Ţara noastră de kko

Strada mea c-un singur bec

2012-01-20T16:54:00.001+02:00

...

...

SĂRBĂTORI FERICITE!

2011-12-20T14:24:00.002+02:00

...

Zăpada cade peste tot în jurul meu
Copiii se joacă, se distrează
E anotimpul iubirii şi al înţelegerii
Crăciun Fericit tuturor!

E timpul petrecerilor şi al sărbătorii
Oamenii dansează cât e noaptea de lungă
E timpul darurilor şi al săruturilor
E vremea colindelor...

CRĂCIUN FERICIT, TUTUROR!

...

Fraţi români, nu vă bateţi capul cu francezii care ne jignesc!

2011-12-09T12:43:00.003+02:00

...

Cum să te superi pe o naţie care a făcut zi naţională din ziua evadării în masă dintr-o puşcărie marcând, cică, semnificativ istoria lumii !? (căderea Bastiliei – 14 iulie 1789 – sărbătoarea naţională a Franţei)

Umorul de (foarte) prost gust al francezilor, de fapt jignirile aduse României și românilor a primit deja o replică. Evident nu din partea oficialităților, pentru că Teodor Baconschi & co. a demonstrat că agrează ca România să devină un sac de box. Un blogger – „Moshemordechai” – a găsit, sub forma unui pamflet – dar care conține o serie de adevăruri – să dea un răspuns pe măsură jignirilor aduse pe postul tv Canal plus.

Nu vă mai supăraţi pe francezi!

Zău nu înţeleg de ce se inflamează toată lumea pentru că, în nu ştiu ce emisiune care insistă că e umoristică, francezii ne-ar fi făcut păduchioşi şi aşa mai departe. E cusută cu aţă albă, parol! Nu vedeţi, bre, că cineva vrea să ne strice cu francezii şi bagă zâzanie? Nu e atât de evident că mizeria aia nu are legătură cu Franţa şi franţujii?

● Toţi ăia care apar în emisiune sunt albi. Ori se ştie bine că francezii sunt tuciurii cu părul creţ (lol).

● Emisiunea aia a fost difuzată la o oră la care majoritatea franţujilor sunt la moschee, implorându-l pe Allah (Franţa este de fapt denumită… Marele Califat Arab).

● Francezii nu au umor. Singurele glume reuşite sunt maşinile franţuzeşti.

● Nimeni în Franţa nu are timp de caterincă ieftină. Acolo toată lumea munceşte non-stop. Cei mai mulţi sapă la linia Maginot, iar cei rămaşi lucrează la noi modele de pantofi cu toc de 38 cm pentru preşedintele lor (ţigan ungur naturalizat în Franţa!).

● N-ai cum să mai faci bancuri pe seama altora când îl ai preşedinte pe unul ca Sarkozy.

● Cum să te superi pe o naţie care a făcut zi naţională din ziua evadării în masă dintr-o puşcărie? Les jours de gloire est arriveeeeeeeeeeeeeeeeee!?

● Teama de păduchi a franţujilor n-ar mai fi o problemă dacă femeile lor s-ar mai epila din când în când. Că doar ei au inventat scărpinătorile de păduchi.

● Parfumurile franţuzeşti sunt renumite în lume, s-au născut dintr-o lungă luptă cu duhoarea. Noi foloseam săpunul de casă şi levănţica din vremuri străvechi.

● Salutul tradiţional al francezilor, salam aleikum, habibi, ne arată că ei sunt, de fapt, un popor prietenos şi paşnic.

● Ce-i drept, au cu ce să se laude: cel mai mare conducător al lor – Napoleon – e corsican; cel mai mare comedian francez – Louis de Funès – e spaniol; un mare cântăreţ – Charles Aznavour – e armean, singura femeie din lume care a primit două premii Nobel – Marie Curie – e poloneză. Să nu uităm de mândria lor contemporană – scriitorii Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran, precum şi de marele sculptor Constantin Brâncuşi, care sunt la fel de "francezi" ca ceilalţi.

Echipa de fotbal a Franţei in 1959:

Echipa de fotbal a Franţei in 2008:

VOILÀ!

Priviţi clipul de mai jos. E din concursul „Vrei sa fii milionar?” varianta franţuzească. La întrebarea „cine se învârteşte în jurul Terrei”, concurentul a cerut ajutorul publicului care a votat „soarele”. Şi copncurentul a mers fără ezitare pe mâna publicului. Evident, a pierdut. Şi totuşi, concurentul a plecat acasă cu 1.500 de euro, de unde rezultă că întrebarea era una dificilă :)))

The Majority of French People Are Dumb - Watch MoreFunny Videos

...

Veţi plăti!

2011-11-22T14:54:00.000+02:00

...

Autor: Teodor Dungaciu

Trebuie să înţelegeţi, o dată pentru totdeauna, că Istoria nu iartă. Aşadar, veţi plăti toţi, până la ultimul, cu vârf şi îndesat. Voi toţi, cei din actuala infamă coaliţie, care a aruncat România în prăpastie. Voi, autorii celui mai nesăbuit act din întreaga Istorie a românilor: trădarea pe faţă a ţării. Tot ceea ce s-a clădit cu jertfă şi diplomaţie în decursul a două milenii - adică Statul Român Suveran Naţional şi Independent, Unitar şi Indivizibil - este astăzi distrus de o şleahtă bezmetică de troglodiţi vânzători de Neam şi ţară.

Voi toţi, cei din arcul guvernamental, aţi pus la cale şi, în parte, aţi şi înfăptuit distrugerea României. Vei plăti, Traian Băsescu, fără nici o îndoială! Să nu-ţi închipui că vei scăpa de judecata implacabilă a Istoriei. Ai venit la Putere pe un val de speranţă naţională, spre a te defini, mai apoi, drept un detonator primejdios al Statului constituţional. Ca să te cocoţi confortabil pe tronul de dictator, ai adus la guvernare fascista grupare udemeristă. Ştiai exact ce reprezintă această formaţiune iredentistă, şovină, antinaţională („soluţie imorală”, DA?). Şi, totuşi, nu ţi-a tremurat o clipă mâna duplicitară când ai semnat pactul cu diavolul. Ai aruncat iraţional Naţiunea Română în ghearele acestei cohorte revizioniste, prin susţinerea la fel de necugetată a unei adunături de derbedei şi mistificatori politici din partidul personal PDL şi din pramatiile traseise din UNPR. Act samavolnic şi ignobil, pe care Istoria îl va taxa ca atare, trebuie să ştii!

A căuta o logică naţională şi raţională în această acţiune stupefiantă de zdrobire a românismului este inutil. Acum stai şi rânjeşti cinic când vezi cum românii sunt loviţi în ceea ce au mai sfânt: Patria lor; cum haita minoritară maghiară îi batjocoreşte cu orice prilej, îi dispreţuieşte şi îi acuză - tocmai pe ei! - de discriminare etnică. Ai acceptat iresponsabil ca udemeriştii să facă legea în România. Dar cine ţi-a oferit această îndreptăţire? Aceasta-i întrebarea. Cine ţi-a spus că ai dreptul să le oficializezi limba? De ce le-ai dat pe mână Istoria sfântă şi geografia mirabilă ale României, spre a fi falsificate şi pângărite? Pentru ce ai segregat învăţământul naţional pe criterii etnice? De ce, umăr la umăr cu ei, pui la cale modificarea absurdă a Constituţiei, prin abolirea - între altele - a Articolului 1, care consfinţeşte România drept Stat Naţional? Căci proiectul de schimbare a Constituţiei e în conformitate cu pretenţiile udemeriste: descompunerea ţării în regiuni, deci şi a Transilvaniei. Dar cum? Cică, pe etape: mai întâi, câteva judeţe (ungurii cu ale lor!), iar apoi constituirea de hălci mai mari, una chemându-se chiar Transilvania, ce va fi făcută plocon Ungariei.

Vei plăti pentru toate acestea, Traian Băsescu! Nu singur, fireşte, ci împreună cu cea mai incompetentă şi mafiotă guvernare postdecembristă. Să n-ai nici o iluzie că nu va sosi vremea când lucrurile se vor aşeza în albia lor firească. Şi atunci, în aceeaşi firidă a nevolnicilor Istoriei, în aceeaşi bolgie a nemernicilor trădători de ţară, veţi intra toţi, în vrac, condamnaţi de implacabilul tribunal al timpului. Toţi: Boc şi ţaţa mahalagiilor cotrocenişti (ministereasa Dezvoltării Regionale, care are în subordine „judeţul Timşoara”), hoţoaica Roberta Anastase şi cinicul rânjitor Mircea Toader, broscoiul Oltean şi Blaga, zdreanţa Tabără (parcă mai ieri era preşedinte al unui partid „al Unităţii Naţionale"!), Berceanu şi Stolojan, Sulfina Barbu şi Cristian Rădulescu, Stoica şi Boureanu, Flutur şi soţii Ţurcan, Funeriu şi Boagiu, Cezar şi Cristian Preda, Lăzăroiu şi Canacheu, Oprea şi Berea, Gheorghe Tinel şi Vişan, Oajdea şi Popoviciu, Baconschi şi Cristian Diaconescu, Nicolicea şi Marian Sârbu, Ialomiţianu şi Blejnar, Frunzăverde şi Macovei, Voinescu şi Buda, Ariton şi Cinteză, Brânză şi Poteraş, Negoiţă şi Paleologu, Duţă şi Avramescu, Fota şi Kövesi, Morar şi Ungurenii ejusdem farinae. Un fariseu printre ei este şi fostul Şef al Statului Major General general Bădălan Eugen. Toţi - membri şi susţinători ai celui mai josnic, incompetent şi dezonorant guvern de violatori ai intereselor Poporului Român.

Vei plăti, Traian Băsescu! Vei plăti pentru genocidul social, cultural şi economic, pentru dezastrul din sănătate şi învăţământ, din sistemul de pensii şi salarii, programat şi executat împreună cu oastea udemeristă! O clică instalată cu propria-ţi mână la vârfurile de decizie vitale ale Puterii: literatul ratat Marko - vicepremier; veterinarul Kelemen - la Cultură; juristul mengelian Cseke - la Sănătate; Andreea Vass - mâna dreaptă a lui Boc la Guvern etc., etc. I-ai proţăpit pe udemerişti în funcţii de însemnătate naţională, de la secretari de Stat şi şefi de Agenţii până la prefecţi şi înalţi demnitari, pentru a se căpătui, dar şi pentru a submina din interior aceste instituţii. Impardonabilă decizie! Mai mult, ai căftănit unguri la şefia unor judeţe unde n-a călcat picior de strănepot al lui Attila. Dar, mai cu seamă, i-ai plasat în Transilvania, pe care ai lăsat-o la cheremul lor. N-ai suflat o vorbă despre prigoana românilor din HarCov. Le-ai dat voie udemeriştilor să-şi facă o lege a lor, poreclită a minorităţilor, care consfinţeşte, în esenţă, crearea unui stat maghiar în România. Pe care, mintenaş, să-l alipească la Ungaria, cu prima ocazie prielnică. Prilej, în genere, creat tot de Cotroceni. Un stat în stat, cu guvern, parlament, armată, drapel, procuratură, securitate, justiţie şi alte instituţii proprii. I-ai cultivat într-atât, încât le-ai dat liber să umble cu foarfeca, după bunul lor plac, pe harta ţării, dar numai în interesul lor propriu şi, fireşte, al Ungariei.

Toate acestea - dar şi câte altele! – le-ai conceput fără a cere acordul Poporului Român. În numele căruia zici că domneşti. De ce nu te mai consulţi acum cu acesta? De ce nu mai faci băi de mulţime? Ţi-e frică de reacţia românilor? Păi, nu strigai cât te ţineau bojocii că nu ieşi niciodată din vorba acestui popor? Sau nu-l mai recunoşti? Nu mai e bun pentru un dictator ca tine? Nu te mai suportă? Atunci, de ce nu-l abandonezi? Ştii de ce: nu vrei. Puterea te-a acaparat definitiv. Cloceşti - ascuns la Cotroceni, ori la Vila Lac 2 sau în Covasna - împreună cu udemeriştii legi antiromâneşti, pe care le transmiţi trompetei Boc şi trombonistei Udrea. Ei sunt, aşadar, poporul. Ei şi strânsura de cioloveci mancurţi şi ketmani din juru-ţi. Ai împins cârdăşia cu minoritarii maghiari până la subminarea statalităţii.

Să nu te mai prefaci că nu ştiai de acţiunea cu reprezentanţa „Ţinutului Secuiesc” de la Bruxelles, încuibată şi înfăptuită de cei mai îndârjiţi adversari ai Tratatului de la Trianon: revizioniştii udemerişti şi europarlamentarii lor (Laszlo Tökes, Sogor Csaba şi Gyula Winkler), ocrotiţi sub pulpana prezidenţială. De ce n-ai condamnat ferm acest act profund iredentist? Fiindcă eşti, ca şi ei, trădător. N-ai scos un scâncet măcar când martirul naţional Avram Iancu a fost spânzurat simbolic în inima Transilvaniei, sub forma blasfemiatoare a unei marionete.

Ca în nici o ţară suverană din lume, laşi capii oficiali de la Budapesta să se plimbe în voie prin Ardeal, ca vodă prin lobodă, făcând propagandă antiromânească şi pledând pentru autonomia inventatului „Ţinut Secuiesc”, care este o diviziune administrativã neconstituţională, în care trăiesc doar 260 de secui, înregistraţi ca atare la ultimul Recensământ. Bagi capul în nisip ca struţul, fiindcă ai făcut înţelegere cu Viktor Orban, liderul celui mai şovin, iredentist şi antieuropean partid de la Budapesta şi cu care ai ticluit alegerea ta ca preşedinte al României şi a antiromânului Tökes Laszlo (decorat cu Steaua României chiar de tine!) ca vicepreşedinte al Parlamentului European. Din care post trage din toate poziţiile în ţara noastră, terfelind-o şi acuzând-o de toate fărădelegile.

De câte ori ai fost în HarCov, ai stat la taclale numai cu maghiarii şovini, pentru a le satisface toate deşănţatele pofte de autonomie. O clipă n-ai plecat urechea la doleanţele românilor din acele judeţe. Şi cunoşti foarte bine că ei, acolo, atâţia câţi n-au fost alungaţi, îşi duc existenţa ca într-o ţară străină, sub ocupaţie. Toate acestea le ştii, Traian Băsescu! De aceea ai şi permis, dirijat şi realizat distrugerea sistemului educaţional naţional. L-ai segregat pe criterii etnice. În loc de reunificarea procesului de predare, ai iniţiat şi patronat continuarea separării acestuia. Dacă ai fi coborât în stradă, în localităţile din Covasna şi Harghita, ai fi băgat de seamă că limba română abia dacă se mai vorbeşte. Şi asta tot din cauza frăţiei cu iredentiştii udemerişti, prin care ai subminat şi capacitatea de apărare a ţării.

Ai acceptat, într-o veselie aiuritoare, cererile ungureşti de a desfiinţa şi a disloca unităţile militare din cele două judeţe amintite. Aşa după cum tolerezi în continuare statuia de la Arad a celor 13 generali unguri, care au comis grave crime şi atrocităţi împotriva românilor. Şi apropo de asta: de ce nu sufli o vorbă despre ceea ce au făcut udemeriştii, având susţinerea ministrului Culturii, Kelemen, la restaurarea statuii lui Matei Corvin de la Cluj-Napoca? Dar despre faptul că au smuls de pe soclu plăcuţa cu textul lui Iorga, care era o minimă reparaţie a grosolanului fals istoric executat de unguri (steagul Moldovei pus la picioarele lui Matei Corvin, când se ştie că acesta a fost bătut măr şi pus pe fugă de Ştefan cel Mare)? De ce defilează ţanţoş unguri din toată lumea prin România, la Şumuleu-Ciuc şi Ghimeş-Făget-Bacău, cu steagurile Ungariei Mari şi ale Ţinutului Secuiesc? Cumva să vadă graniţele fostului Imperiu Austro-Ungar? A cui e ţara asta, Traian Băsescu? Statul Român nu mai are nici o autoritate? De ce nu iei nici o poziţie? În care ţară din lume se mai întâmplă aşa ceva? Ar permite asta, de exemplu, Slovacia şi Serbia? Nu-ţi dai seama, prin aceastã toleranţă de nedescris, că jigneşti, în demnitatea lui naţională, întregul Popor Român?

Vei plăti şi pentru asta, Traian Băsescu! Te prefaci a nu observa că, zilnic, fasciştii unguri provoacă, instigă, se zvârcolesc, împroaşcă, scuipă pe ţară, şi-au creat organizaţii paramilitare, sapă adânc la temelia Statului Român. Au invadat ţara cu simboluri revanşarde, horthyste, organizează manifestări antinaţionale, incită la ură interetnică, defăimează tot ceea ce este românesc. Ai făcut prieteşug antistatal cu un lider de la Budapesta, al cărui ţel ultim este revendicarea Transilvaniei şi alipirea ei la Ungaria. Ştii foarte precis că unul dintre paşii importanţi pentru realizarea acestui scop este acordarea cetăţeniei de maghiar al statului revizionist maghiar tuturor liderilor UDMR din conducerea Consiliilor Judeţene Covasna, Harghita şi Mureş, precum şi primarilor UDMR-PCM din localităţile din zonă. Şi taci, taci, taci. Stai ascuns în păpuşoi, fiindcă, fără unguri, fără Boc şi alţii, n-ai mai fi la Putere. Ai încurajat terorismul politic practicat de udemerişti, obrăznicia şi dispreţul lor fascist. Te-ai făcut luntre şi punte, susţinut de toată clica personală din Parlament şi Guvern, de a nu pune la zid extremismul unguresc. Nici măcar atunci când, prin declaraţiile iredentiste ale preşedintelui Parlamentului ungar, venit intempestiv la Tg. Mureş, a vorbit despre - auzi! - legitimitatea autonomiei teritoriale pe bază etnică a „Ţinutului Secuiesc”. Ai făcut pe dracul în zece ca nu care cumva Parlamentul român să dea, acolo, o mică-micuţă declaraţie de condamnare a acestei intervenţii în treburile interne ale României. Ai dovedit - a câta oară? - că eşti un trădător, un capitulard, un preşedinte anticonstituţional. De aceea, nu mai miră pe nimeni că nu te-a deranjat în nici un chip înfiinţarea Consiliului Administrativ „Ţinutul Secuiesc". Desigur, nu-ţi creează insomnii nici inscripţiile cu „Ţinutul Secuiesc nu e România”. Ce ar trebui să se mai întâmple ca să te trezeşti şi să observi că ţara e în primejdie? Când unitatea naţională este destrămată fir cu fir, pas cu pas, de către aliaţii unguri de la guvernare, tăcerea prezidenţială e de rău augur: înseamnă inconştienţă sau trădare. Eşti la curent, fireşte, că noua stemă a judeţului Covasna este cea a fostului Haromszek (Trei Scaune) din perioada Imperiului Austro-Ungar. Aşa cum ştii că toată Transilvania, dar şi restul României sunt înţesate nu doar cu organizaţii antiromâneşti, ci şi cu broşuri propagandistice, studii, cărţi, filme, spectacole teatrale, concerte, emisiuni TV, presă, statui ale extremiştilor unguri, ediţii ale cărţilor criminalului de război, antiromânul condamnat la moarte în contumacie Wass Albert. Toate acestea îţi sunt binecunoscute, Traian Băsescu! Dar le tolerezi cu o iresponsabilitate strigătoare la cer. Nici o clipă n-ai luat poziţie fermă împotriva acestor acţiuni antistatale. N-ai avut nici o reacţie din funcţia de preşedinte al României.

Întrebarea e: de ce? Pentru ce taci? Astfel că vei plăti, Traian Băsescu! Toţi veţi plăti! Întreaga liotă de care te-ai înconjurat va plăti! Nici o scăpare nu va exista din perspectiva preabunei şi dreptei Istorii. Toţi veţi fi puşi la stâlpul infamiei. Câţi români vor mai rămâne după ce aţi pustiit şi nimicit această ţară vă vor blestema. O palmă de pământ dacă va mai exista din România de azi nu va fi dispusă să vă primească osemintele sau cenuşa. Conştiinţa voastră pătată, trădătoare, exclude comuniunea cu duhul românesc. Fiindcă n-aveţi nimic românesc în voi, nimic sfânt! Apărarea identităţii naţionale era datoria voastră esenţială, ca administratori ai Statului Român. Dar Guvernul Băsescu-Boc-Udrea a capitulat în faţa iredentismului unguresc. Acesta a învins România, prin cozile de topor de la Cotroceni, Palatul Victoria şi Palatul Parlamentului. România e o ţară eşuată, pentru că a încăput pe mâna unor impostori politici. A unor trădători incorigibili. Veţi plăti, aşadar, cu toţii! Dacă va fi să piară vreodată seminţia româneascã, atunci ultimul patriot român chemat la Domnul va fi cel de pe urmă care va scuipa cu năduf pe toxica voastră amintire de vânzători de Neam. Şi vom fi, astfel, răzbunaţi, măcar în eternitate!

De trimis oricărui ROMÂN, de oriunde!

Iată, în sfârşit, un articol semnat!

...

5 Metode pentru Tâmpirea Populaţiei (MTP)

2011-11-13T10:37:00.000+02:00

Autor: Bogdan Cotigă

Sursa: http://www.ziarulring.ro/blog/2010/04/5-metode-pentru-tampirea-populatieimtp/

V-aţi întrebat vreodată de ce nu vă ajung banii, de ce copiii dumneavoastră par de necontrolat, de ce plătiţi rate insuportabile la bancă, de ce nu vă mai place nimic din ce aveţi în casă, de ce vă vine mereu să vă certaţi cu toată lumea, de ce vă simţiţi neglijat, ignorat, umilit, strivit de cei care ar trebui să vă servească, de ce nu sunteţi fericit şi nici măcar mulţumit, sau pur şi simplu de ce fetele poartă de aproape 2 ani cizme în miezul verii? Sunt convins că v-aţi întrebat. Dar v-aţi întrebat de ce nu faceţi nimic pentru ca aceste nemernicii să nu mai continue? În cele ce urmează, voi încerca să vă ofer 5 motive pentru care raspunsul la această ultimă întrebare este, de obicei, "Nu pot".

Le-am numit Metode pentru Tâmpirea Populaţiei – pe scurt MTP-uri. Precizez că, în cele ce urmează, cuvintele cititor, telespectator şi cetăţean român vor fi înlocuite cu "bizon" şi/sau "fraier".

MTP-1

În fiecare zi pe toate canalele media, oferă-i fraierului un exemplu de personaj realizat d.p.d.v. financiar şi insistă pe cât de mulţi bani are respectivul, câte chestii misto îşi cumpără în fiecare zi, cu ce femei sau bărbaţi bine umblă, în ce casă luxoasă trăieşte şi cât de simpatic e în discuţiile cu presa. În acest fel, puţin câte puţin, fraierul ajunge să fie, în mod real, interesat de viaţa acestui personaj. Apoi, oferă-i informaţii despre situaţii conflictuale din viaţa acestui personaj realizat, de genul: divorţ cu scântei sau despărţire violentă, dispute pe moşteniri, corupţie, exprimări colorate. Nu la fel de bune, dar destul de eficiente, sunt şi informaţiile despre aspecte pozitive: căsătorie, o nouă cucerire, un act caritabil. Toate aceste situaţii au menirea de a fi comentate de către fraier împreună cu ceilalţi fraieri din lumea lui. Astfel, bizonul se regăseşte în acele situaţii, iar distanţa dintre el şi acel personaj i se pare insignifiantă, deşi duhoarea de la ghenă îi ia nasul, rahaţii de câini din faţa blocului i se lipesc de tălpi, se sufocă în autobuz, şeful urlă la el ca la un animal, iar la cumpărături face calcule mai abitir decât Gheba.

MTP-2

În fiecare zi pe toate canalele media, explică-i bizonului de unde să îşi ia cel mai avantajos credit, care sunt bancile care au comisioane ascunse şi, prin excludere, care sunt cele mai sigure şi unde trebuie să dea fuga să ia bani. Apoi, spune-i ce lucruri rele i se pot întâmpla dacă nu îşi plăteşte ratele. După ce te-ai asigurat că a înţeles toate astea, combină totul cu MTP-1 astfel: Dan Bitman, personaj de succes, consilier al Ministerului de Finanţe este garanţia pentru creditul tau imobiliar (deşi în reclama TV, el cântă şi se scălămbăie împreună cu o babă sclerozată şi cu nişte spălaţi pe creier), doctoriţa lu' peşte este cea care te sfătuieşte să cumperi medicamentul de cap chiar dacă nu te doare atât de tare încât să te îndopi cu antinevralgice, Anna Lesko, cântăreaţa de succes (deşi o parvenită, complet lipsită de talent artistic) sau marele baschetbalist Gică Mureşan (un semianalfabet care abia zice două vorbe) îţi arată de ce trebuie să vorbeşti aiurea de sute de euro pe lună la mobil. Apoi, nu uita să mănânci margarină de care Nadia Comăneci nu s-ar atinge în veci, dar pe care ţi-o recomandă cu căldură. După asta, ia-ţi haine ca piţipoanca cu fruntea îngustă şi ţăţe mari la preţuri de trei ori mai mari decât în orice ţară din occident, dar produse sub franciză la noi.

MTP-3

În fiecare zi pe toate canalele media, dezvăluie-i bizonului prin ştiri repetitive sau talk-show-uri interminabile ce răutăţi fac autorităţile, cât de mult şi prin ce metode ingenioase fură banul public. După ce îi întipăreşti asta în minte uimeşte-l: fă un spectacol din orice realizare a ministrului sau primarului prezentat drept hoţ în zeci de rânduri. Arată-i de o sută de mii de ori ce bine se circulă pe podul sau şoseaua abia inaugurate, ce sisteme de siguranţă super-performante pentru siguranţa bizonului a cumpărat, ce evenimente artistice de înaltă ţinută şi popularitate va organiza. În acest mod, fraierul, deşi îndrăcit de zecile de nereguli prezentate în legătură cu acel politician, nu va simţi că e totul pierdut, ci dimpotrivă, că acolo sus, cineva lucrează şi pentru el. Totul se poate rezuma prin fraza cretinoidă: "A furat el dar şi face!" Prin această metodă, se legitimează deturnarea sistematică a banilor publici în buzunarele unora, prezentă în toate structurile de stat de la noi. Apoi, ca toate lucrurile să aibă un pic de sare şi piper, arată-i fraierului câţiva barosani încătuşaţi, dar uită subiectul sau tratează-l cu superficialitate când aceştia sunt achitaţi de justiţie sau primesc pedepse cu suspendare.

MTP-4

În fiecare zi pe toate canalele media, arată-i fraierului informaţii ultra-detaliate despre clanuri de cămătari, tâlhari, bătăuşi, spărgători de banci, elevi bătuţi de alţi elevi sau de profesori, pietoni omorâţi de şoferi recalcitranţi. Arată-i bizonului că nu mai este în siguranţă nicăieri şi că nu mai trebuie să îşi lase copilul în faţa blocului. După aceea combină această metodă cu MTP-2 şi MTP-3. Vei obţine un mesaj beton prin care fraierul va întreprinde treptat următoarele acţiuni : îşi va cumpăra o uşă metalică, va face contract de monitorizare cu o firmă de pază, îşi va lua pistol cu bile, îşi va asigura casa, maşina, partenerul de viaţă, copilul şi pe sine. Apoi, acesta aparent liniştit se va uita cu aviditate la cum îi explică Ciocan despre eficienţa oamenilor legii atunci când au descins în casa traficanţilor din Ferentari şi au confiscat "uriaşa" cantitate de 200 de grame de cocaină (deşi anual la noi se trafichează tone).

MTP-5

În fiecare zi pe toate canalele media, convinge fraierul că toată lumea este îngrijorată de soarta educaţiei. Apoi arată-i prin mii de alte exemple de ce în România nu are rost să faci şcoală. Combină cu MTP-1 şi prezintă-i "vedeta" (o femeie independentă care ţine la principii) care are de toate pentru că a fost sponsorizată de "iubi" cel potent financiar, bătrân dar generos. Arată-i profesoare de română care dansează la bairamuri organizate de Vanghelie, sau care fac striptease la webcam. Apoi, îndrumă fraierul să se culturalizeze cu un roman imbecil de-al divei Mihaela Rădulescu şi să citească cărţi despre: cum să ajungi bogat, vedetă sau fotomodel când el e de fapt un sărăntoc, un nimeni şi un urât.

Aceste lucruri consider că descriu cel mai bine parteneriatul stat + privat + media care acţionează , de ani buni, pentru indobitocirea indivizilor din această ţară. Lista de MTP-uri poate continua aproape la nesfârşit dar sper că prin acestea am surprins o parte din esenţial. Aş dori să precizez că nu aş avea aroganţa să pretind că eu nu mă încadrez în această categorie a fraierilor. Ce îmi place să cred este însă că aceste metode nu m-au prins în totalitate. Mulţumesc "pe această cale" propriei mele conştiinţe care m-a ajutat să fiu măcar un "fraier conştient". Dacă nu v-am plictisit deja, voi reveni pe viitor şi cu alte Metode pentru Tâmpirea Populaţiei şi vă invit şi pe dumneavoastră să povestiţi în ce mod v-aţi simţit fraieriţi. Unii vor spune că nu ajută la nimic să ne dăm seama. Eu zic că ajută, şi ajută chiar unde doare mai mult: la cap şi la buzunar.

Succesuri!

...

PLAYING FOR CHANGE

2011-11-03T21:37:00.000+02:00

...

Playing For Change - este o miscare internationala care reuneste muzicieni din toate partile lumii.

...

Personalitatea bărbaţilor după băutura comandată la bar

2011-10-22T12:03:00.003+03:00

...

● Bere producţie internă: E sărac şi vrea să aibă parte de sex.

● Bere de import: Îi place berea bună şi vrea să aibă parte de sex.

● Vin scump: Speră ca vinul să-i confere o imagine sofisticată şi inteligentă care îl va ajuta să facă sex.

● Whisky: Nu-l interesează nimic altceva în afară de a face sex.

● Tequila: Dispăreţi fraierilor! O să fac sex.

● Şpriţ: E semi-homosexual.

Sursa: www.bar-mix.ro

...

Din ciclul “Mintea odihnită a lui Boc”

2011-10-16T22:00:00.000+03:00

...

SĂ FIM OPTIMIŞTI!

2011-09-30T08:19:00.002+03:00

Statul va elimina impozitul pe venit.

În două etape.

În prima etapă se va elimina venitul...

...

OUG 327/2011 – Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă

2011-09-23T09:25:00.000+03:00

...

Art. 1. În urma rapoartelor primite de la Serviciul Român de Informaţii, s-a constatat că cei aproape 6 milioane de pensionari din România deţin (fără a fi trecute în declaraţiile de avere) cantităţi mari de metale preţioase (aur, argint), pietre preţioase etc. şi se sustrag de 20 de ani de la contribuţia lor în domeniul energiei (gaz metan, îngrăşământ natural etc.) aducând grave prejudicii bugetului de stat. S-a estimat că aceste averi nedeclarate ale pensionarilor reprezintă cam 80% din economia subterană, producând statului român pagube anuale estimate la 65 miliarde de euro.
Art. 2. Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul pensiilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a pensiilor, potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a pensiilor, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor prin legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 1 februarie 2008, aprobată cu modificari prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare, se va aplica astfel:
Incepand cu data de 1 octombrie 2011, toţi pensionarii din România vor avea obligativitatea să depună declaraţiile de avere, pentru a fi impozitate toate bunurile stipulate la Art. 1., după cum urmează:
- Aurul din gură,
- Argintul din păr,
- Pietrele de la rinichi,
- Plumbul din picioare,
- Fierul din încheieturi,
- Zahărul din sange,
- Gazele emanate pe ascuns,
întrucât s-a constat că pensionarii au un uriaş potenţial energetic, neutilizat până acum şi reprezintă o soluţie ideală pentru reducerea importului de gaze din Rusia cât şi pentru înlocuirea îngrăşămintelor chimice cu îngrăşământ natural – esenţa de pensionar – aducând mari economii la bugetul ţării. La gaze se vor aplica accize în cuantum de 2,5 euro/mc de producţie, estimată de către specialiştii Guvernului pe bază de teste şi măsurători individuale foarte exacte.

(de pe internet adunate, autor necunoscut)

...

Planul secret al lui Boc privind noile taxe şi impozite – care ne vor scoate din criză, GARANTAT !!!

2011-08-14T09:16:00.002+03:00

...

1. Reangajarea obligatorie a pensionarilor pentru a putea finaliza marile realizări începute în Epoca de Aur: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Dunăre – Bucureşti, construcţia unei noi Case a Poporului etc.

2. Impozitarea consumului de hîrtie igienică în funcţie de straturi. În aşa vremuri căcăcioase, nu se poate trece cu vederea un asemenea potenţial. Cei care nu mănîncă nimic şi, în consecinţă, nu “produc”, vor plăti un impozit forfetar.

3. Taxa pe aer la un nivel de 0,04 euro/mc consumat. Numărul de metri cubi consumaţi va fi stabilit de către specialiştii Guvernului, împreună cu medicii de familie, în funcţie de capacitatea pulmonară a fiecărei persoane. Astmaticii au reducere de la 25% pîna la 100% în cazul în care se opresc din respirat mai mult de 15 minute.

4. Impozitarea pe kilogram. Orice român peste 35 de kg este un “gras nesimţit”, pe principiul lui Băsescu: “slăbuţul îl duce în spate pe cel gras”.

5. Taxa pe flatulaţie, că prea s-au obişnuit românii să-şi dea aere. Se vor monta detectoare la fundul fiecărui contribuabil. Acestea vor înregistra numărul flatulenţelor, intensitatea sunetului, intensitatea mirosului. Taxa va adăuga 19% la factura de gaz şi va fi obligatorie la fel ca taxa “radio – TV” de pe factura de curent.

6. Taxa pe a doua limbă vorbită. Daca au bani şi timp să înveţe o altă limbă în afară de română, să le fie ruşine şi să plătească pentru asta, pentru că sigur o fac intenţionat, să poată pleca din ţară. Taxa va fi de 50% din valoarea totală a alocaţiei pe care a primit-o persoana respectivă, de la stat, pînă la vîrsta de 18 ani. Sînt scutiţi de taxă ungurii din Harghita, Covasna şi Mureş, deoarece ei oricum nu ştiu decît maghiara, deci nu se pune problema că ar şti mai mult de o limbă.

7. Orice bărbat care are mai mult de 124.899 de fire de păr va plăti o taxă pe fir de păr calculată astfel: 10 euro/1.000 fire de păr. Peste 20.000 de fire în plus: se va considera ca ai un alt cap şi se va impozita dublu. Cei cu chelie proeminenta şi/sau cu şuviţă peste chelie sînt scutiţi.

8. Persoanele care îşi rod unghiile vor achita TVA, ce va fi calculat la 100 de grame de unghii, la un preţ care va fi stabilit de către guvern, deoarece consumă un aliment şi e normal să plătească.

9. Persoanele cu dizabilităţi care umblă în cărucioare pe străzi (“scaune electrice”, conform d-şoarei Elena Băsescu) vor achita taxa de drum, la fel ca orice autovehicul. Cei care nu au cărucioare electrice, ci din acelea împinse de o persoană (însoţitor cu retribuţia micşorată cu 15%), vor plăti “taxa de atelaj împins/tras de animal de povară” (bou/vacă, în cazul nostru). Dacă vor fi prinşi cu taxa neplătită, căruciorul va fi confiscat, iar aceştia vor fi trimişi acasă pe jos.

10. Taxa de caldură pentru vară, deoarece orice cetăţean care ţine geamul deschis primeşte gratuit încălzire prin bunăvoinţa Sfîntului Guvern şi nu este normal. Astfel, pentru fiecare geam deschis vara, la temperaturi de peste 18 grade, se va plati o “taxa de geam deschis” în valoare de 12 euro/geam. La mai mult de 3 geamuri deschise se va considera a doua casă şi se va impozita dublu. Pentru geamurile închise va fi acordată o reducere de 50%, dar numai în condiţiile în care temperatura nu depăşeşte 24 de grade.

11. Sugarii şi bebeluşii care folosesc pamperşi (nesimţiţii!) vor plăti o taxă de poluare în funcţie de gradul de periculozitate pe care îl prezintă fiecare din reziduurile acumulate în scutec. Pentru stabilirea gradului de periculozitate în care se încadrează fiecare bebeluş, se vor trimite obligatoriu, pentru fiecare copil între 0 şi 2 ani, mostre din “produsul” rezultat şi acumulat în pamperşi la sediul Guvernului, pentru a fi analizate. Ulterior, fiecare părinte va primi acasă o declaraţie de impozitare pe care completa şi cu care se va prezenta la la cea mai apropiată agenţie CEC pentru a o achita în termen de 24 de ore.

12. Şi, nu în ultimul rînd, taxa pe prostie, că încă mai sîntem atît de proşti să-i răbdăm în timp ce-şi bat joc de noi.

NOTĂ: Textul de mai sus nu-mi aparţine şi, din păcate, nu am reuşit să identific autorul.

...

Iată ce ne aşteaptă...

2011-07-29T11:36:00.000+03:00

...

Argentinienii au ripostat. Noi o vom face, oare?

...

Mâncarea noastră, unde e? Mâncarea noastră, ce-aţi făcut cu ea?

2011-07-05T11:16:00.000+03:00

...

Evoluţia bucătăriei, de la Paleolitic încoace, a cunoscut un traseu extrem de interesant. La început, oamenii mâncau râme, viermi şi carcalaci (sau, mă rog, strămoşii acestor vietăţi). Apoi au descoperit vânătoarea şi au trecut la carne crudă, până când un cetăţean a scăpat carnea în foc şi aşa a descoperit că friptă e mult mai gustoasă. Încet-încet, omenirea a evoluat, industrializarea şi-a adus propriile contribuţii, iar continua perfecţionare tehnico-ştiinţifică a influenţat toate domeniile, inclusiv pe cel gastronomic. S-au inventat feluri de mâncare din ce în ce mai sofisticate, mai elaborate şi mai pretenţioase, precum şi fel de fel de aparate pentru a le găti; s-au descoperit combinaţii de gusturi nemaiîntâlnite, iar paleta de condimente ce pot fi utilizate în bucătărie s-a lărgit şi se lărgeşte continuu. Dar, conform regulii imbatabile a lui Gauss, precum şi legii lui Murphy, după ce s-a ajuns la maximul de inovaţie, unica direcţie posibilă este „îndărăt”. Treptat, ne-am reîntors la mâncărurile simpliste, am redescoperit slana friptă la focul de tabără şi ne-am întors la râme, ploşniţe şi lăcuste – adică la meniul de acum un milion de ani. În condiţiile în care, în lume, la ora asta, se mănâncă broaşte, şerpi, câini şi şobolani, muşte prăjite şi ciorbă de viermi; se gătesc fetuşi avortaţi şi se bea cafea făcută din excremente de pisică, viitorul omenirii şi al hranei ei mi se pare destul de predictibil.

Vă prezint un fragment din meniul unui restaurant de „răşini”, pe numele său „Noma”, care este declarat (de cine, nu ştiu – probabil de nişte „pricepuţi” ca ăia care l-au declarat pe Justin Bieber cântăreţ) ca fiind cel mai bun restaurant din lume. Odată declarat astfel, toţi ghiolbanii se îngrămădesc să prindă un scaun în acest local, motiv pentru care s-a ajuns să se facă rezervări cu juma’ de an înainte.

Iată preparatele:

Ou ochi cu garnitură de paie proaspete, din şura proprie depozitată în curtea din spate. Având în vedere preţul astronomic al acestui preparat, bucătarul s-a gândit că s-ar putea să doriţi să consumaţi şi coaja oului, ca atare a adăugat-o pe platou. Vă rog să observaţi furculiţa aşezată în dreapta farfuriei, alături de lingură (şi nu în stânga, aşa cum ştim noi, meltenii, laolaltă cu toţi ceilalţi bucătari din lume). Cu lingura se râcâie ultimele rămăşiţe de pe pereţii interiori ai cojilor de ouă; iar furculiţa şi-o va înfige cetăţeanul în propriul ochi, după ce va vedea nota de plată.

