...
E vremea colindelor şi a păcii în suflet. E momentul să ne pregătim pentru un an nou, plin de speranţe. E timpul să lăsăm în urmă tristeţile de ieri şi să privim cu încredere către ziua de mâine.
La mulţi ani, tuturor!
...
luni, 20 decembrie 2010
luni, 13 decembrie 2010
Din categoria: referate la limba română
...
Poema chiuvetei
de Mircea Cărtărescu
– manualul de Limba şi Literatura Română, clasa a IXa –
într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesa muşamalei şi borcanului de muştar
se plînse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.
dar, vai!
steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi puna întrebări cu privire
la sensul existenţei şi la obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi facu o propunere muşamalei.
...cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.
Comentariu
Mircea Cărtărescu este un artist desăvârşit, care-şi conturează creaţiile suprarealist, cu un penel al imaginarului burlesc ce umbreşte îndemânarea cu care Da Vinci a trasat liniile fine ale chipului Giocondei. Personajele sale sunt întrupări abracadabrante ale unor elemente comune, integrate în cotidian şi care îşi desfăşoară dramele existenţiale pe sub-planuri elevate, precum banalul sublimat în absolut. „Poema chiuvetei” este un extract filosofic de o esenţă cutremurătoare, care etalează zbuciumul interior al unor personaje simbiotice, extravazate într-o panoplie metastatică şi panoramate antipodic. Chiuveta şi steaua mică, galbenă par a fi desprinse dintr-o tragedie shakespeariană: ele pot fi Romeo şi Julieta, Othello şi Desdemona sau Hamlet şi Ofelia. Iubirea asimptotică se metamorfozează subtil, eludând sentimente apoteotice, intrinseci şi sesile. Chiuveta îndrăgostită ireluctabil se destăinuie mai întâi muşamalei, borcanului de muştar, tacâmurilor ude, neîndrăznind să-şi declare sentimentele stelei mici, galbene, care lumina metempsihotic colţul geamului de la bucătărie. Într-un final, iubirea sa devoratoare o determină să-şi ia inima în dinţi şi să-i facă stelei o declaraţie originală, de un lirism nobil, mustind de altruism şi de pasiune mistuitoare. Poetul utilizează metafore astringente care stimulează simţurile. Sifonul bolborosind este o expresie de o muzicalitate excepţională, rivalizând cu simfoniile mozartiene şi cu arcuşul lui Paganini. Imaginea nichelului plin de dorinţă umbreşte pasiunea lui Tristan pentru Isolda sau a lui Samson pentru Dalila. Iar vasele cu resturi de conservă de peşte metaforizează bolurile cu apă de trandafiri menite să scalde picioarele zeiţelor Pantenonului. Implacabilul sincronizant în care vieţuiesc personajele bucătăriei este supravegheat de gaura din perdea, cea care, precum un observator inopinat sechelar, le observă comportamentele şi ne transmite nouă, cititorilor, povestea. Destinul chiuvetei şi al stelei mici, galbene, este karmic, iar cele două sunt suflete-pereche, întrupări antitetice ale unui Adam ostracizat, ubicuitar şi al unei Eve pantagruelice, utopice, care aparţin unor universuri ipsoidale şi care se caută de vieţi întregi, fără a se regăsi. Revelaţia Adamului nichelat din cea de-a doua strofă este exprimată într-un stil metaforic-solemn, de un tragism seismic: „dar, vai!” – care anunţă încheierea unui ciclu (cel al luptelor intestine ale chiuvetei îndrăgostite) şi începutul ciclului următor (cel al epilogului poveştii de dragoste, conţinând concluziile exantematice) într-un intermezzo abrupt, stigmatizând obiectul iubirii chiuvetei care, precum o Veneră pragmatică, alege strecurătoarea de supă – element hieratic, simbol al juvenilismului involut, alegere care marchează hebofilic şi fetişist preferinţele stelei mici, galbene.
„Poema chiuvetei” poate fi comparată cu un eseu transgenic asupra filosofiei existenţialiste, subliniind teoria confucianistică a dezvoltării behavioristice şi focusându-se asupra simţului estetic. „Poema chiuvetei” este o manifestare a expresiei artistice originale, de o tensiune ideatică obnubilantă şi relatată în stil anacolutic, ce îi conferă autenticitate şi o plasează în rândul marilor opere literare.
