miercuri, 8 iulie 2009

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a Va

...


VÂNATOAREA





Era în centrul atenţiei unei lumi întregi iar, cu fiecare performanţă realizată, presiunea care apăsa asupra lui de a fi mereu tot mai bun îl obosea cumplit. Pentru că trebuia să repete zilnic, ore in şir, era nevoit să ia analgezice de fiecare dată când apăreau durerile musculare şi, cu toate că a fost mereu împtriva drogurilor de orice fel, a ajuns să devină dependent de calmante. În plus, stresul şi oboseala au început să-i cauzeze insomnii pentru care i s-au prescris sedative. De fapt, el îşi dorea puţină linişte, avea nevoie de o vacanţă în care să-şi refacă puterile şi insomnia s-ar fi rezolvat de la sine; dar nu l-au lăsat. Era cea mai populară persoană din lume şi numai prezenţa lui, oriunde, fie că era vorba de scenă sau orice alt loc public, le aducea multora, enorm de mulţi bani – de la paparazzi, tabloide, magnaţi din industria muzicală şi până la politicieni. Aşa încât au găsit o soluţie mult mai profitabilă: i-au prescris medicamente. La urma-urmei, nu e singura vedetă care a trecut prin asta.

Anul 1993 a fost unul crucial pentru Michael Jackson. A realizat videoclipurile pentru „Who Is It”, „Will You Be There”, „Give In To me”, „Gone Too Soon”; a inventat şi patentat, împreună cu doi designeri, pantofii speciali care sfidează gravitaţia, din „Smooth Criminal”. Pentru mişcarea spectaculoasă din videoclipul realizat în 1988 s-au folosit cabluri dar pentru o prestaţie live, unde s-ar fi observat cablurile, Michael n-a acceptat ideea asta. Aşa încât a creat nişte ghete speciale care arată ca o îmbinare de pantofi lucioşi şi şosete albe. Specialiştii din „The United States Patent and Trademarks” afirmă că a fost nevoie de multă muncă, multă gândire şi calcule matematice complicate pentru a concepe mecanica acestor pantofi. Tehnica acelei acelei aplecări fantastice la 45° este următoarea: tocurile pantofilor conţineau nişte magneţi puternici, plasaţi într-un anume fel. Înainte de mişcarea respectivă, dansatorii se aşeazu într-un anume loc de pe scenă, loc prin care ieşeau nişte pironi de metal care se fixau de pantofi datorită magneţilor. Pantofii care susţineau parte din gambă îi ajutau sa se aplece, drepţi ca lumânările, în timp ce rămâneau ataşaţi de podea. După efectuarea mişcării, dansatorii se opresc o secundă, pentru a depune efortul de desprindere de magneţi şi apoi îşi continuă coregrafia. La o privire mai atentă, se observă că şi coregrafia pentru această piesă este mai specială, adaptată la faptul că nu aveau libertate la mişcările din glezne. Iar pantalonii, surprinzător pentru Michael, erau foarte lungi ! Pare simplu, nu-i aşa ?... dar de ce nu s-au gândit alţii la asta ?...










În paralel cu realizările profesionale, dependenţa de analgezice şi sedative, la care se adăugau oboseala si speculaţiile din presă în privinţa copiilor care sălăşuiau într-un Neverland închis cu străşnicie pentru ochii lumii, începuseră să-şi spună cuvântul. În timpul turneului „Dangerous”, pe când se afla în Tailanda, un individ, despre care s-a aflat ulterior că avea un trecut relevant de escroc, a profitat de aceste speculaţii şi a lansat acuzaţiile că Michael i-ar fi molestat fiul in vârstă de 13 ani. Cine a fost vreodată acuzat pe nedrept de ceva îşi poate închipui prin ce a trecut Michael Jackson atunci. Mulţi dintre cei pe care îi crezuse prieteni i-au întors spatele, unii chiar au contribuit la alimentarea scandalului cu „detalii” interpretate, interpretabile ori pur şi simplu inventate. Motivul?... Este acelaşi dintotdeauna: banii. Tabloidele şi posturile de televiziune au câştigat foarte mult, cei care „furnizat” informaţii au ajuns în lumina reflectoarelor şi au fost (supra)licitaţi de presă pentru exclusivitate în privinţa publicării informaţiilor.

Dacă stăm puţin strâmb şi încercăm să judecăm drept, ne-am putea face o idee despre adevărul din spatele acestui scandal. Michael Jackson era un super-star, despre care a cărui viaţă personală se ştia foarte puţin spre deloc. Era extravertit numai pe scenă, în intimitate era extrem de reţinut, din caua timidităţii, din cauza educaţiei şi nu în ultimul rând din cauza depresiei care prinsese rădăcini încă din copilărie. Un depresiv nu simte nevoia să-şi împărtăşească, nici măcar cu prietenii, gândurile intime, sentimentele, problemele, suferinţa. Un depresiv, atunci când îl macină ceva, se ascunde pur si simplu. Se retrage în „bârlog”, se ascunde de toată lumea, iar asta îi adânceşte depresia. Numai cu forţa l-ar putea cineva scoate din această stare dar, din păcate, niciunul dintre cei care chiar au ţinut la el n-a ştiut să-l salveze. Lumea este întotdeauna curioasă şi prezintă o atracţie perversă pentru informaţii „murdare” – fie ele reale ori inventate. Iar scandalul vinde foarte bine. Întotdeauna. În atitudinea, gesturile, cuvintele lui din perioada de după 1993 se observă clar că suferea cumplit din cauza acelor acuzaţii. Din punct de vedere psihologic, cineva care se ştie vinovat îşi poate striga vehement nevinovăţia, dar niciodată nu vom vedea în ochii lui suferinţa pe care am văzut-o la Michael Jackson. Dacă înainte se abţinuse să comenteze speculaţiile care circulau în legătură cu persoana lui (albirea pielii, operaţiile estetice, cimpanzeul Bubbles, porţile Neverland închise pentru ochii lumii), atunci a ieşit în faţă şi a vorbit. Să ne amintim: „Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc.”

Michael Jackson a plătit din greu preţul celebrităţii. Deşi a fost achitat, dezamăgirea de a fi crucificat pe nedrept, naivitatea lui de adult cu minte de copil rănită profund şi gândul că reputaţia i-a fost pătată l-au aruncat într-o depresie şi mai adâncă. A încetat să mai mănânce, s-a ascuns şi mai mult, iar dependenţa de medicamente s-a accentuat. El nu a fost la fel de puternic precum Madonna, care, la bârfele idioate care circulau pe seama ei, răspundea ironică: „A, da?... înseamnă că e bine. Cine nu e în atenţia presei nu există.” Foarte adevărat, în Industrie este esenţial să se vorbească despre tine, indiferent dacă de bine sau de rău – dar mai bine de rău.

Pe lângă faptul că era deja dependent de medicamente, acuzaţiile şi hărţuirea de către presă, fanatici şi politicieni care au văzut în acest scandal o bună ocazie de a-şi face reclamă (la fel de bine cum, în perioadele bune, s-au folosit de imaginea lui în acelasi scop) – toate acestea l-au distrus. Degradarea a fost bruscă şi gravă. La depoziţia din timpul procesului, s-a văzut clar că era confuz, apatic, somnolent şi avea tulburări de memorie. A recunoscut că lua (pe lângă antialgice) Valium, Xanax şi Ativan (care toate sunt anxiolitice) pentru a putea suporta presiunea psihică a procesului.

Noi, oamenii, avem în general minţi bolnave. Când cineva sau ceva e prea bun, prea diferit de noi restul, nu e bine. Nu am învăţat nimic de-a lungul vremii, de la răstignirea lui Iisus încoace. Dacă întorci şi celălalt obraz, eşti omorât cu pietre. Dacă la răutate răspunzi cu bunătate, eşti linşat. Daca la declaraţii de război răspunzi cu îndemn la pace, eşti internat în ospiciu. Nu ştiu la alţii, dar noi, românii, avem un exemplu foarte bun: Eminescu. A murit singur, hulit, declarat nebun şi sifilitic. Abia acum, după 150 de ani, ştim adevărul – şi doar unii dintre noi.

Michael Jackson era omul care, în timpul unui concert, a chemat gardianul să ia un gândac de pe scenă, de teamă să nu-l calce; era omul care cânta despre iubire, copii, salvarea lumii, pace, desfiinţarea barierelor rasiale; era omul care a donat mare parte din ceea ce a câştigat pentru a ajuta oamenii nefericiţi.







Este practic imposibil ca un asemenea om să fie în stare sa molesteze un copil. În plus, în urma percheziţiei făcute la Neverland nu s-a găsit nimic incriminant. Şi aici iar vreau să stăm strâmb şi să judecăm drept. Un pervers, fie el sexual ori de altă natură, întotdeauna are în casă filme şi/sau fotografii perverse – ori cu el, ori cu alţii. ÎNTOTDEAUNA. Şi întotdeauna aceste probe duc la condamnarea lui. În altă ordine de idei, de ce, din zecile de copii care au sălăşuit la Neverland, numai unul l-a acuzat?.. Şi de ce acesta era tocmai fiul unui şantajist cu antecedente?