Jumătăţi de dopuri de plută cu sos de humus de râmă ecologic, asezonat cu afine uscate şi frunze de rozmarin proaspăt.

Coadă de sparanghel opărită, stropită cu sos de Penicillium Glaucum. Vă rog să observaţi că acest fel de mâncare, deosebit de complex, se consumă obligatoriu cu lingura şi furculiţa.

Rulou din picior de caracatiţă, cu cozi de pătrunjel fiert şi alge verzi, garnisite cu diaree dizenterică.

Cotor de ştevie lângă ceva nedefinit şi bine ascuns de câteva frunze de rucola şi scuipat de astmatic (aka spumos, aerat). Chestiile alea verzi din mijlocul farfuriei sunt pictate – ca să pară mâncarea mai multă, probabil.

Două ouă de prepeliţă fierte, cu ierburi de sezon.

Chiftea cu brânză, garnisită din belşug cu ramuri de brad.

Bulbi de arpagic în cernoziom cambic de import, servit pe piatră, deoarece farfuriile au fost distruse de clienţii care au crezut că, la preţul imens al meniului, şi farfuria este comestibilă.

POFTĂ BUNĂ!

...

Criza la nivel macro şi micro sau cum se aseamănă Emil Boc şi Gheorghe Cocean

2011-06-09T11:20:00.001+03:00

...

Din ciclul "foaie verde..."

E criză economico-financiară. Premierul Emil Boc de la Bucureşti observă că bugetul statului e din ce în ce mai subţire. Căruţaşul Gheorghe Cocean de la Poplaca observă că bugetul familiei e din ce în ce mai subţire. Amândoi, ca stâlpi vajnici – unul al statului, celălalt al familiei – sunt conştienti că trebuie să ia nişte măsuri. Emil Boc nu vrea să renunţe la vacanţele exotice, nici la vilele de lux, nici la sufrageriile pe roţi în care se plimbă, nici la şoferi, nici la chiolhane şi, evident, nici la amantă. Gheorghe Cocean nu vrea nici el să renunţe la „micile plăceri” precum: serile petrecute la birtul din sat cu prietenii de beţivăneală, doza zilnică – şi din ce in ce mai mare – de rachiu şi de tabac, „şedinţele” de barbut şi vizitele regulate (şi regulat plătite) la Marioara din capul satului. Şi atunci, ce-i de făcut? Emil Boc taie din alocaţii. Gheorghe Cocean taie din banii de buzunar ai copilului. Populaţia se revoltă, copilul lui Gheorghe protestează, dar li se arată tuturor un dos de palmă şi înghit în sec. După un timp, rezultatele fiind inobservabile, Emil Boc taie din bugetul pentru sănătate. Gheorghe Cocean taie din medicamentele pentru mamaie. Cetăţenii încep să moară pe capete, mamaie se sufocă din cauza astmului cardiac, dar nu-i bai, viaţa merge înainte. Şi tot nu se rezolvă criza. Atunci, Emil Boc concediază jumătate din bugetari. Gheorghe Cocean renunţă la unul dintre cei doi cai. Bugetarii se vaită, calul rămas singur e cocoşat de muncă, dar vor înţelege că e spre binele tuturor. Emil Boc desfiinţează sedii ale Poliţiei. Gheorghe Cocean dezmembrează coteţul câinelui şi îl vinde ca lemne de foc. Poliţiştii plâng cu vorbe, câinele schelălăie în ploaie – dar nu ne împiedicăm de mărunţişuri, nu-i aşa? Pentru că, totuşi, criza se încăpăţânează, ca o nesimţită ce e, şi nu vrea să plece, Emil Boc taie din bugetul pentru învăţământ. Gheorghe Cocean taie din rechizitele lu’ ăla micu’. Profesorii plâng că nu au condiţii să-şi facă meseria, ăla micu’ plânge că nu are cu ce să-şi facă temele – şi ce-i cu asta? Emil Boc strigă la populaţie să strângă cureaua. Gheorghe Cocean strigă la nevastă să mănânce mai puţin şi micşorează porţiile de hrană. Populaţia urlă de foame, familia lui Gheorghe aşişderea, dar lasă, că au de unde să slăbească. Criza e în continuare insensibilă la sacrificiile pentru care cei doi vajnici stâlpi – respectiv Emil Boc şi Gheorghe Cocean – îşi asumă răspunderea, cu mult curaj şi spirit civic. Atunci, Emil Boc – tot prin asumarea răspunderii – taie indemnizaţiile de hrană ale poliţiştilor. Gheoghe Cocean – la fel, plin de răspundere – taie hrana câinelui. Poliţiştii protestează, câinele latră, dar deja toată lumea s-a obişnuit cu protestele şi cu faptul că nu le ascultă nimeni. Ultima măsură luată de Emil Boc a fost să trimită poliţiştii în şomaj. Ultima măsură luată de Gheorghe Cocean a fost să trimită câinele în lume. Şi problemele cu bugetul sunt aceleaşi ca la început. Ce va urma, numai Dumnezeu, Emil Boc şi, probabil, Gheorghe Cocean ştiu.

Concluzii:
Având în vedere asemănarea izbitoare dintre Emil Boc şi Gheorghe Cocean, putem afirma cu certitudine că:
1. Pentru noi este absolut indiferent care dintre ei ar fi prim-ministru;
2. Ca să iei măsurile anti-criză pe care le-a adoptat Emil Boc nu e nevoie de cine ştie ce studii economico-financiare, nici de experienţă în domeniu, nici de diplomaţie;
3. Nu putem afirma cu certitudine dacă Gheorghe Cocean s-a luat după Emil Boc sau invers.

M. Dobrescu

...

Înţelepciunea lui Socrate

2011-06-03T07:38:00.002+03:00

...

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.

Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el. Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestuos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.

Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos. Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns: Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.

Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.

De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.

Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.

Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina. Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia. Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, aceasta este a doua floare pe care am descoperit-o.

Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.

Concluzii:

Dragostea nu înseamnă perfecţiune.

Căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una.

Fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută.

Viaţa este bucuria de a fi împreună.

...

BANCUL ZILEI

2011-05-21T08:34:00.000+03:00

...

Dragă Doamne,

În ultima vreme mi i-ai luat pe entertainerul meu favorit Michael Jackson, pe actorul meu favorit Patrick Swayze, pe muzicianul meu favorit Gary Moore şi pe actriţa mea favorită Elizabeth Taylor.

Ţin să-ţi menţionez că politicienii mei favoriţi sunt Traian Băsescu şi Emil Boc.

...

Din ciclul “ţara arde şi baba se piaptănă”

2011-05-11T12:13:00.000+03:00

...

Victor Socaciu a lăsat scripca şi s-a apucat de politică – nu că s-ar pricepe mai bine la politică decât la lăutărie, dar nu contează, românul se bagă în toate şi dă indicaţii în orice, indiferent dacă are sau nu vreo calificare. Din 2008 monseur Socaciu e deputat PSD şi preocupat foarte să fie vizibil în această postură, motiv pentru care l-am văzut des pe la emisiuni televizate. Sigur, dacă e să analizăm obiectiv, vizibilitatea unui parlamentar este dată de prezenţa la şedinţe şi de frecvenţa discursurilor de la tribună, nu de numărul de ore în care şade ca o maimuţă cu microfonul în mână pe Realitatea TV; dar în ţara noastră de kko nu e valabil acest principiu. După o îndelungată tortură a celor doi neuroni rămaşi funcţionali ai dumisale (dintre care unul dă semne de Alzheimer, iar celălalt e plecat cu sorcova pe coclauri), domnului deputat i-a fătat mintea, în sfârşit, o iniţiativă legislativă: dublarea tuturor filmelor, emisiunilor şi documentarelor, în limba română. Pe motiv că, vezi-Doamne, numai aşa se va conserva graiul nostru strămoşesc, care, în opinia dumisale, e in pericol să ajungă limbă moartă, la un loc cu latina, aramaica şi cumana. Iată cum s-au născut o serie de controverse şi subiecte de talk-show-uri, care prevăd că vor intra în reprize de prelungiri. Pe mine unul mă doare fix în cot dacă se va legifera propunerea cretinoido-socaciană, pentru că nu mă mai uit de ceva vreme la televizor, dar m-am oprit o clipă din alte treburi mai importante şi am încercat să-mi imaginez cum ar fi, dacă nenorocirea asta s-ar întâmpla. Şi nu mi-a plăcut deloc. Auzi, Socaciule? Dacă tot te freacă grija de “identitatea naţională”, de ce nu începeţi voi prin a dubla discursurile Elenei Băsescu, ale lui Vanghelie, ale Simonei Sensual şi ale altor piţiponci şi piţipoance, pentru că ei sunt cei care mutilează, de fapt, limba română? De ce nu dublaţi voi şedinţele din Parlament, de ce nu ne traduceţi visele meltenilor din Senat şi Camera Deputaţilor, care dorm în nesimţire pe banii noştri?

...În loc de încheiere, îl citez pe jurnalistul Cristian Tudor Popescu: “zăcămintele de prostie din România sunt inepuizabile.”

...

One Love (for all)

2011-04-24T20:18:00.000+03:00

...

Cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti, vă doresc tuturor ca lumina să vi se cuibărească în inimi şi să vă aducă bucuria şi pacea pentru care s-a sacrificat Iisus.
Hristos a Înviat!

O singură iubire, o singură inimă,
Haideţi să ne unim şi să ne simţim bine.
O singură iubire, o singură inimă,
Să-I mulţumim, să-I aducem laudă lui Dumnezeu
Şi să ne simţim bine.

...

Vreau să-mi fac un guvern da’ nu găsesc! Toţi „boc”-ii să apeleze la mine!

2011-04-04T12:40:00.001+03:00

...

Mirobolantul domn boc suferă de mania persecuţiei, paranoia şi sindromul cocalarului deşucheat. ’Mnealui şi acoliţii declară, de-acum, sus şi tare, că nimeni nu mai are voie să critice, interpreteze, ironizeze ori parodieze pe mirobolantul domn boc ori pe vreunul din şleahta (a se citi „guvernul”) lui. Mirobolantul domn boc se vaită, se vaită, se vaită, pe la toate uşile, că presa îl persecută, în loc sa-i ridice monumente; că îl ironizează, în loc să se prosterneze în faţa inteligenţei lui orbitoare; că îl critică, în loc să-l pupe in dos. Mirobolantul domn boc a uitat, probabil, că vremurile acelea in care era „la modă” pumnul în gură au apus. Ei bine, ca cetăţean al României, eu vreau să-mi exercit dreptul constituţional de a comenta, critica, scrie pe garduri, striga pe stradă: BOC E UN IMBECIL!

Să vedem cine mă poate opri.

Poate că atunci când am creat acest blog, ţara noastră nu era chiar de kko. Ei bine, din păcate, acum e.

Notă explicativă:

Explicaţie la nota explicativă:

Guvernul lui boc este cel mai incompetent, cel mai corupt si cel mai arogant guvern pe care l-a avut Romania in ultimii 20 de ani.

Dupa ce toate guvernele dinaintea lui au distrus industria si agricultura, au amanetat resursele tarii si au concentrat averea in mainile unui grup restrans de persoane, am crezut ca in Romania nu mai este nimic de furat. Guvernul lui boc mi-a demonstrat ca m-am inselat. Atata timp cat mai exista un graunte de minereu in subsol, un copac in padure, un fir de apa curgatoare si, nu in ultimul rand, atata vreme cat mai exista un centimetru patrat construibil, inca mai este ceva de furat.

Guvernul lui boc a distrus definitiv armata, politia, invatamantul si sanatatea.

Guvernul lui boc este cel care plateste pentru un metru de autostrada neconstruita de cinci ori mai mult decat platesc altii pentru un metru de autostrada construita.

Guvernul lui boc este cel sub obladuirea caruia coruptia din justitie, finante si vami s-a intins ca un cancer fulminant si a facut metastaze in toate sectoarele tarii.

Guvernul lui boc este cel care a afirmat nonsalant ca „in Romania nu avem autostrazi din cauza ca romanii nu au chef sa plateasca taxe pentru ele”.

Guvernul lui boc este cel din cauza caruia medicii nostri se angajeaza in spitalele altor tari ale Uniunii Europene iar profesorii nostri prefera sa culeaga capsuni in Spania.

Guvernul lui boc a introdus impozitul minim din cauza carora sute de mii de mici intreprinzatori si-au radiat firmele, a taiat sporurile cuvenite oamenilor care munceau in conditii de risc, a introdus o taxa exorbitanta pentru achizitionarea oricarui tip de vehicul, fie el nou sau second-hand - sub pretextul protectiei mediului, in timp ce mediul nostru e din ce in ce mai poluat si mai lipsit de copaci.

Guvernul lui boc este cel datorita caruia administratorul unui SRL se trezeste cu conturile blocate de catre ANAF din cauza sumei de 1 leu care la ei figureaza, dintr-o eroare, ca fiind neplatita.

Guvernul lui boc este cel datorita caruia se sta la cozi interminabile pentru depunerea unei declaratii, a unui bilant si - mai grav - pentru plata unor taxe.

Guvernul lui boc este cel sub obladuirea caruia oamenii au ajuns sclavii unor patroni lipsiti de scrupule, care deja isi freaca mainile in asteptarea noului Cod al muncii, care le va da drept deplin de viata si de moarte asupra sclavilor (a se citi „angajatilor”).

Guvernul lui boc este cel datorita caruia rata sinuciderilor in Romania a crescut cu circa 30% iar a concedierilor cu 700% - si nu datorita crizei, ci din cauza taxelor si impozitelor; pentru ca mai mult de trei sferturi dintre concediati continua sa munceasca, dar la negru (cunosc multe cazuri concrete).

Guvernul lui boc este cel din cauza caruia tinerii ne pleaca din tara, copiii ne cresc singuri iar batranii se calca in picioare pentru o paine gratuita ori pentru o reducere de un leu la kilogramul de detergent.

Este adevarat ca suntem in criza, dar in conditiile in care ni se spune încontinuu „nu sunt bani”, dar monseur boc cheltuieste in trei zile jumatate de milion de euro pentru o deplasare la New York, pe mine explicatia „crizei” nu ma multumeste.

Guvernul lui boc este cel care, „din cauza crizei financiare”, impovareaza continuu contribuabilii, smulgandu-le si ultimul banut din buzunar, dar el, Guvernul, nu face absolut nici o economie.

Guvernul lui boc este cel care cere contribuabililor „sacrificii si solidaritate” dar nu concepe ca acest efort sa fie bilateral.

Guvernul lui boc este cel care ma obliga sa platesc o treime din fiecare banut muncit, pentru asigurari de sanatate si impozit, dar nu-mi ofera absolut nimic in schimb.

Guvernul lui boc este cel care a avut tupeul sa-i spuna unui om caruia, dupa o viata de munca si de contribuit la buget, i-a venit randul sa primeasca inapoi o mica parte din contributii, sub forma pensiei, ca este „asistat social” (a se citi „milog”).

Guvernul lui boc este cel care, in plina criza, a platit milioane de euro pentru o frunza luata cu copy-paste de pe internet.

Guvernul lui boc este cel care, de fiecare data cand a spus ceva, a facut invers.

Guvernul lui boc ne-a demonstrat, cu prisosinta, ca nu este capabil sa scoata Romania din criza.

Guvernul lui boc este cel care isi bate joc, cu nonsalanta, de cetatenii care au ajuns deja la limita disperarii. Si, din pacate, stiu, din experienta, ca lucrurile nu se vor opri aici. Sintagma „mai rau de-atat nu se poate” e gresita. Intotdeauna e loc de mai rau. Fundul prapastiei e flexibil.

...

Românii au talent... în Norvegia

2011-03-23T09:56:00.000+02:00

...

Întrebarea juriului: „Cum de nu te-a văzut România?”

Bogdan Ota: „Ba m-a văzut, dar a considerat că nu e interesant [ce fac eu].”

Şi ne mai întrebăm de ce ne pleacă geniile...

...

O PRIMĂVARĂ MINUNATĂ!

2011-03-01T09:48:00.001+02:00

...

...şi o melodie din folclorul nostru minunat, creată special pentru a sărbători această zi: Hora Mărţişorului.

...

SCLAVIA MODERNĂ

2011-02-27T11:50:00.001+02:00

...

Iată un film documentar din 2009 despre condiţia omului modern ca sclav în societatea dictaturii de piață. Filmul a fost realizat de Jean-François Brient şi Victor L Fuentes.

"Servilismul modern este voluntar, susţinut de acei sclavi care se târăsc la suprafața pământului. Ei cumpără mărfurile care îi înrobesc pe zi ce trece, tot mai mult. Sclavii aleargă după slujbe alienatoare care le sunt date cu multă delicatețe, dacă dovedesc că sunt suficient de îmblănziți. Ei aleg stăpânii cărora să li se supună. Pentru ca această tragedie absurdă să se întâmple, a fost necesar ca sclavii să fie deposedați de conștientizarea propriei exploatări și alienări. Aceasta este bizara modernitate a timpurilor noastre. Contrar sclavilor din antichitate, servitorilor din Evul Mediu sau clasei muncitoare din prima revoluție industrială, ne aflăm astăzi în faţa unei clase total aservite, dar care nu ştie acest lucru, sau care mai degrabă nu vrea să-l ştie.”

"Nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greşit că este liber." - Johann Wolfgang von Goethe

"Cel mai bun sclav este cel care se crede liber".

Diferența este deci aceea că ei nu sunt conștienți de robia lor și aceia care sunt conștienți aleg să o ignore. Ei aleg să ignore rebeliunea care ar trebui să fie singura reacție reală a celor exploatați. Sclavii acceptă, fără a se întreba, viața demnă de milă care a fost planificată pentru ei. Renunțarea și resemnarea sunt sursele nenorocirii lor. Iată coșmarul sclavului zilelor noastre a cărui singură aspirație este să fie dus mai departe, de macabrul dans al mașinii alienării". - sursa http://www.delaservitudemoderne.org/english1.html

Sclavia este în esență de natură mentală... este Matricea; este Iluzia, care ne ascunde adevărul identității noastre. Rebeliunea exterioară este superficială. Adevărata rebeliune este cea a celui care se cunoaște pe sine şi își descoperă adevărata identitate.

Vă recomand şi blogul "Ieşirea din MATRIX".

Pentru a putea viziona documentarul în fullscreen, daţi clic pe a şasea căsuţă de la cea pe care scrie „search”.

...

Happy Valentine's Day!

2011-02-14T00:55:00.001+02:00

...

Octavian Paller

AVEM TIMP

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să gresim din nou,
să-i judecam pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uitam după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta – murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească,
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie,
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă,
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute
Dupa aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă,
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor,
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia,
Orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi
cu cuvinte calde –
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat ca poţi continua încă mult timp
Dupa ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,
Indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt suparat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevarată continuă să existe chiar şi la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că, indiferent cât de bun îţi este un prieten,
Oricum te va răni din când în când,
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că, indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea,
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc,
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că, indiferent de consecinţe,
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
Cănd te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul,
Ca şi vorbitul,
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi suştine părerile.
Am învăţat să iubesc,
Ca să pot să fiu iubit.

...

R.I.P. GARY MOORE – We Will Remember You With Love

2011-02-07T08:53:00.001+02:00

...

Iată că, rând pe rând, marii artişti ne părăsesc. Se duc să cânte pentru îngeri. Întâmplător, cu numai câteva săptămâni în urmă, ascultam obsesiv melodia de mai jos. Acum mă gândesc că e un testament lăsat de marele chitarist Gary Moore... pentru noi.

Ploaia de vară, ca nişte lacrimi pe fereastra mea,
îmi aminteşte de o vreme îndepărtată,
şi cu fiecare strop de ploaie pe care îl văd,
tu vei fi intotdeauna in inima mea,
mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste.

Umbrele aurii ale toamnei din jurul nostru
îmi spun că nimic nu rămâne neschimbat,
şi pe măsură ce frunzele devin maronii
le privesc plutind către pământ
mă rog sa-ţi aminteşti de mine cu dragoste.

Când privesc înapoi la primăvară
e o singură zi pe care mi-o amintesc –
straturi de aur pe câmpiile iubirii –
aminteşte-ţi, aminteşte-ţi...

Cele mai reci zile ale iernii sunt atât de aproape acum
vei aprinde focul ca să te încălzeşti
şi în jarul lui s-ar putea să vezi
o flacără care arde pentru tine şi pentru mine –
mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste...

mă rog să-ţi aminteşti de mine cu dragoste...

...

Să luăm atitudine!

2011-01-26T19:41:00.002+02:00

...

ACESTA ESTE UN MESAJ PE CARE L-AM PRIMIT PRIN FORWARD ŞI VI-L ÎMPĂRTĂŞESC, CU RUGĂMINTEA SĂ-L ARĂTAŢI ŞI ALTORA. AU FOST ODATĂ NIŞTE IMBECILI, E ADEVĂRAT, DAR PUTEM FACE CUMVA SĂ SCAPĂM DE EI.

De la 1 aprilie, romanii riscă să rămână fără plante medicinale

de Bogdan Tiberiu Iacob, Inpolitics

"Nu mai iau medicamente de 15 ani, mă tratez cu ceai de păducel". Declaraţia aparţine unui consilier prezidenţial, pe nume Cătălin Avramescu, şi a fost făcută acum câteva săptămâni, la un simpozion pe teme medicale. Vestea proastă pentru Avramescu vine, însă, de la UE: dacă nu îşi face rezerve masive de păducel, să-i ajunga alţi 15 ani, va fi nevoit, curând, să treacă iar pe medicamente.

Producătorii români de leacuri naturiste, pe bază de plante medicinale, mai au două luni la dispoziţie pentru a respecta directiva UE cunoscută sub numele „Traditional Herbal Medicinal Products (THMPD)", care a fost adoptată la 31 Martie 2004, şi care cere ca, de la 1 aprilie 2011, toate plantele medicinale să fie procesate după aceleaşi procedee ca şi celelalte produse farmaceutice. Acest lucru presupune inclusiv obţinerea de certificate legale, la fel ca medicamentele, al caror cost se apropie sau depăşeşte 100.000 de euro pentru fiecare planta în parte, deşi acestea sunt folosite de mii de ani în stare naturală sau uscată. Costurile uriaşe pe care le presupune intrarea în legalitate vor lichida micii producatori din domeniul plantelor medicinale în favoarea marilor coloşi farmaceutici, ale caror produse nu vor mai fi concurate de păducelul lui Avramescu. Un semnal de alarmă a fost tras, recent, într-un articol publicat pe situl www.infowars.com, care avertizează că: "În loc să privească produsele alimentare şi medicamente tradiţionale ca probleme legate de drepturile omului, acestea au fost tratate ca probleme de comerţ. În acest fel, legile privind alimentaţia şi plantele sunt concentrate pe dorinţele marilor corporatii, nu pe nevoile şi dorinţele oamenilor".

Europarlamentarul liberal Norica Nicolai spune, pentru Inpolitics, că situaţia este extrem de serioasă şi de gravă, totodată, pentru România: "La noi, preţul uriaş al medicamentelor face ca majoritatea românilor să opteze, atât cât pot, pentru tratamente tradiţionale cu plante medicinale. Muşeţelul sau coada-şoricelului sunt singurele leacuri pe care şi le mai permit sute de mii de oameni, iar apropiata lichidare a comercializării lor va da o lovitură cumplită sănătăţii, şi aşa precare, a românilor. Producătorii noştri din domeniu nu vor putea să se conformeze directivelor UE fără a intra în faliment, e o situaţie dramatică şi încercăm în zilele următoare, la nivelul grupului de europarlamentari români, să găsim o soluţie, poate o amânare a aplicării directivei în cauză sau ceva asemănător, dar e greu de spus, în acest moment, dacă se mai poate face ceva. Din păcate, dacă nu vom reuşi, iar producătorii români nu se conformează noilor norme europene după data de 1 aprilie 2011, ţara noastră riscă să fie dată în judecată de către marile concerne farmaceutice şi nu e greu de ghicit care ar fi soarta unor asemenea procese".

S-a pornit o iniţiativă de referendum la nivel european cu scopul de a cere păstrarea remediilor pe bază de vitamine şi a terapiilor naturiste pe care UE vrea să le excludă, în baza sinistrului Codex Alimentarius:

http://www.eu-referendum.org/english/petitions/natural_remedies_info.html

Este şansa noastră să mai putem alege o viaţă sănătoasă şi naturală. Sunt necesare 1.000.000 de voturi. Alăturaţi-vă şi voi, dacă vreţi să mai avem acces la hrană sănătoasă şi terapii naturiste ori pe bază de vitamine.

Putem schimba ceva, dar numai dacă acţionăm!

Bibliografie:
Codex Alimentarius
Tratatul de la Lisabona

http://www.eu-facts.org/en/index.html
http://www.health-peace-justice.org/
http://www.profit-over-life.org/
http://www.thenhf.com/

...

Au fost odată nişte imbecili...

2011-01-16T23:13:00.006+02:00

...

...Mă scuzaţi, dar altfel nu pot să-i numesc. Vă cer scuze vouă, cititorilor, nu lor, pentru că voi muri cu convingerea că apelativul „imbecili” e prea blând şi sugerează oarecare circumstanţe atenuante – circumstanţe pe care dealtfel nu le merită.

Aşadar... au fost odată nişte imbecili care, întâmplător, au foarte mulţi bani, foarte multă influenţă politică şi care au pe mână cele mai mari industrii mondiale. Printre aceste industrii se numără şi cea farmaceutică. Vreau ca mai întâi să discutăm puţin despre medicament. Ce este un medicament? De unde provine? Care sunt funcţiile lui?

Medicament sau „medicament”?

Definiţia din DEX spune aşa: Medicament = substanță folosită pentru tratarea, ameliorarea sau prevenirea unor boli; leac; remediu; doctorie. Oamenii sunt obişnuiţi să considere ca „medicamente” produsele achiziţionate din farmacii, pe bază de reţetă. Numai că... nu există produs cumpărat din farmacie, pe bază de reţetă, care, pentru fiecare boală pe care pretinde ca o vindecă, să nu aibă zeci de alte boli pe care le declanşează. Pe un prospect al unui astfel de „medicament”, veţi observa (dacă nu aţi făcut-o deja) câteva rânduri la capitolul „acţiuni” şi mult, mult mai multe rânduri la capitolul „efecte adverse”. Americanii au în dicţionar termenul de medicament – „medicine” sau chiar „medicament” – dar nu-l folosesc. Ei folosesc termenul de „drog” („drug” în engleză) atunci când se referă la substanţele cumpărate din farmacii. Pentru noi, cuvântul „drog” are o cu totul altă semnificaţie. V-aţi întrebat vreodată de ce ei spun „drug” şi nu „medicine”? De ce ei spun „drugstore” („magazin de droguri”) şi nu „pharmacy” („farmacie”)? Răspunsul e simplu: pentru că aşa e corect. Medicamentul vindecă, previne sau ameliorează fără să facă rău în altă parte, fără să dea dependenţă şi fără să aibă efecte adverse (sau secundare, cum se spune mai nou, pentru că parcă sperie mai puţin). Toate lucrurile astea le face drogul. În consecinţă, adevăratele medicamente sunt cele naturiste, iar produsele din farmacii sunt în realitate droguri. În primul rând, ele nu previn. Sunt medic şi nu-mi amintesc să fi auzit vreodată de o prescripţie cu chimicale din farmacie în scop preventiv. În al doilea rând, ameliorarea pe care o oferă este paleativă (adică se referă la un anumit simptom) şi întotdeauna este temporară. Despre vindecare nu mai e cazul să comentez. Şi, în plus, DA, dă dependenţă. O dependenţă urâtă, infamă şi pe care oamenii de bună credinţă nu o sesizează, pentru că „e reţeta de la domnu’ doctor.” În orice comunitate există patru pioni principali, patru personaje-cheie care au beneficiat de când lumea de respectul hotărât, de încrederea oarbă şi fără nicio urmă de îndoială a cetăţenilor: Primarul, popa, domnu’ doctor şi cârciumarul. Fără inginerul zootehnic, fără învăţător, chiar şi fără poliţai se poate trăi bine-merci, dar fără ăştia patru nexam. Aşa consideră cetăţenii iar respectul e pe măsură. Şi până la urmă e normal: fără primarul care să încheie actele de stare civilă, fără popa care să oficieze nunţile şi cumetriile, fără doctorul care să dea reţete şi fără cârciuma la care toată lumea face potecă pentru a celebra (cu lăutari sau fără, după caz) toate cele trei categorii de evenimente menţionate anterior, ce viaţă ar mai fi şi asta?... Nea Ilie, pe când avea 65 de ani, a fost găsit cu hipertensiune moderată, 14/8 şi i s-a prescris Captopril. Acum nea Ilie are 70 de ani, tensiunea 17/8 şi sindrom nefrotic cu simptome de insuficienţă renală, dar continuă să ia Captopril, conştiincios. El nu ştie că acest „medicament” i-a provocat sindromul nefrotic (prin inducerea eliminării de proteine prin urină, concomitent cu retenţia de lichide în organism, ceea ce produce creşterea tensiunii arteriale şi afectarea rinichiului). Dar ştiţi ce e interesant? La capitolul „tratament” pentru sindromul nefrotic, printre altele este trecut – ce credeţi? – Captoprilul; adică taman cel care produce boala asta. Dar nea Ilie nu ştie. El îşi ia în continuare reţeta şi într-un an-doi va face dializă. Nea Ilie nu avea o tensiune de speriat, la 65 de ani. Dacă medicul i-ar fi explicat că mai puţină sare în mâncare (ca să scadă retenţia de apă), mai mult usturoi (care curăţă vasele de sânge şi fluidifică sângele), mai puţine grăsimi şi prăjeli în mâncare (furnizoare de colesterol şi trigliceride care rigidizează pereţii vaselor sanguine) şi mai puţin alcool, în special vin roşu (care creşte presiunea cu care sângele circulă prin artere), i-ar menţine tensiunea arterială la un nivel normal, evident că nu ar mai fi fost nevoie de Captopril. Dar domnu’ doctor aşa a învăţat la şcoală să trateze „tensiunea”, are în sertarul biroului ghidul terapeutic pe care îl consultă pentru fiecare caz şi nu se abate nici măcar cu o literă de la principiile de acolo. Ca să nu mai spunem că Rep-ul (adică agentul de vânzări) de la firma farmaceutică ce produce Captoprilul trece de cel puţin două ori pe lună pe la domnu’ doctor cu o mică atenţie, ca să-i prescrie produsul, să-l cumpere nea Ilie şi alţii ca el. Dar poate domnu’ doctor al lui nea Ilie e nevinovat şi prescrie cu convingerea că face bine. Lui aş putea sa-i acord circumstanţe atenuante. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre medicii care au acceptat, contra unor „atenţii” mai consistente (gen vacanţe în străinătate sau cash de ordinul miilor de dolari), să testeze drogul – pardon, „medicamentul” – denumit generic Viagra, pe pacienţii internaţi în spitalele de psihiatrie. Dragilor, nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit care e situaţia pacienţilor din spitalele psihiatrice româneşti. Vă spun eu: de pe vremea lui Eminescu nu s-a schimbat absolut nimic. Oamenii aceştia sunt cobai în regulă şi fără să se aleagă cu vreun beneficiu. Ce contează, acolo, câţiva nebuni morţi de stop cardiac de la Viagra sau alţii violaţi – tot de la Viagra? Oricum pe ei nu-i întreabă nimeni. Şi dacă i-ar întreba, nu i-ar crede. Doar sunt nebuni... Iar acesta e doar un exemplu...

Zilele trecute mă gândeam, oarecum amuzat, că imbecilii despre care vorbesc se chinuie de sute de ani să ne bage pe gât ideea lor elucubrantă cu noua ordine mondială, să ne împuţineze şi să ne îndobitocească, mare lucru n-au reuşit. De pe vremea lui Adam Weishaupt (fondatorul sectei „iluminaţilor” şi al „noii ordini mondiale”), populaţia lumii a crescut de 7 ori. Vă prezint mai jos un tabel cu evoluţia populaţiei globale şi cu estimările pentru viitorii ani:

Aşadar, cel mai important punct pe ordinea lor de zi nu a fost atins, nici după două războaie mondiale, nici după Holocaust, nazism, comunism, SIDA, Ebola sau diverse gripe aviare, porcine, "medicamente" şi vaccinuri. Marea Uniune Europeană e ultima găselniţă în materie de nouă ordine mondială şi îi prevăd, de asemenea, un eşec strălucit. Deja state importante, membre ale acestui mamut (care după părerea mea a fost falimentar din start) au început să dea semne că s-au plictisit de MUE şi că vor să rupă rândurile. Iar faptul că, în loc să ne împuţinăm, ne înmulţim, ne face tot mai greu de controlat pentru un Big Brother mondial.

Să revenim la oile noastre. Medicamentul este în realitate, acea substanţă naturală care previne şi ameliorează. Cu alte cuvinte: plantele medicinale. Ceea ce cumpărăm noi din farmacii nu sunt medicamente, sunt droguri/substanţe sintetice/chimicale. Eu le voi numi „medicamente” cu ghilimele. De ce a fost inventat „medicamentul”? Evident, nu ca să vindece, ci ca să ne distrugă sănătatea şi să ne facă dependenţi de o industrie care încasează enorm de mulţi bani. Un „medicament” administrat pentru dureri reumatice, de exemplu, distruge stomacul. Nu-i nimic, completăm reţeta cu „medicamente” care să trateze suferinţa gastrică. Apoi apar alte simptome: greţuri, cefalee, diaree – care sunt, de asemenea, tratate cu alte „medicamente” şi uite aşa ajungem să ne dăm mare parte din venit pe chimicale pe care le înghiţim cu pumnii. Şi care, evident, nu ne fac niciun bine.

Despre Codex Alimentarius... sau cum încearcă imbecilii să facă din rahat bici

Presupun că de acum toata lumea a auzit de aşa-numitul Codex Alimentarius. Scopul declarat oficial al acestui codex este „protecţia sănătăţii consumatorilor şi asigurarea practicilor corecte în comerţul alimentar”. Toate bune şi frumoase, numai că, dacă ar fi aşa, de ce conceperea acestui codex şi metodele lui de implementare au fost ţinute la mare secret timp de ani buni? De ce Comisia de comerţ Codex Alimentarius este finanţată şi condusă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, care aparţine Naţiunilor Unite, adică ONU) şi FAO (Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură a SUA). Ştiţi, OMS, cea care mai anţărţ a încercat să ne bage pe gât vaccinul împotriva gripei porcine făcut de compania Baxter (vaccin care era creat deja, cu mult înainte de apariţia asa-numitei gripe porcine pe piaţă).

Dar cine îşi închipuie că OMS-ul nu mai poate de grija noastră e cel puţin naiv. În realitate, Codex Alimentarius a fost creat pentru a proteja industria chimică farmaceutică. Şi voi prezenta argumente. Bazele acestui codex au fost puse prin 2002, după ce imbecilii au văzut că la sfârşitul secolului XX vânzările de „medicamente” au început să stagneze. De pe la începutul secolului XXI (adică după 2001) chiar au dat puţin înapoi. Pentru că oamenii au început să ocolească „drugstore” şi să apeleze din ce în ce mai mult la magazinele naturiste, la medicina homeopată, acupunctură, apiterapie şi alte terapii alternative. Pentru că oamenii au început să-şi dea seama că produsele naturiste fac bine fără să aibă efecte secundare şi, foarte important, costă mult mai puţin. Eu însumi n-am mai intrat într-un „drugstore” de ani de zile, nici măcar pentru a cumpăra vitamine. Magazinele naturiste au leacuri pentru orice problemă, leacuri care nu creează dependenţă şi, mai ales, au calitatea de a preveni – pe care „medicamentele” nu o au. Vitaminele din magazinele naturiste sunt naturale, spre deosebire de cele care se găsesc în „drugstores” şi care sunt chimicale sintetice.

Aşadar... Imbecilii sunt îngrijoraţi că le-au scăzut vânzările. Au mai încercat ei să le revigoreze, cu vaccinuri – pentru te miri ce, nu contează – pe care să ni le bage pe gât, dar n-a mers. Suntem prea mulţi şi n-au putut să ne pună bocancul pe grumaz. În anii '90, nu existau decât zece vaccinuri. Nu a fost nicio epidemie atunci şi totuşi între timp numărul vaccinurilor aproape s-a triplat. Ce s-a întâmplat după 1989 de au mai scos încă 26 de vaccinuri? Răspuns: lăcomia. Sunt absolut toate vaccinurile necesare? Evident că nu. De fapt, niciunul dintre ele nu e necesar. Şi atunci, de ce? Desigur, pentru că vor să ne împuţineze şi să mai scoată şi bani din chestia asta.

Codex Alimentarius pune în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii, cum ar fi: terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai puţin un potenţial concurent pentru industria chimiei farmaceutice – cu alte cuvinte, scopul real, ascuns, al creării Codex Alimentarius este acela de a proteja Trustul Mondial al Chimiei Farmaceutice.

Originile chimiei farmaceutice

În jurul anului 1860, „bătrânul Bill” Rockefeller, comerciant de petrol cu specializarea în farmaceutică, vindea ţăranilor naivi flacoane cu petrol brut, făcându-i să creadă că era un leac eficient în tratarea cancerului. El a denumit acest produs (care de fapt era petrol brut ambalat în flacoane): Nujol (New Oil – un nou tip de ulei). Afacerea sa era prosperă, cumpăra o fiolă de petrol brut de 30 grame prin Standard Oil la un preţ de 21 cenţi şi o vindea pentru 2 dolari. Fără prea multă cultură, fără scrupule, fără cunoştinţe sau studii în domeniul medical, cu puţine noţiuni de contabilitate şi de o aviditate feroce, Rockefeller a reuşit să se impună. Noului produs Nujol i s-a atribuit „meritul” de „cură împotriva constipaţiei” şi a fost foarte comercializat la acea vreme. Între timp, medicii au descoperit că Nujol era nociv şi că ducea în timp la maladii grave, eliminând vitaminele liposolubile din corp. Standard Oil s-a luptat să evite pierderile prea mari care ar fi putut surveni din această cauză şi a adăugat rapid petrolului brut caroten pentru a elimina aceste carenţe. Senatorul Rozal S. Coperland era plătit 75.000 dolari pe an pentru a promova acest produs.

Imperiul Rockefeller a fost construit graţie acestei formidabile şmecherii care consta în a convinge oamenii să ingereze un derivat de petrol brut îmbogăţit cu caroten. Aşa au fost puse bazele industriei chimiei farmaceutice. Suntem deci foarte departe de fundamentele medicinii chineze, tibetane vedice sau persane, care erau în mod tradiţional bazate pe cunoştinţe extrem de precise legate de corpul uman şi erau centrate (ca preocupare) pe binele şi sănătatea fiinţelor umane.
Succesul comercial al produsului Nujol a permis diversificarea producţiei chimiei farmaceutice şi atingerea unui nivel ridicat al beneficiilor financiare. În 1948, cifra de afaceri anuală a lui Rockfeller se ridica la 10 miliarde de dolari. Medicamentul Nujol încă mai poate fi găsit sub formă de ulei de parafină pură, clasificat drept laxativ uşor şi recomandat împotriva constipaţiei cronice rebele în terapiile igieno-dietetice obişnuite. Este fabricat la ora actuală de laboratorul Fumouze.

