luni, 11 martie 2013
marți, 22 ianuarie 2013
SICKO - film documentar
Michael Moore a facut o analiza comparativa a sistemelor de asigurari pentru sanatate din SUA, Canada, Marea Britanie, Franta si Cuba. Documentarul este foarte interesant, mai ales ca ne ofera noua, cetatenilor Romaniei, o perspectiva trista. Sistemul nostru de asigurari a functionat, pana nu de mult, pe principii similare cu cel din Franta - aka modelul Bismarck (cu influente din sistemul de tip centralizat Semasko). Dar guvernantii nostri vor sa ne mute catre sistemul american. Primii pasi s-au facut deja: asigurarile private din pilonii 1 si 2. Ce inseamna asigurari de sanatate ca in America? Priviti documentarul si veti afla.
...
...
marți, 25 decembrie 2012
joi, 25 octombrie 2012
BUSHISM
sau
Din
puţul gândirii unui preşedinte american
Este
arhicunoscut deja faptul că în ţara tuturor posibilităţilor, iată, orice
retardat chiar are posibilitatea să
ajungă în vârful piramidei. Şi – ce credeţi? – chiar reuşeşte. Cel puţin după
11 septembrie 2001, a reuşit să afle asta până şi ultimul exemplar de homo sapiens necoborât din copaci sau neevacuat
din grotă.
Aşadar, în ţara
tuturor posibilităţilor – recte SUA – este posibil ca un troglodit ca George W.
Bush să ajungă preşedinte. Şi, întrucât „domnia” sa nu a strălucit în niciun
fel prin vreo bravă faptă de arme sau vreun alt fel de succes răsunător, dar
trebuia să fie introdus în anale (ho-ho, nu vă grăbiţi să râdeţi, termenul îi e
foaaarte bine cunoscut lui monseur
prezidente) cu orice chip, aşa că, în lipsă de altceva, a fost imortalizat
în dicţionar cu un cuvânt nou: bushism.
Bushism este
termenul care caracterizează o sintagmă, expresie ori afirmaţie, malapropism
sau eroare lingvistică pe care numai George W. Bush le-a putut scăpa pe gură şi
musai numai în timpul celor 8 ani de mandat prezidenţial. Prin urmare,
zicătorile bushesciene, transmise din mână-n mână până-n fund la taxatoare,
au traversat mapamondul de la un cap la altu’ până când şi-au luxat fălcile de
râs şi ultimii aborigeni răsfiraţi în vârf de cocotier; devenind atât de
antologice încât academicienii şi lingviştii din Americuţa au decretat că e
cazul să o pună de-un cuvânt nou în DEX-ul lor. Şi uite aşa a fost inventat
cuvântul „bushism”. Acuma, dacă Georgică primeşte drepturi de autor sau nu, e
un aspect care îl priveşte personal. Pe noi nu ne interesează decât
exemplificările.
„A fost un an fabulos pentru mine şi
nevastă-mea”
– George W. Bush, la trei luni după 9/11
„Karyn este cu noi. O fată din vestul
Texasului, ca şi mine.” – George W. Bush, 27 mai 2004
„Ştiu că oamenii şi peştii pot convieţui
în pace.”
– George W. Bush, 9 septembrie 2000
„Pentru fiecare împuşcătură fatală, există
alte trei care nu sunt fatale. Oameni buni, aşa ceva este inacceptabil în
America. Şi trebuie să facem ceva în privinţa asta.” – George W.
Bush, 14 mai 2001
„Familia este locul unde naţiunea
noastră găseşte speranţă, unde aripile capătă vise.” – George W.
Bush, 18 octombrie 2000
„Aveţi şi voi negri?” –
George W. Bush către preşedintele brazilian Fernando Cardoso, 8 noiembrie 2001
„Rareori cineva
ridică întrebarea: copiii noştri merge la şcoală?”
–
George W. Bush, 11 ianuarie 2000
„Vă spun că există un duşman care ar
vrea să atace din nou America şi pe americani. Şi îi transmit cele mai bune
urări.”