N-aţi înţeles nimic, nu-i aşa? Nici nu trebuie. Iaca mai jos traducerea:
Mircea Cărtărescu este un exponent cras al literaturii contemporane lipsite de substanţă şi cu tente libidinoase, care îşi conturează creaţiile penibile cu intenţia evidentă de a epata, manifestând o tentativă abortivă de originalitate – emanaţie grotescă şi fadă a unei minţi oportuniste şi avide de glorie. Personajele sale sunt produse de un banal flagrant, iar poveştile lor sfidează bunul-simţ, estetica şi jignesc însăşi condiţia artistului. „Poema chiuvetei” este o manifestare frustrantă şi sclerotică a unei generaţii de scriitori rataţi, al căror exponent este Mircea Cărtărescu, scriitori care îşi concep operele în general la masa din bucătărie, în faţa vaselor cu resturi de conservă de peşte şi a borcanului de muştar expirat de cinci secole; ori în budă, stând pe tronul apoteotic şi fixând ochiul de geam nespălat, prin care abia daca pătrunde o rază de soare rătăcită în jungla modernă a oraşului, printre blocurile de cartier înghesuite unele într-altele precum sardelele în conserva ale cărei resturi zac, încă din mileniul trecut, pe masa din bucătărie. „Poema chiuvetei” ilustrează, aşadar, condiţia pseudo-scriitorului contemporan, care nu este altceva decât un sfertodoct autoostracizat de propria-i impotenţă şi care se chinuie, prin toate mijloacele care îi sunt la îndemână, să răzbată prin cloaca infecto-contagioasă a anonimilor disperaţi care tind către mediul urban, precum şobolanii purtători de ciumă bubonică ce au invadat Europa, ascunşi prin calele corăbiilor medievale. Cuplul chiuvetă-stea (neapărat mică şi galbenă) pare desprins din folclorul de Ferentari, cu is de canalizare înfundată şi revărsată pe bulevardle oraşului. Autorul acestei măreţe mostre de antitalent, care-şi merită cu prisosinţă un loc de frunte în panoplia exemplelor de genul „AŞA NU!”, a reuşit, după îndelungi cazne şi după o tonă de laxative ingerate, să emane un text absolut lipsit de originalitate, de esenţă şi de coerenţă literară, insistând să ne dovedească, la nesfârşit, deşi nu mai e nevoie, că dumnealui şi talentul literar se află în antiteză perfectă – lucru dealtminteri foarte greu de realizat, pentru un mirean. Mircea Cărtărescu, acest luceafăr al extazului onanic, acest Hades al agoniei frustrărilor rumegate şi eructate pe hârtie, acest zeu al bigotismului apologetic, maestru în pupincurism cu limba netedă, catifelată şi versatilă, şi-a construit cu grijă neobosită faima de flatulator contemporan, aruncând generos cu lături în memoria, personalitatea şi moştenirea lui Mihai Eminescu – unicul geniu al literaturii române, talent pluripotent recunoscut internaţional; cel datorită căruia literatura noastră a ajuns să fie studiată în alte ţări, cel care s-a sacrificat pentru poporul său şi datorită căruia un limbric avortat cum e Cărtărescu a ajuns astăzi să irosească pădurile patriei ca să-şi scoată cărţi – deoarece numele său a ajuns pe firmamentul literaturii române după ce a scremut această „poiezea” care se vrea a fi o parodie schizofrenă şi scârnavă la „Luceafărul” eminescian. Cărtărescu reprezintă modelul impotentului (din punct de vedere artistic, evident) care ajunge superstar, al râmei care ajunge dragon şi al rahatului care devine bici. Mircea Cărtărescu este un microb oportunist care cancerizează literatura română şi care a diseminat metastatic în manualele şcolare. Mircea Cărtărescu este motivul pentru care s-au inventat antibioticul, antivomitivul şi eutanasia. Şi, întrucât nu a fost creat încă vaccinul anti-Cărtărescu, le recomand celor care au copii în gimnaziu sau în liceu, să le facă o imunizare preventivă temeinică şi, în perioada în care trebuie să-i studieze elucubraţiile, neapărat să aibă în ghiozdane un flacon de Emetiral. Întreg.
Probabil că v-aţi aşteptat să traduc în termeni pe înţelesul tuturor, comentariul din prima parte referitor la „Poema chivetei”. Vă dau cuvântul meu că am intenţionat să fac asta, dar n-am reuşit. Ce dracu’ poţi să comentezi logic la o aşa porcărie???
NOTĂ: Atât comentariul, cât şi „traducerea” îmi aparţin în totalitate... doar că primul este conceput în stilul criticilor literari ai lu’ peşte, iar al doilea în stilul conform cu realitatea.