Trustul chimiei farmaceutice pe care îl cunoaştem a fost conceput de către o asociaţie condusă de Rockefeller şi IG FARBEN din Germania nazistă. Compania Standard Oil aparţinând aşadar lui John D. Rockefeller, deţinea în 1939 15% din acest nou trust germano-american. Obiectivele industriale ale IG Farben din Germania nu au fost bombardate în timpul războiului tocmai pentru a proteja interesele lui Rockefeller. Încă din 1932, industria chimiei farmaceutice IG Farben îl finanţa pe Adolf Hitler cu până la 400.000 de mărci germane. Fără acest sprijin, aşa cum afirma tribunalul de la Nürenberg: „cel de al doilea război mondial nu ar fi avut loc…”

În 1941, IG Farben construieşte cea mai mare industrie chimică din lume la Auschwitz, profitând de mâna de lucru din lagărul de concentrare pentru fabricarea gazului Zyklon B. La procesul de la Nürenberg au fost declaraţi vinovaţi de genocid, sclavie, furt şi alte crime, 24 de responsabili ai Companiei IG Farben. Tribunalul de la Nürenberg a divizat Compania IG Farben în BASF, BAYER şi HOECHST. Toţi aceşti responsabili au fost însă eliberaţi în 1952, la numai un an după ce fuseseră condamnaţi, cu ajutorul lui Nelson Rockefeller, fostul lor patron comercial, la vremea aceea ocupând funcţia de Ministru al Afacerilor Externe al SUA. O dată eliberaţi, cei care se aflaseră în conducerea Companiei IG Farben s-au infiltrat în economia germană, ocupând funcţii foarte importante. Până în anii ’70 consiliul director pentru societăţile BASF, BAYER şi HOECHST era constituit din membrii ai partidului nazist. Începând cu 1959 aceştia îl finanţau pe tânărul Helmut Kohl. Prin susţinerea politică a acestuia din urmă, cele trei filiale rezultate din IG Farben erau la momentul acela de 20 de ori mai puternice decât societatea mamă înfiinţată în 1941. Organizaţia nazistă de mondializare asociată lui Rockefeller, a constituit o reuşită totală, şi deja de multă vreme piaţa chimiei farmaceutice a planetei a fost şi este controlată, organizată şi administrată pentru a asigura expansiunea industrială mondială a chimiei farmaceutice.

„Tradiţia” cartelului de la IG Farben a continuat sub un alt nume: „Asociaţia pentru Industria Chimică”. În 1955, industria chimică farmaceutică mondială a fost regrupată sub auspiciile Camerei de Comerţ Internaţional a Naţiunilor Unite (ONU) şi Guvernului German. Eforturile lor comune au fost camuflate sub numele de cod CODEX ALIMENARIUS. Un mare număr de partide politice europene aşa-zise de stânga şi de dreapta au fost finanţate de această industrie pentru a se asigura o legislaţie favorabilă industriei farmaceutice.

Starea de spirit care predomină în cazul mondializării chimiei farmaceutice explică în mare parte desfiinţarea sistematică a inovatorilor ştiinţifici independenţi din ultimii 50 de ani. Această industrie foloseşte orice mijloc pentru a-şi păstra locul pe piaţă în ceea ce priveşte tratamentul cancerului, al SIDA, al maladiilor cardio-vasculare etc. De zeci de ani este posibilă tratarea şi vindecarea în majoritatea cazurilor a acestor maladii prin terapii naturiste alternative, dar sunt aplicate procedee de dezinformare în forţă pentru a se ascunde publicului aceste adevăruri.

Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii referitoare la medicina alternativă va bloca eradicarea anumitor maladii, asigurând astfel profituri şi mai mari acestei industrii mondiale care tratează doar simptomele bolilor, fără a se îngriji de cauze. Doctorul Matthias Rath, un specialist german care duce campanii la nivel mondial pentru folosirea tratamentelor naturiste în cazul multor boli grave, descrie această situaţie astfel: „Adevăratul scop al industriei farmaceutice mondiale este de a câştiga bani pe seama bolilor cronice, şi nu de a se ocupa de prevenirea sau eradicarea acestor boli… Industria farmaceutică are un interes financiar direct în perpetuarea acestor maladii, pentru a-şi asigura menţinerea şi chiar creşterea pieţei de medicamente. Pentru acest motiv medicamentele sunt făcute pentru a alina simptomele şi nu pentru a trata adevăratele cauze ale bolilor… Trusturile farmaceutice sunt responsabile de un genocid permanent şi răspândit, ucigând în acest mod milioane de oameni…”

De fapt, aşa visează ei, imbecilii – că vor reuşi, în sfârşit, să facă ce n-au fost în stare două sute de ani: să ne ucidă. Dar socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg. Dacă n-au reuşit asta până în anii 2000, când nu prea aveam acces la informaţii, acum, în epoca internetului, când cunoaştem atât de multe, nici atât. Chiar dacă vor monopoliza internetul şi ne vor bloca accesul la siturile cu informatii utile, deja ştim suficiente lucruri încât să fim conştienţi cu cine avem de-a face şi să ne putem proteja. Apropos de internet. Acesta a fost creat şi promovat în ideea de a ne manipula mai uşor, prin pseudo-informaţii vehiculate rapid în toate colţurile lumii şi prin crearea dependenţei de calculator, care să ne tină creierul blocat într-o letargie cronică. Nu s-au gândit imbecilii că propria lor armă li se va întoarce împotrivă, pentru că, tot datorită internetului, s-au răspândit şi informaţiile despre matrapazlâcurile lor. Există lucruri care nu apar publicate în nicio carte, revistă sau ziar, dar care se găsesc pe destule bloguri ori situri şi pe care oamenii le citesc. Imbecilii nu s-au lămurit, încă, nici acum, după atâta timp, că vorba aceea care spune “ai mare grijă ce-ţi doreşti” e cât se poate de adevărată. După părerea mea, au facut – şi fac în continuare – două greşeli majore: 1. Persistă să considere că Dumnezeu nu există şi 2. Persistă să ne subestimeze pe noi, cei mulţi. Ei bine, Dumnezeu există iar noi nu suntem nici proşti, nici slabi cum ne consideră imbecilii. De aceea am convingerea că deznodamântul va fi în favoarea noastră, nu a lor. Poate că nu vom scăpa definitiv de ei, aşa cum nu vom reuşi sa eradicăm toţi şobolanii din lume, dar vor ramâne, ca şi până acum, o sectă izolată care va perpetua în încercări cretinoide şi pline de non-sens să pună laba pe noi; un orbete amărât care îşi închipuie că, dacă va mânca din ce în ce mai mult, se va transforma într-o balenă uriaşă şi va stăpâni oceanul planetar.

Din nou despre Codex Alimentarius

În principiu, conform Codex Alimentarius, TOATE alimentele vor fi iradiate cu cobalt, APROAPE TOATE suplimentele (vitamine, minerale şi alti nutrienţi naturali) vor fi interzise, cultura ecologică sau bio va fi interzisă (prin urmare toate categoriile de medicină alternativă vor dispărea), animalele de pe planetă care urmează a fi folosite în scopul hranei vor fi tratate cu antibiotice şi hormoni specifici... şi lista continuă. Putem înlocui toată această enumerare cu un singur cuvânt: GENOCID.

Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii referitoare la medicina alternativă va bloca eradicarea anumitor maladii, asigurând astfel profituri şi mai mari acestei industrii mondiale care tratează doar simptomele bolilor, fără a se îngriji de cauze.

La data de 13 martie 2002 europarlamentarii au adoptat legi în favoarea industriei farmaceutice, fixate prin dispoziţii ale Codex-ului Alimentarius şi care vizau elaborarea unei reglementări constrângătoare pentru toate terapiile naturiste şi suplimentele alimentare – o manieră mai indirectă de a desfiinţa concurenţii care ar putea să ocupe un anumit loc pe piaţă, pentru că sănătatea se vinde şi se cumpără.

Un val de 483 milioane de petiţii din partea populaţiei a inundat mesageria europarlamentarilor, într-o asemenea măsură încât comunicaţiile interne au fost blocate. În ciuda a o jumătate de miliard de petiţii, directivele Codex-ului Alimentar au fost adoptate. Acest vot a fost o veritabilă denigrare a democraţiei, prevestind şi alte viitoarele dificultăţi în respectarea acesteia.

Începând cu iulie 2005, directivele Codex-ului Alimentarius enunţate de către Directiva Europeană în ceea ce priveşte suplimentele alimentare trebuie aplicate sub ameninţarea sancţiunilor financiare. Iată în ce constau acestea:

1) Este vorba de a elimina orice supliment alimentar natural. Toate aceste suplimente vor fi înlocuite de 28 de produşi de sinteză farmaceutică (aşadar toxici), care vor fi dozaţi şi vor fi disponibili numai în farmacii, pe bază de prescripţie medicală. Clasificate ca toxine, vitaminele, mineralele şi plantele medicinale vor fi pe piaţa numai în doze care NU au impact asupra nimănui. Magazinele noastre de produse naturiste şi suplimente alimentare vor rămâne pe raft numai cu 18 produse, atâtea câte sunt pe lista Codex-ului. Tot ceea ce NU este pe listă, de exemplu coenzima Q10, glucosamine etc., vor fi ilegale şi asta nu înseamnă ca vor fi numai cu prescripţie, ci vor fi ILEGALE adică „foloseşte-le şi te duci la închisoare”.

2) Medicina naturistă cum ar fi acupunctura, medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc, va fi progresiv interzisă.

3) Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei farmaceutice, interzicând din principiu aşa numita agricultură bio. Aceasta implică, de exemplu, ca fiecare vacă de lapte de pe planetă să fie tratată cu hormonul de creştere bovin recombinat genetic produs de Monsanto. Mai mult, potrivit Codexului, orice animal de pe planetă folosit în scopuri de hrană TREBUIE tratat cu antibiotice şi cu hormoni de creştere. Regulile Codexului permit ca produsele ce conţin organisme modificate genetic să nu mai fie etichetate corespunzător. Mai mult, în 2001, 12 substanţe chimice despre care se ştie că sunt cauzatoare de cancer, au fost interzise în mod unanim de 176 de ţări, inclusiv de SUA. Ei bine, Codex Alimentarius aduce înapoi 7 dintre aceste substanţe interzise, precum hexachlorobenzene, dieldrin, aldrin etc, care vor putea fi folosite la liber din nou.

4) Alimentaţia umană certificată legal va trebui să fie iradiată cu Cobalt. Sub regulile Codexului, aproape toate alimentele trebuie iradiate. Si nivelurile de radiaţie vor fi mult mai mari decât cele permise anterior.
Codex Alimentarius va controla accesul asupra acizilor aminaţi esenţiali, asupra vitaminelor şi mineralelor. Extinderea controalelor va acţiona progresiv eliminând orice medicină alternativă naturistă ancestrală.

Pe scurt: în Codex Alimentarius, vitaminele, plantele medicinale şi condimentele figurează pe lista substanţelor toxice, în schimb hexaclorobenzenul (un fungicid care e carcinogen dovedit) şi fluorul (care afectează creierul şi în consecinţă starea mintală, provocând letargie psihică) sunt declarate alimente. WHAT????

Oameni buni, acestea nu sunt aberaţii, nu e paranoia OTV-istică, e adevărul curat. Aici găsiţi discursul unui medic din Statele Unite referitor la Codex Alimentarius. Din păcate nu e tradus, dar pentru cei care nu cunosc limba engleză, dau un scurt citat: „în 1994, DSHEA (legea suplimentelor şi a educaţiei nutriţionale din SUA) a declarat că nutrienţii şi ierburile sunt HRANĂ. Imediat după asta, în Codex Alimentarius au băgat că nutrienţii sunt OTRĂVURI; prin urmare, trebuie să fim protejaţi; adică să se interzică comercializarea lor liberă şi să se poată procura numai din farmacii şi numai pe bază de reţetă. Acelaşi Codex Alimentarius spune că fluorul, de exemplu, e bun (!!??)”

Pe mine m-aţi omorât... da’ cu aiul* ce-aţi avut?

*ai = usturoi (regionalism)

Cretinelul de Boc s-a grăbit şi el să se angajeze, laolaltă cu alti guvernanţi cretinei din lume (vreo 165 la număr) că din decembrie 2009 va adopta codexul lu’ peşte şi în România. Dacă în 2009 şi chiar anul trecut, până prin vară, internetul abunda de informaţii privind ameninţarea care ne paşte, ei bine, de atunci e silenzio stampa peste tot. Am răscolit tot internetul căutând articole despre care e situaţia în România cu acest codex şi dacă s-a adoptat sau nnu, dar nu am găsit nimic. Într-un singur loc, aici se spune că în România Codex Alimentarius va intra în vigoare de la 1 aprilie 2011. Pe de altă parte, între 11-16 aprilie 2011 Comisia de comerţ Codex Alimentarius se întruneşte la Tromson, Norvegia, ca să discute standardele privind peştele, moluşe şi alte produse alimentare din industria piscicolă. Rezultă că totuşi Codexul nu e încă pus la punct şi gata de a fi implementat. Şi atunci, ce dracu’ se intâmplă?

Aseara m-am întâlnit cu o cunoştinţă care are o mică afacere cu legume-fructe. Omul le aduce de pe unde le găseşte şi le comercializează en-gross. Ei bine, aseară era furios până la cer din cauză că un transport de usturoi din China i-a fost interzis la vamă. Motivul? „Conţine arsenic”. Aşa, şi? „Păi, arsenicul e otravă.” OMG!!! Imbecilitatea vameşilor români e deja antologică, dar ceea ce nu înţeleg eu e următorul lucru: dacă acest Codex Alimentarius încă nu s-a adoptat, de ce au interzis usturoiul la vamă???

Preţul usturoiului pe piaţa noastră era anul trecut 5 lei. La Crăciunul 2010 ajunsese la 20 de lei. La nivel global, preţul usturoiului a crescut de la 170 de dolari/tonă în martie 2009 la 1.200 de dolari/tonă în august 2010. Se spune că preţul a explodat datorită faptului că lumea a început să-l folosească drept remediu împotriva gripei porcine. Probabil că e adevărat. Dar probabil că şi includerea lui pe lista „neagră” a Codex Alimentarius i-a crescut valoarea. De fapt, cele două lucruri sunt strâns legate între ele. Usturoiul, menta şi alte asemenea plante vor fi considerate droguri de categoria a 3-a si vor fi comercializate doar de corporaţiile farmaceutice. Categoria a IIIa înseamnă, conform ECHA (European Chemicals Agency), nociv-toxic.

Extractul de usturoi (adică forma concentrată, de 10:1) conţine mai puţin de 2 ppm arsenic, adică mai puţin de 2 micrograme arsenic/gramul de extract – şi, atenţie, vorbim de extract! În usturoiul crud asta ar însemna 0,2 micrograme arsenic la 1 gram de usturoi (sau 0,2 mg/kg). Doza-limită de arsenic stabilită de OMS pentru apa de băut (da, apa potabilă conţine arsenic) este de 10 nanograme arsenic/ml apă (respectiv 2 mg arsenic la tona de apă) iar în mâncare, limita e de 2 ppm (adică 2 micrograme/g sau 2 mg/kg corp). Cu alte cuvinte, un om care cântăreşte 60 kg poate consuma 120 mg arsenic fără să aibă probleme. În traducere, asta ar însemna echivalentul a 600 kg usturoi pe zi. Cine dracu’ mănâncă atâta? Oricum, mai mult de 20 grame (5-6 căţei) de usturoi consumate pe zi, pot să producă gastrită şi chiar sângerări gastrice – nu otrăvire cu arsenic! – dar 1-2 căţei pe zi sunt suficienţi pentru protecţie împotriva bolilor cardiovasculare, ateroslcerozei şi cancerului.

Usturoiul conţine peste 200 de substante active, printre care: glucide, aminoacizi liberi, saponine, betasisterol, glucide, proteine, lipide, vitamine, minerale (potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sodiu), alicină. Usturoiul are efecte multiple: antispastic, colagog, diaforetic, anticancerigen, expectorant, febrifug, stomahic, vasodilatator, antimicrobian, hipotensiv, antihelmintic. Usturoiul este şi un important condiment folosit în gastronomie. Indicaţiile sale medicinale (consumat ca atare sau sub formă de tinctură ori pulbere) sunt, de asemenea, multiple: guturai, răceli, arteroscreloză, boli reumatice, afecţiuni digestive, pneumopatii, gripă, bronşită cronică, astm, tuse, febră, hipertensiune, hipercolesterolemie, infecţii bacteriene, artroză, paraziţi intestinali, gută, meteorism abdominal. Aplicat extern, este foarte eficient în lupta cu boli precum: pitiriazis, arsuri, ulceraţii cutanate, abcese tegumentare, veruci vulgare.

BTW, arsenic conţine şi peştele. Mi se pare extrem de interesant, să mă duc la farmacie şi să spun: “Vreau şi eu un kil de hamsii. Uitaţi, am reţetă de la doctor!”

În fine... au fost odată nişte imbecili... nişte rataţi care au visat că ei erau zeii lumii şi că noi toţi ne închinam lor. Nişte oligofreni care îşi închipuie că ne pot transforma în sclavi şi că ne pot controla până şi gândurile. Am o veste pentru ei: “nasol, nenică, nu-ţi iese pasienţa. Speri mata, da’ speri degeaba.”

ENDGAME

by Alex Jones (subtitrat)

...

Din ciclul „Poveşti (im)posibile”

2011-01-11T18:14:00.000+02:00

...

Filip

A fost odată un băiat bine educat, crescut într-o familie de intelectuali cultivaţi, adepţi ai eticii, păstrători de tradiţii, dedicaţi civismului. Filip a fost un copil fericit, cel puţin în primii ani ai vieţii sale. Armonia din familie; curtea gazonată în care se juca; “meciurile” de şah din week-end, cu tatăl lui, atunci când acesta avea timp liber; pianul alb din living răsunând cuminte sub degetele mamei – toate acestea l-au făcut să fie un copil altfel decât ceilalţi. Dar nu şi-a dat seama de asta decât când a început să meargă la şcoală. În prima zi a fugit acasă, după două ore. Gălăgia asurzitoare, fetele râzând strident şi din orice; băieţii îmbrâncindu-se şi răcnind cât îi ţinea gura, sub privirile neputincioase ale învăţătoarei – l-au speriat atât de tare, încât şi-a spus că, dacă asta e şcoala, atunci preferă să rămână un analfabet. A doua zi, a trebuit să vină mama cu el, să discute cu învăţătoarea şi să ducă multă muncă de lămurire ca să-l facă să accepte situaţia.

Filip se plictisea la şcoală. El învăţase literele şi cifrele încă de la vârsta de 4 ani; acum, la 7 ani, citea fluent şi socotea rapid. Ştia deja şi tabla înmulţirii până la 5. Era convins că, odată intrat în clasa întâi, va începe să studieze filosofii antici. Iar învăţătoarea îl punea să deseneze liniuţe şi bastonaşe. Ca să suporte mai uşor orele cele lungi şi anoste, îşi lua cu el câte o carte şi citea pe sub bancă. Până când l-a prins învăţătoarea. Şi mare i-a fost mirarea când, în loc de “Poveşti nemuritoare”, a scos din pupitrul lui Filip “Gorgias” al lui Platon.
– Platon ???
– Încă nu am ajuns la Aristotel, a răspuns Filip, uşor jenat.
Învăţătoarea i-a pus absenţă la ora de limba română şi i-a scăzut un punct la purtare.

Părinţilor lui Filip nu le-a trecut niciodată prin minte că ar fi utile vizitele dese la şcoală ori “atenţiile” către dascăli. Ei aveau încredere că fiul lor va fi apreciat întotdeauna la adevărata valoare şi erau pregătiţi să accepte calificativele primite de băiat la şcoală, indiferent care ar fi fost acestea. Erau convinşi de corectitudinea sistemului şi de faptul că, la şcoală, copiii sunt învăţaţi care sunt principiile de bază ale conştiinţei de sine, sunt încurajaţi să-şi dezvolte personalitatea şi sunt direcţionaţi, cu generozitate şi competenţă, pentru a-şi descoperi şi perfecţiona aptitudinile, astfel încât, la maturitate, să ajungă nişte cetăţeni oneşti şi bine pregătiţi în profesia lor – într-un cuvânt, elemente de bază ale societăţii întru propăşirea acesteia către ideea de stat la care visa Platon. La şedinţele cu părinţii mergeau rar şi stăteau puţin, pentru că erau programate seara, când ei aveau bilete la Filarmonică, la Operă ori la teatru. Apropourile învăţătoarei către copiii – inclusiv Filip – ai căror părinţi nu donau pentru înfrumuseţarea clasei (cum ar fi: ferestre termopan cu oglindă exterioară, parchet din lemn masiv, care trebuie înlocuit la fiecare 4 ani, perdele de organza, brad natural argintiu pentru serbarea de Crăciun etc.), deşi deveneau din ce în ce mai evidente, n-au avut niciun succes. În consecinţă, Filip a fost catalogat drept un elev incapabil de a se integra în societate şi dascălii îi prevedeau un viitor lipsit de strălucire, finalizat probabil într-un salon de spital psihiatric.

Dacă orele de şcoală îl făceau să se simtă inutil, în recreaţii era cu totul altceva. Cum, la vârsta aceea, copiii îşi însuşesc părerile celor mai mari (în cazul de faţă, ale învăţătoarei), Filip era mereu ţinta atacurilor colegilor de clasă. Când a încercat să se plângă învăţătoarei, aceasta l-a apostrofat că este lipsit de etică să pârăşti. Şi n-a mai pârât. Îndura cu stoicism şicanele, înghiontelile, jignirile celorlalţi sperând că, dacă nu le răspunde, se vor potoli. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Însă mai apoi au schimbat tactica. După recreaţie, când se întorcea învăţătoarea în clasă, îi spuneau că Filip i-a înjurat. Învăţătoarea îl scotea în faţa clasei, ca să-l umilească, şi îl punea să le ceară iertare colegilor. Iar Filip se conforma, deşi era nevinovat. Nici măcar nu şta ce era aia o înjurătură, dar tăcea, pentru ca ceilalţi să nu-l considere un incult şi să nu-l umilească şi mai tare.

De fiecare dată când un copil mai neajutorat era chinuit de alţii, Filip îi lua apărarea. Şi scatoalcele, desigur. Odată, colegul lui de bancă trăgea voios o fată de codiţe. Filip i-a explicat că nu e frumos ce face şi a încercat să-i împărtăşească unele idei proaspete despre etică, întrucât tocmai îl citise pe Aristotel:
– Nu este o faptă demnă aceea care produce plăcere fără niciun scop. Plăcerea ca motivaţie este caracteristică celor slabi, nu celor puternici.
– Mda ?... că spui tu ?
– Nu eu, Stagiritul.
– Ce, mă ?... tu mă-njuri pe mine ? Stagirit eşti tu !
I-a altoit lui Filip şi câteva bobârnace, ca anexă la ocări.

Cam aşa a petrecut Filip clasele primare. În gimnaziu, pentru că se înălţase şi se lăţise în umeri, era “bumbăcit” mai rar şi doar de către cei mai mătăhăloşi. Filip, convins că atitudinea colegilor s-a schimbat ca urmare a îndemnurilor lui paşnice, continua să promoveze ideile filosofilor pe care îi citea. Fetele îl ascultau amuzate, iar băieţii care nu-l atacau, încercau să-l ignore. Era vârsta la care începeau să apară preocupările frivole şi atracţia pentru sexul opus. Filip începea să-i citească pe Kant şi Hegel. Nu mai citea pe sub bancă, pentru că descoperea noi ştiinţe în programa de învăţământ şi sorbea cu nesaţ cuvintele profesorilor. Citise de mult enciclopedia, dar acum avea ocazia să aprofundeze noţiunile pe care le ştia deja. Nu lăsa să treacă nicio lecţie până când nu era sigur că înţelesese totul. Şi de obicei studia dinainte lecţiile care urmau, ca să aibă posibilitatea ca, la ore, să ceară informaţii suplimentare. Profesorii îl adorau. Colegii îl urau. Colegele îl plăceau. Colegii îl urau şi mai tare. Filip era însă atât de absorbit de preocupările sale, încât nu observa mai nimic din ceea ce se petrecea în jur.

În liceu, fetele au descoperit că Filip era un băiat şi drăguţ, nu numai deştept; şi că ar fi fost foarte interesant să se afişeze cu el. În consecinţă, îi dădeau târcoale. Mai ales majoretele. Băieţii din echipa sportivă nu ratau nici un prilej ca să se răzbune. Prin singurele metode pe care le puteau percepe tărtăcuţele lor: cele josnice. Îi puneau piedici, îi aruncau mingi în faţă la ora de sport, îl îmbrânceau ori îi trânteau cărţile pe jos. Filip se întorcea des acasă cu un ochi vânăt sau cu ghiozdanul rupt şi le spunea părinţilor, invariabil:
– A fost un accident, atâta tot. Nu e nimic grav.

În ziua dinaintea balului de absolvire, căpitanul echipei de fotbal a liceului, cel care îl chinuise cel mai mult pe Filip, a sărit gardul, alergând după minge, şi a căzut în lacul din spatele clădirii. Fiindcă prietenii îl priveau împietriţi cum se scufundă, Fără să stea pe gânduri, Filip a sărit să-l salveze şi în timp ce se îneca, pentru că nici el nu ştia să înoate, “căpitanul” a reuşit să se agaţe de o scândură aruncată de un isteţ.

Balul s-a desfăşurat minunat. Toată lumea s-a distrat şi a rămas cu amintiri frumoase. Nimeni dintre cei de faţă nu s-a gândit vreo clipă la Filip, băiatul ciudat pe care nu l-au interesat niciodată plăcerile fără scop.

...

Un an nou plin de iubire!

2011-01-02T23:56:00.003+02:00

...

Bun găsit în 2011! Am ales ca prima temă din acest nou an să fie iubirea. Poate fiindcă mi-a căşunat pe cântecul “I Who Have Nothing” , un cântec care anul acesta împlineşte fix 50 de ani. La origine “Uno dei tanti” (“Unul dintre cei mulţi”), pe muzica lui Carlo Donida, a fost lansat în 1961 de artistul Joe Sentieri. De atunci, l-au preluat mulţi alţii, printre care Ben E. King, Tom Jones, Shirley Basey, Luther Vandross etc.Versiunile diferă uneori destul de mult, dar farmecul acestei melodii rămâne neschimbat. De la tonul trist al lui Tom Jones la cel uşor agresiv al lui Shirley Basey, de la tonul senzual al lui Luther Vandross la cel melancolic al lui Ben E. King, “I Who Have Nothing” rămâne o operă de artă care poate fi în continuare modelată, interpretată şi abordată fără a i se ştirbi cu nimic valoarea.

Iar iubirea e un subiect inepuizabil şi nu cred că greşesc afirmând asta, din moment ce peste 90% dintre cântecele care s-au scris vreodată abordează iubirea, sub diversele ei forme.

Şi ce poate fi mai frumos decât să iubeşti? Îţi oferă atât de multe, şi nu te costă nimic... Aşa că, pentru 2011, vă doresc tuturor să iubiţi şi să primiţi, în schimb, iubire.

Eu, cel care nu am nimic,
eu, cel care nu am pe nimeni,
te ador şi te vreau atât de mult,
sunt doar un nimeni,
şi nu am nimic să-ţi dăruiesc dar, oh,
te iubesc.

El îţi cumpără diamante
diamante strălucitoare, care scânteiază
dar crede-mă, dragă, atunci când spun
că el îţi poate dărui lumea întreagă
dar niciodată nu te va iubi în felul
în care te iubesc eu.

El poate să te ducă oriunde,
în cluburi elegante şi în restaurante
dar eu nu pot decât să vă privesc,
cu nasul lipit de rama ferestrei.

Eu, cel care nu am nimic
eu, cel care nu am pe nimeni
trebuie să te urmăresc, dansând,
în bratele altcuiva,
când, draga mea, eu sunt de fapt cel care
te iubeşte.

(Aceasta este traducerea versurilor originale, în interpretarea lui Ben E. King. Varianta feminină conţine expresii adaptate)

...

Sărbători fericite!

2010-12-20T10:38:00.000+02:00

...

E vremea colindelor şi a păcii în suflet. E momentul să ne pregătim pentru un an nou, plin de speranţe. E timpul să lăsăm în urmă tristeţile de ieri şi să privim cu încredere către ziua de mâine.

La mulţi ani, tuturor!

...

Din categoria: referate la limba română

2010-12-13T13:09:00.008+02:00

...

Poema chiuvetei
de Mircea Cărtărescu

– manualul de Limba şi Literatura Română, clasa a IXa –

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesa muşamalei şi borcanului de muştar
se plînse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai!
steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi puna întrebări cu privire
la sensul existenţei şi la obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi facu o propunere muşamalei.

...cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

Comentariu

Mircea Cărtărescu este un artist desăvârşit, care-şi conturează creaţiile suprarealist, cu un penel al imaginarului burlesc ce umbreşte îndemânarea cu care Da Vinci a trasat liniile fine ale chipului Giocondei. Personajele sale sunt întrupări abracadabrante ale unor elemente comune, integrate în cotidian şi care îşi desfăşoară dramele existenţiale pe sub-planuri elevate, precum banalul sublimat în absolut. „Poema chiuvetei” este un extract filosofic de o esenţă cutremurătoare, care etalează zbuciumul interior al unor personaje simbiotice, extravazate într-o panoplie metastatică şi panoramate antipodic. Chiuveta şi steaua mică, galbenă par a fi desprinse dintr-o tragedie shakespeariană: ele pot fi Romeo şi Julieta, Othello şi Desdemona sau Hamlet şi Ofelia. Iubirea asimptotică se metamorfozează subtil, eludând sentimente apoteotice, intrinseci şi sesile. Chiuveta îndrăgostită ireluctabil se destăinuie mai întâi muşamalei, borcanului de muştar, tacâmurilor ude, neîndrăznind să-şi declare sentimentele stelei mici, galbene, care lumina metempsihotic colţul geamului de la bucătărie. Într-un final, iubirea sa devoratoare o determină să-şi ia inima în dinţi şi să-i facă stelei o declaraţie originală, de un lirism nobil, mustind de altruism şi de pasiune mistuitoare. Poetul utilizează metafore astringente care stimulează simţurile. Sifonul bolborosind este o expresie de o muzicalitate excepţională, rivalizând cu simfoniile mozartiene şi cu arcuşul lui Paganini. Imaginea nichelului plin de dorinţă umbreşte pasiunea lui Tristan pentru Isolda sau a lui Samson pentru Dalila. Iar vasele cu resturi de conservă de peşte metaforizează bolurile cu apă de trandafiri menite să scalde picioarele zeiţelor Pantenonului. Implacabilul sincronizant în care vieţuiesc personajele bucătăriei este supravegheat de gaura din perdea, cea care, precum un observator inopinat sechelar, le observă comportamentele şi ne transmite nouă, cititorilor, povestea. Destinul chiuvetei şi al stelei mici, galbene, este karmic, iar cele două sunt suflete-pereche, întrupări antitetice ale unui Adam ostracizat, ubicuitar şi al unei Eve pantagruelice, utopice, care aparţin unor universuri ipsoidale şi care se caută de vieţi întregi, fără a se regăsi. Revelaţia Adamului nichelat din cea de-a doua strofă este exprimată într-un stil metaforic-solemn, de un tragism seismic: „dar, vai!” – care anunţă încheierea unui ciclu (cel al luptelor intestine ale chiuvetei îndrăgostite) şi începutul ciclului următor (cel al epilogului poveştii de dragoste, conţinând concluziile exantematice) într-un intermezzo abrupt, stigmatizând obiectul iubirii chiuvetei care, precum o Veneră pragmatică, alege strecurătoarea de supă – element hieratic, simbol al juvenilismului involut, alegere care marchează hebofilic şi fetişist preferinţele stelei mici, galbene.

„Poema chiuvetei” poate fi comparată cu un eseu transgenic asupra filosofiei existenţialiste, subliniind teoria confucianistică a dezvoltării behavioristice şi focusându-se asupra simţului estetic. „Poema chiuvetei” este o manifestare a expresiei artistice originale, de o tensiune ideatică obnubilantă şi relatată în stil anacolutic, ce îi conferă autenticitate şi o plasează în rândul marilor opere literare.

N-aţi înţeles nimic, nu-i aşa? Nici nu trebuie. Iaca mai jos traducerea:

Mircea Cărtărescu este un exponent cras al literaturii contemporane lipsite de substanţă şi cu tente libidinoase, care îşi conturează creaţiile penibile cu intenţia evidentă de a epata, manifestând o tentativă abortivă de originalitate – emanaţie grotescă şi fadă a unei minţi oportuniste şi avide de glorie. Personajele sale sunt produse de un banal flagrant, iar poveştile lor sfidează bunul-simţ, estetica şi jignesc însăşi condiţia artistului. „Poema chiuvetei” este o manifestare frustrantă şi sclerotică a unei generaţii de scriitori rataţi, al căror exponent este Mircea Cărtărescu, scriitori care îşi concep operele în general la masa din bucătărie, în faţa vaselor cu resturi de conservă de peşte şi a borcanului de muştar expirat de cinci secole; ori în budă, stând pe tronul apoteotic şi fixând ochiul de geam nespălat, prin care abia daca pătrunde o rază de soare rătăcită în jungla modernă a oraşului, printre blocurile de cartier înghesuite unele într-altele precum sardelele în conserva ale cărei resturi zac, încă din mileniul trecut, pe masa din bucătărie. „Poema chiuvetei” ilustrează, aşadar, condiţia pseudo-scriitorului contemporan, care nu este altceva decât un sfertodoct autoostracizat de propria-i impotenţă şi care se chinuie, prin toate mijloacele care îi sunt la îndemână, să răzbată prin cloaca infecto-contagioasă a anonimilor disperaţi care tind către mediul urban, precum şobolanii purtători de ciumă bubonică ce au invadat Europa, ascunşi prin calele corăbiilor medievale. Cuplul chiuvetă-stea (neapărat mică şi galbenă) pare desprins din folclorul de Ferentari, cu is de canalizare înfundată şi revărsată pe bulevardle oraşului. Autorul acestei măreţe mostre de antitalent, care-şi merită cu prisosinţă un loc de frunte în panoplia exemplelor de genul „AŞA NU!”, a reuşit, după îndelungi cazne şi după o tonă de laxative ingerate, să emane un text absolut lipsit de originalitate, de esenţă şi de coerenţă literară, insistând să ne dovedească, la nesfârşit, deşi nu mai e nevoie, că dumnealui şi talentul literar se află în antiteză perfectă – lucru dealtminteri foarte greu de realizat, pentru un mirean. Mircea Cărtărescu, acest luceafăr al extazului onanic, acest Hades al agoniei frustrărilor rumegate şi eructate pe hârtie, acest zeu al bigotismului apologetic, maestru în pupincurism cu limba netedă, catifelată şi versatilă, şi-a construit cu grijă neobosită faima de flatulator contemporan, aruncând generos cu lături în memoria, personalitatea şi moştenirea lui Mihai Eminescu – unicul geniu al literaturii române, talent pluripotent recunoscut internaţional; cel datorită căruia literatura noastră a ajuns să fie studiată în alte ţări, cel care s-a sacrificat pentru poporul său şi datorită căruia un limbric avortat cum e Cărtărescu a ajuns astăzi să irosească pădurile patriei ca să-şi scoată cărţi – deoarece numele său a ajuns pe firmamentul literaturii române după ce a scremut această „poiezea” care se vrea a fi o parodie schizofrenă şi scârnavă la „Luceafărul” eminescian. Cărtărescu reprezintă modelul impotentului (din punct de vedere artistic, evident) care ajunge superstar, al râmei care ajunge dragon şi al rahatului care devine bici. Mircea Cărtărescu este un microb oportunist care cancerizează literatura română şi care a diseminat metastatic în manualele şcolare. Mircea Cărtărescu este motivul pentru care s-au inventat antibioticul, antivomitivul şi eutanasia. Şi, întrucât nu a fost creat încă vaccinul anti-Cărtărescu, le recomand celor care au copii în gimnaziu sau în liceu, să le facă o imunizare preventivă temeinică şi, în perioada în care trebuie să-i studieze elucubraţiile, neapărat să aibă în ghiozdane un flacon de Emetiral. Întreg.

Probabil că v-aţi aşteptat să traduc în termeni pe înţelesul tuturor, comentariul din prima parte referitor la „Poema chivetei”. Vă dau cuvântul meu că am intenţionat să fac asta, dar n-am reuşit. Ce dracu’ poţi să comentezi logic la o aşa porcărie???

NOTĂ: Atât comentariul, cât şi „traducerea” îmi aparţin în totalitate... doar că primul este conceput în stilul criticilor literari ai lu’ peşte, iar al doilea în stilul conform cu realitatea.

***

UPDATE:

În atenţia fandositelor care s-au mutat cu insultele de pe mjtribut romania aici, pe care le anunţ că nu mă interesează sa mă aprecieze dumnealor şi pe care le invit să nu se mai deranjeze să lase comentarii de "mironosiţe" cu exprimări vulgare, pentru că nu le voi valida:

Revolta pe care o resimt de multă vreme, declanşată de aberaţiile pe care copiii noştri trebuie să le studieze la şcoală – aberaţii menite să le spele creierul şi să-i transforme în vajnici sclavi ai NWO – ardea mocnit şi nu aveam de gând să o manifest. Dar în momentul în care monseur cărtărescu s-a apucat să aştearnă cele mai josnice insulte la adresa lui Michael, un om despre care nu ştie absolut nimic, nu i-a ascultat nici măcar un cântec şi, mai presus de toate, un om inocent, generos, cu mult bun-simţ şi cinstit – aşa cum monseur cărtărescu nu va fi niciodată, nici în viata asta nici în vreuna din vieţile viitoare; ei bine, asta a fost picătura care mi-a umplut paharul. Tot ce am scris în acest articol consider că e perfect îndreptăţit şi mi-l asum. Cine adoră pseudocultura promovată de cărtărescu nu are decât să-mi ocolească blogul. Nu vreau să considere nimeni că articolul meu e o încercare de a-l răzbuna pe Michael, nu e aşa; e doar o răfuială personală. Pentru cei care sunt curioşi, articolul infam se găseşte aici.

UPDATE BIS:

Ca să vă convingeţi (dacă mai era nevoie) că nu exagerez cu nimic în tot ceea ce am scris despre “magnificul” MC, vă recomand două articole:

“Mircea Cărtărescu şi frumoasele (lui) străine” – autor Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

“Despre...” – autor necunoscut

...

1 decembrie 1918 – ziua României Mari

2010-12-01T19:39:00.005+02:00

...

La mulţi ani, România! La mulţi ani, Români!

"Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, "în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi". Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, şeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le aşteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile."

(Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996)

"Legea asupra Unirei" – 11 decembrie 1918

Iată cum arăta harta Românei în 1930. Culorile reprezintă regiunile istorice.

...

Bancul zilei

2010-11-15T15:00:00.001+02:00

...

Poezia unui negru:

Când mă nasc sunt negru,
Când cresc sunt negru,
Când stau la soare sunt negru,
Când mi-e frig sunt negru,
Când sunt speriat sunt negru,
Când sunt bolnav sunt negru,
Iar când mor sunt tot negru.

Iar tu, tipule alb,
Când te naşti eşti roz,
Când creşti eşti alb,
Când stai la soare eşti roşu,
Când ţi-e frig eşti albastru,
Când eşti speriat eşti galben,
Când eşti bolnav eşti verde,
Iar când mori eşti cenuşiu.

...Şi tu mă numeşti pe mine colorat?? CURCUBEULE!!!!!!!!!!!!!!!!!

...

Rămas bun, domnule Adrian Păunescu!

2010-11-06T10:25:00.003+02:00

...