"I could never harm a child or anyone. It's not in my heart." (Michael Jackson)


După achitarea sa, în 1995, s-a ridicat şi a mers mai departe. A urmat turneul „History”, între septembrie 1996 – octombrie 1997, care a început în Cehia şi s-a încheiat în Hawaii – 5 continente, 35 de ţări; 82 concerte în 52 oraşe, în faţa a peste 4,5 milioane de spectatori. „Hystory” a dovedit lumii că Michael Jackson era, în continuare, Regele Pop indiscutabil şi de neegalat.


Albumul „History”, lansat în 1995, a fost destul de controversat, conţinând multe cântece „supărate”, prin care Michael răspundea presei şi acuzaţiilor care i-au tulburat viaţa şi cariera în anii precedenţi, laolaltă cu balade sensibile precum „You Are Not alone”, „Earth Song”, „Stranger in Moscow” şi „Smile”. Controversate au fost şi versurile melodiei „They Don’t Care About Us”, motiv pentru care la album s-au adăugat scuze formulate de Michael către cei care s-ar putea simţi ofensaţi de acele versuri. Sincer, pe mine nu m-a ofensat nimic, niciodată, din tot ce a făcut el.

În 1997 a apărut albumul „Blood On The Dance Floor” iar în 2001 – „Invincible”, despre care s-a spus că este cel mai bun album al său, de la „Thriller” încoace şi care s-a sperat să revoluţioneze industria muzicală. „Invincible” a fost lansat pe piaţă având coperta de culori diferite (argintiu, albastru, verde, roşu şi portocaliu – „pentru amuzamentul fanilor”). Însă, după ce a apărut primul single cu videoclip, „You Rock My World”, s-a văzut clar că Sony Music nu era interesată să promoveze albumul. A mai apărut doar un single, „Cry”, dar nu a beneficiat de un videoclip pe măsura valorii lui.


În 2003 a făcut greşeala de a se dechide în faţa unui pseudo-jurnalist, scormonitor în gunoi – într-un cuvânt, „chiloţar” – pe nume Martin Bashir, care l-a aruncat din nou pe Michael Jackson într-un scandal sexual. Sub masca înţelegerii şi compasiunii şi în mod cert posedând abilităţi de manipulare, s-a insinuat în sufletul lui Michael şi l-a convins să-i deschidă porţile Neverland şi mai ales ale inimii. Problema este că, atunci când a publicat video-interviul, „chiloţarul” a decupat cu măiestrie filmul, arătând lumii, din tot ce a filmat, numai frânturi interpretabile, care l-au pus pe artist într-o lumină total nefavorabilă, motiv pentru care Bashir a fost acuzat ulterior de „jurnalism galben”, care se traduce prin „exploatarea, denaturarea sau exagerarea informaţiilor, pentru a crea senzaţie si a atrage publicul”. La scurt timp după aceea, a fost difuzat un alt film, realizat de cameramanul lui Michael Jackson, în care se vede cum „chiloţarul” îl complimenta pe Michael pentru „calitatea spirituală a ranch-ului Neverland” şi pentru „cât de minunat e Michael ca tată” şi că „relaţia dintre el şi copiii lui aproape că îl fac să plângă”, care contrazicea afirmaţiile „chiloţarului” din filmul difuzat de el, cum că „Neverland este un loc periculos pentru copii” şi că „Mi-e teamă pentru copiii lui Michael Jackson”.

Concluzia: Michael s-a lăsat atras într-o capcană fatală.

„L-a distrus. L-a ucis. O să dureze multă vreme agonia, dar moartea lui a început în seara asta. Înainte medicamentele erau o ancoră, dar după asta au devenit o necesitate.” (Dieter Wiesner, managerul lui Michael Jackson în perioada 1996 – 2003, despre interviul publicat de Bashir)






UPDATE: se pare că pantofii din „Smooth Criminal” nu funcţionează cu magneţi, ci pe principiul „cozii de rândunică”. Am discutat cu un prieten, inginer, care mi-a explicat cum e cu principiul ăsta: piramida triunghiulară din toc (numerotată în fotografia patentului cu 32) nu e magnet, ci e de fapt o scobitură făcuta cu scârţ, în care intră o pană montată special în scenă. Precizarea asta e mai ales pentru cei care intenţionează să fabrice pantofii şi care mai trebuie să ştie că, după ce pana din scenă intră în scobitura din tocul ghetei, trebuie să se încline sub un anumit unghi, ca să nu cadă în nas.




VA URMA




....

marți, 7 iulie 2009

Adevărul despre Michael Jackson – partea a IVa

PERFORMANŢA





În 1979 şi-a marcat începutul carierei solo cu albumul „Off The Wall”, care a avut un succes pe măsura muncii intense depuse şi a ambiţiei sale de a „rupe gura târgului”. A fost primul album care a adus pe locul I în topurile din SUA nu mai puţin de patru piese. Tot în 1979, a căzut pe scenă şi şi-a spart nasul. Trebuind să se opereze, cu această ocazie i-a cerut medicului să i-l facă ceva mai mic. Atunci s-a dovedit cât de mult a suferit, de fapt, în toţi anii în care tatăl şi rudele râdeau de „nasul lui cel borcănat”. Atunci Michael a simţit că cea mai mare bucurie a fost să ştie că avea dreptul să ia o decizie în legătură cu faţa lui. Atunci a simţit că poate scăpa de demonii care l-au torturat în copilărie, recreându-se pe sine. La scurt timp după prima operaţie la nas, a trebuit să o facă pe a doua, din cauza unor probleme de respiraţie.

În 1982 a lansat albumul „Thriller” cu nouă piese, dintre care patru compuse de el, şi care a fost primit cu ovaţii în lumea întreagă şi care a intrat în 1984 în Guiness Book, fiind cel mai bine vândut album din toate timpurile (peste 50 milioane exemplare la acea vreme, peste 100 milioane astăzi), record care nu a fost egalat încă.

În 1983 a a participat la spectacolul ocazionat de aniversarea a 25 de ani de existenţă a Motown Records. În autobiografia sa „Moon Walk” (1988) povesteşte cum, până în seara de dinaintea showului, ştia doar că o să cânte „Billie Jean”, dar nu găsise încă „acel ceva”, o mişcare nouă şi fantastică, un pas de dans care să facă showul acela de neuitat. Îi plăcea să repete şi acasă, singur, lăsându-se pătruns de muzică şi abandonându-se cu totul în braţele ei. Aşa s-a născut „moonwalk”.

În 1984, pe când filma un spot publicitar, părul i-a luat foc din cauza artificiilor şi s-a prăbuşit, cu capul în flăcări. S-a ales cu arsuri de gradul II şi III şi cu o parte a scalpului rămasă fără păr. Arsura de gradul III e cea mai severă categorie de arsură. E provocată de expunerea prelungită la surse foarte fierbinţi. Într-o arsură de gradul III, pielea e arsă în întreaga ei grosime. Ţesuturile subiacente pot fi vizibile. Marginile arsurii au adesea un aspect carbonizat. Centrul zonei arse poate să nu prezinte durere deoarece receptorii dureroşi au fost distruşi odată cu pielea.

Însă tot în 1984 i-a fost acordată cea de-a doua stea pe bulevardul Hollywood Walk Of Fame (prima fusese în 1980, pentru activitatea desfăşurată în cadrul trupei The Jackson 5). A fost primul star care a avut inscripţionate două stele aici. Iar de la ediţia de decernare a premiilor Grammy, în acelaşi an, Michael Jackson a plecat acasă cu nu mai puţin de 8 distincţii – record care a fost atins abia după 17 ani, de către Carlos Santana.

În 1987, după o muncă de doi ani şi jumătate, a lansat albumul „Bad”, care s-a vândut în peste 25 milioane de exemplare. Între septembrie 1987 – ianuarie 1989 a fost turneul „Bad” în care a ţinut 123 spectacole (Japonia, Australia, Europa, SUA). A fost o isterie în masă: japonezii l-au supranumit „Taifunul Michael”; presa australiană l-a botezat „Crocodile Jackson”; în Marea Britanie fanii i-au cântat „Happy Birthday To You” în seara spectacolului ţinut la Leeds pe 29 august 1988, când împlinea 30 de ani. La fiecare concert, cel puţin în SUA, Michael Jackson se asigura că 400 de bilete vor fi distribuite gratuit copiilor neprivilegiaţi din spitale şi orfelinate. Iar o parte din încasările concertelor a închinat-o unor acţiuni caritabile.

În august 1988, după ce a onorat 5 din cele 7 concerte programate în Londra, Michael Jackson şi echipa sa au stat la Incosol Hotel Spa din Marbella, Spania, pentru a-şi recăpăta puterile pentru restul turneului. Regimul său de sănătate includea drumeţii pe munte, ore de gimnastică şi masaj subacvatic. În urmă cu ceva timp, adoptase şi un regim alimentar foarte strict, din care carnea lipsea cu desăvârşire.