– George W. Bush, 12 ianuarie 2009
„Duşmanii noştri sunt inventivi şi plini
de resurse, ca şi noi. Ei caută mereu alte şi alte metode de a face rău ţării
noastre şi cetăţenilor noştri. Ca şi noi.” – George W. Bush, 5 august 2004
Susţinătorii,
simpatizanţii şi sicofanţii lui Georgică încearcă să ne vrăjească cu un
diagnostic (retroactiv şi desigur „inappropriate”) de dislexie. Dar, şi pentru
un necunoscător în ăle ştiinţe logopedice, rezultă cât se poate de evident că
aici nu e vorba de aşa ceva, ci mai degrabă de un diagnostic gen „gura prostului adevăr grăieşte”.
Freud avea o teorie (în care cred, pentru că am şi verificat-o) care zice că,
de multe ori, „dintr-un nu ştiu ce ori ceva”, omul se dă de gol. Adicătelea,
indiferent ce vrea el să spuie ca să vrăjească auditoriul, pe gură îi iese
taman ceea ce gândeşte cu adevărat (vezi de par egzamplu ultimul citat), ori
ceea ce îl caracterizează (vezi citatul nr. 2).
Acestea fiind
zise, dacă americanii fură în stare să-l pună pe piţifelnicul ăsta cretinel în
scaunul celui mai puternic om din lume, noi de ce adică ne mai mirăm că una ca
EBA a ajuns europarlamentar? Ori, mai ştii, (Doamne-fereşte!) mâine-poimâine
prim-ministru cu partenerul SIDA secretar de stat? Păi pe lângă bushismele de
le citai mai la deal, „succesurile”, „oamenii care nu vor să vorbesc cu tine”, „Clujul
este capitala Aradului”, „i-am dăruit unei bătrâne cu handicap un scaun
electric” sunt vorbe de adevărat duh. În rest, pe ici-pe colea, prin părţile
esenţiale, ăştia doi seamănă de parc-ar fi fraţi, nu alta.
Şi, pentru că a
călcat în viaţă – şi în politică, desigur – pe urmele tăticuţului ei, exact ca
şi Georgică junior, având doar mintea oleacă mai odihnită – tot ca şi Georgică jr.
–
EBA noastră cea de toate zilele fripte şi bani de la buget tocaţi prin
Bruxelles a emanat pe gură o maximă monumentală, de pus la panou cu litere de-o
şchioapă:
„Cei care până acum îşi puneau mintea cu
un Băsescu, acum trebuie să şi-o pună cu doi. Şi unul cu mintea mai odihnită
puţin.”
Maximă pe care,
dealtfel, ar fi putut foarte bine să o spună Georgică jr. În orice caz, se
potriveşte perfect. De unde rezultă un slogan convingător şi în deplină coordonanţă cu
faptele:
„EBA este pentru noi
George Bush junior doi!”
Am zis.
vineri, 14 septembrie 2012
No comment
...
După
ce a câştigat războiul din Irak, preşedintele Americii se duce la o şcoală să
vorbească cu elevii.
– Dragi copii, astăzi îmi puteţi pune câte întrebări vreţi.
Micul John:
– Domnule preşedinte, am 2 întrebări: 1. Cine este responsabil de cel mai mare atac terorist care a fost făcut vreodată, în 1945 când s-a folosit pentru prima oară bomba nucleară la Hiroshima şi Nagasaki? şi 2. De ce aţi atacat Irak-ul? Pentru că nu aveaţi nici un motiv... poate doar să le luaţi petrolul...
Dar
se sună şi preşedintele nu mai are timp să răspundă. La a doua oră intră preşedintele
din nou în clasă şi o fetiţă spune: – Dragi copii, astăzi îmi puteţi pune câte întrebări vreţi.
Micul John:
– Domnule preşedinte, am 2 întrebări: 1. Cine este responsabil de cel mai mare atac terorist care a fost făcut vreodată, în 1945 când s-a folosit pentru prima oară bomba nucleară la Hiroshima şi Nagasaki? şi 2. De ce aţi atacat Irak-ul? Pentru că nu aveaţi nici un motiv... poate doar să le luaţi petrolul...