***
UPDATE:
În atenţia fandositelor care s-au mutat cu insultele de pe mjtribut romania aici, pe care le anunţ că nu mă interesează sa mă aprecieze dumnealor şi pe care le invit să nu se mai deranjeze să lase comentarii de "mironosiţe" cu exprimări vulgare, pentru că nu le voi valida:
Revolta pe care o resimt de multă vreme, declanşată de aberaţiile pe care copiii noştri trebuie să le studieze la şcoală – aberaţii menite să le spele creierul şi să-i transforme în vajnici sclavi ai NWO – ardea mocnit şi nu aveam de gând să o manifest. Dar în momentul în care monseur cărtărescu s-a apucat să aştearnă cele mai josnice insulte la adresa lui Michael, un om despre care nu ştie absolut nimic, nu i-a ascultat nici măcar un cântec şi, mai presus de toate, un om inocent, generos, cu mult bun-simţ şi cinstit – aşa cum monseur cărtărescu nu va fi niciodată, nici în viata asta nici în vreuna din vieţile viitoare; ei bine, asta a fost picătura care mi-a umplut paharul. Tot ce am scris în acest articol consider că e perfect îndreptăţit şi mi-l asum. Cine adoră pseudocultura promovată de cărtărescu nu are decât să-mi ocolească blogul. Nu vreau să considere nimeni că articolul meu e o încercare de a-l răzbuna pe Michael, nu e aşa; e doar o răfuială personală. Pentru cei care sunt curioşi, articolul infam se găseşte aici.
UPDATE BIS:
Ca să vă convingeţi (dacă mai era nevoie) că nu exagerez cu nimic în tot ceea ce am scris despre “magnificul” MC, vă recomand două articole:
“Mircea Cărtărescu şi frumoasele (lui) străine” – autor Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
“Despre...” – autor necunoscut
...
Poema chiuvetei
de Mircea Cărtărescu
– manualul de Limba şi Literatura Română, clasa a IXa –
într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesa muşamalei şi borcanului de muştar
se plînse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.
dar, vai!
steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi puna întrebări cu privire
la sensul existenţei şi la obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi facu o propunere muşamalei.
...cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.
Comentariu
Mircea Cărtărescu este un artist desăvârşit, care-şi conturează creaţiile suprarealist, cu un penel al imaginarului burlesc ce umbreşte îndemânarea cu care Da Vinci a trasat liniile fine ale chipului Giocondei. Personajele sale sunt întrupări abracadabrante ale unor elemente comune, integrate în cotidian şi care îşi desfăşoară dramele existenţiale pe sub-planuri elevate, precum banalul sublimat în absolut. „Poema chiuvetei” este un extract filosofic de o esenţă cutremurătoare, care etalează zbuciumul interior al unor personaje simbiotice, extravazate într-o panoplie metastatică şi panoramate antipodic. Chiuveta şi steaua mică, galbenă par a fi desprinse dintr-o tragedie shakespeariană: ele pot fi Romeo şi Julieta, Othello şi Desdemona sau Hamlet şi Ofelia. Iubirea asimptotică se metamorfozează subtil, eludând sentimente apoteotice, intrinseci şi sesile. Chiuveta îndrăgostită ireluctabil se destăinuie mai întâi muşamalei, borcanului de muştar, tacâmurilor ude, neîndrăznind să-şi declare sentimentele stelei mici, galbene, care lumina metempsihotic colţul geamului de la bucătărie. Într-un final, iubirea sa devoratoare o determină să-şi ia inima în dinţi şi să-i facă stelei o declaraţie originală, de un lirism nobil, mustind de altruism şi de pasiune mistuitoare. Poetul utilizează metafore astringente care stimulează simţurile. Sifonul bolborosind este o expresie de o muzicalitate excepţională, rivalizând cu simfoniile mozartiene şi cu arcuşul lui Paganini. Imaginea nichelului plin de dorinţă umbreşte pasiunea lui Tristan pentru Isolda sau a lui Samson pentru Dalila. Iar vasele cu resturi de conservă de peşte metaforizează bolurile cu apă de trandafiri menite să scalde picioarele zeiţelor Pantenonului. Implacabilul sincronizant în care vieţuiesc personajele bucătăriei este supravegheat de gaura din perdea, cea care, precum un observator inopinat sechelar, le observă comportamentele şi ne transmite nouă, cititorilor, povestea. Destinul chiuvetei şi al stelei mici, galbene, este karmic, iar cele două sunt suflete-pereche, întrupări antitetice ale unui Adam ostracizat, ubicuitar şi al unei Eve pantagruelice, utopice, care aparţin unor universuri ipsoidale şi care se caută de vieţi întregi, fără a se regăsi. Revelaţia Adamului nichelat din cea de-a doua strofă este exprimată într-un stil metaforic-solemn, de un tragism seismic: „dar, vai!” – care anunţă încheierea unui ciclu (cel al luptelor intestine ale chiuvetei îndrăgostite) şi începutul ciclului următor (cel al epilogului poveştii de dragoste, conţinând concluziile exantematice) într-un intermezzo abrupt, stigmatizând obiectul iubirii chiuvetei care, precum o Veneră pragmatică, alege strecurătoarea de supă – element hieratic, simbol al juvenilismului involut, alegere care marchează hebofilic şi fetişist preferinţele stelei mici, galbene.
