, îl utilizează foarte rar, numai atunci când are chef şi numai dacă e momit cu vreo recompensă. Dar, în narcisismul lui megalomanic, politicozaurus-ului i se strepezesc dinţii atunci când trebuie să ceară scuze, indiferent că trebuie s-o facă în faţa vreunui coleg de şleahtă, a vreunei autorităţi superioare sau a poporului român. Şi atunci, viclenia-i dosnică l-a ajutat să găsească o formulare care-l satisface: „îmi cer scuze”. Adică, îşi cere scuze lui însuşi. Singura persoană din lume căreia merită să-i ceară scuze este EL, unicul, marele şi inegalabilul şarlatan electoral.

Iată câteva exemple:

„Dacă eu aş fi incalcat Constituţia, veneam în faţa dumneavoastră să îmi cer scuze“ (Traian Băsescu)

“…mă simt obligat să-mi cer scuze” (Călin Popescu-Tăriceanu)

„Dacă am facut o confuzie îmi cer scuze” (Mircea Geoană)

„Îmi cer scuze faţă de membrii PD… ” (Viorel Hrebenciuc)

„îmi cer scuze...” (Eugen Nicolăescu)

“Îmi cer scuze pentru această întârziere” (Adrian Năstase)
...

Nu mai continui, lista e nesfârşită. Politicozaurus carpato-danubianus nu a reuşit încă să înveţe sau nu vrea să accepte că formularea corectă este: “vă cer scuze” sau “îţi cer scuze (bă, găozarule/măi, animalule/ţiganco împuţită etc.)”. Deocamdată nu cred că are sens să insistăm. Auguri, “stimabililor” ! Ne vedem pe treapta următoare !

Leul nostru ca o gogoaşă

„Leul nostru se întăreşte !” Poate că, pentru economişti, această exprimare este uzuală. Eu nu sunt economist, aşa că mie îmi sună ca dracu’. Mai ales că, dacă duc mâna la buzunar, nu simt nimic întărit acolo. Într-un cotidian, la pagina economică, un titlu cât casa: „Leul câştigă lupta cu euro.” Parcă văd: leul nostru pricăjit, ca un Mowgli autohton, râzând cu gura până la urechi de un Tarzan îngenuncheat şi înciudat. Eh...












De fapt, leul nostru se umflă la fel ca o gogoaşă la care s-a pus drojdie în exces. Se umflă, se tot umflă, e mare şi frumoasă, dar când muşti din ea, vezi că înăuntru e goală ca şi contul din bancă al cetăţeanului de rând. „Aprecierea” artificială, care dă bine la televizor şi încearcă să înveselească prostimea, se va resimţi mai târziu, sub forma unui dezastru economic. Dar pentru „şmecheri” nu-mi fac griji. Sunt convins că ştiu să se protejeze pe ei înşişi de faliment.

Nouă ni se spune că acuma, vezi-Doamne, s-au apucat londonezii să cumpere lei cu ghiotura. De „şmecherii” indigeni nu se suflă o vorbă. Şi ni se prezintă un exemplu: „Cine a schimbat anul trecut 10 000 000 de euro în 36 000 000 de lei pe care i-a depus la bănci româneşti, are acum aproape 39 000 000 de lei. Dacă îi schimbă acum în euro, obţine 12 000 000 de euro, adică un randament de 20%, de cinci ori mai mare decât cel al unui depozit în euro” (sursa: www.protv.ro/stiri/economie ). Mda... Eu de ce nu m-oi fi gândit să fac asta ? Păi, să vedem: un motiv ar fi că nu mă duce capul la speculaţii. Nu m-a făcut mama cu talent de bişniţar şi pace. Alt motiv ar fi că, fiind un român obişnuit şi frustrat, n-am acces la informaţii şi nici nu sunt neam cu Mama Omida, aşa că n-aveam cum să prevăd scăderea euroiului. Şi, în sfârşit, al treilea motiv ar fi că, din munca cinstită pe care o prestez, n-o să câştig nici în şapte vieţi o sumă atât de mare încât profitul pe care l-aş putea obţine în urma unor astfel de speculaţii să fie considerabil.

Aşa că mă mulţumesc să aştept cu resemnare apocalipsa economică. La urma-urmei, nu sunt decât un român frustrat...