Când mă nasc sunt negru, Când cresc sunt negru, Când stau la soare sunt negru, Când mi-e frig sunt negru, Când sunt speriat sunt negru, Când sunt bolnav sunt negru, Iar când mor sunt tot negru.
Iar tu, tipule alb, Când te naşti eşti roz, Când creşti eşti alb, Când stai la soare eşti roşu, Când ţi-e frig eşti albastru, Când eşti speriat eşti galben, Când eşti bolnav eşti verde, Iar când mori eşti cenuşiu.
...Şi tu mă numeşti pe mine colorat?? CURCUBEULE!!!!!!!!!!!!!!!!!
Aseară, la un talk-show, invitaţii erau întrebaţi ce a însemnat pentru ei Adrian Păunescu. Realitatea TV întreba telespectatorii cum îşi amintesc ei Cenaclul Flacăra. Sunt convins că pentru mulţi dintre noi, cei care şi-au trăit adolescenţa în anii ’80 şi îşi amintesc perioada aceea, şi poetul şi cenaclul au o semnificaţie aparte. Pentru mine, Cenaclul Flacăra înseamnă serile târzii în care ascultam la radio (cred că era joia) secvenţe înregistrate din spectacole. Am prins atmosfera ultimelor reprezentaţii, înainte ca Cenaclul să fie desfiinţat şi eram prea mic – după părerea alor mei – ca să mă lase să merg pe stadion, în nebunia aia, dar aveam prieteni ai căror părinţi nu erau atât de prăpăstioşi şi care îmi povesteau mereu ce se mai întâmpla. Pentru mine, Cenaclul Flacăra înseamnă versurile unor cântece transcrise pe hârtie, cu urechea lipită de radio, şi fredonarea lor prin casă dimineţile, când eram singur acasă. “Cântec şoptit” (Poesis), “Ai, hai” (Doru Stănculescu), “Broasca ţestoasă” (Radu Gheorghe), “Şi totuşi, iubirea” (Partaj), “Căciula” (Ion Hagiu), “La adio, tu” (Vasile Şeicaru), “Puştoaico” (Ovidiu Haidu), “Să fie pace în lume” (Carmen Antal), “Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte” (Constantin Dragomir), “Foaie verde spic de pâine” (Tatiana Stepa), “Clopotul reîntregirii” (Ştefan Hruşcă), “Jurământ la Putna” (Gil Ioniţă) – şi altele... şi altele... Cenaclul Flacăra mi-a inspirat dorinţa de a învăţa să cânt şi datorită lui am pus mâna pe o chitară pentru prima oară. M-am chinuit de unul singur, luni în şir, să învăţ câteva acorduri la chitară, ca să pot cânta “Rugă pentru părinţi”. Pentru mine, Cenaclul Flacăra era un loc unde se mâncau, la propriu, poezie şi muzică bună pe pâine. Iar Adrian Păunescu a fost cel care mi-a trezit dragostea de cuvintele aşezate frumos în versuri. Datorită lui am început să scriu şi primele mele poeme erau scrise în stilul lui. Până la sfârşitul liceului, când mă cucerise stilul bacovian, am scris á la Păunescu. Pentru mine, Adrian Păunescu înseamnă cărţile sale de poezii, groase ca nişte ceasloave, cu coperte negre, cumpărate “pe sub mână” pentru că am avut noroc cu o mătuşă care era contabilă la centrul de librării al oraşului. Cărţile acestea le-am citit din scoarţă-n scoarţă şi le-am păstrat cu sfinţenie până astăzi. Sunt primele cărţi de poezie pe care le-am citit; şi primul cântec pe care l-am compus a fost pe versurile poemului “Repetabila povară”. Pentru mine, Adrian Păunescu înseamnă “De la Bârca la Viena”, citită într-un tren personal, pe vremea când 100 km se percurgeau în mai mult de trei ore pe calea ferată. Şi mai înseamnă un intelectual desăvârşit, un om care a iubit cu ardoare ţara asta, un patriot incurabil... şi, după George Pruteanu, ultimul soldat care a apărat cu încrâncenare limba română. Pentru mine, Adrian Păunescu a fost întotdeauna cel mai mare scriitor român contemporan. Şi nici măcar nu e în manualele şcolare. N-a avut loc de Cărtărescu şi de alţi semidocţi.
Ce a însemnat Cenaclul Flacăra?... Ideea datorită căreia au existat oameni care, în anii ’80, în plină criză socialistă, în frigul şi foamea care ne cuprinseseră, au afirmat: “Dacă nu eram român, fugeam în România!”
Rămas bun, domnule Adrian Păunescu! Există oameni în ţara asta care îţi sunt datori, fie şi măcar cu amintirea unei clipe frumoase de muzică adevărată; şi care nu te vor uita.
Un păstor îşi mâna turma de oi pe o mioritică păşune când, dintr-un nor de praf, se intrupa un Jeep Cherokee nou nouţ lângă el. Şoferul, un tip tânăr într-un costum Hugo Boss, pantofi Gucci, ochelari de soare Ray Ban şi o cravată YSL, scoate capul pe fereastră şi zice:
- Mai Bade, dacă îţi spun exact câte oi ai în turmă îmi dai una?
Păstorul se uită la tânăr, se uită la turmă şi calm răspunde:
- Îţi dau.
Tânărul parchează maşina, scoate laptopul, îl conectează la telefonul mobil, accesează NASA prin Internet, apoi satelitul GPS, scanează aria, deschide baza de date şi câteva pagini de EXCEL 60 pline de formule, apoi tipăreşte cu ultima generaţie de printer portabil un raport de 150 de pagini şi îi spune păstorului:
- Ai exact 1586 oi!
- Dreptu-i. A'ca poţi să iei o oaie.
Se uită senin la tânărul care-şi alege oaia şi o cară la maşină, apoi zice:
- Dacă io îţi spun un'e meri la slujba, îmi dai oaia înapoi?
- Da, de ce nu?
- Eşti consoltant la govern...
- Aşa este, dar cum ai ghicit??
- Pai uite, răspunde păstorul, te-ai abătut pe aici fără ca nimeni să te cheme, ai cerut să fii plătit pentru o întrebare pe care eu nu ţi-am pus-o şi mi-ai dat o informaţie pe care eu o aveam! Pă deasupra, habar nu ai pe ce lume trăieşti!
În sfârşit, avem certificatul de urbanism pentru monumentul dedicat lui Michael, pe care îl postez aici, împreună cu imaginile care ne prezintă cum va arăta monumentul. Mie-mi place mult, sper că şi vouă.
Felicitări tuturor celor care au pus suflet, timp şi răbdare pentru realizarea acestui proiect. De acum, iată că avem ceva concret. Depinde de noi, ceilalţi, să se finalizeze. Primăria Bucureşti a semnat documentele, s-a arătat încântată de idee, dar cred că e inutil să ne aşteptăm să se implice material în vreun fel. Va trebui să ridicăm acest monument prin forţele noastre. Şi poate că e mai bine aşa. Va fi monumentul nostru, al tuturor. Contul afişat mai sus rămâne deschis.