Până la sfârşitul anilor ’80, Michael Jackson a fost singurul artist care avea, tot timpul, cel puţin două piese în topurile muzicale.

În perioada dintre sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 au debutat durerile musculare – problemă frecvent întâlnită la dansatori – şi a început să ia antispastice şi calmante, pentru a putea să continue. Din păcate, până în 1993 devenise deja dependent de analgezice.

În ciuda succesului extraordinar, în ciuda faptului că se comporta impecabil ca artist pe scenă, nu i-au plăcut niciodată turneele. Adora să se întâlnească cu fanii, era conştient de tot ceea ce le datora, dar turneele i-au displăcut în sine din cauză că erau foarte solicitante iar schimbările de fus orar îi afectau odihna. În plus, era şi un efort imens pentru vocea sa, în 1988 trebuind să întrerupă turneul pentru o perioadă, din cauza inflamaţiei corzilor vocale. Într-un interviu dat câţiva ani mai târziu, începuse să povestească despre cât de mult îi displăcea că mergând dintr-un oraş în altul devenea tot mai somnoros, că trebuia să depună un efort din ce în ce mai mare ca să dea bine pe scenă, că îl stresau jurnaliştii care il urmăreau peste tot... când regizorul l-a întrerupt şi i-a spus că e mai bine să transmită un mesaj pozitiv, pentru ca fanii să nu se simtă jigniţi. El a răspuns: „Dar nu mi-a plăcut... A fost un iad... Bine, o să-l fac pozitiv, deşi voi ştiţi adevărul.” A făcut o scurtă pauză, şi la „Acţiune!” s-a uitat fix în cameră şi a spus, senin: „I love to tour”. Toţi cei de faţă au izbucnit în râs. „De ce râdeţi?... eu chiar încercam să-mi intru în rol.”





Nici măcar nu ştia să mintă şi se vede clar că nici nu-i făcea plăcere să mintă, chiar dacă era nevoit, chiar dacă era pentru un scop bun. Dacă totuşi a făcut-o vreodată, a fost numai şi numai pentru a se proteja – de ce vreţi voi: de şacalii din presă, de răutatea oamenilor, de şarlatanii care-i dădeau târcoale.


Deşi după „Bad” afirmase că nu va mai face niciun turneu, s-a lăsat convins să se răzgândească şi a urmat, în perioada iunie 1992 – decembrie 1993, turneul „Dangerous”, cu scopul precis şi afirmat public de a strânge fonduri pentru Fundaţia Heal The World. Cu această ocazie am avut şi noi, românii proaspăt iesiţi din comunism, bucuria imensă de a-l vedea live. Efectele speciale, echipa şi mai ales prestaţia lui au fost uimitoare. Ziua de 1 octombrie 1992 va rămâne pentru noi o zi de care ne vom aminti întotdeauna. Concertul din Bucureşti a fost înregistrat, iar filmarea a fost cumpărată de HBO pentru 21 milioane de dolari, cel mai mare preţ plătit vreodată pentru un spectacol şi care n-a mai fost egalat până astăzi. Seara în care HBO a difuzat concertul, tot în 1992, i-a adus postului de televiziune cea mai mare audienţă avută vreodată pentru o transmisie. Hotărât lucru, Michael Jackson a fost omul recordurilor. Nu am avut ocazia să-l văd şi în alte concerte, dar dacă lumea spune că a fost cel mai bun, sunt sigur că aşa este. Oricum, Michael Jackson n-a lucrat niciodată cu jumătăţi de măsură. Nici nu avea cum, fiind un perfecţionist cum rar se nasc pe lumea asta. Avea o idee foarte clară despre ce înseamnă un show şi nu i s-a părut suficient că avea talentul lui de muzician şi că se mişca pe scenă ca un titirez în timp ce cânta impecabil (îmi amintesc ca e primul cântăreţ pe care l-am văzut dansând în timp ce cântă şi singurul care a făcut-o vreodată la un semenea nivel). A vrut – şi a avut – şi efecte speciale, iluzii optice, dansatori sincronizaţi perfect, jocuri de lumini şi artificii. În altă ordine de idei, nu lansa pe piaţă niciun album până când nu era sigur că toate piesele sunt de top. Cred că ni s-a întâmplat tuturor să cumpărăm un album şi să constatăm că numai una sau două melodii sunt bune, restul fiind trântite acolo de umplutură. La el nu exista aşa ceva. Muncea ore in şir, muncea până la epuizare, muncea până când ieşea aşa cum voia el, aşa cum considera că trebuie să fie. Abia atunci se liniştea.

Un alt aspect remarcabil la el a fost acela că a ştiut întotdeauna ce vrea, în privinţa performanţei sale ca artist – şi asta il face cu mult mai special. În autobiografia „Moon Walk” povesteşte cum, extrem de nemulţumit de faptul că Motown Records le impunea celor de la The Jackson 5 să cânte şi să se îmbrace într-un anumit fel, a discutat cu membrii familiei despre posibilitatea de a renunţa la contractul cu Motown:

„Nu ne plăcea deloc cum suna muzica noastră pe atunci. Ne aflam într-un mediu extrem de competitiv şi simţeam că eram în pericol să fim eclipsaţi de alte grupuri care creau un sunet mult mai contemporan. Motown [..] nu numai că ne-au refuzat cererile, dar ne-au interzis să mai menţionăm macar faptul că am dori să facem ceva pe cont propriu. Asta m-a supărat foarte tare. Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc. Ştiu că mulţî oameni nu mă consideră un dur sau un om hotărât, dar asta e numai din cauză că nu mă cunosc. Până la urmă, eu şi fraţii mei am stabilit o întâlnire cu Motown. Deşi ne simţeam nefericiţi, nimeni n-a îndrăznit să spună nimic. Atunci a trebuit să vorbesc eu. Am stabilit o întâlnire cu Berry Gordy (n.m. managerul şi fondatorul Motown Records) şi, faţă în faţă, i-am spus că The Jackson 5 vor părăsi Motown. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. Dacă ar fi fost vorba numai de mine, mi-aş fi ţinut gura; dar se discutase atât de mult acasă despre cât de nefericiţi eram cu toţii la Motown, încât m-am hotărât să fiu eu acela care să vorbească în numele tuturor. Nu mă înţelegeţi greşit, ţin foarte mult la Berry Gordy. Consider ca e un geniu, un om excepţional şi unul dintre giganţii din industria muzicală. Nu simt decât respect pentru el, dar în zilele acelea eram ca un leu.”



Se întâmpla în 1974, pe când avea numai 16 ani. Aşa era Michael Jackson.






VA URMA



....

luni, 6 iulie 2009

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a IIIa

"MICILE" SECRETE (continuare)



Lupusul eritematos sistemic (LES) este o boală autoimună, în care sistemul imunitar al bolnavului nu reuşeşte să facă diferenţa între ţesuturile proprii şi intruşi, atacându-le. Lupusul eritematos sistemic afectează rinichii, inima, plămânii şi celulele sanguine. Deşi o parte dintre bolnavii cu lupus prezintă simptome uşoare, boala se poate agrava. Simptomele lupusului sunt multiple:
● oboseala
● dureri articulare (redoare matinală; artrita lupică ce afectează articulaţiile bilateral şi în special cele ale mâinilor, coatelor, genunchilor şi gleznelor)
● probleme ale pielii (caracteristic este rash-ul în fluture, care cuprinde pomeţii şi baza nasului, dar pot apărea şi petele roşii la nivelul braţelor, mâinilor, feţei, gâtului sau spatelui; ulceraţii la nivelul gurii sau al buzelor, rash rosu-violaceu, cu aspect solzos localizat pe faţă, gât, scalp, urechi, braţe şi piept)
● fotosensibilitate
● simptome ale sistemului nervos (dureri de cap sau pierderi ale memoriei, cu grad diferit de severitate)
● afectiuni cardiace (bolnavii cu lupus pot dezvolta afecţiuni ale inimii precum inflamarea pericardului – sacul ce inconjoar inima, ce se manifestă prin durere bruscă, severă, localizată în partea stângă a pieptului cu iradiere spre gât, spate, umeri sau braţe)
● probleme legate de sănătatea mintală (bolnavii pot fi afectaţi de anxietate şi depresie; acestea pot fi determinate fie de boala în sine, fie de medicaţia administrată pentru tratarea lupusului, fie de stresul dat de suferinţa cronică)
●febră
● modificări ale greutăţii corporale (majoritatea celor diagnosticaţi cu lupus pierd în greutate)
● pierderea părului (care poate fi în plăci sau difuză)
● fenomenul Raynaud (prezent la 20% dintre cei cu lupus, afectează vasele de sange ale pielii; se manifestă la nivelul degetelor care devin iniţial palide, apoi capăta o nuanţă albăstruie, cianotica; pielea afectată are sensibilitatea redusă, apar furnicăturile şi este rece la atingere)
● inflamaţia vaselor sanguine – vasculita (sângerările pot duce la apariţia unor pete cu dimensiuni variabile, de culoare albăstruie sau pete de dimensiuni mici, roşietice, diseminate pe suprafaţa pielii sau la nivelul patului unghial.