Aseară, la un talk-show, invitaţii erau întrebaţi ce a însemnat pentru ei Adrian Păunescu. Realitatea TV întreba telespectatorii cum îşi amintesc ei Cenaclul Flacăra. Sunt convins că pentru mulţi dintre noi, cei care şi-au trăit adolescenţa în anii ’80 şi îşi amintesc perioada aceea, şi poetul şi cenaclul au o semnificaţie aparte. Pentru mine, Cenaclul Flacăra înseamnă serile târzii în care ascultam la radio (cred că era joia) secvenţe înregistrate din spectacole. Am prins atmosfera ultimelor reprezentaţii, înainte ca Cenaclul să fie desfiinţat şi eram prea mic – după părerea alor mei – ca să mă lase să merg pe stadion, în nebunia aia, dar aveam prieteni ai căror părinţi nu erau atât de prăpăstioşi şi care îmi povesteau mereu ce se mai întâmpla. Pentru mine, Cenaclul Flacăra înseamnă versurile unor cântece transcrise pe hârtie, cu urechea lipită de radio, şi fredonarea lor prin casă dimineţile, când eram singur acasă. “Cântec şoptit” (Poesis), “Ai, hai” (Doru Stănculescu), “Broasca ţestoasă” (Radu Gheorghe), “Şi totuşi, iubirea” (Partaj), “Căciula” (Ion Hagiu), “La adio, tu” (Vasile Şeicaru), “Puştoaico” (Ovidiu Haidu), “Să fie pace în lume” (Carmen Antal), “Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte” (Constantin Dragomir), “Foaie verde spic de pâine” (Tatiana Stepa), “Clopotul reîntregirii” (Ştefan Hruşcă), “Jurământ la Putna” (Gil Ioniţă) – şi altele... şi altele... Cenaclul Flacăra mi-a inspirat dorinţa de a învăţa să cânt şi datorită lui am pus mâna pe o chitară pentru prima oară. M-am chinuit de unul singur, luni în şir, să învăţ câteva acorduri la chitară, ca să pot cânta “Rugă pentru părinţi”. Pentru mine, Cenaclul Flacăra era un loc unde se mâncau, la propriu, poezie şi muzică bună pe pâine. Iar Adrian Păunescu a fost cel care mi-a trezit dragostea de cuvintele aşezate frumos în versuri. Datorită lui am început să scriu şi primele mele poeme erau scrise în stilul lui. Până la sfârşitul liceului, când mă cucerise stilul bacovian, am scris á la Păunescu. Pentru mine, Adrian Păunescu înseamnă cărţile sale de poezii, groase ca nişte ceasloave, cu coperte negre, cumpărate “pe sub mână” pentru că am avut noroc cu o mătuşă care era contabilă la centrul de librării al oraşului. Cărţile acestea le-am citit din scoarţă-n scoarţă şi le-am păstrat cu sfinţenie până astăzi. Sunt primele cărţi de poezie pe care le-am citit; şi primul cântec pe care l-am compus a fost pe versurile poemului “Repetabila povară”. Pentru mine, Adrian Păunescu înseamnă “De la Bârca la Viena”, citită într-un tren personal, pe vremea când 100 km se percurgeau în mai mult de trei ore pe calea ferată. Şi mai înseamnă un intelectual desăvârşit, un om care a iubit cu ardoare ţara asta, un patriot incurabil... şi, după George Pruteanu, ultimul soldat care a apărat cu încrâncenare limba română. Pentru mine, Adrian Păunescu a fost întotdeauna cel mai mare scriitor român contemporan. Şi nici măcar nu e în manualele şcolare. N-a avut loc de Cărtărescu şi de alţi semidocţi.

Ce a însemnat Cenaclul Flacăra?... Ideea datorită căreia au existat oameni care, în anii ’80, în plină criză socialistă, în frigul şi foamea care ne cuprinseseră, au afirmat: “Dacă nu eram român, fugeam în România!”

Rămas bun, domnule Adrian Păunescu! Există oameni în ţara asta care îţi sunt datori, fie şi măcar cu amintirea unei clipe frumoase de muzică adevărată; şi care nu te vor uita.

...

Veşti bune: guvernul are consultanţi deosebiţi...

2010-10-25T12:42:00.000+03:00

...

Un păstor îşi mâna turma de oi pe o mioritică păşune când, dintr-un nor de praf, se intrupa un Jeep Cherokee nou nouţ lângă el. Şoferul, un tip tânăr într-un costum Hugo Boss, pantofi Gucci, ochelari de soare Ray Ban şi o cravată YSL, scoate capul pe fereastră şi zice:

- Mai Bade, dacă îţi spun exact câte oi ai în turmă îmi dai una?

Păstorul se uită la tânăr, se uită la turmă şi calm răspunde:

- Îţi dau.

Tânărul parchează maşina, scoate laptopul, îl conectează la telefonul mobil, accesează NASA prin Internet, apoi satelitul GPS, scanează aria, deschide baza de date şi câteva pagini de EXCEL 60 pline de formule, apoi tipăreşte cu ultima generaţie de printer portabil un raport de 150 de pagini şi îi spune păstorului:

- Ai exact 1586 oi!

- Dreptu-i. A'ca poţi să iei o oaie.

Se uită senin la tânărul care-şi alege oaia şi o cară la maşină, apoi zice:

- Dacă io îţi spun un'e meri la slujba, îmi dai oaia înapoi?

- Da, de ce nu?

- Eşti consoltant la govern...

- Aşa este, dar cum ai ghicit??

- Pai uite, răspunde păstorul, te-ai abătut pe aici fără ca nimeni să te cheme, ai cerut să fii plătit pentru o întrebare pe care eu nu ţi-am pus-o şi mi-ai dat o informaţie pe care eu o aveam! Pă deasupra, habar nu ai pe ce lume trăieşti!

- Cum ai ajuns la concluzia asta?

- Păi, din tăte oile, tu ai ales cânele...

...

MONUMENTUL PENTRU MICHAEL JACKSON

2010-09-20T18:15:00.005+03:00

...

În sfârşit, avem certificatul de urbanism pentru monumentul dedicat lui Michael, pe care îl postez aici, împreună cu imaginile care ne prezintă cum va arăta monumentul. Mie-mi place mult, sper că şi vouă.

Felicitări tuturor celor care au pus suflet, timp şi răbdare pentru realizarea acestui proiect. De acum, iată că avem ceva concret. Depinde de noi, ceilalţi, să se finalizeze. Primăria Bucureşti a semnat documentele, s-a arătat încântată de idee, dar cred că e inutil să ne aşteptăm să se implice material în vreun fel. Va trebui să ridicăm acest monument prin forţele noastre. Şi poate că e mai bine aşa. Va fi monumentul nostru, al tuturor. Contul afişat mai sus rămâne deschis.

Certificat urbanism pagina 1:

Certificat urbanism pagina 2:

Certificat urbanism pagina 3:

...

Oare românii sunt nebuni ???

2010-08-23T16:36:00.000+03:00

...

Apa plată este la acelaşi preţ cu berea.

Brânza e mai scumpă decât carnea (brânza telemea 19 lei, brânza de burduf 28 lei, carnea de porc 16 lei).

Carnea de pui este mai ieftină decât ciupercile.

Nucile noastre sunt mai scumpe decât nuca de cocos.

Laptele simplu mai scump decât laptele bătut.

Portocalele mai ieftine decât merele.

Cărţile sunt mai ieftine decât revistele.

Biscuiţii fără ciocolată sunt mai scumpi decât ciocolata.

Muzica bună e mai ieftină decât muzica proastă.

Măslinele umplute cu gogoşar sunt mai ieftine decât măslinele umplute cu propriul sâmbure.

Ceasurile mici sunt mai scumpe decât ceasurile mari.

Hârtia nescrisă (A4) este mai scumpă decât hârtia gata tiparită.

Vinul este mai ieftin decât strugurii.

Pixul cu mină este mai ieftin decât mina de pix fără pix.

Şi se mai presupune că omul este o fiinţă raţională...

Ca o încununare: Oamenii neinstruiţi sunt mai "scumpi" decât oamenii valoroşi care, pentru a supravieţui, se "vând" ieftin.

CONCLUZIE: Românii nu sunt nebuni... sunt tâmpiţi de-a dreptul.

....

Why You Wanna Trip On Me

2010-08-15T10:45:00.008+03:00

...

Articolul a fost mutat aici:
Michael Jackson Tribute Romania

...

Interviu cu Geraldo Rivera – „At Large” – 5 februarie 2005

2010-08-12T15:37:00.010+03:00

...

Articolul a fost mutat aici:

Michael Jackson Tribute Romania

...

Ebony Magazine, December 2007

2010-08-08T18:32:00.011+03:00

...

Revista Ebony a discutat cu Michael şi echipa lui timp de aproape opt luni, în 2007, în legătură cu o şedinţă foto şi un interviu care urmau să fie publicate în acelaşi an; până când s-a stabilit ca dată finală a şedinţei luni, 24 septembrie 2007.

Cu o seară înainte, duminică, Michael şi fiul său Prince Michael II, au sosit la hotel şi au analizat îmbrăcămintea pentru şedinta foto, care fusese selectată de stilistul Phillip Bloch. Costumele alese erau creaţii ale designerilor Roberto Cavalli, Valentino, Yohji Yamamoto, Hugo Boss, Cesare Paciotti şi alţii. În plus, aveam bijuterii cu diamante în valoare de aproximativ 2 milioane $, de la creatorii Jacob, H. Stern şi Lorraine Schwartz.

Luni dimineaţa, am ajuns la Muzeul Brooklyn în jurul orei 9. De obicei, muzeul a închis pentru public lunea, dar ni s-a permis să folosim locaţia pentru şedinţa istorică cu Michael, care a inceput pe la ora 3 p.m.
În timpul şedinţei, am avut un Michael relaxat, pe fundalul muzicii lui – PYT, Billie Jean, Human Nature – care răsuna printr-un sistem audio, şi chiar ne-a arătat câteva dintre mişcările lui de dans. După cinci schimbări de costume şi şase ore de fotografii memorabile, Michael a mulţumit echipei şi s-a întors la hotel, chiar la timp ca să-şi culce copiii.

În ziua următoare, am ajuns la hotelul lui în jurul prânzului, pregătiţi pentru interviu. Timp de o oră şi jumătate, Michael Jackson ne-a împărtăşit gândurile şi pasiunile sale, ne-a povestit despre cum a creat “Thriller”, despre MTV şi videoclipurile muzicale, despre Dumnezeu, despre ce înseamnă pentru el să fie tată şi despre situaţia industriei muzicale din ziua de azi. Interviul, ca şi fotografiile, au apărut în ediţia din decembrie 2007 a revistei Ebony.

Între timp, mai mult de 200 de cititori din toata lumea ne-au scris la redacţie, întrebându-ne despre şedinţa foto, despre interviu şi despre star. Iată câteva dintre aceste întrebări, la care a răspuns o parte din echipa Ebony – vicepreşedintele Bryan Moore, directorul de creaţie Harriette Cole şi senior editorul Joy Bennett – care au fost cu el în acele trei zile.

Cum ati obţinut interviul cu Michael? A fost uşor?(Marni, Australia)

Bryan Moore: Datorită celor aproape 40 de ani de relaţii dintre Johnson Publishing Company (proprietarul revistelor Ebony şi Jet din Chicago) şi familia Jackson, o relaţie care a început când Michael făcea parte din Jackson Five, ştiam că, dacă şi când Michael ar fi fost pregătit să revină pe scena lumii, cei mai potriviţi să anunţe asta ar fi fost Ebony. Am discutat cu echipa lui în Washington, D.C., timp de opt luni şi Michael însuşi a cerut ca Ebony şi Jet să aibă prima copertă şi primul interviu cu el, după ani de absenţă.

Va face Michael Jackson un turneu mondial? (Dusty, Irlanda)

Bryan Moore: Michael nu a spus clar dacă şi când va mai face un turneu, dar a fost ezitant atunci când a vorbit despre o altă serie de concerte mondiale. “Nu-mi plac turneele lungi”, ne-a spus in interviu. Nu-şi doreşte să îmbătrânească dând concert după concert, zburând de la un mega-stadion la altul. “Nu aşa cum au făcut James Brown sau Jackie Wilson. Ei au continuat să alerge de colo-colo, distrugându-se. Mi-aş fi dorit ca James Brown să o fi lăsat mai moale, să se fi relaxat şi să se fi bucurat de rezultatele muncii lui.”

Care a fost unul dintre cele mai memorabile momente din timpul interviului? (Carl, Florida)

Bryan Moore: A fost foarte interesant să-i vedem reacţia atunci când am pus pe laptopul meu o înregistrare cu faimoasa lui performanţă de la Motown 25; şi mai târziu i-am pus să asculte pe iPhone o versiune demo a melodiei Billie Jean, şi am vorbit despre asta. Pe cât de încântat a fost să-şi aducă aminte de momentele acelea, pe atât a fost de stânjenit să vorbească despre performanţele lui. Şi în mod clar, e fascinat de noua tehnologie :)

E la fel de uimitor în dans, ca înainte? (Gabriella, Anglia)

Bryan Moore: Pentru un om de aproape 50 de ani, e incredibil de mlădios. Ne-a arătat unele dintre mişcările lui clasice, în timpul şedintei foto – în special lovitura cu piciorul. Da, încă le are cu dansul, şi încă foarte bine.

Când iese un nou CD? (K. Hall, Alabama)

Joy Bennett: Nu ştim sigur. Michael ne-a spus în repetate rânduri că scrie şi înregistrează în studio, în fiecare zi. De asemenea, ne-a spus că el crede ca are mai multe hituri in pregătire. Nici el, nici echipa lui nu au confirmat o dată, dar ne aşteptăm la o lansare, în prima parte a anului 2008.

E foarte timid?(Stacie, New York)

Joy Bennett: Nu, surprinzător, nu e foarte timid. Nu a purtat mască, nici mănuşi, şi a răspuns la intrebări direct şi la obiect.

S-a discutat despre culoarea pielii lui. E cea mai albă persoană care a apărut vreodată pe coperta Ebony? (Mae, Asia de SE)

Joy Bennett: Nici vorbă, actorul Carroll O’Connor a fost pe coperta Ebony cu personajul întruchipat de el, Archie Bunker, în iunie 1972. Dar să fie clar, deşi pielea lui e neobişnuit de albă, datorită unei afecţiuni numite vitiligo, Michael este 100% afro-american.

Cred că America încă nu a înţeles pe deplin influenţa şi poziţia lui Michael la nivel internaţional. Poţi să întrebi o pe cineva care a crescut într-o comunitate mică din Norvegia, sau pe cineva care a crescut în Africa, şi cunosc numele lui, îi cunosc muzica. Am câteva întrebări. Cine i-a ales costumele pentru şedinţa foto? Le-a ales stilistul şi au fost aprobate de Michael? De ce aţi ales acest muzeu? A fost locaţia hotărâtă de Michael? (Annette, Norvegia)

Harriette Cole: Michael a dorit să fie fotografiat într-un decor artistic iar cei de la Muzeul Brooklyn au acceptat cu bucurie. Am pozat într-un loc unde se întâlnesc istoria antică şi cea contemporană, şi fost înalţător să ne aflăm în acel loc. În privinţa garderobei, am lucrat cu stilistul Phillip Bloch, pentrru a stabili conceptul, apoi el şi echipa lui au fost la cumpărături. Noi ne-am dorit ca Michael să arate extrem de elegant şi veşnic tânăr pentru copertă. Am găsit un număr de “look”-uri care sa ilustreze asta şi i le-am prezentat lui Michael. El a decis ce anume dorea să poarte – au fost mai multe costume decât am avut noi timp să pozăm :) Michael Jackson era perfect pentru orice i-am fi dat să îmbrace. A fost foarte distractiv să lucrăm cu cineva care arată nemaipomenit, care ştie să se mişte şi care se înţelege cu camera. A fost magic!

Puteţi să ne daţi câteva detalii legate de felul în care îşi alege Michael accesoriile pentru fiecare costum? (Michelle)

Harriette Cole: Aflasem înainte de şedinţă că Michael iubeşte bijuteriile, mai ales diamantele – de fapt, broşele cu diamante. Aşa că Phillip şi echipa lui au cumpărat accesorii de la unii dintre cei mai renumiţi bijutieri din lume. Şi aşa am cheltuit mai mult de 2 milioane $ pe bijuterii pentru şedinţa aceea, din consideraţie pentru Michael.

S-au simţit intimidaţi, cei care au lucrat cu Michael la interviu sau la şedinta foto? Cum a interacţionat el cu echipa voastră?(Samantha & Michelle)

Harriette Cole: Ce am iubit cel mai mult la lucrul cu Michael Jackson a fost felul lui atât de frumos în care s-a purtat cu toată luma. A fost la fel de amabil cu operatorul, cu paznicul şi cu angajatii muzeului. S-a asigurat că i-a mulţumit fiecărei persoane care a fost de faţă, atunci când s-a terminat şedinţa. A fost generos şi binevoitor. Dacă unii s-au simţit intimidaţi de el? Nu ştiu dacă ăsta e cuvântul potrivit. Mai degrabă, cred că unii dintre cei de faţă au fost hipnotizaţi. Unii se ciupeau, ca să se convingă că se aflau de-adevăratelea în prezenţa Regelui Pop.

Michael arată mai sănătos şi mai fericit ca oricând, in ultimii ani. În timpul petrecut de voi cu Michael, aţi simţit că îşi doreşte să se întoarcă şi să reinventeze din nou industria muzicală? Lumea îi aşteaptă cu sufletul la gură următoarea mişcare, dar am impresia că el nu realizează cât de mult e aşteptat şi dorit pe scena muzicală. (Robert)

Harriette Cole: În mod cert, Michael părea sănătos şi fericit – mai mult decât atât, mulţumit. Avea o pace interioară care era de-a dreptul palpabilă. Părea să se simtă confortabil în propria-i piele. Nu-i vorbă, are un corp pentru care orice femeie sau bărbat ar face moarte de om. La 49 de ani, are un trup zvelt de dansator, ca urmare a exerciţiilor susţinute şi a disciplinei. Dacă ar putea să revină pe scenă? Evident, pare suficient de puternic. Ştim, de asemenea, că este foarte activ în creaţia de studio. Ne-a spus că el călătoreşte cu un reportofon, pentru ca oricând îi vine inspiraţia, să înregistreze şi mai târziu să poată reflecta. Ne-a mai spus că mulţi artişti din ziua de azi nu ajung la esenţă, ca sa-şi creeze propria muzică unică, originală. El consideră că e vremea descoperirilor. Asta ar include, evident, o descoperire a lui Michael Jackson – sau ar trebui să spun o “redescoperire” a lui.

Spuneţi-ne despre Blanket, acest copilaş misterios. Cum vi s-a părut? E bine-crescut? Cum sunt tatăl şi fiul împreună? V-aţi putut da seama ce fel de părinte e Michael, din ceea ce aţi văzut? (Melissa, Filipine)

Harriette Cole: Nu i-am cunoscut pe cei doi copii mai mari ai lui Michael. Fiica lui, Paris, are 9 ani iar celălalt fiu, Prince Michael, are 10. Blanket a fost incredibil de bine-crescut când am fost noi de faţă, ceea ce spune multe despre un copil de 5 ani. Este, evident, foarte apropiat de tatăl lui. Au intrat ţinându-se de mână şi s-au despărţit numai când amândoi s-au acomodat cu decorul. Aptitudinile de părinte ale lui Michael sunt de lăudat. Fără multe cuvinte, cu gesturi foarte subtile, el i-a oferit copilului disciplină, îndrumare şi sprijin. De asemenea, este evident că Michael doreşte ca Blanket să înveţe bunele maniere, aşa încât, când echipa Ebony a intrat în încăpere pentru interviu, Michael i-a arătat lui Blanket cum să strângă mâinile şi să salute. Lucruri mici, dar nu sunt ele cele care arată cât de mare e caracterul cuiva?

Sursa: www.ebonyjet.com

...

Dr. Patrick Treacy

2010-08-05T11:01:00.004+03:00

...

În anul 2006, Michael Jackson a fost în Irlanda şi i-a cerut dr. Patrick Treacy, care-i era prieten, să-i permită să viziteze Spitalul de Copii Crumlin, unde erau internaţi copii cu arsuri severe. Dr. Treacy regretă acum că nu a fost de partea lui Michael si nu a fost de acord cu solicitarea lui. La vremea aceea, medicul era îngrijorat de faptul că media ar fi putut interpreta acea vizită în defavoarea lui Michael, aşa cum făcea cu orice altceva, cu atât mai mult dacă acea vizită s-ar fi întâmplat la atât de scurtă vreme după procesul din 2005. Şi, fără îndoială că exact asta s-ar fi intâmplat. Însă Michael era mult mai preocupat de soarta acelor copii decât de potenţiala publicitate negativă pe care şi-ar fi atras-o. Iată ce povesteşte dr. Patrick Treacy:

Michael a vrut sa meargă şi să viziteze copiii şi am discutat mult pe tema asta. M-am gândit ca nu era o idee bună. O astfel de vizită l-ar fi expus ostilităţilor din partea mediei, care l-ar fi atacat şi ar fi interpretat în fel şi chip, dacă l-ar fi văzut într-un spital de pediatrie atât de curând după procesul de pedofilie.

Voia ca eu să merg cu el şi i-am spus că mă voi duce eu să văd copiii, în numele lui, întrucât lucram ca medic în acel spital. Michael mă întreba încontinuu: „au dureri?”, „li s-a administrat morfină?”, „cât de grave sunt arsurile?”, „te vei duce să-i vezi, pentru mine?”, „sunt speriaţi?”, „provin dintr-un mediu dezavantajat?”, „de ce nu pot să intru şi să-i văd?”

Michael: De ce spui, Patrick, că eu nu pot să-i văd? Doar nu crezi că eu aş răni vreodată un copil.
Dr. Treacy: Michael, nu cred că tu ai putea să faci rău unui copil.
Michael: Atunci, de ce nu mă laşi să intru în spital?
Dr. Treacy: Pentru că inocenţa ta îţi va aduce necazuri.
Michael: Ce inocenţă?
Dr. Treacy: Ştii, faptul că nu te gândeşti la ceea ce ar putea declanşa media din treaba asta, e motivul pentru care eşti deja în belea.
Michael: Tu crezi că eu aş putea să fac rău unui copil?
Dr. Treacy: Nu.
Michael: Eşti convins de asta, în adâncul sufletului?
Dr. Treacy: Michael, eu chiar cred că tu eşti un fel de Iisus Hristos contemporan.
Michael: Dacă Iisus ar fi aici, acum, l-ai împiedica?
Dr. Treacy: Sigur că nu.
Michael: Nu l-ai întâlnit niciodată pe Iisus şi nu-l cunoşti ca persoană; şi totuşi l-ai susţine fără ezitare. Pe mine spui că mă cunoşti dar nu mă susţii. Asta înseamnă ipocrizie!
Dr. Treacy: Michael, ai dreptate.

P.S. Acum, probabil că Michael e lângă Iisus, care îl îmbrăţişează, îi mângâie rănile sufletului şi îi spune să nu mai fie trist, că aşa suntem noi, oamenii: mărginiţi şi ipocriţi. Aşa am fost şi păcatul nostru este că aşa vom fi mereu.

...

Leave Me Alone

2010-07-31T13:02:00.007+03:00

...

Leave Me Alone, cuprinsă în albumul “Bad” (1987) ca bonus track, a fost cea de-a opta melodie de pe acest album lansată ca single (februarie 1989). Scrisă, compusă, interpretată de Michael Jackson şi produsă împreună cu Quincy Jones, Leave Me Alone a fost un succes internaţional, ajungând repede pe locul doi în topurile din Spania şi Marea Britanie şi în Top Ten în Noua Zeelandă.

Nu-mi pasă ce tot vorbeşti, iubito,
nu mă interesează ce spui
nu veni să mă rogi să te primesc înapoi
oricum, nu-mi pasă
mereu şi mereu ţi-am dat toţi banii mei
nu mai ai nicio scuză
nu există munte pe care să nu-l pot urca, iubito,
drumul mi-e deschis

Leave Me Alone a fost bine primită de criticii muzicali. Pentru videoclip, Michael Jackson a ales un scenariu inedit. Deşi versurile melodiei se referă la un bărbat dezamăgit de iubita care s-a dovedit a fi o persoană profitoare, în videoclip apar imagini sugerând clar hărţuirea de către media – şi Michael în centrul lor. Paralela aceasta dintre iubită şi media e originală şi surprinzătoare, dar nu lipsită de logică. Media care, pe vremea când era copil, îl adora (sau cel puţin aşa lăsa să se creadă), acum începuse să-l agaseze cu articole tendenţioase şi cu titluri care mai de care mai şocante. Din subiectul revistelor de specialitate, acum ajunsese subiectul preferat al tabloidelor. Aşa încât, nu e de mirare că, folosindu-şi talentul artistic şi umorul, Michael Jackson a ales un pretext muzical prin care să ironizeze media avidă de subiecte de scandal.

Pentru că timpul îţi va da dreptate
şi ştii că trebuie să lupţi –
cine râde acum, iubito, ia spune?
Şi există ocazii când trebuie să alegem
iar alegerea asta o face fiecare –
cine râde, iubito?

Aşa că lasă-mă în pace
lasă-mă în pace
încetează,
nu-mi mai da târcoale!

De fapt, umorul din Leave Me Alone, chiar dacă e asociat cu un ritm alert şi jucăuş, are o nuanţă de tristeţe. Videoclipul începe cu Michael aruncat în aer, cu tot cu scaun, sugerând faptul că s-a trezit brusc aruncat în vâltoarea ştirilor elucubrante ale presei. Decorul conţine imagini stilizate, neşlefuite, ale unui parc de distracţii alegoric, alternând cu prezenţa unor animale în postura unor personaje-simboluri: peşte într-un borcan (simbolul mărginirii, al inteligenţei limitate), capra (libertinaj), păun (trufie), iepure (semn al supunerii), cameleon (făţărnicie), câine (vigilenţă), crocodil (rapacitate), lemur (caricaturizarea oamenilor lipsiţi de inteligenţă). Inima frântă simbolizează lucrurile bune pe care le distruge răutatea oamenilor. Craniul înseamnă deşertăciune, faptul că toate răutăţile debitate de media îşi vor pierde interesul la un moment dat. Câinele apare de cele mai multe ori în videoclip: îmbrăcat în costum, stând lângă un telescop, răsărind pe marginea drumului ori bătând piroane care fixează, cu odgoane, mâna lui Michael. Ştim că nu-i plăceau câinii, de când fusese muşcat de unul, pe când era copil şi asocia imaginea câinelui cu ceva de rău augur.

A fost o vreme când obişnuiam să-ţi spun “fato, am nevoie de tine”
dar cine este cel care regretă acum?
Chiar m-ai rănit, m-ai folosit şi m-ai amăgit –
acum, cine regretă?
Ai reuşit să mă faci să-mi pară rău
că te-am întâlnit
nu veni să mă rogi, nu te mai iubesc,
nu-mi mai sta în cale

Gura deschizându-se şi închizându-se ritmic, spre care se îndreaptă Michael într-o rachetă, poate fi media care aşteaptă să-l îngjită de viu. Chiar înainte de a se apropia, răsare o mână ţinând un aparat de fotografiat, care-i face o poză, înainte de a fi absorbit de gura aceea fioroasă, ca şi cum paparazzii voiau să-i surprindă expresia din ultima clipă, înainte de dezastru.

Cimpanzeul Bubbles şi Michael sunt în lanţuri, cu ghiulele grele legate de picioare. Elizabeth Taylor, cea mai bună prietenă a lui Michael, cea care i-a fost alături întotdeauna şi i-a luat apărarea ori de câte ori a putut, apare în imagini desprinse (şi sunt convins că nu întâmplător) din filmul “Pisica pe acoperişul fierbinte” – un joc al măştilor, al minciunilor, al secretelor mai mult sau mai puţin disimulate.

Pentru că vine vremea când ştii că tu eşti corect
şi ştii că trebuie să lupţi –
cine râde acum, iubito, ia spune?
Şi există ocazii când trebuie să alegem
iar alegerea asta o face fiecare –
cine râde, iubito?

Întregul videoclip accentuează atitudinea taboidelor faţă de viaţa personală a lui Michael Jackson şi faţă de imaginea sa publică, atitudine care luase amploare în anii ’80, după succesul lui cu “Thriller”. Leave Me Alone este o hiperbolă care ne arată, la final, că tot parcul alegoric era construit pe un Michael întins la pământ, nemişcat, şi care, la un moment dat, se ridică distrugând toată construcţia ca pe un banal castel din cărţi de joc, parcă spunând: “Hai, că m-aţi plictisit!”

Aşa că lasă-mă în pace
lasă-mă în pace
încetează,
nu mă mai urmări!

Nu veni să mă rogi,
nu mă mai ruga,
nu mai veni implorându-mă “te iubesc’,
nu vreau
nu am nevoie

Leave Me Alone are şi un tâlc: Michael, uriaş, stând în picioare peste ruinele parcului caricatural, ca un Gulliver în Ţara Piticilor, sugerează clar faptul că toate răutăţile, toate bârfele si minciunile, nu vor reuşi să-l doboare, pe principiul “Cine râde la urmă, râde mai bine”. Este atitudinea unui om conştient de valoarea lui, a unui om care a muncit din greu pentru a ajunge acolo unde şi-a dorit, a unui om care ştie că succesul nu i-a venit peste noapte, ci după ani mulţi de efort susţinut şi că rezultatul acestor eforturi nu poate fi şters cu un titlu bombastic de ziar.

Iubita din Leave Me Alone poate fi foarte bine media, de care Michael se debarasează în mod clar şi fără nicio şansă de împăcare: “nu veni să mă rogi (să-ţi dau interviuri), nu mai veni implorându-mă (să-ţi povestesc ce mai fac, ce proiecte mai am), nu vreau (să-mi faci reclamă), nu am nevoie”. Mie mi-a plăcut mult faptul că, odată ridicat, Michael nu priveşte la liliputanii pe care tocmai i-a zdrobit ironic, cu un simplu gest; ci priveşte în sus, drept şi demn: “Nu mor caii când vor cânii”. Take it or leave it.

...

Keith Badgery

2010-07-25T18:35:00.004+03:00

...

Avionul ateriza şi în jurul meu mulţimea enormă a început să se agite. “El e!” a strigat o voce de undeva din mijlocul agitaţiei. Exclamaţia a fost preluată de un alt fan. “El e! El e!” Surescitarea era palpabilă, pe măsură ce tot mai mulţi oameni din mulţime au început să îngâne: “El e! El e! E Michael! Michael! Michael!”

Erau mii de oameni adunaţi pe aeroport acolo, în München, în acea zi din 1992, unde cel mai mare star pop al lumii avea să ţină cel de-al doilea concert din turneu. Şi, deşi mulţimea se comporta civilizat, un fel de anticipaţie febrilă ne cuprindea pe toţi, inclusiv pe mine, când avionul care îl purta pe Michael Jackson ateriza. Michael nu e numai cel mai mare entertainer din lume, ci şi unul dintre cei mai misterioşi, iar noi aveam să-l vedem efectiv, în persoană. Nu aveam habar pe atunci că aveam să leg o scurtă prietenie cu el şi să pot arunca un ochi în spatele scenei unei legende a showbusiness-ului.

Era iunie, la începutul turneului “Dangerous”, un turneu care avea să spargă recordurile mondiale şi să-l confirme, mai puternic ca oricând, ca fiind cel mai mare performer al vremii. Era un efort incredibil. Primul concert a fost pe Stadionul Olimpic din München, în 27 iunie, unde Michael a cântat în faţa unei mulţimi de peste 72.000 de oameni. Turneul era programat să dureze un an şi jumătate şi să se încheie În Mexico City în noiembrie 1993 şi, chiar dacă unele concerte au fost anulate din cauza unor probleme de sănătate ale lui Michael, el a dat 76 concerte, pentru aproximativ 3,5 milioane de oameni. A donat toate profiturile pentru scopuri caritabile, inclusiv pentru fundaţia lui, Heal The World; iar concertul din Bucureşti a fost vândut către HBO pentru 20 milioane $. Treaba asta a generat un nou record mondial: cea mai mare audienţă obţinută de un post de televiziune, iar HBO a câştigat Cable Ace Award. Scena era fenomenală; a durat trei zile să fie ridicată şi avioane de marfă au transportat 20 de încărcături cu echipament în fiecare ţară.

Eu eram pe cale să intru într-una dintre cele mai impresionante aventuri din cariera mea. Trebuia să petrec patru luni ca unul dintre şoferii lui Michael şi, atunci când avionul lui a aterizat pe pistă, s-a oprit şi a fost înconjurat instantaneu de o escortă de poliţie, aproape că nu-mi puteam stăpâni emoţia. Nici mulţimea nu putea. Srigătele “Michael! Te iubim!” creşteau în intensitate şi se transformau într-un vuiet asurzitor, încât părea că se cutremura pământul. Dar asta fusese nimic, în comparaţie cu momentul în care uşa avionului s-a deschis şi Michael a paşit afară, îmbrăcat în ţinută militară şi a ridicat o mână către fanii lui. Atunci, zgomotul făcut de mulţime probabil că a făcut să se clatine fiecare copac din pădurile bavareze. Agenţii de securitate trebuiau să gestioneze hoardele extaziate, dar isteria în masă declanşată le scăpase din mâini. Am fost şofer pentru unele dintre cele mai mari nume în showbusiness, dar niciodată n-am văzut ceva care să semene cu reacţia publicului, atunci când îl vedea pe Michael Jackson.

Eu nu trebuia să am personal de-a face cu Michael. Îi conduceam bodyguarzii într-una din cele trei maşini ale convoiului, în timp ce Michael călătorea de obicei într-un minibus obişnuit, dotat cu facilităţi pentru dormit şi mâncat. Chiar de la început, însă, s-a văzut că el nu era un superstar obişnuit. Oriunde mergeam, drumurile şi traficul erau blocate pentru sosirea lui, o escortă de poliţie ne conducea prin oraşe iar mulţimile erau de-a dreptul ieşite din minţi. Totuşi, la trecerea între oraşe nu am avut escortă, iar asta a provocat un incident neplăcut. Michael era în camionetă iar eu şi un alt şofer, Stan, îl urmam în două maşini. Brusc, walkietalkie a început să-mi piuie. “Keith – l-am auzit pe Stan – ce e aia care vine după noi?” M-am uitat în oglinda retrovizoare şi prima oară mi s-a părut ca văd ceva ce semăna cu două motociclete. Apoi s-au adăugat altele şi altele, până când s-au adunat câteva zeci care ne urmăreau – şi mi-am dat seama că eram urmăriţi de un grup de 40 sau 50 de motociclişti germani. “Stan – am strigat în walkietalkie – ar fi bine să anunţăm minibusul să mărească viteza.” Toţi cei trei şoferi am călcat accelaraţia la blană, dar motocicliştii se apropiau şi n-a durat mult până când ne-au înconjurat. După un minut, au postat motocicletele între maşinile noastre, cu intenţia de a ne separa. Situaţia devenea destul de înfricoşătoare. Walkietalkie mi-a piuit din nou. “O să facem în felul următor – mi-a spus Stan. Apropie-te de bordură cât de mult poţi, pe partea ta, iar eu voi face acelaşi lucru pe partea cealaltă. Apoi venim brusc în V către maşina lui Michael şi îl despărţim de motociclişti.” Asta am făcut şi a mers, motocicliştii au fost nevoiţi să încetinească. Erau furioşi, ne-au înjurat, au scuipat şi au încercat să se strecoare din nou între noi, dar de data asta n-am mai şovăit. M-am ţinut cu maşina mea fix la doi inci în spatele maşinii lui Michael iar Stan conducea la fix doi inci în spatele meu, până când în sfârşit motocicliştii s-au plictisit să ne urmărească şi s-au întors, ca să facă prăpăd în altă parte. Michael dormea, n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat atunci.

Nu îl cunoscusem încă propriu-zis pe Michael; şi numai datorită unui posibil dezastru, din cauza căruia am crezut ca voi fi concediat, s-a intâmplat să ne împrietenim. Michael stătea în Roma şi a vrut să meargă la Florenţa ca sa se uite la o pictură pe care se gândea să o cumpere. Erau vreo 2.000 de fani în faţa hotelului şi ca să-l scoatem de acolo şi apoi să parcurgem drumul spre Florenţa nu era o treabă uşoară. Aşa că oamenii lui de securitate au elaborat un plan. Diferite maşini să fie parcate la toate ieşirile din hotel, în timp ce maşina oficială a lui Michael şi escorta de poliţie să fie aproape de ieşirea din faţă. Maşina în care avea să se urce Michael era aleasă în ultima clipă. Brusc, walkietalkie mi-a piuit. “Keith, va fi maşina ta – mi-a spus şeful securităţii lui Michael. Să fii pregătit, venim spre tine.” Am deschis portiera şi aproape imediat Michael a fost lânga mine. I-am împins înăuntru, pe el şi prietenul cu care era, în timp ce fiica promoterului concertului a urcat în faţă, lângă mine. A durat doar câteva secunde ca Michael să iasă din hotel şi să urce în maşină dar bineînţeles că a fost văzut, au început strigătele şi într-o clipă maşina a fost înconjurată de fani. Erau doi agenţi de scuritate în faţa noastră, care încercau să creeze o breşă printre fanii isterici, ca să putem pleca cu maşina. Dar chiar când eram gata să ne urnim, Michael a pus mâna pe umărul meu: “Opreşte! Cineva a luat pălăria prietenului meu!” Am oprit, dar nu eram deloc fericit. “E riscant, Michael – i-am spus, în timp ce agenţii de securitate ne făceau, disperaţi, semne să plecăm. Într-o mulţime ca asta se poate întâmpla orice.” Am vrut să pornesc. “Nu porni! – a strigat Michael. Vreau pălăria aceea!” Agenţii de securitate şi-au ieşit din minţi. “Haideţi! – a strigat unul dintre ei, în timp ce mulţimea se rostogolea ca un talaz furios asupra noastră. Porniţi odată! Trebuie să vă mişcaţi!” “O să-ţi cumpăr eu o altă pălărie – a spus fata care stătea pe scaunul de lângă mine. Te rog, Michael, trebuie să plecăm acum.” Michael a fost de accord până la urmă şi astfel, chiar când oamenii începeau să lovească maşina, am pornit. Planul era să execut o serie de întoarceri la dreapta ca să ajungem înapoi în faţa hotelului, unde ne puteam intâlni cu agentii de securitate, dar mulţimea era atât de compactă încât am fost forţaţi să facem la stânga şi să o luăm pe o stradă cu sens unic – şi astfel am apucat pe drumul greşit.

Nu aveam nicio şansă să întorc; aşa că, claxonând şi făcând flashuri cu farurile, am trecut de blocaj, apoi am mai făcut câteva întoarceri la stânga – şi brusc am realizat că mă ratăcisem. Eram complet pierdut în peisaj, ca să nu mai spun că îl aveam pe Michael Jackson în maşină şi nici urmă de agent ca să-l protejeze. O vreme am continuat să merg, dar nu era bine. Nu am avut încotro, a trebuit sa recunosc că am greşit drumul. “M-am rătăcit”, am spus. “Nu-i nimic – a spus Michael cu vocea lui blândă. Ce facem?” Fata de lângă mine nu era însă la fel de calmă. “Întoarce-te la hotel! – a ţipat ea. Nu poţi să conduci aiurea cu Michael în maşină şi fără bodyguarzi. Dacă îl recunoaşte cineva? Va fi un dezastru!” Avea dreptate. Michael Jackson este unul dintre cei mai uşor de recunoscut oameni de pe planet iar isteria din jurul lui era atât de mare incât, chiar dacă fanii nu intenţionau să-i facă vreun rău, exista un pericol real ca violenţa să erupă oricând. De altfel, de la teribila asasinare a lui John Lennon în New York, 1980, fiecare star trebuia să fie cât mai precaut. Beatles or fi crezut probabil că erau mai mari decât Iisus dar Michael era indiscutabil mai mare decât Beatles în acel moment al carierei sale. Era nevoie de o decizie rapidă. “Michael – am spus – ce anume vrei să fac? Să conduc până în Florenţa şi acolo să căutăm celelalte maşini?” Michael a ezitat. “Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel” a spus el până la urmă şi atunci am întors maşina şi am făcut drumul înapoi. Michael a fost foarte calm, dar am simţit că începea să devină puţin tensionat. Am reuşit să găsesc drumul înapoi, dar acum aveam o altă problemă. Michael era întins pe podeaua maşinii când am ajuns la hotel, aşa că fanii nu l-au văzut, dar eram la 30 de picioare (aproape 100m) de intrarea în hotel, cu o cărare blocată de şase rânduri de maşini parcate şi nu vedeam nici picior de agent de scuritate. “Nu avem ce face, Michael – i-am spus. Trebuie să o tăiem de-aici. Fii gata să o luăm la goană.” Fata de lângă mine a alergat să alerteze oamenii din hotel. Eu m-am dus la uşa lui Michael, am deschis-o, iar el a sărit afară. Am aruncat un braţ în jurul lui şi cu celălalt îl apăram de mulţimea de oameni, care aproape că au avut un atac de isterie când au realizat că Michael a fost în maşină tot timpul. Am trecut printre ei cu maximă viteză, am intrat pe uşile rotative ale hotelului iar un paznic le-a încuiat – şi abia apoi am văzut că prietenul lui Michael rămăsese afară. “Lasă-l să intre! “ – am strigat şi prietenul a reusit să intre în ultima clipă, înainte ca mulţimea sa năvălească în hotel. M-am dus direct în camera mea să-mi fac bagajele, pentru că eram sigur că voi fi trimis acasă pachet după greşeala aia. Un moment mai târziu, a intrat şeful meu. “Ce faci?” – m-a întrebat. “Bagajele. Voi fi trimis acasă, nu-i aşa?” “Glumeşti? – m-a întrebat şeful. L-ai adus înapoi la hotel teafăr, de unul singur, într-o situaţie în care de obicei era nevoie de nouă agenţi de securitate. Michael e foarte mulţumit că a ajuns înapoi şi vorbeşte foarte frumos despre tine.” Şi uite aşa am devenit prieten cu unul dintre cei mai de treabă oameni pe care i-am cunoscut vreodată.

