Criza la nivel macro şi micro sau cum se aseamănă Emil Boc şi Gheorghe Cocean

...

Din ciclul "foaie verde..."


E criză economico-financiară. Premierul Emil Boc de la Bucureşti observă că bugetul statului e din ce în ce mai subţire. Căruţaşul Gheorghe Cocean de la Poplaca observă că bugetul familiei e din ce în ce mai subţire. Amândoi, ca stâlpi vajnici – unul al statului, celălalt al familiei – sunt conştienti că trebuie să ia nişte măsuri. Emil Boc nu vrea să renunţe la vacanţele exotice, nici la vilele de lux, nici la sufrageriile pe roţi în care se plimbă, nici la şoferi, nici la chiolhane şi, evident, nici la amantă. Gheorghe Cocean nu vrea nici el să renunţe la „micile plăceri” precum: serile petrecute la birtul din sat cu prietenii de beţivăneală, doza zilnică – şi din ce in ce mai mare – de rachiu şi de tabac, „şedinţele” de barbut şi vizitele regulate (şi regulat plătite) la Marioara din capul satului. Şi atunci, ce-i de făcut? Emil Boc taie din alocaţii. Gheorghe Cocean taie din banii de buzunar ai copilului. Populaţia se revoltă, copilul lui Gheorghe protestează, dar li se arată tuturor un dos de palmă şi înghit în sec. După un timp, rezultatele fiind inobservabile, Emil Boc taie din bugetul pentru sănătate. Gheorghe Cocean taie din medicamentele pentru mamaie. Cetăţenii încep să moară pe capete, mamaie se sufocă din cauza astmului cardiac, dar nu-i bai, viaţa merge înainte. Şi tot nu se rezolvă criza. Atunci, Emil Boc concediază jumătate din bugetari. Gheorghe Cocean renunţă la unul dintre cei doi cai. Bugetarii se vaită, calul rămas singur e cocoşat de muncă, dar vor înţelege că e spre binele tuturor. Emil Boc desfiinţează sedii ale Poliţiei. Gheorghe Cocean dezmembrează coteţul câinelui şi îl vinde ca lemne de foc. Poliţiştii plâng cu vorbe, câinele schelălăie în ploaie – dar nu ne împiedicăm de mărunţişuri, nu-i aşa? Pentru că, totuşi, criza se încăpăţânează, ca o nesimţită ce e, şi nu vrea să plece, Emil Boc taie din bugetul pentru învăţământ. Gheorghe Cocean taie din rechizitele lu’ ăla micu’. Profesorii plâng că nu au condiţii să-şi facă meseria, ăla micu’ plânge că nu are cu ce să-şi facă temele – şi ce-i cu asta? Emil Boc strigă la populaţie să strângă cureaua. Gheorghe Cocean strigă la nevastă să mănânce mai puţin şi micşorează porţiile de hrană. Populaţia urlă de foame, familia lui Gheorghe aşişderea, dar lasă, că au de unde să slăbească. Criza e în continuare insensibilă la sacrificiile pentru care cei doi vajnici stâlpi – respectiv Emil Boc şi Gheorghe Cocean – îşi asumă răspunderea, cu mult curaj şi spirit civic. Atunci, Emil Boc – tot prin asumarea răspunderii – taie indemnizaţiile de hrană ale poliţiştilor. Gheoghe Cocean – la fel, plin de răspundere – taie hrana câinelui. Poliţiştii protestează, câinele latră, dar deja toată lumea s-a obişnuit cu protestele şi cu faptul că nu le ascultă nimeni. Ultima măsură luată de Emil Boc a fost să trimită poliţiştii în şomaj. Ultima măsură luată de Gheorghe Cocean a fost să trimită câinele în lume. Şi problemele cu bugetul sunt aceleaşi ca la început. Ce va urma, numai Dumnezeu, Emil Boc şi, probabil, Gheorghe Cocean ştiu.

Concluzii:
Având în vedere asemănarea izbitoare dintre Emil Boc şi Gheorghe Cocean, putem afirma cu certitudine că:
1. Pentru noi este absolut indiferent care dintre ei ar fi prim-ministru;
2. Ca să iei măsurile anti-criză pe care le-a adoptat Emil Boc nu e nevoie de cine ştie ce studii economico-financiare, nici de experienţă în domeniu, nici de diplomaţie;
3. Nu putem afirma cu certitudine dacă Gheorghe Cocean s-a luat după Emil Boc sau invers.


M. Dobrescu


...

Înţelepciunea lui Socrate

...


Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.

Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el. Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestuos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.



Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.

Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos. Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns: Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.

Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.



Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.

De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.

Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.



Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.

Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina. Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia. Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, aceasta este a doua floare pe care am descoperit-o.

Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.



Concluzii:

Dragostea nu înseamnă perfecţiune.

Căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una.

Fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută.

Viaţa este bucuria de a fi împreună.


...