Complicaţiile lupusului sunt diverse şi invalidante:
● complicaţii renale: disfuncţionalităţi ale rinichilor, care pot duce la insuficienţă renală;
● complicaţii cardiace: endocardită, tromboze, insuficienţă cardiacă, tulburări de ritm;
● complicaţii pulmonare: mulţi dintre bolnavi acuză dureri toracice atunci când respiră; când nu sunt determinate de pleurezie, cauza acestor dureri este reprezentată de inflamarea musculaturii cutiei toracice, a cartilajelor, a ligamentelor sau a articulaţiilor costocondrale, ce leagă coastele de stern;
● complicaţii sanguine: anemie, trombocitopenie, creşterea coagulabilităţii;
● complicaţii neurologice: migrene, pierderi uşoare ale memoriei, tulburari de vederii, ameţeli, slăbiciune musculara la nivelul feţei, braţelor, picioarelor sau pierderea sensibilităţii la nivelul picioarelor, mâinilor şi braţelor;
● complicaţii psihice: stresul fizic şi emoţional ce însoţeşte de obicei o boală cronică, poate face dificilă menţinerea unei sănătăţi mentale în limite normale: mulţi dintre bolnavii cu lupus devin anxiosi şi depresivi; psihoza, o tulburare afectivă în care persoanele pot avea iluzii susţinute de o falsă credinţă şi/sau halucinaţii, respectiv percepţii false, se întalneşte la aproximativ 20% dintre bolnavii cu lupus şi poate fi cauzată de către boala în sine sau de medicaţia administrată pentru tratarea ei, precum tranchilizante, corticosteroizi sau antalgice opioide. Comportamentul maniacal, manifestat prin perioade de extremă energie şi activitate, insomnii şi iritabilitate, poate apărea datorită consumului cronic de corticosteroizi;
● complicaţii digestive: dureri abdominale, mărirea ficatului, pancreatita, indigestii, dificultăţi de înghiţire, gura uscată.
● complicaţii genitale: tratamentul cu corticosteroizi, utilizat în bolile autoimune (inclusiv în lupus), determină, la femei, neregularităţi ale ciclului menstrual, mergând până la amenoree şi sterilitate. La bărbaţi, tulburările în sfera genitală şi infertilitatea devin mai evidente în faza înaintată a bolii. La femei, excesul de cortizol produce virilizare, pe când la barbat se remarcă tendinţa la feminizare.









Având aceste afecţiuni de foarte devreme, cumulate cu stresul traumatic din copilărie, suprasolicitarea şi efectele medicamentelor pe care era nevoit să le ia (calmante ale durerii şi corticosteroizi), devine foarte clară cauza tulburărilor psihice manifestate mai ales în ultimii ani ai vieţii. Şi-a început cariera solo sperând să scape de tutela distructivă a tatălui şi a ajuns să fie la cheremul unor indivizi lipsiţi de scrupule, lacomi şi neîndurători, care i-au exploatat până şi sângele din vene. Pentru mare parte dintre cei din jurul său, Michael Jackson n-a reprezentat decât o vacă de muls. Iar el nu era decât un copil care n-a ştiut niciodată valoarea banilor şi n-a ştiut să se apere de oamenii răi. Un copil, atunci când primeşte pe neaşteptate o sumă de bani, se duce la primul magazin şi îi cheltuieşte pe toţi pentru nimicuri care îi atrag atenţia. Nu se gândeşte să pună la puşculiţă o parte din ei, convins că, aşa cum a primit acum, va mai primi şi altă dată. Aşa era Michael Jackson. La 44 de ani, se juca la fel ca un copil, se bucura când câştiga la pinball şi se dădea cu scuterul pe holurile hotelului atunci când se plictisea. Sigur că pentru cei care nu cunosc implicaţiile psihologice ale vieţii lui, este greu să înţeleagă toate astea.


***

În adolescenţă a fost chinuit de o acnee severă care l-a marcat psihic şi a pus bazele obsesiei de mai târziu privind faţa lui şi dorinţei de a arăta mereu bine. În autobiografia „Moon Walk”, publicată în 1988, povesteşte el însuşi cum, pe când avea în jur de 14 ani, fanii care veneau la The Jackson 5 pentru autografe şi întrebau de „micul Michael”, erau foarte dezamăgiţi că „micul Michael” se transformase într-un puber înalt de aproape 1,78m şi cu faţa plină de coşuri. Privirile dezamăgite ale fanilor l-au îndurerat şi l-au făcut să se închidă în el însuşi, să se izoleze şi să refuze ieşirile în oraş.




VA URMA




....

sâmbătă, 4 iulie 2009

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a IIa

"MICILE" SECRETE


Michael Jackson a fost un om plin de calităţi şi un artist dotat cu prea mult talent, pentru care lumea poate că nu era pregătită. Un om politicos, timid, nostim, cu suflet sensibil şi duios, un om care n-a jignit niciodată pe cineva, care n-a ridicat vocea, n-a înjurat şi care n-a rănit în viaţa lui nici măcar o muscă... Dar asta nu e tot. Mai era şi un dansator desăvârşit, coregraf, inovator (a inventat şi patentat pantofii care au înnebunit fanii în „Smooth Criminal”, a creat şi/sau perfecţionat paşi de dans precum faimosul Moonwalker), instrumentist (ştia să cânte la chitară, clape, tobe şi alte instrumente de percuţie), beat boxer, entertainer, designer, scenograf, actor, orchestrator, stilist, eseist, poet şi, bineînţeles, ceea ce ştie toată lumea, un foarte bun solist vocal şi un excelent compozitor.


Am înţeles de ce un astfel de om nu părea om. Aţi întâlnit vreodată o astfel de persoană?... Nici eu. În altă ordine de idei, majoritatea dintre noi ştim ce înseamnă un copil-vedetă. Dar prea puţini o şi înţelegem.

Copilul Michael, care răbufnea la suprafaţă ori de câte ori avea ocazia, se ascundea însă foarte bine atunci când se afla pe scenă. Poate că scena era locul unde ieşea la suprafaţă adultul din el. Poate că era doar o lecţie învăţată pe de rost, în urma „corecţiilor” aplicate ani de zile de tata Joseph. Ori poate că era un refugiu sau un mod de descătuşare. Cert este că, pe scenă, Michael se transforma uimitor, ca sub atingerea unei baghete magice. Acolo, pe scenă, strălucea, pur şi simplu. Poate că bagheta magică erau de fapt chiotele de admiraţie ale spectatorilor, vocile lor cântând la unison cu a lui, aplauzele – poate că toate acestea îl făceau să se simtă respectat şi iubit şi îi ofereau încurajările pe care nu le primise de la tatăl său, atunci când avusese cea mai mare nevoie. Numai acolo, pe scenă, se vede foarte clar Michael Jackson aşa cum ar fi trebuit să fie tot timpul şi aşa cum ar fost, dacă, ar fi primit înţelegerea şi dragostea de care are nevoie orice om pe lumea asta – cu atât mai mult un copil.

Numai pe scenă se simţea bine având adulţi în preajmă. În rest, era timorat, stânjenit, ruşinos şi nu prea părea „de-acolo”. Aţi observat atitudiea copilului care se trezeşte faţă-n faţă cu un adult străin, curios şi care-i pune întrebări?... Primul impuls e să se ascundă după fusta mamei. Dar Michael nu avea unde să se ascundă şi atunci încerca să facă frumos, aşa cum fusese învăţat.


După cum povesteşte Robert Hilburn, critic muzical care a colaborat cu Michael o vreme: „Scena era sanctuarul lui. Acolo, simţea că este mai puternic decât viaţa însăşi; acolo, nu se simţea amenintat de nimeni şi de nimic. Dar de fiecare dată când cobora de pe scenă, redevenea copilul vulnerabil şi chinuit.”

Din păcate, viaţa i-a rezervat multe surprize neplăcute. În 1982 a lansat „Thriller” şi totul părea ok. În 1987, când a apărut „Bad”, pielea lui era mai albă şi nasul mai delicat. Au început să circule tot felul de bârfe, care se trăgeau una dintr-alta: Michael Jackson şi-a albit pielea – asta înseamnă că se ruşinează de culoarea pielii – de unde rezultă că îşi reneagă rădăcinile africane – în concluzie e un complexat, dacă nu chiar rasist. Nimic mai neadevărat. Toţi idolii lui erau oameni de culoare; el a cântat muzică de culoare; a făcut parte din trendurile de culoare (afro, jheri curl etc); a lucrat excelent cu oameni de culoare (şi amintesc aici numai de Quincy Jones, Lionel Richie şi Stevie Wonder). În toate spectacolele şi videoclipurile lui apar deopotrivă oameni de culoare şi albi. Cine poate să-şi închipuie că Michael s-a trezit într-o dimineaţă în 1985 şi şi-a spus că vrea să fie alb?