Pe măsură ce îl cunoşteam, realizam tot mai mult faptul că, deşi Michael Jackson era un performer, artist si om de afaceri excepţional, era complet adevărat ceea ce oamenii spuneau despre el: şi-a pierdut copilăria şi niciodată nu a putut să treacă peste asta. Dincolo de perspicacitatea lui în afaceri, avea un soi ciudat de vulnerabilitate, care te îndemna să-l îmbrăţişezi şi să-i spui să aibă grijă d e el – şi spun asta, nu ca un sentimental. Michael adoră jucăriile şi magazinele de jucării – oriunde mergeam, prin toată Europa, dacă vedeam un magazin “Toys R Us”, indiferent în ce oraş eram, era clar că vom ajunge acolo mai târziu.
Pe când eram la Londra, Michael a vrut să viziteze Hamley’s, faimosul magazin de jucării de pe Regent Street, precum şi magazinul Disney, care se află pe aceeaşi stradă. Ambele magazine au tras obloanele, pentru ca Michael să se poată uita liniştit prinăuntru. A cheltuit mii de lire pe jucării; iubeşte în special seturile magice de iluzii şi de asemenea a cumpărat câteva maşini teleghidate, pe care le dirija în susul şi în josul holurilor din hotelul The Dorchester. Când am plecat de la magazine, tot portbagajul şi tot spatele maşinii erau pline cu jucării – şi, în afară de câteva, speciale, pe care le-a luat cu el, toate celelalte au sfârşit prin a fi dăruite la spitalele de copii, aşa cum se întâmpla în fiecare oraş pe care il vizitam.

Oriunde era cazat Michael, trebuiau instalate maşini de pinball şi jocuri pe computer în apartamentele lui, înainte ca el să ajungă. Odată a văzut într-un oraş din Germania un carusel care i-a plăcut; l-a cumpărat şi l-a trimis la Neverland. Luase şi un prieten cu el în turneu şi, văzându-le relaţia de foarte aproape, pot să garantez că niciodată, în niciun moment, nu a fost un semn cât de mic, că era ceva în neregulă acolo.

Toată lumea ştia că prietenul lui Michael venise cu el şi toată lumea a aceeptat asta fără să pună întrebări. Singura noastră reţinere era că Michael se lăsa expus insinuărilor şi, într-adevăr, exact asta s-a întâmplat în anul următor, când a fost acuzat că avea relaţii nepotrivite cu adolescenţii. Adesea se uită faptul că nu a existat nici urmă de dovadă care să susţină acele acuzaţii. Având ocazia să-l cunosc, eu nu am crezut acele acuzaţii atunci şi nu le cred nici acum.

În primul rând, Michael e un om atât de sincer şi plăcut, încât pur si simplu nu îl cred capabil de acţiuni ca cele de care a fost acuzat. În al doilea rând, când am lucrat pentru el în timpul turneului Dangerous, atitudinea lui faţă de acel prieten era exact ca aceea a unui frate mai mare. Poate că este un geniu al muzicii, dar uneori Michael Jackson are el însuşi mentalitatea unui copil şi de aceea îi place să se joace cu copiii. Faptul că acum are propiii lui copii trebuie să fie cel mai important lucru din lume pentru el, pentru că acum se poate lăsa in voia pasiunii pentru jocurile copilăriei, cu propiii lui copii.

Dar în ciuda personalităţii lui plăcute şi amabile, toţi cei din jurul lui Michael se temeau de el, din cauză că... era cine era. Michael era conştient de acest lucru, dar nu prea ştia ce să facă în privinţa asta. Problemele îi erau raportate prin intermediul lui Bill Bray (şeful lui de securitate, care i-a fost alături timp de 30 de ani), pentru că oamenii pur şi simplu nu îndrăzneau să-i spună direct lui Michael, atunci când ceva nu decurgea conform planului. Se pare că, pe măsură ce devii tot mai faimos, tot mai mulţi oameni se tem de tine. Acum înţeleg de ce se spune că, dacă eşti în top, eşti singur. Bill este unul dintre puţinii oameni care nu se tem de Michael şi, ori de câte ori îi dezvăluia un alt caz în care cineva i-a ascuns ceva, Michael era dezorientat. “Dar de ce nu vine el ca să-mi spună personal?” Eu, însă, în ciuda faptului că eram grozav de emoţionat să-l cunosc, nu mă temeam de el. L-am tratat normal, şi probabil că din cauza asta relaţia noastră a mers atât de bine.

De la început, l-a fascinat accentul meu de cockney (n.t. nativ din estul Londrei) şi încerca să-l imite.
“Bună, colega, ce faci?” – spunea, când se urca in maşină.
“Bună, Michael, tu ce faci?” – îi răspundeam încercând să imit vocea lui, joasă şi foarte delicată; lucru care îl amuza teribil.“
“Colega” – zice el.
“Da, Michael?”
“Spune-mi despre rimele în argoul cockney.”
Şi i-am spus. Michael devenise foarte interesat de asta din anumite motive, şi mi-a cerut să-l învăţ.
“Care e rima în cockney pentru dublu?” – m-a întrebat.
“Mere şi cuplu.”
“Care e rima în cockney pentru acordat?”
“Flaut şi fluierat.”
“Care e rima în cockney pentru bani gheaţă?”
“Sos cu terci de goaţă.”
“Colega, asta e nebunie!”
Şi tot aşa, ore în şir. Până la urmă i-am cumpărat lui Michael o carte despre acest subiect, de care a fost de-a dreptul încântat. “E grozav, Keith, îţi mulţumesc foarte mult” – mi-a spus când i-am înmânat-o. Stătea în maşină citind din ea, cu orele, chicotind atunci când găsea ceva care îi plăcea în mod special. Într-o zi, s-a întors spre mine si m-a anunţat:
“Eu stau într-o La-Di-Dah!”
“Cum ai spus, Michael?”
“La-Di-Dah – a pronunţat el triumfător, înainte să mă lămurească – asta înseamnă maşină!” (n.t. în argoul cockney)

Michael era foarte interesat de oraşele pe care le vizitam. Când eram în hotel, prefera să stea în camera lui, pentru că nu putea să mearga nicăieri fără să fie asaltat de fani, dar când intra pentru prima oară undeva ori îl conduceam pe drumul spre locul unde avea să ţină spectacolul, era foarte curios în legătură cu acele ţări, care erau atât de diferite faţă de a lui. În mod special, a fost captivat de Copenhaga. “Ţi-ar plăcea să locuieşti aici, Keith?” – m-a întrebat. “Nu ştiu, Michael. Nu prea am apucat să văd oraşul.” El a meditat o vreme. Apoi a spus: “Vreau să merg în Parcul Tivoli.” Şi aşa, după concerte, am aranjat ca în ultima zi a şederii acolo, el să viziteze Parcul Tivoli, cel mai important parc de distracţii din Copenhaga.

Vizita a fost programată pentru duminică şi aranjamentele au fost făcute în mare taină, pentru că nu voiam să ne trezim cu hoardele obişnuite care îl înconjoară pe Michael oriunde merge. Am plănuit să-l strecurăm pe o intrare laterală şi să petrecem o după-amiază acolo. Michael era foarte încântat de toată treaba. Dar încântarea lui s-a transformat în şoc şi apoi în dezamăgire când am ajuns acolo, pentru că, atunci când s-a deschis poarta pe care trebuia să se furişeze, ne-am trezit cu grămezi de fotografi, oameni care aclamau şi o trupă. Prima reacţie a lui Michael a fost să se întoarcă şi ne-a luat cam un sfert de ora să-l convingem să intre totuşi în parc. Ajuns înăuntru, a început să-şi revină şi să se distreze. L-am dus cu maşina dintr-o zonă în alta – nu putea să meargă pe jos din cauză că ar fi fost asaltat de mulţime – şi reacţiile lui erau exact ca ecelea ale unui copil entuziasmat.”Wow, a fost fantastic!” – spunea, atunci când intra din nou în maşină. Mi-a plăcut mult!” Îl distra atât de tare în roata care se învârtea, încât a insistat să se dea de două ori şi mi-a cerut să mă dau şi eu cu el. “Nu pot, Michael, trebuie să păzesc maşina”, i-am spus. “Ah, Keith, nu ştii să te distrezi!”

Ca întotdeauna, nu a durat mult până când s-a dus vestea că Michael Jackson era în parc şi în curând s-au adunat mulţimi de oameni. Fără tragere de inimă, Michael a decis după o oră să plecăm de acolo, deşi planificasem să stăm toată după-amiaza, aşa că am luat un taxi care ne-a dus la magazinele cu obiecte militare şi suvenire din oraş. Lui Michael i-au plăcut. A petrecut vreo două ore într-unul din ele, cumpărând câteva uniforme strălucitoare dintre cele pe care îi plăcea atât de mult să le poarte.

Eram în Frankfurt când a fost ziua lui Michael şi am făcut o petrecere pentru el în curtea hotelului. Am avut un grătar şi oameni relaxaţi pe peluza însorită, i-am cântat “Happy Birthday”. Michael nu a venit la grătar, pentru că de fiecare dată când apărea in public, era asediat de fani, dar cineva i-a dus o felie de tort în cameră. “E un gest foarte frumos”, a spus Michael şi a ieşit la balcon ca să împartă prăjitura cu publicul lui, care îl adora.

Pe când mergeam înapoi în Germania, la Hamburg, eu şi cu Michael ne înţelegeam mai bine ca oricând. Căpătasem şi eu, la fel ca restul echipajului, propriul mini-fan club – trei fete: Claudia, o italiancă; Greta, nemţoaică şi Anna, spaniolă. În Hamburg, luam uneori o barcă împreună, pentru o oră, atunci când nu eram cantonat în hotel.

Eu îmi luam faţă de Michael libertăţi pe care alţi oameni nu le îndrăzneau. Într-o zi mergeam la piscină ca să înot şi am găsit doi oameni din paza lui Michael, care păzeau intrarea. Mi-am dat seama că el era înăuntru şi am vrut să mă întorc, dar oamenii mi-au făcut semn să intru. Şi am intrat. Prietenul lui Michael şi familia lui înotau în piscină, în timp ce Michael se plimba de jur împrejur, cu nişte căşti la urechi. A ridicat o mână ca să-mi arate că m-a văzut iar, la următorul circuit al lui în jurul piscinei, m-am prefăcut că vreau să-i fac vânt. Iniţial a părut puţin iritat, dar apoi i s-a părut amuzantă ideea şi a început să râdă nebuneşte. Şi-a continuat plimbarea, dar nu mă scăpa din ochi şi din când in când făcea, în glumă, gestul de a impinge. Cred că am fost prima persoană care s-a purtat aşa cu Michael, după foarte mulţi ani.

Trebuie să recunosc, am făcut şi unele glume. Michael avea patru camere alăturate la primul etaj al hotelului iar eu o aveam pe cea de-a cincea. Fanii descopereau întotdeauna în care apartament stătea Michael şi aşteptau afară, sperând să-l vadă. Uneori Michael dădea draperiile la o parte şi privea afară, lucru care provoca răcnete de recunoaştere din partea mulţimii. Am cumpărat o pereche de mănuşi albe, unul dintre accesoriile specifice ale lui Michael la acea vreme, smuceam draperia din camera mea şi stăteam la distanţă suficientă de fereastră încât să nu mi se vadă decât mâinile. Fanii nu ştiau că ultima cameră nu era a lui Michael, şi aşa am primit şi eu strigăte de recunoaştere din partea lor – chiar dacă ele erau destinate altcuiva.

Turneul “Dangerous” (“periculos”) şi-a meritat numele în unele ocazii, în special în România. Michael a zburat la Bucureşti cu avionul, dar trei dintre noi am primit instrucţiuni să mergem cu maşinile principale şi să-l întâlnim acolo. Ni s-a spus să ne asigurăm că avem maşinile pline cu snacksuri, sticle de apă, Cola etc., pentru că oriunde s-ar fi oprit o maşină, ar fi fost instantaneu înconjurată de localnici. Asta s-a dovedit a fi perfect adevărat. La un moment dat am oprit la o benzinărie (care ne-am lămurit că n-avea combustibil) iar oamenii au apărut ca din pământ. Se îmbulzeau în jurul maşinii şi n-au plecat decât după ce le-am aruncat pe fereastră nişte pungi cu alune. Acelaşi lucru s-a intâmplat atunci când am oprit la o intersecţie cu o cale ferată. A trebuit să opresc, pentru că nu erau bariere, nici lumini, nici indicatoare care să ne arate dacă venea vreun tren sau nu.

Următoarea problemă a fost combustibilul: lipsea cu desăvârşire. Ceilalţi doi şoferi şi cu mine am descoperit că fiecare staţie de combustibil la care opream era goală şi toţi trei am ajuns la Bucureşti cu rezervoarele goale. Acolo am aflat că staţiile de combustibil atrăgeau cele mai enorme cozi, la care trebuia să stai efectiv cu orele. E o practică obişnuită în Bucureşti să plăteşti pe cineva ca să stea la coadă o zi pentru tine, asta însemnând că tu puteai să-ţi vezi de treabă, să mergi la muncă, iar seara să te întorci şi să speri că-ţi găseşti în sfârşit, maşina cu rezervorul umplut.

Pentru că eram oamenii lui Michael, poliţia ne-a escortat până în faţa cozii, lucru care nu le-a convenit localnicilor, şi o fetiţă a venit să-mi umple rezervorul. Era atât de drăguţă, incât i-am dat o fotografie a lui Michael. Feţişoara i s-a luminat complet când a privit poza, ca şi cum i-aş fi dat un sac plin cu aur. După o clipă, mi-a dat-o înapoi. “Nu, nu – i-am spus – e pentru tine.” M-a privit cu uimire şi apoi a ascuns cu grijă fotografia.
Michael a stat la Palatul Snagov, care a fost reşedinţa de vară a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, înainte să fie ucis în 1989. Ceauşescu o fi căzut, dar Ţara lui Papură-Vodă a rămas. Palatul era compus din două clădiri şi ni s-a recomandat să mergem între ele cu maşina, nu pe jos. De asemenea, ni s-a spus să nu iesim în curte după lăsarea întunericului. Palatul era ticsit cu gărzi înarmate – de fapt nişte adolescenţi care fluturau automate – şi ne era cumplit de teamă ca nu cumva unul dintre ei să devină iresponsabil.

Era un aranjament ciudat. În ziua următoare l-am întrebat pe şeful securităţii unde aş putea să-mi spăl maşina. “Vino cu mine”, mi-a spus. M-a dus la un stabiliment plin cu tineri jerpeliţi care, am aflat apoi, erau deţinuţi militari. Ei mi-au curăţat maşina şi în timp ce făceau asta, a trebuit să le deschid portbagajul, care era plin-ochi cu apă, Pepsi, snacksuri, alune... Privirea lor a fost una de absolută uimire, să vadă o asemenea abundenţă înăuntrul maşinii şi mi-a fost atât de milă de ei, încât nu am încercat să-i opresc, atunci când câteva cutii şi pungi au dispărut rapid.

Generozitatea incredibilă a lui Michael a fost arăttă atunci când a donat 1 milion $ la un orfelinat numit “Orfelinatul Nr.1” Condiţia orfanilor din România, mulţi dintre ei fiind abandonaţi sau HIV pozitivi, fusese recent un mare subiect de ştiri. Michael a fost extrem de nefericit când a văzut poze cu acei copii suferinzi şi a decis să facă o donaţie cu scopul de a-i ajuta.

Cu o zi înaintea vizitei lui, am fost să văd orfelinatul şi am fost intâmnpinat pe trepte de Richard Young, un binecunoscut paparazzo. Un băiat de şase ani îi căra bagajele şi îi deschidea uşile iar în jurul nostru, nişte angajaţi spălau cu sârg pereţii, ca să-i pregătească pentru venirea lui Michael. “Vino să-ţi arăt zona” – mi-a spus Richard. “Nu cred ca pot să suport” – i-am răspuns. “Nu vom merge în locurile urâte” – m-a asigurat Richard; şi am intrat. Era jalnic. Într-o cameră cu 30-40 de paturi de copii, primul lucru pe care îl observai era tăcerea absolută. Chiar dacă le vorbeai direct copiilor şi încercai să-i înveseleşti, ei te priveau fix, cu ochi goi, inexpresivi. Nu am putut să suport şi am plecat.

A doua zi urma să vină Michael. Palatul se afla la 30 minute de Bucureşti, dar nu au fost probleme pe drum; am avut 20-30 de motociclete şi cel puţin zece maşini de poliţie care ne escortau. Toate intersecţiile fuseseră blocate dinainte. Am intrat în oraş, întâmpinaţi de cohorte de oameni care ovaţionau, cu un Michael extrem de emoţionat pe bancheta din spate, dar când eram aproape de orfelinat marea de oameni era atât de densă, încât maşina mergea ca melcul. Câţiva poliţişti au oprit motocicletele şi s-au apucat să lovească prompt cu bastoanele în oamenii din jur. “De ce fac asta?” – a întrebat Michael, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. “Trebuie să elibereze drumul” – i-am răspuns. “Dar nu e nevoie să facă asta” – a insistat el. Era de-a dreptul supărat şi tulburat de-acum; şi dacă ar fi fost posibil să iasă din maşină şi să oprească violenţa, sunt absolut sigur că asta ar fi făcut. Am aflat mai târziu că toată mulţimea aceea era formată din circa 40.000 de oameni.

Ajuns la orfelinat, Michael a petrecut câteva ore studiind aşezământul şi, deşi foarte mişcat de suferinţa pe care a văzut-o acolo, a fost bucuros să poată face o donaţie. Mi-a spus după aceea că el nu şi-a dat seama ce gest minunat a însemnat acesta pentru poporul român – care, bănuiesc, vorbeşte despre asta şi în ziua de azi.
Şi pe urmă, desigur, a fost concertul... Stadionul avea capacitatea de 60.000 de locuri dar cred în realitate au fost de două ori mai mulţi oameni. Michael a făcut showul lui briliant, obişnuit, dar ce m-a frapat pe mine au fost aranjamentele de catering. Toată mâncarea era ţinută în cuşti – şi era păzită de gărzi înarmate.
În ultima zi, s-a întâmplat ceva foarte special. Oamenii lui Michael au aranjat să fie adunate câteva sute de soldati şi poliţişti într-un parc din oraş. Apoi a sosit Michael. Trupele, unele pe cai, au început să mărşăluiască, cu Michael în frunte. După un minut, Michael a început să alerge în timp ce soldaţii continuau să mărşăluiască, impasibili. Şi apoi, câteva ore Michael a mers, a vorbit, a alergat şi a dansat pe lângă soldaţi, într-una dintre cele mai agreabile sesiuni pe care am văzut-o vreodată într-un turneu. Ziua aceea a fost perfectă pentru mine, atunci când Michael a dansat aproape de locul în care stăteam şi mi-a făcut un mic semn cu mâna.

Michael a fost extrem de atent cu fiecare dintre cei care l-au însoţit în turneu – şi eram mai mult de o sută de oameni. În München există un mare parc tematic numit Europa Park şi Michael l-a închiriat într-o seară pentru toată lumea. Tema era stilul western, cu o cârciumă şi ranchuri (ferme), personaje din Disneyland care se plimbau printre noi, vorbeau cu noi şi făcând mare caz de prezenţa lui Michael.

Michael se asigura întotdeauna că cineva avea grijă de fiecare dintre noi. Chiar dacă el nu mânca în restaurant, noi ceilalţi luam întotdeauna cina. Uneori totuşi venea printre noi, atunci când era sigur că nu va fi asaltat de fani. În Germania am stat odată într-o casă imensă, aproape ca un hotel, care ne-a rămas în amintire pentru că avea o alee miniaturală de bowling. Pentru că eram singuri acolo, Michael a putut să coboare la bar şi să salute pe toată lumea, chiar dacă nu a gustat cu noi din faimoasa şi delicioasa bere nemţească.

Michael era de departe mult mai tolerant decât majoritatea oamenilor, cu slăbiciunile noastre omeneşti. În Scoţia, el a locuit într-o casă, iar noi am fost cazaţi într-un hotel, la aproximativ o milă distanţă – un hotel care s-a dovedit a fi total impropriu. L-am întrebat dacă ne putem muta în alt hotel şi Michael a fost de acord. În timp ce se aranja transferul, am fost invitaţi în casa unde stătea Michael, şi unde se găsea o grămadă de mâncare şi băutură, laolaltă cu cărţi de joc şi alte distracţii. Băuturile s-au epuizat urgent, cu rezultatul că, atunci când am primit din camera lui Michael un apel la 10 pm, care spunea că voia ca unul dintre noi să iasă şi să-i ia nişte Kentucky Fried Chicken, niciunul nu eram în stare să facem treaba asta. “Uitaţi-vă la voi – ne-a spus un asistent – sunteţi şoferii lui şi niciunul nu e în stare să conducă.” Michael însă a privit toată tăraşenia cu foarte multă indulgenţă şi până la urmă a aprobat ca un taxi să-i aducă gustarea.

Înainte de începerea fiecărui concert, Michael avea o audienţă cu copiii locali. Era foarte prietenos cu ei; le răspundea la întrebări, le semna autografe şi făcea fotografii cu fanii lui cei tineri. Copiii pur si simplu adorau asta, erau şi ei la fel de încântaţi ca oricine altcineva, să-l întâlnească pe Michael. Când ne-am întors la Londra, copiii mei – Michael (5 ani) şi Sheryl (4 ani) – au fost invitaţi la întâlnirea cu Michael şi au grozav de entuziasmaţi. Din întâmplare, concertul a fost anulat din cauză că Michael a făcut faringită şi în consecinţă, nici întâlnirea cu copiii n-a mai avut loc. Copiii mei au fost dezamăgiţi dar au înţeles că astfel de lucruri se mai întâmplă. Un alt membru al echipajului nostru a aflat cât de mult îşi doreau copiii mei să-l vadă pe Michael. Eu n-am avut habar că Michael ştia asta, până când într-o zi a venit la mine cu două fotografii semnate. “Ştiu că asta nu compensează faptul că întâlnirea a fost anulată, dar măcar e ceva.” – mi-a spus, in timp ce mi le înmâna. M-am uitat la fotografii şi pe ele scrisese: “Pentru Michael, cu dragoste; Michael Jackson” şi “Pentru Sheryl, cu dragoste; Michael Jackson”. Am fost foarte impresionat de gestul lui, ştiind că de obicei Michael îşi trecea doar numele pe fotografii şi numai foarte rar scria un mesaj personal.
Când călătorea pe distanţe lungi, Michael lua avionul sau Orient Express-ul, după cum avea chef, iar noi mergeam cu maşinile până la destinaţie. Asta s-a întâmplat până la finalul aventurii mele în acel turneu, când Michael urma să concerteze în Istanbul - şi din păcate nu am putut să-mi iau la revedere de la el.

Michael trebuia să zboare cu avionul la Istanbul, iar eu am condus un Mercedes în spatele minibusului său, prin Turcia; şi când eram pe drum am avut primul semn că Turcia nu era la fel ca alte ţări prin care călătorisem. O maşină a apărut în spatele meu şi m-a separat de minibus, aşa că am urmărit-o ca să-i arăt că nu mă las intimidat. Brusc, maşina s-a oprit şi un om a sărit afară. Am făcut la fel, cu intenţia de a avea o discuţie cu el. Dar, la fel de brusc, omul a împins un pistol spre mine. M-am întors în maşina mea şi aia a fost ultima oară când am mai urmărit vreo maşină în Turcia.

Odată ajunşi în Istanbul, ne-am întâlnit cu Michael şi ne-am cazat la hotel, în luxul cu care ne obişnuisem deja: mâncare la discreţie, camere frumoase şi toate cele. Dar Michael nu se simţea bine deloc şi, după multe deliberări, s-a luat hotărârea să nu ţină spectacolul, ci să se întoarcă la Londra pentru recuperare. L-am dus la aeroport şi pe drum am avut nişte probleme cu poliţia: o masină a încercat să mă oblige să ies de pe carosabil, presupunând, fără îndoială, că ar fi o mare chestie să-i facă necazuri lui Michael Jackson, în timp ce altele încercau să mă separe de convoi. A fost o experienţă neplăcută, parbrizul mi-a fost spart; şi abia când l-am văzut pe Michael în avion m-am liniştit. Michael niciodată nu spune multe în astfel de ocazii, dar era evident uşurat că pleca de acolo.

Iniţial, concertele au fost doar amânate până când Michael avea să se simtă mai bine şi nimeni nu a ştiut că Michael a parăsit efectiv ţara. După câteva zile, însă, a devenit evident pentru toată lumea că Michael încă nu se simţea bine şi toate concertele erau anulate. Asta ne-a ridicat nişte probleme. Turcia e o ţară frumoasă dar, aşa cum deja văzusem, viaţa e mai dură aici decât în Europa de Vest. Nu am fost singurul care am descoperit asta şi eram îngrijoraţi de felul în care aveau să reacţioneze promoterii, atunci când urmau sa realizeze că Michael plecase şi nu avea să se mai întoarcă.

Într-o decizie finală şi, cred, înţeleaptă, ne-am spus că discreţia e o componentă mai bună a curajului şi că cel mai bine pentru noi toţi era să o tăiem de-acolo înainte să fie făcut anunţul oficial. Echipa lui Michael a început să plece din hotel pe nesimţite, unul câte unul, iar noi (şoferii) am transportat cu schimbul oamenii la aeroport. După ce am făcut treaba asta, urma să ne cărăm noi înşine cu maşinile afară din ţară şi astfel am terminat gonind prin Turcia în trei Mercedesuri negre. Am avut noroc că erau nişte maşini bune, pentru că poliţia a încercat să ne oprească în câteva ocazii şi de fiecare dată am scăpat pur si simplu călcând acceleraţia la blană.

Eram încă agitaţi, chiar după ce am trecut graniţa în Grecia, dar când am ajuns în Europa de Vest ne-am liniştit şi viaţa a revenit la normal. La scurt timp după asta, m-am întors la familia mea, iar cele patru luni şi jumătate petrecute cu Michael pe drumuri au părut doar un vis.

În timpul acestor patru luni, Michael a ţinut 41 concerte şi l-am văzut pe fiecare dintre ele. Începutul era cea mai uimitoare şi dramatică punere în scenă pe care am văzut-o în viaţa mea – şi cred că le-am văzut pe toate. Era o explozie dramatică de muzică, care creştea în intensitate, pe măsură ce în fundal se desfăşurau imagini cu Michael de-a lungul anilor. Apoi luminile păleau, muzica creştea într-o intensitate frenetică iar scena exploda brusc în artificii, în timp ce Michael însuşi apărea, într-o săritură explozivă, din podea, lucru care a ţinut primele pagini ale ştirilor din toată lumea. Mulţimea era înnebunită. Michael stătea nemişcat cam un minut – şi e nevoie de o charismă extraordinară ca să poţi sta nemişcat pe scenă de unul singur în faţa a mii de oameni – apoi se întorcea brusc şi iar rămânea nemişcat, încă un minut, iar mulţimea izbucnea din nou. La finalul concertelor, părăsea scena într-un aparat de propulsie – altă chestie unică.

Asta a fost perioada mea petrecută cu Michael Jackson – un geniu muzical, un om amabil şi extrem de plăcut şi, pentru scurt timp, un prieten. Mă bucur mult pentru el că acum are copiii lui şi nu-i doresc nimic altceva decât să fie fericit. Cât despre muzica şi performanţele lui, nu pot deât să citez cuvintele pe care cineva le-a spus într-un context diferit: “Baby, you’re the best!”

Am cunoscut o parte din membrii familiei Jackson de-a lungul anilor şi, ca să fiu cinstit, nu se ridică mai sus de genunchiul broaştei faţă de Michael. Prima a fost La Toya, sora lui, pe care am întâmpinat-o la coborârea dintr-un Concorde împreună cu soţul şi managerul ei, Jack Gordon. Sigur că am recunoscut-o imediat pe La Toya şi, chiar dacă n-aş fi făcut-o, era evident că ea era o vedetă. La Toya adoră să fie în centrul atenţiei şi pentru asta făcea tot ce putea: îşi flutura genele, se mişca ciudat, îşi punea şi-şi scotea ochelarii de soare – şi în general se purta ca o vedeta. Jack se lupta în urma ei cu bagajele, aşa că m-am dus la el. “Domnule Gordon – i-am spus - daţi-mi voie să vă ajut.” Se pare că, din punctul lui de vedere, am făcut o greşeală adresându-mă lui Jack Gordon fără să port o pancartă cu numele, aşa cum se obişnuieşte. M-a privit circumspect. “Ne-am cunoscut vreodată?” – mi-a spus cu un ton care putea fi lesne comparat cu un târnăcop pentru spart gheaţa.
“Nu, domnule, nu ne-am cunoscut. Dar din moment ce staţi fix în spatele unui membru al familiei Jackson, pe care l-am recunoscut ca urmare a faptului că am văzut 18.243 poze cu ea în ziare şi ştiu că e măritată cu managerul ei şi ştiu că acel manager se numeşte Jack Gordon, e destul de evidentă presupunerea că dumneavoastră sunteţi ăla. Şi am dreptate, nu-i aşa? Dumneavoastră sunteţi acel Jack Gordon? Şi o însoţiţi pe faimoasa La Toya Jackson, care are un frate şi mai faimos pe nume Michael, cu care am petrecut recent câteva luni şi care are mult mai mult bun-simţ în unghia degetului mic decât se vede treaba că aţi fi dumneavoastră capabil să aveţi vreodată în zece veţi. Acum vă voi conduce prin Londra, aşa cum sunt plătit să fac. Şi aş adăuga că nevasta dumneavosatră are prea multă tencuială pe faţă.”

De fapt, nu am spus nimic din toate astea. Le-am luat pur şi simplu bagajele şi mi-am văzut de treabă. Dar vă garantez că asta am gândit.

L-am întâlnit şi pe Jermaine Jackson – foarte scurt – când am fost chemat la Hotelul Conrad din Chelsea, unde era împreună cu familia lui. Jermaine a apărut ca un tip decent şi politicos. El şi familia lui tocmai luau masa şi mi-a oferit un sandviş., pe care l-am acceptat recunoscător, pentru că în slujba mea poţi să stai nemâncat cu orele, chiar cu zilele. Familia s-a dus în camerele de hotel să se schimbe, iar eu am aşteptat afară. Şi am aşteptat… Şi am aşteptat… Într-un final, după vreo două ore, a apărut un angajat. “Îmi pare rău, dar ei au decis să nu mai iasă.” – mi-a spus el. “Şi nu se putea ca cineva să mă anunţe?” “Ei, ăă, au uitat că sunteţi aici” – mi-a răspuns angajatul şi s-a întors în hotel. Ei bine, mi-am spus, mulţumesc pentru sandviş.

...

Jen

2010-07-23T08:13:00.005+03:00

...

Motto:

“Smelly… dă-te din drum şi eliberează încăperea, ca să poată intra Dumnezeu.” (Quincy Jones)

Am decis să mai creez o secţiune, intitulată “Mărturii”. Această secţiune va conţine relatări ale unor oameni care l-au cunoscut personal pe Michael Jackson – sau pur şi simplu au avut posibilitatea să-l întâlnească, măcar odată-n viaţă, măcar pentru o clipă; oameni care l-au văzut în persoană, oameni care l-au văzut aşa cum era în realitate, şi care au realizat că Michael pe care l-au văzut ei e total diferit de Michael pe care îl zugrăvea media. Pentru această secţiune, vreau să vă rog să mă ajutaţi, cu linkuri către situri sau bloguri unde aţi găsit astfel de relatări, şi chiar cu povestirile voastre, pentru că ştiu că printre voi sunt persoane care au avut şansa să-l întâlnească.

Voi începe cu relatarea unei persoane, al cărei nume real nu am reuşit să-l aflu, ştiu doar că şi-a pus povestea ca şi comentariu la un articol (în original, o găsiţi aici) şi s-a semnat Jen. Încep cu povestea lui Jen – deşi am tradus deja şi povestea şoferului care l-a însoţit în turneul “Dangerous” prin Europa (şi care e fantastică, veţI vedea în curând) – pentru că această relatare conţine, la final, o expresie care m-a impresionat (am subliniat-o, în textul de mai jos), şi care ar putea fi răspunsul la întrebarea “de ce nu traduc şi nu postez discuţiile care circulă pe internet despre viaţa lui Michael, despre circumstanţele dispariţiei sale şi despre altele de genul ăsta”.

Jen, 27 iunie 2009

Am avut ocazia să-l întâlnesc personal pe Michael Jackson şi la vremea respectivă nu am apreciat acest lucru aşa cum ar fi trebuit. Eram în Hawaii, Michael venise împreună cu fraţii săi pentru un concert iar sora unei prietene era manager la hotelul unde ei erau cazaţi. Prietena mea i-a dus o băutură şi, pentru că ea nu a fost niciodată genul care să se lase impresionată de celebritatea cuiva, nu s-a intimidat deloc şi a s-a comportat obişnuit, a făcut gestul din simplă prietenie. O relaţie de-a ei m-a strecurat în culise, unde l-am văzut pe Michael, care era foarte tăcut. Mi-a spus “bună” şi am încremenit. Asta a fost tot, dar mi-a rămas în amintire pentru totdeauna. Mai târziu, Michael i-a scris prietenei mele şi i-a cerut părerea despre un album pe care-l pregătea şi am avut ocazia să-i ascult cântecele înainte să fie lansate. Datorită ei, am cunoscut un Michael care nu seamănă deloc cu ceea ce auzisem la TV.

Ca om care am avut de-a face cu media care mi-a interpretat cuvintele, ştiu că ceea ce eşti (dacă ai o profesie în care ai de-a face cu publicul), este şi va fi întotdeauna axat pe ceea ce vrea media să fii. Indiferent că îţi convine sau nu, poţi să ajungi la închisoare la fel de des ca Robert Downey şi să revii în top; sau poţi să faci sex în maşină cu o prostituată şi doar să se facă haz de chestia asta. Dacă media vrea să te distrugă, tot ce trebuie să facă e să arunce o suspiciune cu un anume ton ori să planteze o anume idee într-o conversatie şi să ne lase pe noi să facem ceea ce ştim cel mai bine: să ne dăm cu părerea.

Trăim într-o ţară unde un om e considerat inocent până la proba contrarie. Dar asupra lui Michael, au planat şi încă planează suspiciuni. El a spus că era nevinovat, juriul l-a găsit nevinovat dar media ne reaminteşte cu obstinaţie acel capitol. Au spus că era dependent de medicamente. Părerea mea este că, dacă cineva e dependent iar asta se află, e numai datorită medicilor care îi prescriu medicamente, în loc să se străduiască să prevină dependenţa; prin urmare, Michael e victima unei ţări în care medicii n-au de-a face cu etica şi scapă nepedepsiţi, iar situaţia asta trebuie să se schimbe.

Mi-a plăcut Michael Jackson din multe motive. Îmi plac artiştii care produc o muzică atât de distinctă ca ritm, de la cântec la cântec. Mi-a plăcut mult faptul că versurile lui au putut fi ascultate de oameni de toate vârstele, fără să fii nevoit să astupi urechile copiilor. Mi-a plăcut că videoclipurile lui nu prezentau femeile într-un fel umilitor. Mi-a plăcut faptul că el a considerat întotdeauna că muzica poate fi un instrument care să-i facă pe oameni mai buni şi am adorat să-l privesc dansând.

L-am cunoscut prin intermediul presei şi al prietenei mele, dar comparând ceea ce am auzit la TV cu ceea ce-mi spunea prietena mea, Michael despre care auzi sau citeşti în media este un Michael creat pentru senzaţional, pentru rating. Pentru orice persoană care face aşa ceva unui semen de-al lui, e cumplit de greşit şi de dezgustător în opinia mea; şi trebuie neapărat să încetăm să credem că tot ceea ce auzim e adevărat. Nu-mi pot imagina cum ar fi să ştiu că fiecare cuvânt pe care îl rostesc va fi judecat şi apoi aruncat către lume. Nu-mi pot imagina cum ar fi ca, orice experienţă din viaţa mea în care am făcut o greşeală sau în care puteam să greşesc, să fie pusă pe tapet în văzul întregii lumi. Am vorbit atât de uşor despre el şi nimeni dintre noi nu l-a cunoscut cu adevărat, pentru că tot ce aveam era versiunea dată de media. Aşa că eu aleg să mă concentrez pe talentul pe care ni l-a împărtăşit şi să las ca restul să fie numai între el şi Dumnezeu. Nu voi arunca nicio piatră în acest om, pentru că nu vreau ca vreo piatră să fie aruncată în mine. Ohihneşte-te în pace, Michael! Acestui fan, care te iubeşte, îi e dor deja de tot ceea ce ai fi putut să ne mai oferi.

...

Monkey Business

2010-07-18T23:02:00.003+03:00

...

Monkey Business a fost lansată oficial pe albumul „Ultimate Collection” (2004). Nu am prea auzit-o difuzată, probabil că sunt mulţi oameni care nu ştiu de această melodie, dar aş vrea să vorbesc despre ea, pentru că mie mi se pare că e o piesă de rezistenţă a lui Michael Jackson, o dovadă în plus a talentului său exceptional, a abilităţii de a jongla cu diverse stiluri muzicale şi, nu în ultimul rând, a faptului că îşi alegea subiectele din viaţa reală (nu neapărat a lui proprie).

Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
asta nu e bine pentru mine,
nu-mi e de niciun folos, iubito;
Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
asta nu-mi face bine, iubito,
spune-mi ce se întâmplă, iubito

Monkey Business e compus de Michael Jackson încă din anul 1989 şi produs împreună cu muzicianul Bill Bottrell (cu care a colaborat încă din perioada The Jacksons). Melodia trebuia să intre pe albumul „Dangerous” dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Având influenţe R&B, pop, hip-hop, blues, funk, rock, Monkey Business vorbeşte despre nişte lucruri urâte care se întâmplă în jurul nostru – lucruri precum: depravare, bârfă, ipocrizie.

De fiecare dată când vreau să spun asta, mi-e prea greu;
nici măcar nu aş vrea să o spun vreodată,
din cauză că e o blasfemie;
toată lumea îşi bate joc de iubirea altcuiva
în faţa mea;
s-ar putea să te spun –
nu mă provoca

Mi-a fost destul de greu să traduc versurile, în primul rând pentru că Michael Jackson adoptă aici un stil de pronunţie „sugrumat”, adaptat ritmului sacadat (din cauza asta cred că şi versiunile care circulă pe internet privind versurile cântecului sunt variate), apoi pentru că stilul hip-hop se axează pe folosirea unor expresii care la prima vedere par că nu se leagă între ele; şi nu în ultimul rând pentru că în Monkey Business Michael foloseşte expresii de argou („slang” în engleză) care de multe ori sunt ambigue în semnificaţii şi care, chiar luate în context, pot avea mai multe interpretări.

Fratele tău a făcut copii cu soacra ta
aş putea să mor pe loc din cauza a ceea ce am văzut;
am prins-o pe mama ta, o făcea cu un tânăr;
nu are cum să-ţi placă faptul că mă uit fix la tine;
încetează, e prea mult,
prostiile astea te duc la vale

Se pare că „monkey business” înseamnă „comportament răutăcios sau înşelător” şi, dacă privim versurile din acest punct de vedere, melodia se referă la oameni care în realitate sunt, acţionează şi se comportă cu totul altfel decât par. E vorba aici despre duplicitate, despre aparenţe înşelătoare, despre masca ipocriziei. Adulter, desfrânare, minciună – toate acestea sunt lucruri care te-ar putea face să ridici privirea spre cer, deznădăjduit: „Doamne, ai milă” – dar Dumnezeu, care le vede şi nu le împiedică, s-ar putea să-ţi răspundă: „ nu mă lua cu «mila», chiar dacă-ţi plezneşte pieptul, nu mă impresionezi”... s-ar putea să nu dea doi bani pe îngrijorarea ta.

Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
nu mă lua cu „mila”
nu-l mai invoca pe Dumnezeu, iubito,
Doamne, ai milă;
chiar dacă-ţi plezneşte pieptul
nu mă lua cu „mila”–
nu deznădăjdui, iubito

Cred că expresia noastră „a se maimuţări” (a se izmeni, a se purta fără naturaleţe) se potriveşte în context, iar „monkey business” s-ar putea traduce foarte bine cu „maimuţăreli”. Cântecul începe şi se încheie cu nişte voci de maimuţe, iar mesajul e clar: maimuţa e un animal simpatic şi care ne amuză atunci când se prosteşte; dar dacă încerci să o imiţi, nu reuşeşti decât să fii penibil. Nu cred că e doar o întâmplare faptul că Monkey Business a fost compus în perioada în care Michael îl avea pe Bubbles şi în care tabloidele începuseră să ironizeze relaţia lui cu cimpanzeul, la fel de bine cum e posibil să existe o corelaţie între Monkey Business şi Leave Me Alone, care a fost compus cu foarte puţin timp înainte.

De fiecare dată când vreau să spun asta, mi-e prea greu;,
am impresia că toată lumea îşi bate joc de iubirea altcuiva
e cumplit ceea ce văd,
mai bine las-o baltă;
aş putea să te spun;
aşa că nu îndrăzni să te pui cu mine

Monkey Business abordează un aspect universal, care caracterizează, din păcate, întreaga societate. Uitaţi-vă la televizor: suntem bombardaţi până la spălarea creierului cu manelişti, sexi-brăilence, poponeţi şi cu teme idioate gen „cine cui i-o mai trage” – iar subiectele cu adevărat importante sunt ascunse, ca de exemplu cel în care politicienii şi marii evazionişti (aşa-zişii oameni de afaceri care dirijează totul din umbră) ne-o trag nouă, tuturor, cu mult sârg, în timp ce noi ne ocupăm să dezbatem pe la colţurile blocurilor cu cine îşi fac piţipoancele vacanţa sau la ce nuntă a mai cântat Salam. E criză, ni se taie din venituri şi suntem împovăraţi cu alte şi alte taxe (de parcă macacilor care ne conduc le-ar fi teamă să nu pierdem poziţia de leaderi în topul ţărilor cu cele mai multe taxe), dar ce contează, noi să fim sănătoşi ca să putem bârfi în continuare despre „vedetele noastre de carton”. Cam despre asta vorbeşte şi Michael Jackson în Monkey Business.

Citesc ziarul şi mi se pare incredibil ceea ce se întâmplă
cineva i-o trage cuiva şi pe deasupra şi pe dedesubt
guvernul nu vrea să-mi respecte drepturile
şi sunt de-a dreptul furios;
s-ar putea să-mi dau drumul la gură,
aşa că nu te maimuţări cu mine

Există o trupă canadiană numită „Rush”, care are un cântec intitulat „The Main Monkey Business”. Întrebat despre titlu, Geddy Lee, solistul vocal al trupei, a spus că vine de la o expresie pe care o foloseşte mama lui atunci când se referă la o persoană care caută să facă ceva ce nu e bine. „Îi povesteam despre cineva care voia să facă o petrecere cu beţie şi scandal iar mama a spus: «ei bine, cred că aici e vorba de o treabă de maimuţe». Am întrebat-o: «ce fel de treabă de maimuţe?» iar ea mi-a răspuns” «aia principală».” Ideea de „monkey business” a fost dealtfel abordată de mulţi artişti, de la marele Chuck Berry („Too Much Monkey Business”, preluat ulterior de Beatles şi Elvis Presley), la Skid Row, Pain, Black Eyed Peas, Eric Herman, Nick Kershaw – şi bănuiesc că mai sunt mulţi, mulţi alţii.

Fratele tău are copii cu soacra ta
aş putea să mor pe loc din cauza a ceea ce am văzut
am prins-o pe mama ta, o făcea cu un tânăr,
nu are cum să-ţi placă faptul că mă uit fix la tine
fratele tău a sărutat-o pe soacră;
aş putea să-i spun tatii ce am văzut;
Oh, Doamne,
fratele tău n-a făcut niciun ban,
stând degeaba şi lăudându-se cum ţi-a tras-o;
ajunge, e prea mult,
tâmpeniile astea te duc la vale.

Versul repetitiv din final îl simt plin de revoltă: your business is my business – adică „ocupaţia ta sunt treburile mele” sau, cu alte cuvinte, „în loc să-ţi vezi de ale tale, te freacă grija de ceea ce fac eu”. Din câte se aude, tot spre final, i-a „scăpat” şi o înjurătură, ce-i drept acoperită de backing :), iar asta nu face decât să puncteze revolta lui Michael Jackson, supărarea lui în legătură cu ceea ce se alege de rasa uman(oid)ă.

Îmi place mult Monkey Business, mai ales refrenul, are un ritm care, dacă-mi dă voie Sorpya să o citez, „mă face paf”. Iar despre vocea lui Michael Jackson, ce să mai spun? E grozavă, felul în care trece de la timbrul jos din strofă la cel înalt din refren; de la notele molcome de blues la cele puternice de rock, dă sarea şi piperul melodiei. Nu regret decât atât: că Michael Jackson a trebuit să scrie asemenea versuri, că lumea e chiar atât de murdară cum o descrie el aici... şi că, aşa cum foarte bine spunea cineva într-un forum: "I bet the guys who did bad things to Michael Jackson had their monkey business done..."

...

Heaven Can Wait

2010-07-13T07:37:00.003+03:00

...

Heaven Can Wait, o baladă pop cu influenţe R&B, lansată pe albumul ‚Invincible” (2001), e compusă de Michael Jackson în colaborare cu Teddy Riley, Andreao Heard, Nate Smith, Teron Beal, Eritza Laues, Kenny Quiller. ...O piesă de colecţie, tulburătoare şi o poveste emoţionantă.

Spune-le îngerilor “nu, nu vreau să-mi las iubita singură,
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe”–
asta e ceea ce aleg
iubito, am să rămân, Raiul poate să mai aştepte;
Nu, dacă îngerii m-ar lua de pe acest pământ,
le-aş spune sa mă aducă înapoi la ea,
asta e ceea ce prefer, poate că voi rămâne,
Raiul poate să mai aştepte...

Tristeţe... asta e ceea ce simt eu în această melodie. Să nu uităm că a fost produsă într-o perioadă dificilă pentru Regele Pop, când conflictul cu Sony explodase, când se simţea singur, încolţit, trădat... De fapt, întregul album „Invincible” este alcătuit în acest registru şi ne prezintă un Michael Jackson dezamăgit, supărat, care se simte singur împotriva tuturor, dar care e hotărât să nu se lase doborât. Poate că din cauza asta ‚Invincible” e atât de special. Iar titlul ales pentru album, deloc întâmplător, aşa cum de fapt la Michael Jackson nimic nu era întâmplător, este cât se poate de elocvent: „Invincible” – „De neînvins”...

(Eşti frumoasă, eşti minunată, incredibilă, te iubesc atât de mult)
Eşti frumoasă,
fiecare moment petrecut cu tine e pur si simplu minunat;
dragostea pe care ţi-o port, iubito, e incredibilă
şi nu ştiu ce m-aş face, dacă nu aş putea să fiu cu tine,
lumea s-ar opri în loc, aşa că în fiecare noapte mă rog;
dacă Domnul ar veni după mine înainte să mă trezesc,
n-aş vrea să plec;
dacă nu-ţi pot vedea chipul, să te îmbrătişez strâns,
la ce bun Raiul?
dacă îngerii ar veni după mine le-aş spune “Nu”...

Heaven Can Wait e povestea oricărui bărbat îndrăgostit, care se gândeşte la posibilitatea de a se stinge şi oscilează între durerea de a-şi şti iubita singură şi gelozia pe care o simte la gândul că altcineva ar putea să-i ia locul... Sunt sentimente fireşti, pe care le simte orice om, dealtfel, într-o astfel de situaţie.

Ar fi de necrezut
eu stând sus, printre nori iar tu jos, singură
timpul ar trece în timp ce tu ai merge mai departe;
aş da totul înapoi şi aş încerca să mă întorc jos, la iubita mea
Nu suport să văd pe nimeni sărutând-o, atingând-o
nu aş îndura să văd pe altcineva iubindu-te aşa cum o făceam noi
La ce bun Raiul
dacă îngerii ar veni după mine le-aş spune “Nuuu”

La început, vocea lui Michael e molcomă, oarecum resemnată, apoi devine strigătoare, sfâşietoare, gâtuită, emoţionantă...

Nu,
nu vreau să-mi las iubita singură (iubita mea)
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe (nu-mi face asta!)
asta e ceea ce aleg (îngerii sunt aproape)
poate că voi rămâne, Raiul poate să mai aştepte (şi m-aş întoarce la iubita mea)
Nu, dacă îngerii m-ar lua din lumea asta (nu-mi faceţi asta!)
le-aş spune să mă aducă înapoi la ea (şi că trebuie să plec)
asta e ceea ce aleg,
poate că voi rămâne, Raiul poate să aştepte

Heaven Can Wait are un mesaj profund, iar combinaţia dintre genul R&B şi referinţele la îngeri, Dumnezeu, Paradis, are un efect incredibil. Michael Jackson ne arată, din nou, o atitudine de luptător, de om hotărât, care nu acceptă ca viaţa să-i fie decisă de alţii, chiar dacă e vorba de forţe superioare, fără să se opună din răsputeri.

Oh, nu, nu pot să fiu fără iubita mea (nu pot, fără iubita mea)
nu aş pleca, fără ea aş înnebuni (m-ar scoate din minţi)
Oh, nu, presupun că Raiul va aştepta (vezi)
(îngerii sunt aproape dar mă întorc la iubita mea)

Oh, nu, nu pot să fiu fără iubita mea (de ce-mi faceţi asta?)
nu vreau să plec, fară ea aş înnebuni (nu pot făra iubita mea)
Oh, nu, eu cred că Raiul va aştepta
Ooh (te iubesc; am nevoie de tine, iubito; te vreau, iubito)

Pe mine m-a impresionat foarte tare strigătul lui. Pare al unui om care totuşi nu e obişnuit să ridice vocea; dar de data asta teama, disperarea, perspectiva unei situaţii implacabile, pe care nu o poate controla; a unui drum fără întoarcere, îl determină să strige: „Nuu!”

Nu,
nu vreau să-mi las iubita singură
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe
asta e ceea ce aleg
poate că voi rămâne, Raiul poate să mai aştepte
Nu, dacă îngerii m-ar lua din lumea asta
le-aş spune să mă aducă înapoi la ea
asta e ceea ce aleg,
poate că voi rămâne, Raiul poate să aştepte

La final, melodia se simplifică, rămâne doar ritmul de bază, ca bătăile unei inimi... şi vocea lui Michael, la fel de clară, dar din ce în ce mai pierdută, până când se transformă într-un suspin: „lăsaţi-mă în pace...”

Nu, lăsaţi-ne în pace!
(eşti frumoasă, minunată, incredibilă, te iubesc atât de mult)
lăsaţi-ne în pace,
vă rog, lăsaţi-ne în pace
lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace,
vă spun, lăsaţi-mă...

...

The Man

2010-07-02T21:24:00.005+03:00

...

The Man este un cântec compus şi interpretat de Michael Jackson împreună cu Paul McCartney, în perioada anilor ’80, când colaborarea dintre cei doi artişti ne-a delectat cu creaţii precum “Say Say Say” şi “The Girl Is Mine”. The Man (împreună cu “Say Say Say”) a fost inclus în albumul lui McCartney “Pipes of Peace” lansat în 1983, album care a obţinut Discul de Platină în Marea Britanie şi SUA, în acelaşi an.

E un om
care joacă jocul vieţii atât de bine
o, există un asemenea om
gândurile lui nu le poţi ghici niciodată
şi e chiar aşa cum a crezut el că o să fie
pentru că a venit pentru el ziua în care să fie liber
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...

Nu ştiu în ce proporţie a contribuit fiecare dintre cei doi la The Man dar rezultatul este impresionant. Chitara electrică din intro are un timbru care mă duce cu gândul la Carlos Santana, backing-ul de la refren e genul pe care îl întâlnim în multe melodii ale lui Michael Jackson... ca să nu mai spun că versurile îl descriu pe Regele Muzicii Pop atât de bine...

Şi e chiar aşa cum s-a gândit el că o să fie
pentru că a venit pentru el ziua în care să fie liber
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...

A fost odată un om atât de diferit de toţi ceilalţi, încât lumea nu s-a priceput – ori n-a vrut – să-l înţeleagă... un om atât de bun, într-o planetă în care normalitatea e hotărâtă de majoritate şi în care majoritatea e gregară şi meschină, încât au spus că e ciudat... un om cu atât de multe calităţi, încât şi-au spus că nu poate fi adevărat. Suntem atât de obişnuiţi să vedem în jurul nostru laşitate şi ipocrizie, încât, chiar şi atunci când nu le vedem, le inventăm... ca să ne satisfacă obişnuinţa.

E un om
pe care toată lumea a crezut că îl cunoaşte
există un asemenea bărbat
el nu e ca mine şi ca tine
şi e chiar asa cum a crezut ea că ar putea fi
când el spune “ceva mi s-a întâmplat”
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna”–
Acesta este omul...

A fost odată un om pe care am crezut cu toţii că îl cunoaştem, căruia i-am pus lauri pentru ca apoi să-l târâm în noroi... căruia i-am oferit admiraţia noastră şi i-am luat în schimb totul... un om în jurul căruia am ridicat ziduri înalte şi apoi ne-am mirat de ce nu se simte liber... de ce nu e mulţumit... de ce nu e fericit...

Ştiai că omul acesta poate să facă orice?
un astfel de om
mi-aş dori să-l putem aduce înapoi
şi e chiar aşa cum s-a gândit el că ar putea fi
pentru că a venit pentru el ziua în care să se elibereze
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...

A fost odată un om care ne-a oferit lecţia sacrificului de sine pentru delectarea noastră... un om care a ştiut care-i e menirea şi care n-a ezitat să şi-o împlinească... un om care ne-a oferit atât de mult şi căruia noi i-am dat înapoi atât de puţin… Michael Jackson – acesta este omul.

“I’m alive and I’m here forever”… Aşadar, e chiar aşa cum s-a gândit el că ar putea fi . Cei care n-au fost capabili să-i recunoască geniul şi care au crezut că, încercând să-l distrugă, îşi vor găsi satisfacţia, nu vor răsufla niciodată uşuraţi, pentru că, dincolo de nori, el le râde-n nas: “I’m alive and I’m here forever”. Celor care l-au iubit, respectat, apreciat, celor care l-au plâns şi care încă îl plâng, le rămâne consolarea asta, vocea lui răsunându-le în suflete: “I’m alive and I’m here forever”.

Există un om care va fi întotdeauna printre noi. Doar că acum e, în sfârşit, liber; râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile. Michael Jackson... Acesta este omul.

...

Remembering

2010-06-24T12:20:00.003+03:00

...

Din cauza ca am probleme cu accesul la internet, sunt nevoit sa postez astazi ceea ce as fi vrut sa postez maine. E un mic si simplu tribut facut de mine (muzica si orchestratia) si de sora mea (versuri si voce). Sper sa va placa. Pe curand!

Lost In Your Eyes – lyrics

From the moment when I saw your smile
I froze for a while
Melting like ice
It was this feeling growing up inside
That I could not hide
When I met your eyes

Since then I’m no longer myself
My heart’s lying down on a shelf
And I miss you, oh I miss you
I’m not sane anymore, I’m not wise
’Cause I miss you, oh I miss you
I am lost in the light of your eyes

They are saying I am not alright
Talking everynight
Just like you’ve been around
I don’t mind, they would never see
What it means to me
That whispering sound

’Cause I’m not myself anymore
Now I’m just a wave to the shore
And I miss you, oh I miss you
I am trapped between grounds and skies
’Cause I miss you, oh I miss you
And I’m lost in the light of yout eyes

’Cause I miss you, oh I miss you
I’m not sane anymore, I’m not wise
’Cause I miss you, oh I miss you
I am lost in the light of your eyes

***

Din clipa în care ţi-am văzut zâmbetul,
am încremenit pentru o vreme,
topindu-mă precum gheaţa...
Era sentimentul acesta care creştea pe dinăuntru
şi pe care nu puteam să-l ascund,
atunci când ţi-am întâlnit privirea…

De atunci, nu mai sunt eu însămi,
inima-mi zace pe un raft
şi mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
nu mai sunt întreagă, nici inţeleaptă;
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
m-am pierdut in lumina ochilor tăi...

Ei spun că nu sunt ok,
vorbind în fiecare noapte
ca şi cum ai fi prin preajmă;
nu-mi pasă, ei nu pot înţelege niciodată
ce înseamnă pentru mine
sunetul acela şoptit...

Pentru că nu mai sunt eu însămi,
acum sunt doar un val către ţărm –
şi mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
sunt prinsă între pământuri şi ceruri,
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
şi m-am pierdut in lumina ochilor tăi...

pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
mi-am pierdut judecata şi înţelepciunea;
pentru că mi-e dor de tine, mi-e dor de tine,
m-am rătăcit în lumina ochilor tăi...

(Simona Dobrescu-Crăciun)

...

Keep The Faith

2010-06-15T11:21:00.001+03:00

...

Dacă ceri răspicat,
va răsuna înlăuntrul tău?
prin miezul renunţărilor,
către justificările tale

şi poţi să pronunţi cuvintele
ca şi cum ai înţelege
dar puterea e în credinţă,
aşa că dă-ţi o şansă ţie însuţi;
pentru că poţi urca cel mai înalt munte,
poţi înota în cea mai adâncă mare,
tot ce-ţi trebuie e să-ţi doreşti
şi să ai puţin respect de sine.

Prin urmare, păstrează-ţi încrederea,
nu lăsa pe nimeni să te întoarcă din drum,
trebuie să ştii când e bine
să-ţi urmăreşti scopul,
să-ţi înalţi visurile.

Păstrează-ţi credinţa, iubito,
pentru că nu e decât o chestiune de timp
până când încrederea ta va câştiga.

Ai încredere în tine, indiferent cât te costă
poţi să fii un câştigător dar trebuie sa-ţi păstrezi credinţa;
trebuie să faci asta, frate!

Keep The Faith, compus de Glen Ballard, Siedah Garrett şi Michael Jackson, inclus pe albumul “Dangerous” (1991), e un cântec care se încadrează în genul soul şi pe care, ca de obicei, The King Of Pop l-a ridicat la înălţimea standardelor proprii. Muzica soul este un mix de elemente gospel cu R&B, apărută din sufletul („soul”) afro-americanilor, ancestral marcaţi de puterea ritmului şi a cântecului născut şi interpretat din inimă. Ritmul care te prinde, interacţiunea dintre solist şi cor, sunetul vocal tensionat, improvizaţia – toate sunt caracteristici care fac din muzica soul un gen unic. Şi, pentru că data trecută vorbeam despre magie, vă recomand să ascultaţi cu atenţie versurile, laolaltă cu ritmul şi timbrul unic al lui Michael Jackson şi veţi simţi că acest cântec e pur şi simplu înălţător... şi cu efect magic.

Şi atunci când te gândeşti la încredere,
asta iţi arată drumul spre “acasă”?...
către un loc la care doar visezi,
când te simţi singur...

Iar asta o poţi face simţind,
în loc să te iei după circumstanţă;
dar puterea este în credinţă,
aşa că dă-ţi o şansă.
Ştiu că poţi
să navigi de-a curmezişul apei,
să pluteşti pe deasupra cerului,
orice drum ai alege, te va duce acolo,
doar să încerci...

Aşa că, păstrează-ţi încrederea,
nu lăsa pe nimeni să te doboare, frate;
doar să nu pierzi din vedere ce ai avea de câştigat,
fii realist...

Păstrează-ţi credinţa, iubito,
pentru că nu e decât o chestiune de timp
până când încrederea ta va câştiga...

Pentru cine nu e familiarizat cu acest gen muzical, gospelul exprimă credinţa personală, spirituală ori a unei comunităţi privind aspecte legate de creştinism. Ca şi alte forme ale muzicii creştine, creaţia, interpretarea, semnificaţia şi chiar definiţia muzicii gospel diferă în funcţie de contextul social şi cultural, dar mesajul este simplu, pe înţelesul tuturor şi profund, imposibil de ignorat. Muzica gospel e compusă şi interpretată pentru diferite scopuri, inclusiv artistic, religios, ceremonial sau chiar pentru entertainment. Unele forme de gospel utilizează coruri de voci, pianul (sau orga), tobele, chitara bas şi chiar chitara elctrică. În Keep The Faith se aud toate acestea iar ritmul sacadat şi vocea, când delicată, când gâtuită, când guturală a lui Michael Jackson, împreună cu exclamaţile şi hiccup-urile lui caracteristice, puctează perfect toate momentele culminante ale piesei, care aproape că ai senzaţia că te ridică pur si simplu şi te poartă pe aripile ei, spre culmi spirituale nebănuite.

I-am spus fratelui meu cum să facă ceea ce trebuie:
“ridică-ţi fruntea şi arată lumii că ai mândrie
luptă pentru ceea ce vrei
nu-i lăsa să-ţi stea în cale
poţi să fii un câştigător dar trebuie sa-ţi păstrezi credinţa
trebuie să faci asta, frate!”

Ştiu că a avea încredere
înseamnă să nu renunţi la iubire;
dar puterea pe care o are dragostea
trebuie să fie corectitudinea.

Mai bine ridică-te
şi acţionează ca şi cum vrei să faci ceea ce trebuie,
nu mai lua decizii greşite;
munceşte la asta, frate şi într-o zi vei reuşi;
luptă pentru ceea ce-ţi doreşti şi nu uita credinţa.

Uită-te la tine şi la ceea ce faci în clipa asta,
îndepărtează-te un minut şi examinează-te;
îndreaptă-ţi viaţa şi felul în care trăieşti;
adună-te, pentru că trebuie să-ţi păstrezi încrederea.

În mod ciudat, se spune că Michael Jackson nu acordat acestui cântec prea multă atenţie. Ca dovadă, nu l-a inclus în turneul „Dangerous” deşi sunt convins că ar fi avut acelaşi efect ca „Man In The Mirror” – cântecul de încheiere al fiecărui concert din timpul turneului. Totuşi, ştia foarte bine despre Keep The Faith că e un cântec frumos, deosebit, atât pentru el cât şi pentru oricine altcineva. Fiecare dintre noi are în viaţă momente în care are nevoie de „auto-terapie” iar Keep The Faith e un instrument perfect pentru asta.

Ridică-ţi moralul, înainte de a fi prea târziu;
la unele lucruri din viaţă e mai bine să renunţi,
luptă pentru ceea ce-ţi doreşti ;
şi nu lăsa nimic să-ţi stea în cale
poţi face sa se întâmple asta dar trebuie să te simţi încrezător;
trebuie să faci asta;
ai încredere în tine, frate,
ai încredere în tine, soro...

I-am spus fratelui meu cum să facă ceea ce trebuie:
“ridică-ţi fruntea şi arată lumii că ai mândrie,
luptă pentru ceea ce vrei,
nu-i lăsa să-ţi stea în cale;
poţi să fii un câştigător dar trebuie sa-ţi păstrezi credinţa;
trebuie să faci asta, frate!”

Îndreaptă-te şi pune-ţi raţiunea pe calea cea bună;
ridică-te, scutură-te de praf şi recapătă-ţi respectul de sine;
mă cunoşti de suficient timp ca să ştii că nu glumesc;
ia-o cum vrei dar neapărat să-ţi păstrezi încrederea...

Michael Jackson a fost un om credincios şi încrezător, în toată puterea cuvântului dezbrăcat de orice urmă de bigotism şi de ipocrizie. Tot ceea ce a făcut în viaţă (atât pe scenă cât şi în afara ei) a ilustrat credinţa lui, încrederea şi respectul de sine. Tot ceea ce a reprezentat şi reprezintă în continuare reflectă din plin credinţa lui nestrămutată – în Bine, în Frumos, în sine însuşi. Dumnezeu e peste tot, în fiecare dintre noi; dar este evident că în unii – din păcate puţini, din ce în ce mai puţini – mai mult decât în alţii. Iar Michael Jackson face parte, evident, dintre cei puţini... din ce în ce mai puţini.

Nu lăsa pe nimeni să te doboare;
ai grijă doar să nu pierzi din vedere ceea ce ai putea câştiga,
fii realist;

Aşa încât păstrează-ţi încrederea,
pentru că e doar o chestiune de timp
până când credinţa ta va câştiga
dar, până va veni ziua aceea,
ţi-am spus, trebuie să-ţi păstrezi încrederea.

...

Mind Is The Magic

2010-06-03T20:03:00.000+03:00

...

Vino la mine
eu ştiu o grădină misterioasă
livezi şi violete
toate tainele sunt acolo
viaţa e o fantomă a mirajului
imaginaţie
inspiraţie pură denumită motivaţie

Compus de Michael Jackson împreună cu Bryen Loren în 1989, Mind Is The Magic e un leitmotiv pentru puterea incredibilă a minţii umane, care poate depăşi orice obstacole, care nu cunoaşte limite legate de timp şi spaţiu şi care l-a fermecat întotdeauna pe Regele Pop. Melodia a fost dedicată iluzioniştilor Siegfried&Roy (care au colaborat cu Michael în turneul „Bad”), ca temă pentru spectacolul lor „Beyond Belief Show” din Las Vegas.

Nimic nu e imposibil
nimic nu e ascuns
totul aici e real
ce anume face să încolţească în mintea ta ţeluri fantastice?
cine creează minuni ca nimeni alţii?

Siegfried&Roy
ştii că sunt ei,
Siegfried&Roy
atunci, aşa să fie
Siegfried&Roy
merită să-i vezi

Mind Is The Magic nu a fost, totuşi, lansată până în 1995, când Michael şi-a dat acordul ca melodia să fie inclusă pe albumul Siegfried&Roy „Dreams & Illusions” lansat în Germania (în Marea Britanie nu a fost lansat şi nici în SUA), care conţinea muzica folosită în spectacolul lor şi într-un show TV. Mind Is The Magic e o dedicaţie din partea lui Michael pentru doi dintre oamenii pe care i-a admirat şi care i-au fost prieteni. Un dar impresionant şi care ar fi meritat să fie mai mult mediatizat. Dar, aşa cum spunea şi Michael însuşi, lucrurile bune nu vând pentru media. Nu fac rating. Prin urmare, nu au căutare.

Când te uiţi la Siegfried&Roy
e cunoaşterea magiei veritabile
propriile tale gânduri participă la joc
în minunile magiei
mintea din interiorul magiei eşti tu

Siegfried Fischbacher (n. 13 iunie 1939) şi Roy Horn (n. 3 octombrie 1944), născuţi în Germania, au emgrat în SUA după ce şi-au început spectacolele de magie şi au devenit cetăţeni americani. Numerele lor combină iluzionismul (specialitatea lui Siegfried) cu dresajul animalelor exotice (specialitatea lui Roy) şi împreună fac o echipă extraordinară. Dragostea lui Roy pentru animale s-a văzut atunci când, în timpul unui show din 2003, acesta a fost muşcat de gât de un tigru iar ultimele lui cuvinte, înainte de a fi dus la spital, au fost: „Don’t shoot the cat!” Deşi rănit grav, Roy a supravieţuit, perioada de recuperare a fost lungă şi anevoioasă iar în 2009 a putut să urce din nou pe scenă, alături de Siegfried.

O mişcare a capului
şi îţi voi modifica emoţiile
lucruri ciudate apar
din extaz, abnegaţie
totul se întâmplă
nimic nu e irealizabil
halucinatiile minţii în lumea reală

Fenomenul magiei este foarte complex, teoriile asupra existenţei ei fiind variate şi diferind în funcţie de modul de percepere şi de aprofundare al fiecăruia. În cărţile şi tratatele de specialitate se face distincţia între magie ca ştiinţă teoretică şi arta magiei. Teoria magiei poate fi învăţată de oricine, însă nu oricine deţine arta magiei. Actul magiei trebuie să urmeze nişte legi bine stabilite, cu consecinţe clare. O vrajă este compusă dintr-un set de tehnici de magie pe care magicianul le execută pentru a-şi concentra energiile psihice în atingerea scopului dorit. Magicianul trebuie să obţină ca, pentru câteva minute, în mintea noastră să nu existe altceva decât rezultatul aşteptat. A fi magician presupune să ai capacităţi ieşite din comun, o inteligenţă briliantă şi să poţi stabili o comuniune cu invizibilul sau cu spiritul. A, şi să nu uităm de principala caracteristică a magicianului – carisma.

Văzând pantere negre
care zboară dintr-odată
tigri albi păşind semeţi prin mintea ta
lucurile pe care le vezi ţi se par iluzii
e un gen de magie pe care nu-ţi vine să o crezi

Când ascult vocea inconfundabilă a lui Michael Jackson cântând despre magie (la fel ca şi în alte melodii, pentru că l-a preocupat foarte mult ideea şi a reuşit să vadă magia peste tot acolo unde există, de la zâmbetul unui copil la operele de artă, de la răsăritul soarelui la miracolul florei şi faunei), îmi dau seama că viaţa asta a noastră, trăită pe planeta asta a noastră, e ea însăşi un miracol, de care ar trebui să fim conştienţi mai mult.

Pentru că, atunci când sunt Siegfried&Roy
e ideea magiei veritabile
să vezi înseamnă să crezi

Halucinaţii
jocul de genul ăsta
genul ăsta de magie
pune mintea la încercare

...

Human Nature

2010-05-28T19:28:00.000+03:00

...

Stând de veghe în timpul nopţii
oraşul clipeşte dintr-un ochi care nu doarme
ascult vocea ei care îmi face fereastra să vibreze
cu suspine dulci şi seducătoare

Human Nature, compus de Steve Porcaro şi John Bettis, a fost ultimul cântec ales pentru a completa lista melodiilor albumului „Thriller” (1982). A fost apreciat de criticiii muzicali ca fiind unul dintre cele mai captivante şi emoţionante cântece ale lui Michael Jackson; şi a fost apreciat de multă lume ca una dintre cele mai frumoase balade din toate timpurile.

Du-mă afară în puterea nopţii
patru pereţi nu mă pot ţine prizonier în noaptea asta
dacă oraşul ăsta e doar un măr,
atunci lasă-mă să muşc o dată din el

Fireşte că vocea lui Michael Jackson şi felul inconfundabil şi unic în care o interpretează, face din Human Nature o melodie excepţională şi de neuitat. Lansată ca single pe 3 iulie 1983, a ajuns rapid pe locul al doilea în topul „Billboard – Hot Adult Contemporary” şi pe locul şapte în topul „Hot 100”, devenind cel de-al cincilea hit al lui Michael dintre melodiile de pe albumul „Thriller”.

„Un exemplu de baladă swingbeat, hip-hop şi soul, Human Nature este comparativ mai lentă şi mai intimă decât alte melodii de pe «Thriller». «Dacă oraşul acesta a doar un măr, atunci lasă-mă să muşc odată» face ca vocea lui Jackson să vibreze în cascada sintetizatorului şi să se împletească cu linia başilor. Deşi sunt scrise de Steve Porcaro şi John Bettis, versurile rezonează cu dorinţa lui Jackson de a se elibera din turnul său de celebritate şi să se amestece cu tinerii dintr-un «oraş care clipeşte dintr-un ochi neadormit»”. (Serena Kim, „South Coast Today”)

„Human Nature este o baladă obsedantă şi meditativă, cu un refren irezistibil” (John Rockwell, „The New York Times”)

Întinzând mâna ca să ating un străin
ochi magici sunt peste tot
vezi fata aceea, ea ştie că o privesc
şi îi place felul în care o fixez

Ceea ce-mi inspiră mie Human Nature, în interpretarea lui Michael Jackson, este imaginea unui om între oameni, dar care se simte cumplit de singur... un om iubit de milioane, dar care se simte neînţeles... un om pentru care celebritatea a devenit o povară, o constrângere, de care încearcă să se elibereze, chiar dacă e conştient că nu prea are cum.

„Natura (sau firea) umană” e un concept care cuprinde nişte caracteristici intrinseci, distincte, incluzând feluri de a gândi, simţi şi actiona, pe care oamenii tind să le aibă prin natura condiţiei lor. Întrebarea „ce anume determină aceste caracteristici specifice umanităţii şi cât de complexă este firea umană” are implicaţii importante în etică, politică şi teologie, pentru că aceste aspecte sunt privite ca standarde sau norme pe care oamenii le pot utiliza atunci când aleg cel mai bun mod de a trăi. Implicaţiile ştiinţifice complexe ale „naturii umane” sunt adesea folosite ca tematici în artă.

Stând de veghe până spre dimineaţă
inima oraşului începe să bată
întind mâna spre ea, îi ating umărul
visez în mijlocul străzii

Versurile melodiei oscilează subtil între solitudine şi dorinţa de a se amesteca în mulţime, între străzile pustii ale oraşului noaptea şi forfota care începe în zori, între celebritatea ca o condiţie şi jindul de a renunţa la ea. Se ştie că, în turnee, Michael Jackson obişnuia să iasă noaptea deghizat şi să încerce să se bucure, măcar pentru câteva ore, de senzaţia de a fi un om obişnuit, să se plimbe pe străzi, să se uite în vitrine, să privească trecătorii... să găsească un om care să accepte să-i fie prieten fără să ştie cine e. Mulţi au considerat asta o ciudăţenie, o excentricitate, dar răspunsul e atât de simplu... şi l-ar fi putut afla, doar ascultându-l pe Michael Jackson:

Iar de mă întreabă de ce, spune-le că e firea umană
dacă spun „de ce”, explică-le că asta e natura umană
de ce, de ce mă face să fiu aşa?

...

Heartbreaker

2010-05-16T16:44:00.000+03:00

...

Heartbreaker este a doua melodie de pe albumul „Invincible” – album lansat în 2001, care conţine, ca şi precedentul „Blood On The Dance Floor”, melodii inspirate din experienţele personale ale lui Michael Jackson, romance si paranoia.

Ea are ochi înşelători, are coapsele alea de genul „vino şi ia-mă”,
ea ştie numai cât de jos poate să coboare
ea spune versuri care îmi pot controla mintea
oriunde merge ştiu că sunt cu ochii pe ea
ea trimite un sărut, jur că-mi era destinat numai mie
apoi a vorbit cu trupul ei
unicul ei scop e să preia controlul
şi nu-mi vine să cred că nu sunt în stare să-i spun „nu”

De data aceasta e vorba de o relaţie furtunoasă, marcată de pasiune, obsesie şi dependenţă, relaţia cu o femeie posesivă, intrigantă şi periculoasă – sau cel puţin aşa o vede artistul. Regăsim leitmotivul din melodia „Blood On The Dance Floor” şi chiar pe cea din „Dirty Diana” şi se pare că Michael Jackson are o problemă cu femeile voluntare: îl atrag, chiar dacă le consideră periculoase şi nu se poate desprinde de ele, deşi îşi repetă cu îndârjire că „trebuie”.

Fata aia, n-o mai suport,
trebuia să ştiu că nu e decât o distrugătoare de inimi
trebuia să văd prin ea că e una care frânge inimile,
trebuia să pricep că urmează să-mi zdrobească inima

S-ar putea ca, de fapt, el să fi ajuns, într-un târziu, că cea pe care o iubeşte nu a făcut decât să-l manipuleze – şi nu mă pot împiedica să mă gândesc la Lisa-Marie Presley, cea care, ca să-l agaţe într-un mariaj, i-a promis că îi va face copii iar apoi s-a sucit brusc, sub nu ştiu ce pretexte infantile. Pentru asta pledează faptul că, după despărţirea de Lisa-Marie, Michael a afirmat că femeile sunt manipulatoare. Fireşte, e o generalizare ambiguă, care nu include toate femeile în această categorie, dar să ni-l amintim pe Michael în perioada aceea: singur, dezamăgit şi, din nou, având sentimentul acut că a fost folosit şi în dragoste, la fel cum a fost folosit de Industrie, de media şi de politicieni.

Ea joacă un joc, cu faţa aia inocentă
nu ştiam că a frânge inimi e ţinta ei
ceea ce face ea e o dovadă; şi m-a pus la un test
am fost surprins să mă trezesc prins în asta
acum ea crede că eu n-o să aflu niciodată
şi va continua să joace, până când o voi lăsa să plece
dar sper că, în timp, ea va realiza
că i-am dibuit jocul, care e întotdeauna la fel

Când toţi cei din jurul lui l-au trădat – prieteni, colaboratori, fraţi – a crezut că iubirea îi poate oferi oaza de tihnă, de armonie şi de înţelegere de care avea atâta nevoie, a crezut că iubirea îl putea ajuta să treacă peste toate durerile, fizice şi psihice – şi ar fi fost posibil, dacă femeia pe care ar fi întâlnit-o ar fi fost cea potrivită. Din pcate, însă, pentru el, Lisa-Marie nu e decât o progenitură răsfăţată, leneşă, capricioasă şi egoistă, care nu e capabilă să ofere dragoste sinceră şi altruistă... care de fapt nu e capabilă să ofere mai nimic.

Nu m-am gândit niciodată că voi înceta
să visez la tine, să fiu cu tine
dar toată lumea mi-a spus asta:
să nu-mi mai pese şi să scap de tine
dar voi găsi un mod de a pleca şi de a mă debarasa de tine
şi de a nu mai vorbi despre tine –
iar ea ce va spune?
va spune că eu sunt bărbatul care i-a scăpat

Mi le amintesc pe cele două, Priscilla şi Lisa-Marie, mamă şi fiică, cmu şedeau ele pe canapeaua lui Oprah ca două cucuvele şi pe matroana Priscilla povestind cum a manipulat-o Michael pe fiică-sa şi cum a luat-o de nevastă din interes. Care interes, neică?... Păi, hai să vedem. Pentru bani?... Michael avea o avere impresionantă, făcută toată din munca lui. Lisa-Marie era „fata lui tata” şi moştenitoarea unui brand pe care nu e capabilă nici măcar să-l întreţină, nu mai zic că n-a mişcat un deget pentru a-l construi. Pentru a a astupa gura lumii, în legătură cu scandalul Chandler şi cu procesul de molestare?... Pentru asta, putea să aleagă pe oricine, milioane de femei din lumea asta erau dispuse, în orice clipă, să se căsătorească cu Michael Jackson, fără urmă de ezitare şi cu ochii închişi. Ca să nu mai vorbim de faptul că, atunci când Michael s-a căsătorit cu Lisa-Marie, se terminase de mult procesul ăla nenorocit, fusese achitat, era un om liber să-şi vadă de viaţă şi de carieră. Ce mai zicea mama Priscilla? Că Michael Jackson s-a însurat cu fiică-sa pentru numele ei, pentru că era prinţesa lu’ peşte ori alte aberaţii de genul ăsta. Oameni buni, consideraţi că The King Of Pop avea nevoie de asocierea cu numele Presley ca să parvină? În 1993 cariera lui era la apogeu, primise toate premiile posibile la vremea aia şi era cel mai popular om din lume. Pe toată întinderea planetei ăsteia, de la Capul Bunei Speranţe în Islanda, de la Strâmtoarea Magellan până în Alaska, toată lumea auzise de el. Cine ştia de Lisa-Marie Presley?... Nici dracu’. Iar madam Priscilla are neruşinarea să afirme că Michael era interesat de „imensa popularitate” a fiică-sii. WHAT????

Te joci, credeam că jocul ăsta era iubire,
când tu de fapt făceai negoţ cu emoţiile durerii
trebuie să fii mai atent când ai de-a face cu o străină,
nu pot s-o schimb, nu,
vei vedea o inimă ucisă
un carusel înalt vor vedea,
un jucător dur, ea e un jucător-vedetă
am nevoie de nebunia asta, huh
n-am văzut distrugătoarea de inimi din ea,
aşa că, ia vezi...