– Am şi eu 4 întrebari: cele pe care le-a pus micul John plus: 3. De ce s-a sunat cu 25 de minute mai devreme şi 4. Unde a dispărut micul John??
...
vineri, 10 august 2012
Balada referendumului
...
...
A fost o vară
şi-a fost un referendum
Şi am
sperat să-nţelegi că noi nu te mai vrem
Opt
milioane de români au votat ca să
pleci
Şi-acum
vii şi ne spui că nu suntem destui
Că nu e
cvorum, că nu contează
Că n-am
făcut nicio sfârlează
Referendumul
e ratat
Degeaba
am votat
Opt
milioane nu se discută
Puteau
să fie şi o sută
Fiindcă
după mintea ta
Doar
morţii ar conta
Ce
rece rece ce rece rece ce rece rece ce rece rece
Ce ce ce ce ce calcul rece ţi-ai făcut
Rece rece ce rece rece ce rece rece ce
rece rece
Ce ce ce ce ne-ai învârtit ca la barbut
Pe toţi
acei ce n-au votat
Tu-i numeri
că au boicotat
Şi
printre ei bunică-mea
Vlad
Ţepeş şi Elodia
Ne-ai
luat caimacul, ne-ai dat la gioale
Cu
listele electorale
Bătute-n
cuie, necorectate
Din
vremea lui Socrate
De câte
ori scoţi capu-n lume
Ameninţi,
sudui şi faci spume
Fiindcă-n
joc e pielea ta
Şi nu a
altcuiva
Ce rece rece ce rece rece ce rece rece
ce rece rece
Ce ce ce ce vânt bate dinspre Rahova
Rece rece ce rece rece ce rece rece ce
rece rece
Ce ce ce ce răcoare suflă-n ceafa ta
Dar nu e
cvorum, deci nu contează
Şi n-am
făcut nicio sfârlează
Referendumul
e ratat
Tu-l vrei invalidat
Opt
milioane – ce cifră tristă
Poţi
chiar să spui că nu există
Iar
acuma strigi la noi
Că vrei
Cotrocenii înapoi
Ce rece rece ce rece rece ce rece rece
ce rece rece
Ce ce ce ce tupeu fantastic ai mata
Rece rece ce rece rece ce rece rece ce rece rece
Ce ce ce ce ce eşti dus de tot cu
sorcova
Cu-o
mână de pitecantropi
’telectuali
de dau în gropi
Care se joacă tontoroi
Cu funia de usturoi
Ne-ai
luat caimacul, ne-ai dat la gioale
Cu
listele electorale
Bătute-n
cuie, neactualizate
Din
vremea lui Socrate
De câte
ori scoţi capu-n lume
Ameninţi,
sudui şi faci spume
Fiindcă-n
joc e pielea ta
–
Bine că nu a mea
Ce rece rece ce rece rece ce rece rece
ce rece rece
Ce ce ce ce vânt bate dinspre Rahova
Rece rece ce rece rece ce rece rece ce
rece rece
Ce ce ce ce răcoare suflă-n ceafa ta
...
marți, 31 iulie 2012
Zbor deasupra unui cuib de curci
...
Se spune că puii de curcă pot muri de foame, cu hrana în faţă. Sunt atât de tolomaci, încât trebuie să li se dea mură-n gură. Nu-i duce capul să amuşine primprejur şi nici nu au instinctul de conservare pe care îl găsim la majoritatea fiinţelor. Am analizat puţin comportamentul curcii, pentru că am găsit în el o mulţime de similitudini cu comportamentul politicienilor noştri.