În realitate, din adolescenţă avea simptome evidente de vitiligo şi lupus sistemic. Karen Faye, make-up artistul care s-a ocupat de machiajul lui Michael timp de peste douăzeci de ani, povesteşte într-un interviu cum, la început, îi acoperea zonele depigmentate ca să îi uniformizeze culoarea închisă a pielii iar, mai târziu, când depigmentarea s-a extins, din pielea lui de mulatru rămăseseră doar câteva pete şi în consecinţă era mai uşor să le acopere pe acestea. Cam asta ar fi explicaţia transformării lui Michael din negru în alb. Foarte interesant este, tot din ceea ce povesteşte Karen Faye, că Michael a acceptat cu greu să fie fardat, spunându-i că nu are nimic de ascuns, că nu e vina lui că are o boală de piele şi că nu crede că asta îi va afecta imaginea de scenă. Dar armata de manageri, PR, consilieri de imagine – într-un cuânt, Industria – a insistat că dă mai bine pentru imaginea lui (şi mai ales pentru încasările lor) să se lase machiat.

Vitiligo este o boală cronică ce debutează în general la vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani. Această afecţiune se caracterizează prin apariţia unor pete albicioase pe piele ce se datorează distrugerii melanocitelor (celulele pigmentare ale pielii) de către propriul sistem imun.

Vitiligo afectează 1-2% din populaţie şi survine frecvent în jurul vârstei de 20 de ani (peste 50% din pacienţi). Apariţia acestor pete are un efect negativ asupra pacientului în special datorită aspectului inestetic şi riscului crescut de cancer al pielii la care pacientul respectiv este expus. Mai mult, contraindicarea expunerii la soare îi face pe tineri să devină depresivi.

Datorită naturii ei, afecţiunea vitiligo este asociată cu efecte psihologice negative precum timiditatea şi preocuparea excesivă asupra aspectului. Efectul negativ se răsfrânge şi asupra relaţiilor, inclusiv cele de tip sexual.

































VA URMA


....

vineri, 3 iulie 2009

Adevărul despre Michael Jackson - Partea I

ÎNCEPUTUL





În cele câteva zile care s-au scurs de la trecerea către Tărâmul de Dincolo a lui Michael Jackson, am acumulat mai multe informaţii despre el decât în toată viaţa mea de până acum. Nu că până acum nu m-ar fi interesat, dimpotrivă... Cu doar două săptămani înainte, le arătam celor doi copii ai mei videoclipul „We Are The World”, filmat pentru scopul caritabil intitulat „U.S.A. For Africa” şi mă bucura enorm să constat că le-a plăcut şi l-au urmărit de mai multe ori. Poate că (şi) din cauza asta m-a afectat atât de mult dispariţia lui. Poate că (şi) din cauza asta de vineri ascult încontinuu muzica lui. Şi, pe măsură ce ascult, îmi dau seama că toate informaţiile pe care le-aş fi dorit despre el, le-aş fi putut identifica fără prea mult efort în muzica lui, în cuvinte, în dans, în gesturile de pe scenă. Era atât de simplu, atât de la îndemână şi n-am ştiut să le văd, aşa cum probabil mulţi dintre noi n-am ştiut.


A fost odată un copil născut într-o familie obişnuită, aşa cum în anii ’50 era ceva obişnuit ca persoanele de culoare să nu aibă acces la multe lucruri la care albii aveau. Era perioada rock’n’roll, Disneyland, „gringos”, Martin Luther King, dar şi înflorirea comunismului, mafia, segregaţionismul şi alte asemena lucruri „minunate” de care sper din toata inima că mare parte dintre noi se ruşinează acum. Copilul despre care voi vorbi în cele ce urmează, botezat Michael Joseph, a crescut în sânul unei familii, adeptă a cultului religios Martorii lui Iehova.


Capul familiei Jackson, Joseph Walter „Blue Eyes”, este un personaj înspăimântător: un individ urât, la fel de urât precum îi e sufletul, cu un rânjet pervers şi o alură de profitor care toată viaţa a fost obsedat de ideea de a parveni cu orice chip, dar nu prin muncă, ci pe spinarea oricui – în speţă, a propriilor copii. Norocul lui a fost că acei copii chiar aveau talent. În calitate de manager, a constituit grupul „The Jackson 5” şi a sperat ca ei să-i aducă faima şi banii la care visa. Copilul Michael avea numai 5 ani pe atunci şi probabil că la început i s-a părut amuzant să fie pe scenă, în lumina reflectoarelor. La urma urmei, ce ştie un copil de 5 ani?... Numai că „tata Joseph” avea ambiţii imense şi niciun pic de afecţiune faţă de fiii săi – cel puţin, nu în sensul în care înţelegem noi, restul, această afecţiune. Hotărât să-şi ducă la îndeplinire ambiţiile de măreţie, nu s-a dat in lături de la nicio metodă, pentru a-şi perfecţiona băieţii, la mintea lui bolnavă „metodă” însemnând tot ce poate fi mai lipsit de suflet. Întrebat, mulţi ani mai târziu, despre „filosofia” sa de educaţie a copiilor, afirma: „Trebuie să fii strict cu copiii. Nu există nicio pedeapsă rea, atât timp cât ştii cum să o faci.” Iar tata Joseph ştia să pedepsească, o, da... Intr-un film făcut pe vremea când îşi „dresa” cei cinci băieţi, este evident că micul Michael se străduia cel mai mult şi acum ştiu de ce: trebuia să-i facă pe plac lui Joseph, să nu greşească nicio notă, nicio mişcare, pentru că ştia ce urmează daca se întâmpla asta. Furia lui „tata Joseph” era iadul pe pământ atunci când se declanşa. Nu am fost niciodată de acord cu principiul că „bătaia e ruptă din rai”, dar tata Joseph a împins acest dicton la paroxism. Sincer, ma mir că n-a reuşit să-şi omoare în bătaie niciunul din copii. Poate că asta i se datorează mamei, Katherine, care a avut rolul de înger păzitor al copiilor şi care îl mai înfrâna pe dement. Când am auzit că l-a agăţat pe copilul Michael de un picior şi l-a bătut cu sălbăticie, ori că a intrat noaptea peste el în cameră, în timp ce dormea, şi l-a trezit pe bietul copil în scandal, m-am îngrozit. Ce părinte e acesta?... Mult timp după aceea, copilul Michael avea coşmaruri că intră cineva peste el noaptea şi-l răpeşte. Este foarte posibil ca asta să explice obsesia de mai târziu a lui Michael de a-şi purta propriii copii cu măşti atunci când ieşeau în lume. Şi n-am înţeles niciodată, aşa cum sunt sigur că mulţi dintre noi n-am înteles, de ce îi spunea tot timpul copilului Michael că e cel mai urât dintre fiii lui şi că are un nas atât de mare, încât nu ştie de la cine l-a moşenit; când toată lumea era fascinată de băieţelul cu ochi sclipitori, cu zâmbet ghiduş şi cu o voce mult mai matură decât vârsta lui. Tachinările tatălui şi ale rudelor i-au afectat imaginea despre sine, la fel de mult cum abuzurile fizice şi emoţionale, împreună cu munca intensă de prea devreme i-au alungat copilăria.


„Când oamenii m-au văzut prima oară la televizor, pe când aveam 8 sau 9 ani, au văzut un băiat cu un zâmbet larg şi au presupus că acel băiat zâmbea pentru că era vesel, cânta pentru că era fericit şi dansa cu o energie inepuizabilă, pentru că n-avea nicio grijă. Dar în timp ce cântam şi dansam, tot ce îmi doream mai mult erau acele două lucruri care fac copilăria cea mai frumoasă parte din viaţă: să mă joc şi să mă simt liber. Publicul trebuie să înţeleleagă presiunea la care te supune celebritatea obţinută în copilărie şi care, deşi pare încântătoare, ea are întotdeauna un preţ foarte mare.

Mai mult decât orice, îmi doream să fiu un băiat normal. Voiam să-mi construiesc case în copaci şi să merg la petreceri pe role. Dar aceste lucruri au devenit imposibile, mult prea devreme. A trebuit să accept că, pentru mine, copilăria este diferită faţă de majoritatea celorlalţi. Şi asta mă face să mă întreb cum ar fi de fapt o copilărie obişnuită.”

(Michael Jackson – „My Childhood, My Sabbath, My Freedom” – eseu)




Michael Jackson a rămas, până la sfârşit, un suflet de copil închistat într-un trup care îmbătrânea. Un Richie Rich care, izolat între zidurile castelului său, îşi dorea să aibă tovarăşi de joacă, prieteni alături de care să se simtă liber să facă tot ce-i trece prin cap. Sigur că, pentru toată lumea, pare nefiresc ca un adult să adune în jurul lui copii, să se distreze cu ei, să se dea în carusel ori să se bată cu pernele în dormitor. Dar dacă analizăm puţin situaţia lui, faptul că i-a fost răpită copilăria şi că a îndurat suferinţe greu de închipuit, am putea să înţelegem ceea ce de fapt au afirmat medicii psihiatri după ce l-au consultat, în timpul primului proces din 1993: Michael Jackson a rămas, psihic, la stadiul unui copil de 10 ani. Având o minte de copil şi dorind cu ardoare să-şi recupereze anii aceia pe care i-a pierdut, el nu vedea nicio problemă în toate astea şi nu i se părea nimic nepotrivit în a face tot ceea ce fac copiii.