La întrebarea „crezi că el s-a folosit de tine?” Lisa-Marie a răspuns pozitiv. Iar maimuţa de Oprah le cânta de zor în strună, aşa cum face dealtfel de fiecare dată, indiferent cine şade pe canapeaua ei. Nu mai dau alte detalii despre cine e Lisa-Marie şi ce a urmărit ea prin căsătoria cu Michael, am povestit destul aici. Oricum, concluzia mea e clară şi de nezdruncinat: secta aia a lor perverso-sciento-psihopupu-logică le-a spălat creierii definitiv, ambelor farfuze, mamă şi fiică.

Vocea lui Michael e guturală, strigătoare, la fel ca a unui om rănit. Cine îl ascultă cu atenţie îi simte durerea, supărarea, disperarea chiar.

Poate că totuşi mă înşel şi în Heartbreaker nu e vorba de Lisa-Marie Presley. Dar, ştiţi ceva? I se potriveşte al dracului de bine.

...

Money

2010-05-08T06:55:00.000+03:00

...

Money, un cântec R&B compus şi produs în întregime de Michael Jackson, a fost inclus pe albumul “HIstory: Past, Present and Future”. Nu a intrat în topuri, probabil din cauză că e mult prea incisiv, prea dur şi prea “pe faţă” în privinţa tristului adevăr: “totul se rezumă la bani”.

Bani… bani…
minţi pentru ei,
spionezi pentru ei,
ucizi pentru ei,
mori pentru ei...

Poţi să-i spui încredere
dar eu zic că nu e decât
un joc al diavolului
despre lăcomie şi desfrâu;
Lor nu le pasă,
ei m-ar face pentru bani;
lor nu le pasă,
ei mă folosesc pentru bani...

A ascultat cineva cu atenţie aceste versuri? A înţeles cineva durerea lui Michael? S-a simţit cineva, vreodată, folosit, umilit, batjocorit fără milă, numai pentru bani? Acel cineva va înţelege ce a simţit Michael Jackson în 1993, atunci când Evan Chandler l-a acuzat de cel mai mârşav lucru cu putinţă. Cum o fi să simţi că încrederea ti-a fost înşelată în cel mai mizerabil mod?... Cum o fi, să ştii că sentimentele tale cele mai sincere au fost târâte în noroi?... că onoarea ţi-a fost pângărită?... că, după toate porcăriile care s-au scris despre tine şi despre care ai crezut, poate, că mai rău de atât nu se poate, ai avut ocazia să te convingi de contrariu? O, da; întotdeauna e loc de mai rău, iar imaginaţia oamenilor nu cunoaşte limite când e vorba de asta.

N-ai decât să mergi la biserică,
citeşte cuvintele sfinte;
în planul vieţii
totul e absurd;
Lor nu le pasă,
ei m-ar ucide pentru bani;
acceptă ori cutează
fiorul banilor,
saluţi steagul,
ţara ta se încrede în tine,
acum porţi o insignă;
eşti doar unul dintre “cei câţiva”
şi te lupţi în războaie
pe care orice soldat trebuie să le poarte;
niciodată nu te voi trăda sau înşela, prietene, dar...
Dacă-mi arăţi banii,
eu îi voi lua;
dacă îmi ceri să plâng,
mă voi preface;
dacă îmi dai mâna
o voi scutura –
totul pentru bani…

Money i se adresează lui Chandler. E felul lui Michael de a riposta, de a se răzbuna, într-un fel, pentru trădarea suferită. Pentru că Chandler l-a trădat într-un fel josnic. A avut încredere în el, iar Chandler l-a distrus. Să ne amintim cuvintele escrocului: “Nu mă las până nu obţin ce vreau.” Şi ce voia Chandler?... Bani, desigur. Mulţi bani.

Orice, orice pentru bani
aş minţi pentru voi,
aş muri pentru voi,
mi-aş vinde şi sufletul diavolului...

Prietenia e un cuvânt care nu are valoare în faţa banilor. Nici măcar dragostea nu e invincibilă. Onoarea, loialitatea, cinstea, compasiunea, înţelepciunea, dreptatea – toate cad, pe rând, fără nicio şansă, în faţa banilor... şi a tartorului care îi oferă. Iar Michael Jackson a avut neşansa să resimtă asta, din plin.

Nesiguranţă?...
unde ţi-e credinţa?
asta ţi-e scuza?...
nu prea cred
nu-ţi pasă
ai face-o pentru bani
spunând că aşa e corect
ai da-o-n judecată pentru bani
nu-ţi vrei decât potul de aur
ai nevoie de atingerea lui Midas;
pariez că ţi-ai vinde sufletul
pentru că ăsta e Dumnezeul tău;
nu-ţi pasă, ai ucide pentru bani
acceptă sau sfidează
fiorul banilor;
Eşti infectat cu aceeaşi boală
a desfrânării, excesului şi lăcomiei?...
atunci, priveşte-i pe cei
cu zâmbete largi,
pe palavragiii fără slujbe
pentru că ei sunt criminalii din umbră
dacă ştii că e o minciună
atunci vei înjura
dacă te simţi vinovat
atunci vei îndura
dacă trebuie să-ţi asumi riscul
atunci vei îndrăzni
vei face orice pentru bani...

A fost umilit, doborât, manipulat, insultat, ridiculizat, folosit… de către hoardele media, colegii de breaslă ipocriţi, magnaţii beelzebub-i ai industriei, politicienii corupţi, publicul ignorant şi avid de bârfe; şi nu în ultimul rând, de nemernicii gen Chandler şi Arvizo. E de înţeles strigătul lui Michael, care acumulează în acelaşi timp durere şi dispreţ:

Orice, orice pentru bani
aş minţi pentru voi,
aş muri pentru voi,
mi-aş vinde şi sufletul diavolului...

Tragedia lui Michael Jackson e incomensurabilă. Atunci când era în plină ascensiune, îi căutau compania cu orice preţ şi se afişau cu el, aşa cum te afişezi cu un trofeu. La prima piatră aruncată, s-au dezis cu dezinvoltură, ba chiar au luat şi ei un pumn de pietre ca să le arunce.

Tu spui că nu ai face asta
nici pentru toţi banii din lume
dar eu nu cred,
daca-mi arăţi omul
îl voi vinde
dacă-mi ceri să mint
asta voi face
dacă tu negociezi cu Dumnezeu
atunci îl vei duce în infern;
vei face orice pentru bani...

Interpretând sensul biblic al expresiei “Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână” (Eclesiastul) aş continua: „numai că, din ţărâna unora dintre noi răsar flori, iar din a altora nu ies decât viermi.”

Orice, orice pentru bani
aş minţi pentru voi,
aş muri pentru voi,
mi-aş vinde şi sufletul pentru bani...

Money vorbeşte despre drama unui om nevinovat aruncat în cuşca hienelor, care au tras de el din toate părţile, l-au sfârtecat, l-au mestecat şi l-au înghiţit de viu... Un om care avea în el toată nevinovăţia pământului şi care a strigat, până în ultima clipă, până la ultima suflare: “I am innocent!... I am innocent...” L-a auzit cineva?...

...

Dirty Diana

2010-05-02T12:45:00.000+03:00

...

Lansată pe 18 aprilie 1988 ca al cincilea single de pe albumul „Bad”, Dirty Diana este o melodie încadrată în genul hard-rock, cu un tempo moderat, pe care vocea lui Michael Jackson, împreună cu contribuţia chitaristului Steve Stevens, au transformat-o într-o piesă de excepţie; un element clasic, de referinţă, pentru muzica rock.

Niciodată n-o să mă faci să stau,
aşa că dă-te de pe mine;
îţi cunosc fiecare mişcare,
aşa că mai bine lasă-mă-n pace;
am mai fost aici înainte,
dar eram prea orb ca să văd
că tu seduci orice bărbat –
de data asta, nu vei reuşi să mă seduci pe mine.

Controversele privind subiectul cântecului s-au lămurit între timp, acum se ştie că Dirty Diana se referă la o groupie care e dispusă să-şi ofere farmecele oricărui muzician care o poate face cunoscută. Relaţia cu o vedetă e privită ca o rampă de lansare în show-bizz pentru multe dintre fetele care nu sunt capabile sau nu se obosesc să se ridice prin propriile puteri (a se citi calităţi, aptitudini, talent etc.) Uitaţi-vă la televizor şi veţi înţelege la ce mă refer.

Deşi a fost categorisită de unii critici muzicali ca fiind un reper misogin, Dirty Diana nu este totuşi decât o dovadă în plus că Michael Jackson işi alegea temele din viaţa reală, iar acesta este unul dintre motivele pentru care muzica lui a fost şi este în continuare atât de apreciată. Dirty Diana a fost în 1988 numărul unu în clasamentele din SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Noua Zeelandă iar după ziua fatidică de 25 iunie 2009, a reintrat în clasamente, în special datorită exploziei de vânzari prin descărcări digitale de pe situri specializate.

Ea spune „e OK,
dragule, fă cum îţi convine,
am exact ce vrei tu,
eu sunt ceea ce ai nevoie.”
Ea m-a privit adânc în ochi,
mă atinge într-un fel aţâţător,
ea spune „nu e loc de întoarcere”
m-a prins în capcana inimii ei...

Videoclipul, regizat de Joe Pytka, ilustrează foarte bine tema cântecului. O groupie foarte atrăgătoare e obişnuită să seducă fiecare muzician, iar de data aceasta i-a venit rândul lui Michael. Diana e genul care obţine întotdeauna ce vrea şi, în consecinţă, nu-şi face probleme când Michael o refuză, pentru că ea ştie că până la urmă îşi va atinge scopul – lucru care se şi întâmplă.

Mârşavă Diana,
lasă-mă-n pace!

„Lasă-mă-n pace!” e rostit la început cu hotărâre, dar spre finalul cântecului vocea lui devine din ce în ce mai neconvingătoare, iar Diana ştie să profite de asta. Videoclipul este unul dintre cele mai provocatoare ale lui Michael Jackson, de fapt primul videoclip cu tentă sexuală din cariera lui, şi îl prinde extrem de bine. Nu ştiu dacă el era conştient de sexualitatea pe care o emana, dar Dirty Diana e un exemplu elocvent că Michael Jackson e al naibii de sexy. Mişcările din faţa chitaristului, gestul cu care îşi rupe cămaşa, felul în care îşi scutură umerii ori în care apucă stativul microfonului; şi să nu uităm de refren – toate astea ni-l dezvăluie ca pe un rocker de mare clasă. Este incredibil cât de uşor jonglează Michael Jackson cu diversele stiluri muzicale, cu câtă lejeritate trece de la pop la rock, de la soul la hip-hop, de la R&B la funk etc. Cred că am mai spus asta, dar continui să mă minunez :)

Ei îi plac băieţii din trupă,
ştie când ei vin în oraş;
e fanul fiecărui muzician,
atunci când cade cortina;
îi aşteaptă la uşile din spatele scenei
pe cei care au prestigiu,
care sa-i promită bogăţie şi faimă
şi o viaţă lipsită de griji.
Ea spune „e OK,
dragule, fă ce vrei,
voi fi iubirea ta de noapte,
voi fi capriciul de care să râzi
şi nu-mi pasă ce spui,
eu vreau să merg cât de departe,
voi fi orice vrei tu,
dacă mă faci vedetă.”

Eu cred că Dirty Diana este, într-un fel, povestea lui Michael. Sunt convins că fetele de acest gen nu l-au ocolit nicidecum; şi poate că la un moment dat a cedat sau a fost tentat să cedeze, dar felul lui de a privi această situaţie este diferit de felul în care o abordează de obicei vedetele rock. Normal, pentru că Michael era diferit de toţi ceilalţi. „Ceilalţi” acceptă aceste aventuri fără ezitare, considerând că nimeni nu pierde nimic; pe principiul „dacă ea vrea asta, de ce nu?” După aceea, îşi strâng jucăriile şi pleacă să concerteze în alt oraş, unde îi aşteaptă alte fete, la fel de doritoare. Nici prin cap nu le trece să refuze, ori pentru că promiscuitatea face parte din viaţa lor, ori pentru că îşi fac griji că refuzând o femeie s-ar putea isca zvonuri legate de virilitatea, heterosexualitatea ori faima, construită cu sârg, de „amanţi fatali”. Nu ştiu câtă lume cunoaşte faptul că această „faimă” e întreţinută din greu cu droguri ori alcool. Dar nu contează. La Michael, nu s-au întâlnit niciodată astfel de lucruri. Pentru că el nu a considerat că e cazul să-şi construiască o imagine falsă, numai pentru a astupa gura spurcată a tabloidelor. Pentru că el a crezut cu tărie că un artist trebuie judecat numai după ceea ce face din punct de vedere profesional, nu după viaţa intimă. Şi, nu în ultimul rând, pentru că Michael Jackson a fost, este şi va fi întotdeauna artistul de geniu care nu are nevoie de artificii stupide ca să rămână în top... nici de imagine prefabricată... nici de groupies.

Mârşavă Diana,
lasă-mă-n pace!
Diana! Diana!
Mârşavă Dia... a... a...
fii serioasă!

În limba engleză, „dirty” înseamnă şi „murdar”, dar şi „mârşav”, „ticălos”, „lipsit de scrupule”, „josnic”, „dezgustător”. Diana cea lipsită de scrupule a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să ajungă în pat cu vedeta rock, în cazul de faţă Michael. Spuneam că Regele Pop nu avea nevoie de „confirmări” labile, de acest gen, ale bărbăţiei lui, motiv pentru care a respins-o din răsputeri: i-a spus că îi cunoaşte schemele, că el nu e uşot de sedus; i-a spus ca are o iubită, pe care s-a grăbit să o sune, cred că mai mult dintr-un gest de refugiu decât ca o înfruntare; dar Diana e hotărâtă şi ştie ce vrea, aşa ca i-a smuls telefonul din mână şi i-a spus iubitei că va fi înşelată, astfel punându-l pe artistul nostru în faţa faptului împlinit.

Ea spune „trebuie să merg acasă
pentru că sunt obosită, înţelegi?...
dar urăsc să dorm singură –
n-ai vrea să vii cu mine?”
I-am spus „iubita mea e acasă,
probabil că e îngrijorată în noaptea asta,
nu am sunat-o ca să-i spun că sunt bine”
Diana a venit lângă mine
mi-a spus „sunt toată a ta, in noaptea asta”
atunci am alergat la telefon
spunând „iubito, sunt în regulă”
i-am zis „dar lasă uşa descuiată,
pentru că am uitat cheia”
ea a spus „nu se întoarce în noaptea asta,
pentru că doarme cu mine”

Când se termină spectacolul şi Michael iese pe uşa din spate, în limuzină îl aşteaptă Dirty Diana cea cu picioare lungi şi sexy. Finalul lasă loc de interpretări. Până la urmă, nu se ştie dacă Michael şi-a petrecut noaptea cu ea, la fel de bine cum nu se ştie de ce Dianei i-a căşunat pe el, pentru că nu i-a promis avere şi faimă, aşa cum îşi doreşte. Eu cred că şi Dirty Diana, la fel ca multe alte melodii, nu este altceva decât un strigăt disperat al lui Michael de a fi lăsat în pace; de a nu mai fi hărţuit de media ori de pseudo-fani... un apel precursor pentru „I need my privacy” de mai târziu... ori pentru „They don’t care... they use me for the money”...

Mârşavă Diana, nah,
mârşavă Diana,
fii serioasă!

O personalitate atât de complexă ca a lui Michael, un spirit artistic atât de inteligent şi de expresiv ca al lui, nu pot fi judecate analizându-i cântecele scoase din contextul dramei care i-a frământat întreaga viaţă. Oamenii nu ştiu să iubească. Oamenii confundă dragostea cu posesivitatea, cu obsesia şi cu egoismul. Le place o floare şi o rup din rădăcina ei ca să o pună într-o vază, deşi ştiu bine că asta o va ucide. Oamenii nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă, că iubirea adevărată este aceea care nu înlănţuie, care nu sugrumă... care nu îngrădeşte libertatea... care nu smulge din rădăcini.

...

SATRANGE – simfonia iubirii... simfonia vieţii...

2010-04-16T07:48:00.000+03:00

...

Simona Bălănescu

O carte cu coperte elegante, cu ilustraţii foarte frumoase, sugestive şi bine realizate. Coperte în alb şi negru (nici nu se putea altfel), onix întunecat şi sidef alb, strălucitor – rodul efortului creator al unor copii minunaţi şi extrem de talentaţi, care au înţeles ce au de făcut şi au făcut lăsându-şi o bucăţică din sufletul lor acolo. ...Piese de şah – aşteptând tăcute să fie mutate ...într-o realitate dramatică, fisurată, ciobită, nesigură...

O carte cu un titlu inspirat ales, simbolic, surprinzător şi sofisticat.

O carte cu personaje tragice, contradictorii, frapante...

Deşi povestea este o ficţiune, niciunul dintre personaje nu e fictiv. Fiecare personaj este o întruchipare a iubirii, în diverse forme de exprimare iar ceea ce copleşeşte este faptul că întreaga poveste e un ocean de iubire care-ţi scaldă sufletul de la prima până la ultima pagină.

M nu poate fi considerat un personaj ca atare. Deşi apare în carne şi oase, vorbeşte, se bucură, se întristează, iubeşte, el este eteric, este – mai mult decât un personaj – un pretext pentru ca în jurul lui să poată fi ţesută povestea.

Spencer este prietenul adevarat, loial până la moarte, veşnicul câine de pază care se aruncă în faţa primejdiei pentru a-şi apăra stpânul. Dar el este şi personajul care creeaza suspans şi face posibilă acea inserţie inspirată şi subtilă de informaţii despre NWO – o forma iteligentă de a atrage atenţia asupra unor adevăruri care se întâmplă în mod tragic lângă noi şi care, din nepăsare, sunt prea puţin cunoscute.

Rhea este personajul care s-a comportat pe măsura aşteptărilor. Ea practic nu surprinde cu nimic, pentru că dragostea pentru iubitul ei face ca toate acţiunile să-i fie explicabile şi de înţeles. Rhea este femeia din fiecare dintre noi, femeia care are de făcut o alegere – aceea de a lăsa în urmă viaţa banală şi tihnită alături de un soţ iubitor şi a accepta provocarea dăruirii totale într-o aventură imposibilă alături de iubirea vieţii ei – iar rezultatul alegerii este absolut previzibil. Iar exuberanţa ei de îndrăgostită sau disperarea sfâşietoare din final sunt de la sine înţelese.

Dar personajul principal al cărţii nu este Rhea, aşa cum am fi tentaţi să credem la prima vedere, ci Nick. Pentru că el este cel mai complex, iar fără el, povestea nu ar mai fi existat. Nick e personajul-cheie, e pionul de sacrificiu şi datorită lui capătă noimă atât acţiunile Rheei cât şi loialitatea fără limite a lui Spencer. Nick este expresia iubirii, în cea mai complexă şi minunată formă a sa. El e capabil să se debaraseze de egoism pentru a oferi fericirea femeii iubite, alături de altcineva – un lucru extrem de rar, aproape imposibil. Iubirea lui se metamorfozează continuu, cu preţul unei lupte interioare crâncene, devastatoare.

Eros-ul (acea iubire pasională, sentimentala, care ne duce cu gândul la ideea de contopire, de unificare cu persoana iubită) se împleteşte cu storje (iubirea naturală, confortabilă amintind de apartenenţă şi loialitate reciprocă) şi cu fileo (iubirea gingaşă care aşteaptă întotdeauna un răspuns), iar la momentul decisiv, dragostea lui se transformă în agape – acea iubire completă, mai presus de sentimente pasionale, lipsită de egoism, capabilă de a oferi necondiţionat, fără a primi nimic în schimb; iubirea înălţătoare, christică.

De fapt, acţiunea cărţii nici nu ar fi posibilă fără sacrificiul suprem al lui Nick şi fără înălţtarea lui prin iubire. Vedem un Nick într-o multitudine de ipostaze, surprinzator, în plină luptă, într-o zbatere continuă; un Nick ezitant, oscilant, măcinat de frământări, care ne arată o întreagă paletă de ego-uri. El trece prin toate aceste stadii ale iubirii, se ridică la un nivel spiritual inaccesibil oamenilor obişnuiţi, iar în final, vedem un Nick cu reacţii fireşti, omeneşti, revenit la condiţia sa pur umană.

În realitate, Nick şi M străbat două drumuri paralele, dar în sens invers. Aşa cum Nick, deşi a încercat să-şi depăşească prin iubire condiţia, a revenit la omenescul, firescul din el; M a avut şansa la o iubire omenească, dar pentru scurt timp, pentru ca apoi să revină la înălţimea sa spirituală. Efortul fiecăruia dintre ei nu ar fi putut să aibă o finalitate durabilă, pentru că fiecare face parte din lumi diferite. Iar punctul comun este Rhea, care închide cercul poveştii. Nick este un Icar care şi-a frânt aripile.

Cartea e scrisă cu delicateţe şi forţă deopotrivă, cu dramatism şi umor şi cu o mare putere de sugestie, aşa încât ne face să fim acolo, în mijlocul acţiunii, să plângem şi să râdem, să ne bucurăm şi să ne întristăm, să disperm şi să visăm odata cu personajele. Stilul fluent şi ideile care se leagă firesc, de la sine şi atât de frumos unele de altele, reuşesc să ne inducă senzaţia unei ape curgatoare, line care ne mângâie simţurile, chiar dacă de multe ori suntem purtaţi alternativ către sentimente dintre cele mai contradictorii; iar acţiunea este atât de incitantă, încat ne dorim să citim totul, pe nerăsuflate.

Deznodământul ne zguduie din temelii, ne zdrobeşte fără milă, pentru că deşi suntem conştienţi că nici nu ar putea să existe altul, până în ultimul moment am sperat că timpul şi destinul ar putea fi învinse. Dar brusc şi fără menajamente ni se întrerupe visarea, ni se frânge zborul şi ni se aminteşte că realitatea nu poate fi niciodată ignorată iar adevărul ne devastează cu un hohot de plâns nesfârşit.

Chiar dacă, la prima vedere, finalul pare oarecum incert, totuşi, la o analiză mai profundă, suntem obligaţi să înţelegem că întreaga poveste a fost doar un exerciţiu oniric, ca un punct de plecare pentru o demonstraţie subtilă de iubire şi sacrificiu.

Romanul poate că se adresează fiecăruia dintre noi… sau poate că reprezintă un cadou nepreţuit pentru admiratorii neîmpăcaţi ai unui artist unic şi genial, pentru că autorul, într-un gest de adâncă generozitate, ne-a dăruit visarea, aducându-l printre noi atât de firesc, pentru o clipa efemeră.

Sau, poate, ca o dovadă de nemăsurată iubire, cartea e scrisă chiar pentru EL, artistul suprem al tuturor timpurilor, artistul-înger, pentru a-i oferi post-mortem şansa unui destin mai fericit, într-o altă dimensiune, în care imposibilul ar putea deveni posibil.

Indiferent pentru cine a fost conceputa cartea, autorul, acest magician al cuvintelor, ne-a oferit iubire din iubirea sa, şi încă o dată şi-a adus propriul tribut celui care, la infinit, ne dă energia necesară supravieţuirii într-o lume lipsită de iubire în care, paradoxal, iubirea este singurul lucru care contează.

Epilogul este impresionant şi ascunde un adevăr trist, copleşitor. El ne aminteşte esenţa existenţei noastre şi ne face să înţelegem că, probabil, nu ne vom putea depăşi niciodată condiţia.

Romanul este o mare provocare emoţională, o lecţie despre noi înşine, despre multitudinea de alter-ego-uri ascunse în noi, o poveste despre potenţialul nostru de a iubi altfel, o incursiune pe tărâmul propriei noastre conştiinţe în toată complexitatea ei. Este un test al propriei noastre iubiri, al propriilor noastre limite afective şi emoţionale, un test al puterii noastre de sacrificiu, al capacitaăţii noastre de a dărui şi primi iubire şi ne obligă la propriile întrebări existenţiale.

...

Speechless

2010-04-11T11:35:00.000+03:00

...

Pentru Tania, Violeta, Scorpya, Maria, Raluca

Speechless, compus şi produs în întregime de Michael Jackson (inclusiv backing-ul e făcut de el), a fost inclus pe albumul „Invincible” (2001). Se pare că l-a compus în timp ce se juca cu copiii săi şi era destinat să fie lansat ca single, dar tartorii de la Sony au împiedicat asta. Totuşi, Speechless a fost lansat ca single promoţional în Corea de Nord, pe faţa A a unui disc, iar pentru faţa B a fost ales un remix la "You Rock My World" featuring Jay-Z.

Dragostea ta e magică, asta simt
dar nu am cuvinte să explic
mi-am pierdut talentul de a-mi exprima pasiunea
dar sunt alte universuri întregi de moduri
prin care să-ţi arăt cum mă simt

Speechless este o baladă cu influenţe R&B, pop şi soul, care ni-l dezvăluie pe Michael Jackson aşa cum e de fapt: un om inocent, sensibil şi de un înalt nivel spiritual. Pentru el, iubirea adevărată e mult mai presus de cele lumeşti, e un sentiment care îl poartă spre lumi nebănuite, spre universuri inaccesibile, spre contopirea cu divinitatea. El are un talent excepţional de a potrivi cuvintele şi de a-i face pe cei cărora le vorbeşte să-i înţeleagă mesajul şi să rezoneze cu el, dar în faţa iubirii...

Dar sunt fără cuvinte,
aşa mă faci să mă simt
deşi sunt cu tine, sunt totuşi departe şi rupt de realitate
când sunt cu tine, sunt pierdut, nu ştiu ce să spun;
Capul mi se învârteşte ca un carusel, aşa încât mă rog în linişte
neajutorat şi lipsit de speranţă, aşa mă simt pe dinăuntru
nimic nu pare real, dar totul e posibil dacă Dumnezeu e de partea mea
lângă tine, sunt ca într-o lumină în care nimeni nu mă poate vedea
e ca şi cum m-aş afla în locul numit „Pământul Sfânt”

Pare un cântec despre eros, dar de fapt aici e vorba de agape – iubirea de esenţă divină, cea mai înaltă şi mai pură formă de iubire, cea pe care ne-au arătat-o nouă, oamenilor, Iisus şi chiar Dumnezeu însuşi, atunci când ni L-a trimis.

Fără grai, aşa mă faci să mă simt
deşi sunt cu tine, sunt totuşi departe şi nimic nu pare real
aş merge oriunde şi aş face orice, doar ca să-ţi ating chipul
nu există munte atât de înalt încât să nu-l pot urca
sunt înrobit de farmecul tău

Se simte în postura de a nu-şi găsi cuvintele (ori de a nu fi capabil să le rostească), dar în această iubire nici nu e nevoie de cuvinte iar el ştie asta foarte bine şi o acceptă cu naturaleţe. Iubirea aceasta se simte şi nu trebuie explicată. Iubirea aceasta te învăluie, fără să te sufoce şi te atinge puternic, fără să te rănească. Iubirea aceasta nu e accesibilă decât celor binecuvântaţi, celor care şi-au înţeles condiţia de fii ai lui Dumnezeu şi care L-au primit în sufletul lor cu bucurie. Iubirea aceasta, exprimată în Speechless, întrupează tot ce poate fi mai frumos, mai curat şi mai sensibil în sufletul unui om. Iubirea asta e... magică. Iar Michael Jackson a ştiut să o exprime într-un fel minunat.

Iubirea ta e magică, aşa simt,
dar în prezenţa ta nu-mi găsesc cuvintele...
cuvinte ca: „te iubesc”...

...

For All Time

2010-04-08T07:31:00.000+03:00

...

For All Time a fost compusă de Steve Porcaro şi Michael Sherwood pentru albumul „Thriller” dar n-a fost selectată printre cele 9 melodii ale albumului. O versiune demo a fost realizată de Michael Jackson în 1990 cu ocazia înregistrărilor pentru albumul „Dangerous” dar abia în octombrie 2007 a fost mixată şi finalizată, cu versuri adăugate de Regele Pop, pentru albumul aniversar „Thriller 25 DeLuxe Edition”, lansat la 8 februarie 2008. E o baladă care vorbeşte despre puterea iubirii, despre altruismul şi generozitatea pe care le generează acest sentiment... despre dorinţa şi capacitatea de a face orice pentru persoana iubită.

Soarele răsare în dimineaţa asta nouă –
umbre alunecând, o pasăre cântă;
şi dacă aceste cuvinte nu te pot face fericită,
aş face orice

Iar dacă te simţi singură, voi fi sprijinul tău
cu o atingere delicată, ştii foarte bine;
cineva a spus odată că sufletul e cel care contează –
iubito, cine poate spune cu adevărat, când două inimi îşi aparţin atât de bine?

Uneori mă întreb după care criterii îşi alegea Michael Jackson melodiile pentru un album. O fi vorba de ritm, de versuri... ori de cine ştie ce nuanţe, numai de el percepute? ...Pentru că, după mine, niciuna dintre piesele pe care le-am auzit vreodată interpretate de el, nu are vreun cusur. Indiferent că sunt compuse de el ori sunt selectate dintre cele compuse de alţii pentru el, melodiile lui sunt perfecte, minunat de perfecte... au ceva indescriptibil, unic... ceva ce numai el ar putea să pună într-un cântec.

Şi poate că zidurile se vor prăbuşi
iar soarele poate refuza să strălucească
dar atunci când îţi spun că te iubesc
iubito, trebuie să ştii
că e pentru totdeauna

Ascult muzică de când mă ştiu... muzică de toate genurile, de la clasică la rock, de la blues la pop. Şi am observat că un solist are de obicei un anumit timbru al vocii, care îl face potrivit pentru un anume gen de muzică. Pavarotti a cântat numai operă, Freddy Mercury numai rock, Kenny Rogers country... Bob Marley – reggae, Elvis – rock&roll; ABBA – pop; 2Pac – rap şi aşa mai departe. Dar am văzut la Michael Jackson capacitatea extraordinară de a trece de la un stil la altul cu o uşurinţă pe care n-am mai văzut-o la altcineva. De la „She’s Out Of My Life” la „They Don’t Care About Us”, de la „Little Susie” la „We’ve Had Enough” ori de la „For All Time” la „D.S.” – timbrul lui se metamorfozează într-un mod incredibil, unic, revelând trăiri, senzaţii, sentimente, descoperindu-şi sufletul şi dezvăluind o comuniune cu muzica pe care n-am mai văzut-o la altcineva.

Luna ne luminează în seara asta plăcută
un sărut fierbinte în aerul rece al nopţii
pentru dragostea asta frumoasă pe care o primesc
m-aş duce oriunde
atâta vreme cât ştiu că eşti acolo

Şi atunci, în zilele acestea tăcute,
când sufletele se îmbrăţişează
în linişte –
Oh, ploaia poate să spele
toate aceste cuvinte
pe care şi le spun tinerii îndrăgostiţi

Hotărât lucru, Michael Jackson e unic. Din punct de vedere tehnic, e una dintre cele mai frumoase voci ale muzicii contemporane. Primul avantaj îl reprezintă rapiditatea naturală a vocii lui. Are capacitatea de a cânta în staccato (sacadat) şi de a se adapta perfect la ritmuri complexe. Al doilea avantaj e întinderea. Cu o amplitudine de 4 octave, i-a depăşit pe Freddie Mercury (3 ½), Christina Aguillera (3 ½) şi pe Whitney Huston (3) – care au voci extraordinare. Vocea lui Michael porneşte de la E2 (al doilea Mi sub Do de mijloc) şi ajunge până la B5 (al doilea Si deasupra lui Do de Mijloc), ceea ce înseamnă 44 de note. Aceasta este o amplitudine extrem de rară printre soliştii adulţi. Michael poate atinge note pe care alţi tenori nu le pot atinge cu vocea naturală. Chiar şi când cântă în falsetto (sunet din registrul cel mai acut al vocii bărbăteşti), acele note le poate atinge şi cu vocea naturală, dar dacă alege să le interpreteze astfel, e doar pentru efect. Şi, nu în ultimul rând, al treilea avantaj îl constituie timbrul său special. Prea mulţi cântăreţi de R&B sună la fel şi e atât de uşor să-i confunzi. Dar Michael Jackson e inconfundabil, la fel ca Elvis, Axl Rose, Steve Perry sau Mariah Carey. Nimeni nu ar putea să-i confunde pe aceştia. La fel cum nimeni nu ar putea să-l confunde pe Michael Jackson.

„Un lucru ciudat la Michael Jackson este acela că el are o voce spectaculoasă, dar nu simte nevoia să ne uimească cu ea. Tehnica lui favorită pentru a-şi exprima pasiunea este să sugrume cuvintele. Atunci când dansează, face ca vocea lui să fie la fel de dură şi de compactă ca şi instrumentele de percuţie, transformându-se pe el însuşi în cioburi de gheaţă ori în ziduri reci. Iar atunci când se descătuşează în expuneri gen gospel, el mixează subtil aceste expuneri, lăsându-le să se audă în fundal în timp ce tobele sau vocile simple (baking-ul) se aud in faţă. Sau pune doar şoapte în faţa mixajului, iar amplitudini înalte la distanţă” (Frank Kogan, critic muzical)

„Michael este fără îndoială unul dintre cei mai buni muzicieni şi solişti cu care am înregistrat vreodată. Şi, oh, e un om al detaliilor. De exemplu, când înregistrează, îşi aduce antrenorul şi îşi încălzeşte vocea timp de 2 ore, înainte să se aşeze în faţa microfonului. Am lucrat cu Michael timp de aproape 25 de ani şi întotdeauna a făcut aşa. E pur şi simplu dedicat şi e un muzician de muzician. Un alt exemplu: lucram împreună în studio şi brusc auzeam „zang, trosc, hârş” şi îl vedeam mutând prin încăpere tuburile de captare a sunetului, pentru a modifica acustica.” (Bruce Swedien, noiembrie 2001)

Nu cred că mei e nevoie de alte cuvinte pentru a descrie geniul muzical al fenomenului care se numeşte Michael Jackson. A avut un har şi a ştiut minunat de bine să-l folosească. Parafrazând versurile din refrenul cântecului For All Time, aş spune că zidurile se pot prăbuşi, soarele poate să nu mai strălucească... dar Michael Jackson va rămâne sinonim cu perfecţiunea. Întotdeauna.

Şi poate că zidurile se vor prăbuşi
iar soarele poate refuza să strălucească
dar atunci când îţi spun că am nevoie de tine
iubito, trebuie să ştii
că e pentru totdeauna

...

On The Line

2010-03-30T21:55:00.000+03:00

...

On The Line este o melodie compusă de Babyface pentru coloana sonoră a filmului „Get On The Bus” (1996) şi oferit spre interpretare lui Michael Jackson. Nu am reuşit să aflu din ce motive On The Line nu a mai fost inclus pe cd-ul conţinând coloana sonoră a filmului; dar pe situl asta am văzut, cu bucurie, că On The Line e primul pe listă şi mai jos scrie: „Performed by The King of Pop, Michael Jackson”. Aşadar, The King of Pop. Foarte corect. Michael Jackson a inclus melodia în „Ghosts” (1997) şi apoi în „Ultimate Collection Album” (2004).

Nu are sens să pretinzi că s-a terminat;
momentele grele nu dispar aşa, cu una-cu două;
trebuie să-ţi scuturi aşchiile de pe umăr,
e timpul să te deschizi şi să ai puţină credinţă.

Nimic din ceea ce e bun nu vine uşor,
toate lucrurile bune se obţin cu timpul;
trebuie să ai ceva în care să crezi
îţi spun, deschide-ţi mintea...

E un cântec despre puterea de a fi tu însuţi într-o lume plină de provocări, de ispite şi de prejudecăţi. E un cântec care îndeamnă la pace interioară, la echilibru şi la scrutarea conştiinţei. Şi, nu în ultimul rând, e un cântec care ne cere să ne privim pe noi înşine cu ochii minţii şi să recunoaştem că lucrurile bune vin din inimă.

Trebuie să-ţi pui inima la bătaie,
dacă vrei să faci totul cum se cuvine;
trebuie să-ţi faci curaj şi să încerci,
trebuie să-ţi pui inima la bătaie,
dacă vrei să faci lucurile cum trebuie;
trebuie să pui totul la bătaie...

E o melodie minunată şi care consider că se încadrează perfect în spiritul Sfintelor Sărbători Pascale. Acesta este motivul pentru care am ales-o ca temă pentru Săptămâna Patimilor. Mi se pare că ilustrează cum nu se poate mai bine felul în care trebuie să privim aceste ultime zile dinaintea Învierii.

Te priveşti în oglindă
şi nu-ţi place ceea ce vezi
iar lucurile nu se clarifică –
nu crezi că e timpul să încerci o schimbare?

Chiar aşa: ce-ar fi dacă am încerca să ne schimbăm? Ce-ar fi dacă, privindu-ne în oglindă, am vedea lucruri pe care nu ne-ar plăcea să le vedem? Şi ce-ar fi dacă am încerca să le îndreptăm – să ne îndreptăm? Mesajul din On The Line e cum nu se poate mai clar: să nu mai privim înapoi – ce a fost a fost – ci să ne străduim să privim înainte şi să fim atenţi pe unde călcăm.

Nu-ţi irosi vremea cu trecutul, nu, nu,
e timpul să priveşti în viitor –
acolo totul e bine, dacă vrei să ştii;
de data aceasta, dacă te străduieşti mai mult,
vei fi cât mai bun cu putinţă.

Au trecut nouă luni de la 25 iunie 2009... ziua din care, cel care şi-a pus inima la bătaie pentru noi, nu mai e aici ca să ne bucure sufletele. Mie mi-ar plăcea să cred că măcar i-am inţeles mesajul şi că încercăm să-l respectăm. Că ne străduim să nu-l dezamăgim. Că facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i arătăm că am văzut tot ceea ce el a vrut să ne arate şi, mai ales, că am înţeles.

Dacă vrei să faci asta acum,
trebuie să înveţi să încerci;
poţi să reuşeşti, cumva,
lasă iubirea liberă
şi asta e atât de uşor –
trebuie să lupţi pentru ceea ce-ţi doreşti,
trebuie să faci ceea ce ai de făcut.

Până la urmă, tot ceea ce ne rămâne e credinţa că cineva acolo, sus, ne iubeşte şi ne arată calea. Iar credinţa e cea care ne dă speranţă. Şi speranţa se naşte atunci când, dincolo de toate lucrurile care ne înconjoară, fie că sunt dinlăuntrul sau dinafara noastră, reuşim să găsim sămânţa iubirii.... atunci când, deşi suntem puşi la grea încercare, nu lăsăm să moară ultima rază de lumină din sufletele noastre... atunci, când, de fapt, ne punem, pur şi simplu, inima la bătaie. Iar inima înseamnă totul.

Trebuie să-ţi pui inima la bătaie,
dacă vrei să faci totul cum se cuvine;
trebuie să-ţi faci curaj şi să încerci,
trebuie să-ţi pui inima la bătaie,
dacă vrei să faci lucurile cum trebuie;
trebuie să pui totul la bătaie...

...

I did it... again :)

2010-03-25T08:16:00.000+02:00

...

Cartea „Satrange – iubita secretă a regelui” e pe cale să vadă lumina tiparului. Mă gândesc serios să o distribui în librării, dar şi de această dată tirajul va fi mic şi nu ştiu în câte locuri s-ar putea împărţi, plus că adaosul librarilor şi cel al distribuitorilor va ridica preţul mult mai mult decât e cazul aşa că deocamdată rămân la varianta de a o trimite prin poştă – cel puţin la tirajul acesta. Dacă va fi cazul să suplimentez, voi apela la librari şi promit să vă anunţ. Nu mai dau detalii despre conţinut, ceea ce am postat din ea cred că este relevant iar coperta este suficient de sugestivă.

„Satrange – iubita secretă a regelui”

Autor: Mikael A. Dobrescu

Editura Ex Ponto

228 pagini

20 RON

(cu taxele postale, circa 30 RON)

Coperta I

Coperta aIVa

romanul.frustrat@yahoo.com

mikael_dobrescu@yahoo.com

...

Break Of Dawn

2010-03-20T20:33:00.000+02:00

...