Astăzi, la două zile după referendum, cred că putem să ne detaşăm de nebunia ultimelor săptămâni şi, privind de la o distanţă suficient de mare, să realizăm că de fapt tot acest scandal politic nu e decât o gâlceavă între curci. Curcile portocalii cocoţate pe cracă (ştiţi, curcilor le place foarte mult să se cocoaţe pe ceva şi să privească lumea de sus) s-au lipit cu superglue, s-au legat cu lanţuri şi zbiară ca apucatele că aia e craca lor şi că nimeni nu are voie să le mai dea jos de acolo. Curcile tărcate zbiară de jos, zgâlţâind copacul, că respectiva cracă e un bun obştesc, de care au profitat suficient, şi că a venit vremea să mai lase loc şi altora – aka lor.
S-a organizat un referendum, iar rezultatele nu au avut darul să lămurească fără echivoc pe cele două tabere de curci. Prin urmare, fiecare tabără interpretează aşa cum îi convine şi fiecare e convinsă că a câştigat. De fapt, în gâlceava asta nu există câştigători. Curcile sunt necâştigătoare, iar poporul a pierdut – ca de fiecare dată.
Această poveste se repetă încontinuu de peste două decenii. Şi mereu există două tabere de curci, de diferite culori, care se ceartă pentru aceeaşi cracă, în timp ce pomul, din ce în ce mai trist şi mai gârbovit de belele, se usucă de-ampicioarelea. Dar pe curci nu le interesează asta. Atâta vreme cât mai e în picioare şi mai are o cracă întreagă, se bat pe viată şi pe moarte să ocupe acea cracă. Pe urmă... după ei, potopul. S-o mai găsi pe undeva un alt pom şi o altă cracă pentru care să se certe.
Pentru că aşa e curca. Nu s-a deşteptat în milenii de evoluţie. De ce am spera ca politicienii noştri să se fi deşteptat în două decenii?
...
Se spune că puii de curcă pot muri de foame, cu hrana în faţă. Sunt atât de tolomaci, încât trebuie să li se dea mură-n gură. Nu-i duce capul să amuşine primprejur şi nici nu au instinctul de conservare pe care îl găsim la majoritatea fiinţelor. Am analizat puţin comportamentul curcii, pentru că am găsit în el o mulţime de similitudini cu comportamentul politicienilor noştri.
Astăzi, la două zile după referendum, cred că putem să ne detaşăm de nebunia ultimelor săptămâni şi, privind de la o distanţă suficient de mare, să realizăm că de fapt tot acest scandal politic nu e decât o gâlceavă între curci. Curcile portocalii cocoţate pe cracă (ştiţi, curcilor le place foarte mult să se cocoaţe pe ceva şi să privească lumea de sus) s-au lipit cu superglue, s-au legat cu lanţuri şi zbiară ca apucatele că aia e craca lor şi că nimeni nu are voie să le mai dea jos de acolo. Curcile tărcate zbiară de jos, zgâlţâind copacul, că respectiva cracă e un bun obştesc, de care au profitat suficient, şi că a venit vremea să mai lase loc şi altora – aka lor.
S-a organizat un referendum, iar rezultatele nu au avut darul să lămurească fără echivoc pe cele două tabere de curci. Prin urmare, fiecare tabără interpretează aşa cum îi convine şi fiecare e convinsă că a câştigat. De fapt, în gâlceava asta nu există câştigători. Curcile sunt necâştigătoare, iar poporul a pierdut – ca de fiecare dată.
Această poveste se repetă încontinuu de peste două decenii. Şi mereu există două tabere de curci, de diferite culori, care se ceartă pentru aceeaşi cracă, în timp ce pomul, din ce în ce mai trist şi mai gârbovit de belele, se usucă de-ampicioarelea. Dar pe curci nu le interesează asta. Atâta vreme cât mai e în picioare şi mai are o cracă întreagă, se bat pe viată şi pe moarte să ocupe acea cracă. Pe urmă... după ei, potopul. S-o mai găsi pe undeva un alt pom şi o altă cracă pentru care să se certe.
Pentru că aşa e curca. Nu s-a deşteptat în milenii de evoluţie. De ce am spera ca politicienii noştri să se fi deşteptat în două decenii?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)




