J. Randy Taraborrelli – Unde se termină magia şi unde începe nebunia

...



Am citit, în sfârşit, cartea care a făcut atâta vâlvă în lunile de după dispariţia Regelui Pop, la îndemnul unor prieteni care m-au asigurat că aceasta conţine informaţii concrete care îmi vor folosi pentru un proiect la care lucrez acum. Au avut dreptate. Detaliile legate de copilăria, familia şi cariera lui Michael Jackson sunt documentate, credibile, suficient de detaliate şi prezentate în ordine cronologică, incluzând informaţii relevante despre persoanele din anturajul lui Michael, cele care i-au influenţat, într-o formă sau alta, unele decizii şi poate chiar viaţa. Mi-a plăcut cum au fost prezentate mama Katherine şi prietena Elizabeth Taylor; sunt de acord şi cu felul în care o descrie pe Lisa-Marie Presley – asta nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce intuisem despre ea, numai văzând-o în interviul dat Dianei Sawyer şi citindu-i declaraţiile; deşi admit că Taraborrelli e destul de părtinitor cu Lisa, probabil fiindcă speră că, la un moment dat, va colabora cu ea la editarea unei biografii. Taraborrelli e corect şi faţă de John Branca, avocatul şi negociatorul genial care i-a fost alături lui Michael până la capăt; inclusiv faţă de Debbie Rowe, femeia care a ieşit din anonimat numai fiindcă s-a oferit să-i facă lui Michael copii (deşi sunt convins că, în orice clipă, milioane de femei din lumea asta ar fi făcut acelasi lucru şi în aceiaşi termeni). Dar de pe la jumătatea cărţii am simţit o schimbare in tonul autorului.

Se laudă că îl ştie pe Michael de când erau amândoi copii şi se mai laudă că i-a fost prieten, ca şi cum în CV-ul lui de scriitor asta e o chestie relevantă pentru calităţile literare, ca şi cum asta ar fi ceva care garantează faptul că e un scriitor cu talent. Hm... Poate că au fost oarecum apropiaţi într-o perioadă. Dar până la urmă Taraborelli nu e decât un jurnalist amărât, care a ştiut pe lângă cine să se dea ca să-şi poată scoate nişte cărţi. Iar toată lumea ştie că Michael nu a putut fi niciodată prieten cu un jurnalist. Totuşi... probabil că la început monseur Taraborrelli a crezut că e prietenul lui Michael. Iar apoi, cam după 1988, şi-a dat seama că nu era deloc aşa, motiv pentru care cartea lui conţine nişte comentarii ireverenţioase şi nişte opinii personale defavorabile lui Michael, care mie unul mi-au dezvăluit o frustrare adâncă a autorului şi o dorinţă de răzbunare. „Magia” pe care o resimţise în preajma lui Michael în primii ani ai relaţionării lor începe să fie înlocuită treptat de „nebunia” furibundă determinată de conştientizarea faptului că Michael nu i-a fost niciodată prieten, de fapt.

Am căutat informaţii despre acest „scriitor” şi nu am putut găsi nimic legat de viaţa sa personală. Se afişează ca un tip singuratic, dar, aşa cum el însuşi sugerează în carte, nu există „tip singuratic” – sau, dacă există, probabil e gay (sau pedofil). Sincer, nu m-ar mira ca Taraborrelli să fie gay. I-am studiat privirea din fotografii, părul vopsit acaju şi rânjetul – toate mi-au inspirat repulsie, ca atunci când priveşti ceva pervers. La urma-urmei, de ce n-ar fi posibil ca Taraborrelli să fi nutrit faţă de Michael sentimente ascunse? După părerea mea, în a doua parte a cărţii se comportă ca un iubit gelos – lipsit de inteligenţă, e adevărat, dar şi cumplit de gelos.

Şi au mai fost lucruri care nu mi-au plăcut, în special unele opinii personale care se bat cap în cap. Pe undeva afirmă într-o paranteză că Michael habar n-avea să cânte la pian, iar în ziua căsătoriei cu Debbie tot autorul scrie nonşalant că Michael s-a aşezat la pian şi a inceput sa cânte. (Acum fac şi eu o paranteză: l-am văzut în reclama Pepsi, aşezat la pian, şi i-am urmărit degetele. Poate că nu era Franz Liszt, dar în mod cert putea să interpreteze foarte ok). În altă parte, afirmă că Michael a vrut să-şi albească pielea cu nişte creme, la care autorul nostru s-a apucat să ne reproducă prospectul. La un moment dat se spunea: „se aplică în strat subţire, pe zonele afectate”. Care zone afectate, neică? Pănă la acel capitol, nu pomenise de vitiligo; insista cu ideea că Michael n-avea nici pe dracu’ şi doar voia să devină alb.

În afară de asta, mie mi s-a părut evident că monseur Taraborrelli confundă copiii lui Michael între ei. E posibilă o asemenea gafă, când spui că i-ai fost „prieten din copilărie” şi mai ales „confident”? Ca să nu mai spun că nici măcar nu trebuie sa fii confidentul lui Michael ca să ştii cum arată copiii lui. Pentru Taraborrelli însă, Prince Michael I are „părul negru şi ochii căprui închis”, iar Prince Michael II e „foarte blond”. What??

Şi, nu în ultimul rand, cum naiba poţi să spui că e zgârcit, despre un om care a donat câştigul din munca lui, depusă pentru turneele istovitoare “Victory”, “Dangerous” şi “History” (ca să menţionez doar o fărâmă din generozitatea lui)? În a doua parte a cărţii cred că am citit de zeci de ori cuvântul “zgârcit” alături de numele lui Michael Jackson.

Pentru mine, cartea lui Taraborrelli pare eclectică, lipsită de consecvenţă în idei. Dacă în prima parte îl descrie pe Michael într-o lumină destul de obiectivă, în cea de-a doua parte îl prezintă ca pe un tip bizar, labil şi extrem de dificil. Dacă în prima parte descrie în detaliu aspectele legate de viaţa sa profesională, în cea de-a doua insistă pe bârfele şi speculaţiile media – sincer, de aici nu am aflat nimic nou, nimic demn de atenţie. Şi concluzia mea este că „magie şi nebunie” nu se referă la Michael Jackson, ci la Taraborrelli. Pentru că, orice ar face, nu va fi niciodată altceva decât un reporter amărât şi frustrat care, deşi nu merita, a avut ocazia, la un moment dat, să simtă magia din preajma Regelui... şi apoi nebunia de a fi respins.

În ultimul capitol, Taraborrelli spune: „Nu îmi pot imagina o lume fără Michael Jackson.” Ei bine, nici eu. Dar îmi pot imagina, desigur, o lume fără monseur Taraborrelli şi fără alţii ca el. Şi, ştiţi ceva? E foarte mişto.



...