Break Of Dawn, apărut pe albumul „Invincible” (2001), este o baladă pop-rock cu influenţe Hip-Hop şi R&B, compusă de Michael Jackson în colaborare cu Dr. Freeze (Elliot Straite). Am ales să vorbesc despre Break Of Down, pentru că mi-a atras atenţia, încă de la început, prin ingeniozitatea cu care Michael Jackson a îmbinat aceste stiluri, la care se adaugă versurile accesibile, cu semnificaţii vădit sexuale (care însă ascund trăiri profunde – caracteristic pentru King of Pop:) şi farmecul adolescentin nedisimulat dar intercalat subtil printre expresiile care conturează dorinţele fireşti ale unui adult.

Ţine-mă de mână, simte atingerea trupului tău lipit de al meu,
tu şi cu mine, făcând dragoste tot timpul, până în noaptea următoare;
îmi amintesc, tu şi cu mine mergând prin parc noaptea;
sărută şi atinge, nimic mai mult, lasă totul să vină de la sine,
chiar dacă viitorul e nesigur...

Ni se prezintă aici un Michael Jackson matur dar delicat; pasional dar inocent; înfocat dar romantic. Perioada în care „săruta fotografia” („If You Don’t Love Me”) ori în care „i se înmuiau picioarele” („The Way You Make me Feel”) a trecut demult, acum e un bărbat în toată firea, care ştie ce vrea şi îşi defineşte foarte bine trăirile.

Iubeşte-mă mai mult, nu mă lăsa niciodată singur în casa dragostei;
lumea vorbeşte, lumea spune că ceea ce avem noi e doar un joc;
oh, nu te voi lăsa nicicând să pleci; vino-ncoace, fato,
hai să ne iubim până la răsărit...

Nopatea e perioada pentru făcut dragoste; noaptea, când toate luminile sunt stinse şi nu-i vede nimeni. Noaptea, când el se simte în siguranţă, ascuns de bliţuri şi de reflectoare. Noaptea, când simte că intimitatea nu-i poate fi violată de niciun intrus. Noaptea, el se descătuşează şi lasă în urmă orice reţineri. Nopatea poate fi el însuşi, fără să fie nevoit să poarte vreo mască. Noaptea, numai el şi iubita lui.

Nu vreau ca soarele să strălucească, vreau să fac dragoste;
e magie, asta din ochii tăi şi din inima mea;
nu ştiu ce o să mă fac, nu mă pot opri să te iubesc,
nu vreau să mă opresc să te iubesc... până la răsărit.

Michael Jackson a afirmat, cel puţin odată (şi chiar în perioada în care lucra la ‚Invincible”), că nu era romantic „but I don’t buy it”. E singura dată când nu l-am crezut. Un artist care simte, compune, cântă şi dansează aşa cum a făcut-o el – şi care mai e şi gentleman pe deasupra (iar el era) – nu are cum să nu fie romantic. De ce a afirmat asta, nu ştiu; poate fiindcă i se părea ceva intim şi nu voia să-şi pună sentimentele pe tapet; ori poate era conştient că, afirmând că e romantic, ar fi urmat o serie de întrebări la care n-avea chef să rspundă (perfect logic şi de înţeles). În orice caz, ştiu că, cel puţin de data asta, mulţi dintre fani nu l-au luat în serios :) Muzica pop-rock aparţine prin excelenţă stilului romantic iar combinată cu cel senzual (R&B) şi cu cel urban (Hip-Hop), rezultă ceva extrem de „hot”, care pune în priză feromonii şi aţâţă simţurile. A, şi să nu uităm de versuri:

Ia-mă de mână, simte sudoarea;
aşa e, mă intimidezi; dar cu toate astea,
lasă-mă s-o fac temeinic, lasa-mă s-o fac calm,
lasă-mă să te duc într-o croazieră –
e în imaginaţie, pariez ca n-ai mai fost niciodată acolo;
ţi-ai dorit vreodată să visezi aceste locuri pe care nu le-ai cunoscut?

...Deşi, sincer, atunci când îi auzi vocea lui Michael Jackson, indiferent dacă e suavă sau guturală, nu prea mai contează versurile. Le înţelegi, chiar şi fără să iei seama la ele. Le simţi, pur şi simplu. Pune atâta suflet în orice lucru în care se implică, indiferent că e vorba de un cântec, un show sau un joc, încât dacă îl priveşti şi/sau asculţi cu inima deschisă, nu-ţi mai trebuie altceva.

Răsărit.. nu e niciun soare pe cer;
pot să văd asta în ochii tăi,
fato, trebuie să înţelegi,
ăsta e felul meu de a te iubi,
lasă-mă să-ţi arăt că eu sunt omul tău...

Aş fi vrut să văd un videoclip la Break Of Down. Poate că ar fi fost ceva între „You Are Not Alone” şi „Blood On The Dance Floor”. Sau între „The Way You Make me Feel” şi „In The Closet”. Cine ştie?... Oricum, ar fi fost sublim.

Hai să nu mai aşteptăm, soarele e sus, hai să ne ridicăm şi să ieşim
e ziuă, o nouă zi, hai să mergem amândoi afară şi să ne jucăm
hai să ne plimbăm prin parc, să facem dragoste până se face întuneric;
lasa-mă să mă mişc, lasă-mă să mă liniştesc... până la răsărit
şi ştii că e adevărat, oh...

Break Of Dawn sugerează magia iubirii; ciripitul de la început, continuat cu sunetele emise de flaut (care seamănă cu un ciripit), ideea plimbării în parc şi croaziera făcută în imaginaţie, către locuri necunoscute – toate sunt simboluri romantice, aducând note de lirism, sensibilitate, visare. (Şi spunea că nu e romantic, auzi :) Noaptea, la fel, e simbol al romantismului. Tonul senzual, dorinţa trupească, sunt împletite perfect cu sensibilitatea, delicateţea şi senzaţia de magie. Revin la această idee, pentru că mi se pare dominantă în Break Of Dawn. Până la urmă, totul se rezumă la magie. Între doi oameni care se iubesc, magia aceasta reprezintă liantul care îi aduce aproape şi care întreţine relaţia.... e scânteia care stârneşte dorinţa şi declanşează focuri de artificii... e fiorul care îi face să tresalte şi să se contopească, în taina nopţii... până la răsărit... until the break of dawn.

Nu vreau ca soarele să strălucească, vreau să fac dragoste;
e magie, asta din ochii tăi şi din inima mea;
nu ştiu ce o să mă fac, nu mă pot opri să te iubesc,
nu vreau să mă opresc să te iubesc... până la răsărit...

...

Whatever Happens...

2010-03-17T07:04:00.000+02:00

...

...O poveste dintre un bărbat şi o femeie... povestea eternă. Începe lent, ca o baladă, cu vocea lui Michael Jackson mai matură şi totodată parcă mai „soft” ca niciodată.

El afişează încă un zâmbet,
încearcă să o înţeleagă,
ca să-i arate că îi pasă;
ea nu poate sta locului,
e mistuită de tot ceea ce se întâmplase
şi-i spune:
„orice s-ar întâmpla, nu-mi da drumul la mână.”

Pe siturile unde se comentează această melodie, mulţi presupun că e dedicată cuiva anume. Poate Lisei-Marie, poate Prinţesei Diana... alţii se gândesc la mama necunoscută a lui Prince Michael II. Adevărul este că, el fiind atât de discret cu viaţa intimă, mulţi dintre noi încearcă să-l descopere prin versurile pe care le compune şi prin pasiunea cu care le cântă.

Povestea aceasta este despre doi oameni care sunt îndrăgostiţi. Ea e tulburată de oarecare influenţe din afară şi, pesemne, consideră că dragostea lor e greşită sau nepermisă. El, pe de altă parte, se străduieşte să o mulţumească – zâmbindu-i, încercând să o înţeleagă, renunţând la visurile lui, în favoarea relaţiei lor. „Orice s-ar întâmpla, nu-mi da drumul la mână” – sună ca şi cum amândoi ştiu, simt, că se va întâmpla ceva care îi va despărţi.

„Totul va fi bine” – o asigură el
dar ea nu aude niciun cuvânt din ce-i spune;
îngrijorată, ea se teme;
se teme că ceea ce fac ei nu e bine;
el nu ştie ce să spună, aşa că o imploră:
„orice, orice, orice,
orice s-ar întâmpla, nu-mi da drumul la mână
orice s-ar întâmpla, să nu-mi dai drumul la mână.”

E un cântec emoţionant, dulce-amărui, al cărui ritm latino îi accentuează tristeţea. Inflexiunile vocii lui Michael se schimbă către final, ruga devine strigăt, tristetea devine disperare, iar tonul delicat se transformă într-unul aspru, gutural... şi al naibii de senzual. Iar chitara lui Santana pune sare şi piper din belşug, ca şi cum amândoi vor să se asigure că ne fac praf, ascultându-i :)

E o poveste emoţionantă, pe care nu ştiu dacă Michael a creat-o cu gândul la cineva anume, dar care ştiu foarte bine că poate fi povestea mea, a ta... a oricui.

El munceşte zi şi noapte, crede că o va face fericită
uitând de toate visurile pe care le avusese;
el nu-şi dă seama că nu e sfârşitul lumii,
nu trebuie să fie atât de rău;
ea încearcă să-i explice: „tu eşti cel care mă face fericită”
„orice, orice, orice,
orice s-ar întâmpla, nu-mi da drumul la mână.”

Whatever Happens, compus de Michael Jackson, a fost lansat pe albumul „Invincible” (2001). Regele pop a ales ca partener pentru această melodie, un alt rege – Carlos Santana. E o melodie care merita să apară ca single şi care merita, cu prisosinţă, un videoclip. Chitara lui Santana şi vocea lui Michael Jackson... combinaţia extremă. Un mix tulburător... Doi titani alături.

„Mulţumesc, omule!... Mulţumesc, Carlos!”

...

SATRANGE – Iubita secretă a regelui

2010-03-10T08:05:00.000+02:00

...

Capitolul 1

Câteva secunde l-am studiat pe individul din faţa mea, încercând să-i pun diagnosticul doar din atitudine şi din cele câteva cuvinte pe care le rostise. Schizofrenie?... Neh... Dincolo de barba deasă, privirea lui nu era nicidecum una apatică, dimpotrivă; avea o strălucire care denota o inteligenţă neobişnuită. Tocmai voiam să deschid gura, când tipul mi-a făcut semn să tac şi s-a apucat să caute prin încăpere: sub birou, în bibliotecă, sub fotolii... aproape că a demontat telefonul. Paranoia?... Hm... În cele din la urmă, aveam să-i pun nişte întrebări care m-ar fi ajutat să-mi dau seama cu cine am de-a face. În orice caz, ţineam degetul aproape de butonul de alarmă pentru agenţia de securitate care, din fericire, avea sediul la numai două străzi distanţă. Continuam să-l analizez, în timp ce el îşi vedea conştiincios de treabă, căutând sub covor, întorcând pe toate părţile monitorul şi unitatea PC. Situaţia începea să mă amuze. Clar, aveam în faţa mea o problemă de psihiatrie pe care trebuia s-o rezolv. După ce a terminat de scotocit peste tot, s-a aşezat din nou pe fotoliu, a scos din buzunarul trenciului o cutie mică pe care a pus-o pe masă, şi-a încrucişat mâinile şi a început să mă studieze el pe mine. Am aruncat un ochi spre ceasul de perete, sperând ca omul să aibă la el destui bani pentru a-mi plăti consultaţia. În sfârşit, a început să vorbească.
– Se pare că nu ai microfoane, dar pentru siguranţă, cutia asta emite nişte ultrasunete care ar bruia orice emisie.
Mi-am scos registrul de consultaţii şi mă pregăteam să-l supun chestionarului medical uzual: nume, prenume, vârstă, stare civilă...
– Nu e nevoie de asta. Nu am venit la tine ca pacient. Poţi să-mi spui S. Vârsta mea nu contează.
„S” de la straniu, mă gândeam, încercând să-i ghicesc vârsta după mâini. Am presupus că avea în jur de 50 de ani.
– Ştiu că îţi par ciudat, dar încearcă să faci abstracţie de asta. Am ceva important să-ţi spun.
Părea că omul îmi citea gândurile, dar deocamdată nu eram îngrijorat.
– Ştiu cine eşti, ştiu cu ce te ocupi, ce muzică asculţi, cât timp stai la duş... Ştiu cam tot despre tine.
„Hopa!... Avem un psihopat. Dar până nici eu nu mai întâlnisem până acum un nebun care să-mi cronometreze timpul petrecut sub duş.”
– Nici vorbă de aşa ceva, nu sunt un psihopat. Şi nu eu sunt cel care te-a urmărit în toţi anii ăştia.
„Hm... Un psihopat care citeşte gândurile.”
– Încetează odată cu „psihopat”, mă deranjează cuvântul. Şi nu te mai gândi atâta, că mă distragi de la subiect.
De data asta începeam să mă îngrijorez. Am pus degetul pe butonul de alarmă, gata să-l apăs.
– Nu te grăbi. Aşteaptă să-ţi spun de ce am venit. Te asigur că sunt paşnic.
„Eh... dacă mă asigură ciudatul, nu trebuie să-mi fac griji, nu-i aşa?”
– Lasă ironia şi ascultă-mă. Poţi să fii serios câteva minute?
– OK. Ascult.
– În urmă cu 20 de ani, lucram pentru o mare agenţie de spionaj.
„CIA?”, mi-a trecut prin minte întrebarea, dar tipul şi-a dus repede un deget la gură.
– Nici în gând să nu rosteşti numele ăsta. Ei au antene peste tot şi pot afla lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată... Ei bine, acum mulţi ani, am primit misiunea de a mă infiltra în anturajul starului M.
M-am holbat la el, izbit de o bănuială care aproape că mi-a despicat creierul în două.
– Despre el e vorba, da...
Doamne, cu ce greşisem eu la viaţa mea?... Am încercat să-mi refac itinerariul pământesc, de la stadiul de embrion şi până în clipa de faţă, ca să-mi descopăr păcatele pe care trebuia să le ispăşesc. Acasă aveam o iubită care plângea pentru el; în faţa mea se afla un ins care fusese în anturajul lui; pe străzi, la ştiri şi peste tot eram asaltat de imaginea lui. Era prea mult pentru mine. Dacă cineva mi-ar fi bătut piroane în ţeastă cu încetinitorul, n-aş fi simţit o durere atât de crâncenă. Am început să caut prin sertare după un pachet de ţigări, rămas de la un pacient pe care îl convinsesem că nicotina era duşmanul creierului. Dar creierul meu trebuia amorţit urgent, cu orice aş fi avut la îndemână. Prima doză de tutun inhalată cu sete, mi-a inundat plămânii, s-a plimbat prin cutia toracică în vârtejuri repezi, mi-a şfichiuit inima, după care a ieşit pe nas, într-un fum gros. Nici vorbă să-mi anestezieze ceva. Nu-i nimic, mai insist. Trag din nou din ţigară, cu atâta putere, încât jarul s-a întins către filtru şi aproape că mi-a ars degetele. Domnul S mă privea uşor amuzat. Hm... aveam senzaţia că se inversaseră rolurile şi nebunul nu mai era cel de dincolo de birou. Venise să-mi spună ceva iar acum nu se mai grăbea.
– Păi, nu mă grăbesc foarte tare. (Uitasem că individul îmi citea gândurile). După 16 ani, pot să mai aştept ceva timp... cel puţin, până îţi iese fumul pe urechi. Apropo, parcă te lăsaseşi de fumat.
De ce oare nu mă mai miram că ştie?... După a treia doză, mă mai liniştisem. Am lăsat ţigara pe marginea scumierei şi am urmărit, pentru câteva clipe, fumul care urca şerpuind spre tavan.
– Să continui... Un om de-al nostru care îi devenise deja apropiat lui M, mă introdusese şi-l convinsese să mă angajeze ca agent de securitate. Se întâmpla în anul 1990.
– Care era scopul?
– Scopul era să îl am sub ochi tot timpul pe cel mai popular om din lume, care începea să devină periculos pentru ei.
„Apropos de pericol, să-ţi spun eu ce mă paşte acum, după ce a murit.”
– Ştiu şi te înţeleg. De aceea îmi e destul de greu să-ţi spun că am nevoie de ajutorul tău.
– Ajutorul meu, pentru ce? A...
Mi-a picat o „fisă” cât roata morii. Parcă am şi auzit-o cum s-a izbit de podea, zguduind clădirea. Cutremur de gradul 6,2 pe scara Richter.
– Sper că nu...
– Ba da. Trebuie să ajung la Rhea.
– Pentru ce??
– E ciudat şi complicat dar, dacă mă asculţi, vei înţelege.
Ceva mai ciudat decât faptul că stau de vorbă cu un nebun într-o zi de august şi mai complicat decât faptul că acasă mă aştepta o discuţie cu Rhea, pentru care aş fi dat orice ca să nu aibă loc, nu-mi puteam închipui.
– Cred că întrevederea noastră trebuie să înceteze acum. Eu am nişte probleme serioase şi nu-mi permit să pierd vremea cu prostii.
– Vrei să încetezi să mai fii atât de mărginit?
Eu, mărginit?... Asta era cea mai mare jignire pe care o primisem în ultimii 11 ani. Ultima oară mă „alintase” fosta iubită cu apelativul „porc”, atunci când îşi luase catrafusele şi se mutase de la mine, pe motiv că nu aveam deloc timp pentru ea. Mă pregăteam pentru examenul de medic specialist, ar fi trebuit să mă înţeleagă. A, şi a mai fost un pacient schizofrenic care m-a făcut „tâmpit”, pentru că nu eram de acord cu teoria lui că unu plus unu egal trei; dar asta nu se pune. Eu, mărginit?... Când în faţa mea era un întreg Univers, la care mă uitam ca prostul şi nu pricepeam ce dracu’ căutam eu acolo?
– Da, eşti mărginit. Ţi-am spus că ştiu totul despre tine. Dar nu e totul pierdut. Te porţi aşa pentru că aşa te-a învăţat lumea în care trăieşti, dar fondul tău e unul bun. Brânză bună în burduf de câine, cum s-ar spune.
M-am scărpinat în cap, întrebându-mă dacă ăsta trebuia să fie un compliment ori o insultă.
– Şi nu pot să te acuz. „Ei” au grijă ca oamenii să fie ancoraţi în slujbe cronofage, obsesia de a face bani şi bucurii meschine. Ăsta e modul lor de a vă controla. Poţi să mă crezi pe cuvânt, pentru că am fost unul de-al lor.
– „Ai fost”, aham...
– Am fost, da... Acum nu mai sunt. Eram tânăr şi ignorant, am fost recrutat de pe băncile şcolii şi am lucrat pentru ei timp de aproape 20 de ani. De fapt, în ultimii zece mă detaşasem de misiunea încredinţată. Îmi dădusem seama că lucrau extrem de murdar şi n-am suportat să mai văd cum oameni nevinovaţi cădeau pradă maşinaţiunilor diabolice. În acei 20 de ani am avut ocazia să văd multe; nu cred că vrei să le afli. ...Aşadar, eram agent de securitate în garda lui M. Cu timpul, l-am cunoscut din ce în ce mai aproape şi am realizat că era un om de treabă. În final, i-am devenit prieten şi, din duşman, m-am transformat în aliatul lui. L-am urmat peste tot unde mergea, în concerte, în turnee, la spitalele de copii, pe toate continentele, l-am ocrotit cât am putut de nebunia fanilor şi de pericolele care îl pândeau...
M-am gândit la Rhea şi la puştii pe care-i văzusem la flash-mob.
– Stai puţin... Era cel mai iubit om din lume. Ce pericole l-ar fi putut paşte?
– Nu ştii... nu ştii cum lucrează „ei”. M era mai popular decât orice altă vedetă, decât orice politician, decât orice lider religios. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul că se afla în tabăra greşită.
– Dar cine sunt, până la urmă, aceşti „ei” şi ce vor?
– Sunt o mână de oameni care conduc lumea. Îşi spun „Elita”, dar se ocupă cu tot ce poate fi mai putred şi mai întunecat. Îşi mai spun „Iluminaţi”, dar se închină unor idoli din fundul Iadului. Pretind că se folosesc de inteligenţa lor ca să aducă bunăstare lumii, dar în realitate urmăresc să o distrugă. Şi, crede-mă, nici măcar nu sunt atât de inteligenţi cum se pretind. Doar dacă îl poţi numi „inteligent” pe un individ cu creier de găină care îţi aţine calea, cu un automat în braţe, în timp ce tu ai mâinile goale. Iar organizaţia din care am făcut parte este unul dintre instrumentele lor. Puţini oameni ştiu asta dar oricum nu au puterea să facă nimic. În curând cu toţii veţi avea implantate cipuri prin care vă vor controla până şi ritmul respiraţiei.
– Cum adică „veţi avea...”? Tu nu?
– Când va veni ziua aceea, mă vor depista şi mă vor elimina. Pentru că i-am trădat, în ultimii ani am fost nevoit să mă ascund. Şi nu pentru că mi-ar fi teamă de moarte, ci pentru că am o misiune de îndeplinit. De aceea sunt aici.
– Dar nu înţeleg, ce rol are Rhea în toată povestea asta?
– În urmă cu 16 ani, s-a făcut un experiment. Un om de-al lor a fost trimis în viitor.
„Bun, deci revenim la oile noastre. Psihoză...”
– Nu râde, pentru că treaba e foarte serioasă. Şi foarte gravă. Ei au instrumente pentru a face asta, la fel de bine cum pot să declanşeze cutremure şi inundaţii. Controlează prezentul şi viitorul. În trecut nu s-au gândit încă să intervină, pentru că sunt mulţumiţi de felul în care a evoluat. Insul acela care a fost în viitor a văzut că oamenii începuseră să scape de sub controlul „lor”. Deveniseră conştienţi de faptul că, deşi nu aveau arme, erau mulţi şi inteligenţi. Şi toate acestea datorită unui singur om.
– M?
– Exact.
Înainte să-mi pun întrebarea „cum aşa?”, mi-a venit în minte imaginea cu M ţinând un speech şi convingând, fără prea mult efort, zeci de mii de oameni să se ia de mâini şi să-şi spună unul altuia „te iubesc”. Întrebarea nu şi-a mai avut rostul. Cum era posibil ca omul acela să aibă atâta putere?
– Era posibil, pentru că avea talent, frumuseţe interioară, charismă – toate în supradoză, dacă-mi permiţi să vorbesc în termeni medicali. Şi mai avea ceva.
– Mai era nevoie de ceva în plus?
– Da. O femeie care îl iubea. Ea este motivul pentru care am venit la tine.
Am simţit între coaste un cuţit cu lama lată, pe care cineva îl răsucea cu sadism. Abia am putut să murmur:
– Nu...
„În lumea asta sunt miliarde de femei, dintre care cel puţin zece procente îl iubesc pe acest M. De ce tocmai Rhea?...”
– Nu ştiu să-ţi spun de ce. Ştiu doar că ea e „aceea”.
– Eşti nebun; iar eu te întrec, pentru că stau să te ascult.
Straniul s-a căutat prin buzunare şi a scos o foaie împăturită, pe care a desfăcut-o şi mi-a pus-o pe birou. Era o pagină dintr-o revistă, care conţinea o fotografie cu M, alături de o femeie. Titlul, mare: „M şi iubita lui la ceremonia de restaurare a pădurii amazoniene.” Femeia era Rhea. Am văzut data publicaţiei: 20 august 2009. Mi s-a făcut rău.
– E singura dovadă cu care s-a întors omul acela. A păstrat-o pentru siguranţă.
– Astăzi suntem în 19 august 2009!
Straniul a zâmbit.
– Voilà!
– Nu... nu pot să cred aşa ceva... E un fals. Toată lumea ştie cât de uşor se poate falsifica o pagină de revistă.
– Nu e un fals şi tu ştii asta.
– Ei bine, cine e omul care a fost în viitor?
Straniul m-a privit într-un mod – ei da, straniu. Şi atunci mi-am dat seama.
– Tu?
– Din fericire pentru M – şi poate pentru noi toţi – trecusem deja în tabăra „celalaltă” şi nu le-am spus tot ce am văzut. Din păcate, „ei” au aflat totuşi, până la urmă; şi au luat măsurile de rigoare.
– Adică?
– Dacă eşti cu Rhea de atâţia ani şi spui că o iubeşti, ştii ce îşi dorea ea, acum zece ani?
– Stai să mă gândesc... Tocmai absolvise facultatea şi... A, voia să-şi deschidă un magazin cu obiecte de artă în Las Vegas. De fapt, totul era deja aranjat, când...
– Când?
– Când proprietarul clădirii şi furnizorii s-au răzgândit brusc.. A, şi imediat după asta Rhea a primit o slujbă la Facultatea de Arhitectură de aici. Chiar i s-a părut ciudată această ofertă, dar a acceptat-o.
– Adică Augusta, Maine; care e în capătul opus al Statelor Unite, faţă de Las Vegas. Au făcut tot posibilul ca Rhea să nu-l întâlnească pe M. În paralel, au intoxicat publicul cu ştiri despre el, care mai de care mai aberante, pentru a-l distruge. Şi, din păcate, în mare parte au reuşit.
– Vrei să spui că procesele acela oribile au fost orchestrate de ei?
– Nu. Procesele acelea au fost ideile unor indivizi dubioşi; dar le-au picat lor la fix, exact ca bomboana pe colivă. Nu cred că îl putea împiedica pe primul, dar îl putem evita pe al doilea – iar ăsta e cel care l-a distrus.
– Totuşi, nu înţeleg. De ce e nevoie de Rhea?... Nu avea prieteni?
– A avut câţiva prieteni, da. Eu am fost unul dintre ei. Dar noi toţi, împreună, nu am putut avea asupra lui puterea pe care ar fi avut-o o singură femeie, dacă femeia aia era cea potrivită. Nu l-am putut salva.
– Şi crezi că acum ai mai putea să faci ceva?
– Da. Pot să o trimit pe Rhea înapoi în 1999.
– Ca să... ce?
– Ca să refuze slujba din Augusta şi să rămână în Vegas.
Mai devreme îmi făceam procese de conştiinţă în privinţa Rheei şi a egoismului meu, dar în faţa unei asemenea „oferte” începeam să dau înapoi. Adică, recunoşteam în sinea mea că eram un porc egoist, dar preferam să rămân aşa şi să o păstrez pe Rhea.
– Problema nu e numai că trebuie să mă ajuţi să ajung la ea. Mai trebuie să mă ajuţi să o trimit înapoi în timp.
– Pentru câtă vreme?
– Păi, dacă totul decurge conform planului, pentru totdeauna.
Daca ar fi trecut peste mine, înainte si înapoi, zece betoniere încărcate, cred că nu le-as fi simţit în clipa aia.
– Auzi? Nu vrei tu să te întorci de unde ai venit şi să ne laşi pe noi în pace?... Asta-i bună, acum vrei să-ţi speli conştiinţa de spion scăpătat şi să-mi iei femeia ca să i-o dai unui tip pe care nu-l cunosc şi nu mă interesează!
– Situaţia e mai gravă decât îţi închipui. Aici nu e numai vorba de a-l salva pe M, ci de a salva lumea – pe voi, copiii voştri. Te mai las să te gândeşti. Sper că vei cugeta la discuţia noastră şi că vei lua decizia potrivită.
Straniul s-a ridicat, şi-a luat cutia de pe masă şi s-a îndreptat către uşă. Înainte de a ieşi, mi-a aruncat peste umăr:
– Apropo, mâine Statele Unite vor anunţa invadarea Iranului. Pregăteşte-te pentru tot ce poate fi mai rău.
Am rămas năuc, ca după o întâlnire cu Nichipercea în persoană. Ce zi de rahat!... Nu-mi era mie bine cu viaţa mea obişnuită, cu depresivii şi cu piromanii mei, chiar şi cu Rhea care suspina după nu ştiu care vedetă?... La urma-urmei, M era mort şi îngropat, ce pericol putea să mai reprezinte el pentru mine – asta, dacă ar fi reprezentat vreodată un pericol?... Şi dacă straniul n-a fost decât un coşmar? Dacă înnebunisem şi ajunsesem să visez cu ochii deschişi?... Mi-au căzut ochii pe foaia de revistă lăsată de S pe masă. De acolo îmi zâmbea Rhea, alături de M. Părea fericită, aşa cum n-o văzusem niciodată. N-a fost vis.

...

DE 8 MARTIE

2010-03-07T22:13:00.001+02:00

...

Pentru cele fără de care viaţa noastră ar fi lipsită de farmec, de ziua lor le urez un sincer şi călduros La Mulţi Ani!

Cu această ocazie, fac un anunţ: proiectul la care lucrez de câteva luni, este un roman. Acesta este motivul pentru care nu m-am arătat, în ultima vreme, atât cât ar fi trebuit şi cât aţi fi meritat. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa cu care mi-aţi suportat absenţele şi pentru răbdarea cu care aţi aşteptat să mai postez câte ceva ori să răspund la comentarii. Vă mulţumesc pentru că existaţi, pentru că nu m-aţi uitat şi pentru că, datorită vouă, am ajuns să scriu o a doua carte. Nu dau acum mai multe detalii, deocamdată vă spun că, cel mai probabil, se va numi „Satrange – iubita secretă a regelui”, iar mai jos vă prezint introducerea. Şi, desigur, aştept cu interes opiniile voastre :)

***

Priveam femeia din faţa mea, femeia lângă care trăiam de zece ani şi pe care credeam că o cunosc – dar pe care dintr-odată îmi dădeam seama că în realitate o cunoscusem prea puţin, în egoismul meu de bărbat profund ancorat în cotidian şi care n-a crezut niciodată în vise. Era la fel de frumoasă cum o ştiam, la fel de serioasă şi de fragilă; dar în ochii ei de culoarea nopţii apăruse o umbră pe care n-o cunoşteam şi mă întrebam dacă nu cumva umbra aceea fusese acolo dintotdeauna, doar că nu ştiusem eu să o văd. Stăteam la masa din bucătărie, faţă în faţă. Între noi erau două căni de cafea şi un munte de tăcere. Îi auzeam vocea ca printr-o sită deasă, din ce în ce mai încet, până când n-am mai auzit-o deloc. O priveam, îi urmăream buzele dar nu înţelegeam ce-mi spunea – ori nu voiam să pricep. Un scrâşnet m-a dezmeticit brusc şi m-am trezit cu toarta cănii ruptă, în mâna mea.

– Nick, te iubesc. Dar tu ştii bine că nu l-am uitat niciodată pe el.

Îmi aminteam foarte bine, da... îmi aminteam că mi-a spus cinstit, de la bun început, că marea iubire a vieţii ei era acel artist, extrem de popular. Îmi aminteam de începuturile relaţiei noastre, când se întâmpla ca, uitându-mă în ochii ei, să văd conturul unui alt bărbat... Îmi aminteam că, în timp, reuşisem să accept faptul că ea nu era numai a mea şi că, în tot restul anilor care au urmat, mă amăgisem cu gândul că oricum el era teribil de departe şi nu avea cum să-l întâlnească. Pentru o clipă, m-am mirat cât de uşor ne găsim noi înşine groapa de nisip în care să ne îndesăm capul, precum struţul care e convins că, dacă el nu vede pericolul, înseamnă că acesta nu există. Iar atunci când, în urmă cu opt săptămâni, ştirile au anunţat că el a murit, dintre toţi bărbaţii din lume care s-au simţit geloşi vreodată în viaţa lor, eu am fost cel mai uşurat. În sfârşit, pericolul trecuse şi de-acum puteam să-mi scot capul din nisip. Rhea... a suportat bine vestea, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. N-a plâns, n-a oftat, nu a comentat absolut nimic. M-am bucurat să o văd calmă, pentru că mă temusem de o furtună devastatoare. Şi, ca un orb, n-am observat minutele lungi în care se încuia în baie şi din care ieşea cu paşi înceţi, pe întuneric, să nu-i văd ochii plânşi. N-am simţit că se scufunda într-o tristeţe din ce în ce mai adâncă; n-am realizat că, atunci când făceam dragoste, se agăţa pur şi simplu de mine ca de un colac salvator. Eu am interpretat asta, atunci, ca pe o rupere de trecut şi mă bucuram că, în sfârşit, revenise cu picioarele pe pământ.

– Nick, spune-mi ceva... Mă sperie tăcerea ta.

Pe ea o speria tăcerea mea, dar pe mine mă îngrozea să conştientizez dintr-odată că iubirea nu era aşa cum o crezusem eu; că nu se rezuma la a dormi, a mânca şi a bea cafeaua împreună. Atâţia ani mi-a fost alături, atâţia ani am stat liniştit ştiind că era suficient să întind mâna şi să o simt lângă mine; iar acum mă izbea, ca un pickamer în cap, teama că aveam sa o pierd. Afară era un soare arzător; o rază subţire a intrat pe fereastră şi s-a înfipt în mijlocul mesei. Ziua aceea de august începuse aiurea. Şi aveam sentimentul acut că avea să evolueze şi mai aiurea.

M-am ridicat brusc, mormăind ceva despre pacienţii care mă aşteptau la cabinet, căutând să fug de o discuţie mai profundă. Ştiam că eram penibil, că discuţia aceea trebuia să aibă loc odată şi-odată, dar nu mă simţeam în stare să o suport atunci. Habar n-aveam ce voia Rhea să-mi spună dar în clipa aceea chiar nu eram curios să aflu. Am sărutat-o grăbit pe frunte şi am ieşit, lăsând-o, ca un mizerabil, în ghearele demonilor, cu privirea fixată pe cana mea de cafea, cu toarta ruptă.

Pe drum spre cabinet, am încercat să-mi mut gândurile de la Rhea şi problema ei, către problemele mele profesionale. Prima pacientă programată era o depresivă care la începutul tratamentului voia să-şi vândă casa iar banii obţinuţi să-i împartă la săraci. Familia, disperată că avea să rămână pe drumuri, a adus-o la mine mai mult cu forţa. Acum eram la jumătatea terapiei, nu mai voia să vândă casa, voia să se angajeze şi să împartă salariul la săraci. Era totuşi o evoluţie. Aveam mari speranţe ca, până la sfârşitul şedinţelor de psihoterapie, pacienta mea să se rezume la a împărţi mărunţişul din portmoneu cu cerşetorii de la colţul străzii.

La semafor, un panou publicitar imens afişa prima pagină a unui ziar, cu titlul imens: „Regele a murit!” iar alături, imaginea „rivalului” meu. Mi-am mutat privirea în partea opusă, ca să nu mai văd. Dar în partea opusă, nişte puşti făceau un flash-mob, pe una dintre melodiile lui. Am început să-mi simt sângele urcând în valuri şi inundându-mi ţeasta. La radio ştiam că nu avea sens să dau drumul – de opt săptămâni nu se difuza decât muzica „lui”. Am luat un cd fără să mă uit şi am dat „play”. A început cu Daniel Bedingfield – „Nothing Hurts Like Love”. Minunat... Parcă mi-l cânta mie... Mi s-au incleştat mânile pe volan. Am fost cât pe ce să lipesc de asfalt un moş căruia-i venise ideea să traverseze pe unde n-avea voie. Am sărit la melodia următoare. Josh Groban – „Remember”: „Aminteşte-ţi, voi fi aici în continuare; atât timp cât mă vei păstra în amintire...” Ăsta era pentru Rhea şi iubitul ei din umbră. Altul la rând. Billy Joel – „Honesty”. „Nu am nevoie de o faţă drăguţă care să-mi spună lucruri drăguţe; nu am nevoie decât de cineva în care să cred...” Mi s-a pus un nod în gât. La urma-urmei, Rhea a fost sinceră cu mine întotdeauna. Nu mi-a ascuns că mai iubea şi pe altcineva şi, cât timp am fost împreună, a făcut tot posibilul să mă menajeze: nu a afişat nicăieri în casă fotografii de-ale lui; nu a ascultat muzica lui în prezenţa mea; nu vorbea despre el aproape niciodată. Şi poate că, da, se agăţase de mine ca să uite – să-l uite.

M-am simţit dintr-odată teribil de vinovat; pentru că am căutat mereu să privesc cu detaşare profesională problemele de sănătate ale pacienţilor mei, de teama de a nu o lua pe câmpii; şi n-am fost în stare să o simt pe femeia de lângă mine – cea care ar fi trebuit, într-adevăr, să mă preocupe. M-am hotărât ca, la întoarcere, să o iau de mână, să ne aşezăm din nou la masa din bucătărie şi s-o ascult, asa cum nu o făcusem niciodată în cei zece ani. Să o ascult, chiar fără să spună un cuvânt.

Am dat muzica la maximum şi astfel am supravieţuit traficului de iad, până în cvartalul unde se afla cabinetul meu închiriat. Depresiva mea tocmai avusese o nouă criză şi regresase de la împărţeala salariului la cea a banilor de pe casă. A trebuit s-o iau de la început şi să o conving că salariul e mult mai convenabil pentru toată lumea. Cu speranţa ca, cel puţin până la şedinţa următoare, să rămână la stadiul de a-şi dona leafa, am trimis-o acasă şi m-am ocupat de următorul pacient: un tânăr care îşi injectase benzină în testicule şi apucase să-i dea foc unuia. Fusese externat de curând, cu jumătate din podoabe extirpată şi trebuia să-l conving să se lase de „meseria” de piroman. Era o treabă extrem de grea, tipul era decis să nu se lase cu una-cu două. Îi puneam întrebările automat şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la faptul că dacă toţi aceşti oameni ar fi avut acasă câte o familie întreagă la cap, care să-i înţeleagă şi să-i sprijine moral, atunci eu aş fi rămas fără obiectul muncii. În schimb, îi îndopam cu antipsihotice şi anxiolitice care să-i aducă la letargie; ei se întorceau acasă iar la şedinţa următoare reveneau adeseori cu simptomele agravate. Era ca un cerc vicios: aceşti pacienţi aveau nevoie de afecţiune din partea familiei, iar familia nu o putea oferi pentru că deja era epuizată de problemele cauzate de boala lor. Piromanul a ieşit din cabinet, după ce am reuşit să-l conving să mai amâne treaba cu incinerarea celuilalt testicul. Măcar până când reuşeam eu să-l sedez bine.

Asistenta a intrat să-mi spună că în anticameră era cineva care n-avea programare. Înainte să apuc eu să-i spun că nu mai primesc pe nimeni, persoana respectivă şi-a băgat capul pe uşă. Era un ins înalt, slăbănog, cu barbă, într-un trenci ponosit şi cu o pălărie cu boruri mici îndesată pe cap. Primul gând a fost să-l dau afară, dar ceva m-a oprit. I-am făcut semn asistentei să mă lase cu el. Omul s-a apropiat, s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea şi, privindu-mă drept în ochi, mi-a spus, cu vocea unuia care tocmai alergase maratonul vieţii lui:

– Te caut de 16 ani.

...

MĂRŢIŞOR

2010-03-01T05:31:00.000+02:00

...

...pentru toate doamnele şi domnişoarele, împreună cu urarea de La Mulţi Ani şi o primăvară minunată.

You Are My Life

Odată, de unul singur,
eram pierdut într-o lume de străini
cu nimeni în care să am încredere;
eram de unul singur –
Tu ai apărut dintr-odată,
înainte era înnorat dar acum e senin;
tu mi-ai alungat teama
şi m-ai adus înapoi la viaţă.

Eşti soarele, mă faci să strălucesc
mai mult decât stelele care licăresc în noapte;
eşti luna care-mi luminează inima,
eşti ziua mea, noaptea mea,
lumea mea –
tu eşti viaţa mea.

Acum, mă trezesc în fiecare zi
cu un zâmbet pe faţă –
s-au dus lacrimile, s-a dus durerea,
pentru că tu mă iubeşti,
tu mă ajuţi să înţeleg
că iubirea e răspunsul pentru tot ceea ce sunt
iar eu sunt un bărbat mai bun –
m-ai învăţat asta, împărţindu-ţi viaţa cu mine.

Eşti soarele, mă faci să strălucesc
mai mult decât stelele care licăresc în noapte;
eşti luna care-mi luminează inima,
eşti ziua mea, noaptea mea,
lumea mea –
tu eşti viaţa mea

Mi-ai dat putere, atunci când nu eram puternic;
mi-ai dat speranţă, atunci când toate speranţele-mi erau pierdute;
mi-ai deschis ochii, atunci când nu puteam să văd
că iubirea a fost mereu aici, aşteptându-mă...

Tu eşti viaţa mea...

...