„Have you seen my Childhood?
I'm searching for the world that I come from
'Cause I've been looking around
In the lost and found of my heart...
No one understands me
They view it as such strange eccentricities...
'Cause I keep kidding around
Like a child, but pardon me...

People say I'm not okay
'Cause I love such elementary things...
It's been my fate to compensate,
for the Childhood
I've never known...

Have you seen my Childhood?
I'm searching for that wonder in my youth
Like pirates in adventurous dreams,
Of conquest and kings on the throne...

Before you judge me, try hard to love me,
Look within your heart then ask,
Have you seen my Childhood?

People say I'm strange that way
'Cause I love such elementary things,
It's been my fate to compensate,
for the Childhood (Childhood) I've never known...

Have you seen my Childhood?
I'm searching for that wonder in my youth
Like fantastical stories to share
But the dreams I would dare, watch me fly...

Before you judge me, try hard to love me.
The painful youth I've had

Have you seen my Childhood....”

(Michael Jackson – Childhood – 1995)






VA URMA

...

marți, 9 iunie 2009

Adevarul despre crizele mondiale - Partea a Va

(Jan Van Helsing - "Organizatii secrete")



Rotschild şi plutonul de execuţie

De-a lungul istoriei, regii şi dictatorii au avut faima de a cheltui mai mult decât puteau să ia supuşilor prin impozite. De aceea, banii de care aveau nevoie erau împrumutaţi de la bănci. Însă prin ce mijloace percepea banca banii de la datornici, dacă aceştia nu voiau sau nu puteau să plătească?

Metoda era războiul! Finanţarea unui guvern funcţionează ca şi finanţarea unei persoane pentru a-şi cumpăra un automobil. Dacă clientul nu-şi poate plăti ratele lunare, banca îi ia maşina, remorcându-i-o. Cu ce se remorchează o maşină? Cu o altă maşină. La finanţarea guvernelor este acelaşi lucru. Nu se finanţează numai un guvern, ci se dau bani şi altor guverne. Debitorul are grijă ca ambele ţări să fie la fel de puternice, inegalitatea fiind produsă numai prin finanţare. Dacă o ţară nu-şi plăteşte datoriile, va fi ameninţată de o altă ţară cu război.

De 160 ani lucrează Rotschild după acest principiu.

Nathan şi fraţii lui au început în Europa acest joc, după profitul rezultat din războaiele lui Napoleon. În acest timp s-a instaurat în Europa aşa-numitul "echilibru între puteri" sau "echilibru de forţe".

Pentru a-şi consolida poziţia de stăpân din umbră, Rotschild a trebuit să clădească două grupări de putere în Europa, cam de acelaşi calibru. El trebuia să fie sigur că regii "A" puteau fi ameninţaţi de regii "B". Bineînţeles, şi A şi B erau finanţaţi de el. Dar, mai trebuia o a treia putere, ca o "poliţă de asigurare", dacă unele naţiuni nu se aliniază. Această a treia putere era Anglia lui Nathan. Anglia avea supremaţia în Europa. Şansele unei părţi în război erau măsurate de partea cui se afla Anglia. Anglia se afla totdeauna de partea celui ce câştiga războiul. Prin eficienţa acestei politici, puterea casei Rotschild a crescut aşa de mult, încât la începutul secolului al XX-lea controla jumătate din averea întregii lumi.


Cum se înscenează un război mondial?

Unirea statelor germane sub Bismark a tulburat "echilibrul de forţe al marilor puteri", echilibru care a durat în Europa cam peste două sute de ani. Până în anul 1871, Anglia a deţinut supremaţia pe continentul european. Această supremaţie a fost mereu atacată de Franţa şi Spania, dar Anglia a ieşit aproape totdeauna biruitoare. Germania devenise puternică datorită coloniilor şi dezvoltării potenţialului militar. Iluminaţii vedeau în aceasta o primejdie, iar Anglia îşi pierdea stăpânirea asupra Europei, din punct de vedere economic şi militar.

Pentru a contracara acest lucru, băncile internaţionale, care nu aveau legătură cu economia germană, au căutat căi de a stăvili şi de a controla Germania. Între anii 1894 şi 1907, Franţa, Anglia, Rusia şi alte naţiuni au încheiat o serie de alianţe pentru ca, în cazul unui război, să meargă toate contra Germaniei. În continuare, Comitetului celor 300 i-a revenit sarcina să pună în scenă primul război mondial. Din Comitetul "mesei rotunde" s-a născut o organizaţie, RIIA (Royal Institute for International Affairs).

RIIA, cunoscută şi sub numele de "Chatham House" a avut ca membri fondatori pe: Lordul Albert Grey, Lordul Toynbee - eminenţa cenuşie din MI6, scriitorul H.G. Wells, Lordul Alfred Milner - şeful "Round Table" şi H.J. Mackinder - inventatorul aşa-zisei "geopolitici". RIIA a primit misiunea din partea Comitetului celor 300 să analizeze modul în care se putea înscena un război. Personal au fost însărcinaţi cu această problemă Lordul Northcliff, Lordul Rothmere şi Arnold Toynbee. Primii doi lorzi erau fraţi şi dominau presa din Anglia, iar Arnold Toynbee era cunoscut istoric, toţi trei fiind evrei.

Aceştia au ţinut multe şedinţe în "Wellington House" unde s-au conceput strategii şi metode de a influenţa opinia publică şi de a o pregăti pentru dezlănţuirea unui război.

Specialiştii americani ca Edward Bernays şi Walter Lippman şi-au dat şi ei concursul. Lordul Rothmere a folosit ziarul său în acest scop şi, după un test de şase luni, a constatat că 87% din populaţie nu mai gândea raţional şi critic, ci se lăsa influenţată. Acesta era şi scopul urmărit.

Proletariatul englez a fost de asemenea manipulat prin propagandă, astfel încât a fost convins să-şi trimită fiii cu miile la măcelul unui război.

Theodore Roosevelt, preşedinte al Statelor Unite între 1901-1909, s-a exprimat în felul următor: "În spatele guvernului, la vedere, tronează un guvern invizibil, care nu este credincios şi nici răspunzător faţă de popor. A distruge acest guvern invizibil, alianţa fără Dumnezeu între afacerile corupte şi politica mârşavă, este datoria şefului statului".



Primul război mondial din perspectiva Iluminaţilor

Aparent, la începutul secolului al XX-lea, între popoare domnea pacea. Dar numai aparent. În culise însă, era de mult programat un măcel pe care lumea nu avea să-l uite repede.

Iluminaţii erau convinşi că pentru a ajunge să instaleze un "guvern mondial" trebuie să provoace o stare de devastare barbară, de care nici o naţiune să nu aibă scăpare.
Istoricii sunt toţi de aceeaşi părere, că motivul războiului a fost un conflict trivial între Austria şi Iugoslavia. Asasinarea moştenitorului la tronul Austriei, a prinţului Ferdinand şi a soţiei sale Sofia, de către organizaţia secretă "mâna neagră", la Sarajevo, a fost motivul începerii războiului. Evreul Gavril Princip, atentatorul, a executat ceea ce Albert Pike scrisese în programul său cu 40 de ani înainte.

Mersul războiului este binecunoscut, trebuie numai de remarcat situaţia Rusiei. Deşi avea cea mai mare armată pe atunci, era foarte slab pregătită pentru un război.

În 1914, Anglia a promis Rusiei ajutor în cazul unui război. Ajutorul militar a fost precizat de Coroana engleză. La începutul războiului, Anglia a redus imediat ajutorul cu 10%. Probabil, planul Iluminaţilor a fost să pună Rusia în primejdie. Cu cât războiul înainta, cu atât ajutorul devenea mai slab.

În timp ce milioane de ruşi cădeau pe câmpul de luptă, agenţii lui Rotschild pregăteau terenul pentru revoluţia pe care plănuiau să o extindă şi asupra Germaniei înfrânte.

Revoluţia a izbucnit în Rusia în 1917 şi ţarul a fost alungat. Un guvern provizoriu sub prinţul Georgi Luvov nu a putut opri mersul revoluţiei. Trotzki împreună cu rebelii lui au părăsit New Yorkul pe vasul Cristiania Fjord, cu 20 de milioane dolari, pornind spre Rusia.

Vasul închiriat de bancherul Jacob Schiff a fost oprit de autorităţile canadiene pe 3 aprilie 1917 într-un port în Noua Scoţie. Pentru un moment, planul Iluminaţilor părea că dă greş. Dar bancherul Schiff, prin influenţa sa, a făcut posibilă călătoria spre Europa a lui Trorzki. Acesta s-a oprit mai întâi în Elveţia, unde s-a întâlnit cu Lenin, Stalin, Kaganowitsch şi Litvinov, pentru a definitiva planul strategic. Interesant de menţionat că mai toţi agenţii naţiunilor aflate în conflict se întâlneau în Elveţia. În 1815, după Congresul de la Viena, Elveţiei i se acordase acest statut de neutralitate. Din întâmplare? Sau un locşor sigur în centrul Europei era pe placul celor ce trag sforile din umbră?

Din Elveţia, drumul mai departe spre Rusia al agenţilor, al revoluţionarilor cu bani şi echipament, a fost asigurat de Max Warburg, fratele evreului bancher Paul Warburg, şeful serviciului secret german sub regele Wilhelm. Acesta a procurat un vagon sigilat şi convoiul a trecut prin Germania. Fraţii Warburg erau originari din Hamburg. Unul a devenit şeful băncii "Federal Reserve" în America, celălalt şeful Serviciului secret german.

În Rusia, Lenin a fost şeful activităţilor politice, iar Trotzki, şeful armatei. El a organizat Armata Roşie. Numele nu este întâmplător. Armata Roşie bolşevică sub conducerea lui Trotzki a fost unealta ucigătoare a lui Rotschild, emblema roşie a bancherilor internaţionali.

Este un adevăr istoric recunoscut că majoritatea revoluţionarilor lui Lenin au fost evrei. "Times" scria în anul 1929, pe 29 martie, că fenomenul interesant în revoluţia bolşevică este procentul mare de elemente străine şi nu ruseşti. Din cei 30 de comisari ce au avut rol conducător, trei sferturi au fost evrei.
Generalul rus A. Nechvolodov scria că Jacob Schiff a dat în continuare 12 milioane de dolari acestor revoluţionari. Serviciul secret francez dă la iveală pe toţi bancherii care au finanţat revoluţia roşie: Felix Warburg, Otto Kohn, Mortimer Schiff, Jerome Hananer, Max Breitung din America şi Max Warburg, Olaf Aschburg, Jivtovski din Europa.

În acelaşi timp, Bakhmetiev, ambasadorul rus din America, dă la iveală transportul aurului rusesc între 1918 şi 1922 din Rusia spre New York. Datorită agentului Max Warburg şi Germania a transferat bani revoluţionarilor bolşevici. Până în 1918 au fost transferate 40.580.997 mărci, iar după luarea puterii de către Lenin, trezoreria germană a dat 15 milioane de mărci bolşevicilor.

Masacrul sângeros al milioanelor de ruşi şi înrobirea multor milioane de oameni sub comunism, i-a lăsat indiferenţi pe bancherii internaţionali în acţiunea lor spre hegemonia lumii.

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Adevarul despre crizele mondiale - Partea a IVa

Jan Van Helsing - "Organizatii secrete"


Bătălia de la Waterloo


Aceasta a fost cea mai mare lovitură dată de familia Rotschild, care, la timpul acela, avea cea mai perfecţionată reţea de spionaj şi cel mai bine organizat sistem de curieri din întreaga Europă. În 20 iunie 1815, unul din curierii lui Nathan Rotschild, care venea direct de pe câmpul de luptă, îi adusese ştirea că francezii sunt învinşi. Nathan, cu o repeziciune nemaipomenită, a aruncat pe piaţa bursei londoneze acţiunile sale "English Consul" simulând că englezii ar fi cei învinşi. Zvonul s-a răspândit ca un fulger şi acţionarii, de teamă să nu piardă totul, au pus în vânzare şi ei acţiunile lor "English Consul".

În această panică, cursul unei acţiuni scăzuse la 5 cenţi. În secret, Rotschild le cumpărase pe toate la acest preţ derizoriu. Puţin timp după aceea, a sosit ştirea oficială despre operaţiunile militare de pe câmpul de luptă. În câteva ore, cursul acţiunilor "English Consul" a crescut peste valoarea lui iniţială, iar mai târziu, chiar mai mult. Peste noapte, averea lui Nathan Rotschild, care şi aşa era imensă, a crescut de douăzeci de ori.

După înfrângere, francezii au fost confruntaţi cu mari greutăţi financiare şi s-au împrumutat cu o sumă foarte mare la băncile Ouvrard din Paris şi Baring Brothers din Londra. Nu însă şi de la Banca Rotschild. În 15 noiembrie 1818, s-au întâmplat următoarele: după ce hârtiile de împrumut ale statului francez fuseseră cotate timp de un an întreg la un curs ridicat, deodată cursul lor începuse să scadă.

La curtea lui Ludovic al XVIII-lea domnea o atmosferă de tensiune. Fraţii Kolman şi Jacob Rotschild, cu imensele lor rezerve băneşti, au cumpărat în octombrie un număr imens de obligaţiuni ale statului francez, emise de banca Ouvrard şi Baring Brothers. Astfel, cursul lor a crescut în octombrie. La 5 noiembrie însă, au început să vândă aceste titluri la toate bursele din capitalele europene, creând o mare panică. Guvernul francez şi-a dat seama că Nathan Rotschild are o mare influenţă asupra pieţei financiare franceze. De aceea, a intrat din nou în legătură cu banca Rotschild, aceasta devenind din nou favorită. Curtea regală a început să-i acorde din nou lui Rotschild cea mai mare atenţie, şi nu numai în probleme băneşti.



Masoneria în America

După ce "Cavalerii Roşii" au înfiinţat prima lor colonie în Pennsylvania, Loja masonică engleză a întemeiat şi aici o lojă în 1730. Războiul de independenţă american a fost organizat şi dus de masoni, iar constituţia au conceput-o şi au semnat-o masonii. O treime din preşedinţii americani au fost masoni, ei fiind de asemenea reprezentaţi în Cameră şi Senat.

Pecetea americană, piramida cu un ochi la mijloc, pe verso pasărea Phoenix, drapelul american cu 13 dungi şi 13 state, cele 13 trepte ale piramidei, toate acestea sunt simboluri masonice instaurate de familia Rotschild şi aplicate în practică de Weishaupt. Macheta piramidei de pe bancnota de un dolar a fost făcută de Filip Rotschild împreună cu iubita sa Any Rand, aşa cum scrie ea însăşi în cartea ei "Atlas Shrugged". Mai târziu, loja masonică americană s-a împărţit în alte două loji: "Ritul york" şi "Ritul scoţian", împărţite în 33 de grade. Majoritatea masonilor cred că cel de al 33-lea grad este ultimul. Dar gradele superioare lojei a 33-a sunt gradele Iluminaţilor. Toate lojile "Marelui Orient" din Europa au fost pătrunse de iluminismul lui Weishaupt, la fel şi în America.

90% din masonii organizaţi nu ştiu nici în zilele noastre, ce scopuri au Iluminaţii din gradele de sus. Aceste organizaţii ale gradelor inferioare sunt grupuri umanitare, utilitare. Ei se dau drept localnici de vază, folosesc simboluri secrete şi alte scamatorii. Tot ceea ce fac aduc avantaje carierei şi afacerilor. Soţiile lor se adună şi ele în organizaţii sociale sau de caritate, unde preocuparea principală este bârfa. Fratele mason nu are idee de ce se întâmplă în vârf.

Interesant este de remarcat că o parte din masonii germani au susţinut pe americani, iar alţii au trecut în slujba englezilor, obţinând mari profituri. 30.000 de soldaţi germani au fost împrumutaţi ca mercenari englezilor în bătălia de la Trenton, unde au fost mai mulţi soldaţi germani decât englezi.

Dar cum stăteau finanţele în America? Benjamin Franklin şi Thomas Jefferson, ambii preşedinţi, erau împotriva creării unei bănci centrale după modelul celei engleze. După moartea lui Franklin, agentul lui Rotschild, Alexander Hamilton a fost numit ministru de Finanţe şi a întemeiat "First National Bank of the United States". Această bancă a fost controlată de Rotschild. În 1811, când concesiunea acestei bănci s-a sfârşit, nu a mai fost prelungită pe cinci ani, deoarece economia americană era într-o stare de destabilizare.

Rotschild, prin presiuni asupra parlamentului englez, a făcut ca englezii să ceară americanilor coloniile. Aceasta a dus la războiul dintre 1812-1814. După război, America a trebuit să facă datorii, astfel încât nu a avut altă posibilitate decât să prelungească mandatul băncii.

În 1836 preşedintele Jackson i-a retras din nou concesiunea, pentru ca în 1836 să i se dea din nou dreptul să funcţioneze. În sfârşit, în 1913, a devenit "Federal Reserve Bank" (FED), care există până astăzi ca puternică bancă particulară. Cum funcţionează această FED? Comitetul de bancheri ai acestei bănci tipăreşte "Federal Reserve Bancnote", adică dolari. Guvernul american nu are dreptul să tipărească bancnote. Banca FED dă guvernului aceşti dolari, în schimbul unor obligaţii (poliţe de împrumut), care folosesc băncii ca garanţie. Aceste obligaţiuni sunt ţinute de cele 12 filiale ale băncii FED, care încasează anual procente şi muntele datoriilor creşte şi iar creşte.

În 1982, ministerul de finanţe american făcea publică suma de 1.070.241.000.000 de dolari, pentru care FED încasa de la contribuabilul american 115.800.000.000 de dolari procente anual. Această enormă sumă de procente se scurge în buzunarul bancherilor particulari ai FED. Ei deţineau în 1992 obligaţiuni în valoare de 5.000.000.000.000 dolari. Pe aceşti bancheri îi costă numai vopseaua, hârtia şi tipăritul dolarilor! Charles Lindbergh, un membru al Congresului de atunci, este primul care a supranumit Federal Reserve Bank "guvernul invizibil".

Deţinătorii acţiunilor acestei bănci erau:
1. Băncile Rotschild din Paris şi Londra;
2. Banca Lazard Brothers din Paris;
3. Israel Moses Seif Bank din Italia;
4. Banca Warburg din Amsterdam şi Hamburg;
5. Banca Lehmann din New York;
6. Banca Kuhn şi Loeb din New York;
7. Banca Chase Manhattan din New York;
8. Goldman Sachs Bank din New York.

Este de menţionat că toate aceste bănci sunt evreieşti.

Aceste bănci împrumută bani guvernului american prin FED, iar procentele le suportă contribuabilul, plătind impozite. Aceasta este cea mai mare tâlhărie din istoria Statelor Unite şi trece aproape neobservată. Prin obligaţiunile pe care le posedă, FED are drept de zălog pe întreaga avere a Americii de Nord. O mulţime de încercări de a anula legea prin care se asigura existenţa acestei bănci, au dat greş. S-a încercat prin instanţe ale justiţiei. De drept, cetăţeanul american nu poate cere aceşti bani înapoi, deoarece FED nu este o instituţie de stat, ci o structură particulară.

De fapt, această bancă este anticonstituţională, de aceea nouă state americane au intentat o acţiune judecătorească pentru anularea concesiunii acestei bănci.
Nathan Rotschild a înfiinţat, după moartea tatălui său, în 1812, banca "Nathan Mayer Rotschild şi Fiii" la Londra, cu filiale la Viena, Berlin şi Paris. În America, banca lui a fost reprezentată de băncile Kuhn Loeb &Co, J.P. Morgan &Co, August Belmont &Co. Familia Rotschild îşi câştigase o influenţă imensă în economia americană prin tranzacţii bancare, bursiere, asigurări, credite acordate guvernului, finanţarea căilor ferate, fabrici de oţel şi armament etc. Ei au finanţat războiul dintre 1861-1865, provocând conflicte prin intermediul unor agenţi. Un agent al lor, George Bickley, fondatorul lojii "Cavalerii cercului de aur" a incitat statele din sud să formeze o confederaţie şi să se separe de Uniune. Un alt agent al lor, din partea băncii Morgan agita spiritele în statele nordice.

Preşedintele Lincoln, care a aflat jocul, a încetat în 1862 şi 1863 să plătească dobânda imensă băncilor lui Rotschild şi a dat Congresului însărcinarea să tipărească acei dolari numiţi "Green Buck" cu care să plătească armata Uniunii. Acest lucru, bineînţeles, nu a fost pe placul Rotschilds-ilor, care au pus un agent al lor, John Wilkes Booth, să-l asasineze pe Lincoln. Acesta a fot ucis pe 14 aprilie 1865. "Cavalerii cercului de aur" l-au scos mai târziu pe ucigaş din închisoare. Acesta a fugit la Londra, unde şi-a petrecut restul vieţii fără lipsuri, fiind plătit de Rotschild. După moartea lui Lincoln, dolarii "Green Buck" s-au scos din circulaţie, fiind cumpăraţi pe nimica de banca Morgan şi Belmont.

În rezumat, putem spune că Banca N.M. Rotschild şi Fiii controlează: City-ul din Londra, coloniile coroanei engleze, guvernele englez şi francez, Comitetul celor 300, toate lojile Iluminaţilor din Europa şi America. Prin băncile Kuhn-Loeb, al căror director este Jacob Schiff (fiica acestuia a fost soţia lui Trotzki) şi prin banca Morgan, Belmont şi Warburg au ridicat imperiul Rockefeller "Standard Oil", liniile ferate Harriman şi fabrica de oţel Carnegie. Aceste bănci sunt cele mai puternice din lume. Establishment-ul Coastei de Răsărit cu mafia ei financiară, politică, academică şi mass-media este stăpânită de Rockefeller.


Karl Marx

Evreul Moses Mordecai Marx Levi (alias Karl Marx) şi prietenul lui, Friedrich Engels, au devenit membrii unei organizaţii numită "Liga celor drepţi". Această grupare revoluţionară şi secretă din Franţa provenise dintr-o altă organizaţie, "Societatea celor patru anotimpuri". Toate acestea erau filiale ale Iluminaţilor lui Weishaupt. Ideologia Manifestului Comunist a fost concepută în "Liga celor drepţi" şi era de mulţi ani în circulaţie, înainte de a se face cunoscut Marx ca autorul manifestului. Marx a modernizat şi sistematizat planurile revoluţionare scrise cu 70 de ani înainte de Adam Weishaupt. Luptei contra capitalismului nu-i mai stătea nimic în cale.

Marx a reuşit să transforme liga în ligă comunistă (1847). Astfel, se vede limpede cum Iluminaţii puneau în America şi Anglia bazele unor sisteme capitaliste, iar în altă parte instaurau sisteme anticapitaliste, zise comuniste, pentru a naşte un conflict. Machiavelli descrie scopul acestui sistem: omenirea să fie în permanentă discordie şi buimăceală.



Planul pentru un guvern mondial

În anul 1830 a murit Weishaupt în vârstă de 82 de ani. Conducerea Iluminaţilor bavarezi a fost preluată de Giuseppe Mazzini. El a ocupat acest loc din 1834 până în 1872. În timpul acesta, Mazzini a avut contacte cu Albert Pike, suveranul maestru al ritului scoţian, loja americană şi fondatorul Ku-Klux-Klanului. Loja "Marelui Orient" din Europa a fost privită la un moment dat într-o lumină proastă, din cauza activităţilor revoluţionare ale lui Mazzini. De aceea Mazzini şi Pike au hotărât să schimbe organizarea lojilor.

Ei au hotărât să creeze un for suprem absolut secret, care să fie centrala internaţională. Despre acest lucru se poate citi în cartea "Occult Theocracy" scrisă de Lady Queensborough, paginile 208-209. În acest for suprem se vor alege numai masoni de la al 33-lea grad în sus.

Într-o scrisoare din 15 august 1871, Albert Pike, expune Iluminatului Mazzini un plan, în care demonstrează în linii mari modul cum îşi vor atinge Iluminaţii scopul de a forma un guvern mondial: Pentru aceasta vor fi necesare trei războaie mondiale.

Primul război mondial va fi înscenat pentru ca Rusia ţaristă să intre sub controlul nostru, al Iluminaţilor. Pe ruşi îi vom folosi de sperietoare pentru activităţile noastre în restul lumii.

Al doilea război mondial va avea loc prin manipularea neînţelegerii dintre naţionaliştii germani şi sioniştii politici şi provocarea unui conflict. De aici, va rezulta extinderea sferei de influenţă rusească şi întemeierea statului Israel în Palestina.

Al treilea război mondial se va naşte din contradicţia de păreri dintre sionişti şi arabii islamici. Planul nostru prevede extinderea foarte mare a conflictului.

Un aspect în acest al treilea război mondial îl constituie provocarea unui conflict între atei şi nihilişti, pentru a crea o tulburare socială de o brutalitate nemaiîntâlnită. După combaterea creştinismului şi a ateismului, vom prezenta oamenilor adevărata credinţă a lui Lucifer. Declaraţia făcută în parlamentul israelian din 1980 ca Ierusalimul să fie capitala Israelului, are la bază planul sioniştilor de a face din Ierusalim capitala unui guvern mondial. Acest fapt l-a anunţat prima dată public Ben Gurion în 1862. Asemenea planuri ambiţioase pot dezlănţui un război mondial, fapt prezis în scrisoarea lui Pike către Mazzini. El a prevăzut că al treilea război mondial se va sfârşi prin instaurarea unui guvern mondial.

A numi în cadrul ONU, spre exemplu, un guvern care-şi va stabili sediul în Ierusalim, cred că va trece neobservat de majoritatea oamenilor, ca şi numirea sediului UNESCO la Geneva sau a controlului internaţional al energiei atomice de la Viena. Instaurarea unei asemenea dictaturi mondiale a fost anunţată şi de bancherul Warburg*, directorul băncii FED, pe 17 februarie 1950: "Noi vom avea în viitor un guvern mondial indiferent dacă ne convine sau nu! Singura întrebare este numai dacă acest lucru se va instaura prin violenţă sau pe cale paşnică". William Cooper din Serviciul de informaţii al marinei americane (Naval Intelligence) a dat la iveală în cartea sa "Behold a pale horse" că al treilea război este plănuit la mijlocul anului 1996. El a fotografiat documente ale acestui plan. Unul din oraşele mari ale Americii va fi bombardat. Acest lucru se va pune pe seama extremiştilor din Orientul Apropiat, poate din Irak, motiv pentru a dezlănţui un război.