„Poema chiuvetei” poate fi comparată cu un eseu transgenic asupra filosofiei existenţialiste, subliniind teoria confucianistică a dezvoltării behavioristice şi focusându-se asupra simţului estetic. „Poema chiuvetei” este o manifestare a expresiei artistice originale, de o tensiune ideatică obnubilantă şi relatată în stil anacolutic, ce îi conferă autenticitate şi o plasează în rândul marilor opere literare.
N-aţi înţeles nimic, nu-i aşa? Nici nu trebuie. Iaca mai jos traducerea:
Mircea Cărtărescu este un exponent cras al literaturii contemporane lipsite de substanţă şi cu tente libidinoase, care îşi conturează creaţiile penibile cu intenţia evidentă de a epata, manifestând o tentativă abortivă de originalitate – emanaţie grotescă şi fadă a unei minţi oportuniste şi avide de glorie. Personajele sale sunt produse de un banal flagrant, iar poveştile lor sfidează bunul-simţ, estetica şi jignesc însăşi condiţia artistului. „Poema chiuvetei” este o manifestare frustrantă şi sclerotică a unei generaţii de scriitori rataţi, al căror exponent este Mircea Cărtărescu, scriitori care îşi concep operele în general la masa din bucătărie, în faţa vaselor cu resturi de conservă de peşte şi a borcanului de muştar expirat de cinci secole; ori în budă, stând pe tronul apoteotic şi fixând ochiul de geam nespălat, prin care abia daca pătrunde o rază de soare rătăcită în jungla modernă a oraşului, printre blocurile de cartier înghesuite unele într-altele precum sardelele în conserva ale cărei resturi zac, încă din mileniul trecut, pe masa din bucătărie. „Poema chiuvetei” ilustrează, aşadar, condiţia pseudo-scriitorului contemporan, care nu este altceva decât un sfertodoct autoostracizat de propria-i impotenţă şi care se chinuie, prin toate mijloacele care îi sunt la îndemână, să răzbată prin cloaca infecto-contagioasă a anonimilor disperaţi care tind către mediul urban, precum şobolanii purtători de ciumă bubonică ce au invadat Europa, ascunşi prin calele corăbiilor medievale. Cuplul chiuvetă-stea (neapărat mică şi galbenă) pare desprins din folclorul de Ferentari, cu is de canalizare înfundată şi revărsată pe bulevardle oraşului. Autorul acestei măreţe mostre de antitalent, care-şi merită cu prisosinţă un loc de frunte în panoplia exemplelor de genul „AŞA NU!”, a reuşit, după îndelungi cazne şi după o tonă de laxative ingerate, să emane un text absolut lipsit de originalitate, de esenţă şi de coerenţă literară, insistând să ne dovedească, la nesfârşit, deşi nu mai e nevoie, că dumnealui şi talentul literar se află în antiteză perfectă – lucru dealtminteri foarte greu de realizat, pentru un mirean. Mircea Cărtărescu, acest luceafăr al extazului onanic, acest Hades al agoniei frustrărilor rumegate şi eructate pe hârtie, acest zeu al bigotismului apologetic, maestru în pupincurism cu limba netedă, catifelată şi versatilă, şi-a construit cu grijă neobosită faima de flatulator contemporan, aruncând generos cu lături în memoria, personalitatea şi moştenirea lui Mihai Eminescu – unicul geniu al literaturii române, talent pluripotent recunoscut internaţional; cel datorită căruia literatura noastră a ajuns să fie studiată în alte ţări, cel care s-a sacrificat pentru poporul său şi datorită căruia un limbric avortat cum e Cărtărescu a ajuns astăzi să irosească pădurile patriei ca să-şi scoată cărţi – deoarece numele său a ajuns pe firmamentul literaturii române după ce a scremut această „poiezea” care se vrea a fi o parodie schizofrenă şi scârnavă la „Luceafărul” eminescian. Cărtărescu reprezintă modelul impotentului (din punct de vedere artistic, evident) care ajunge superstar, al râmei care ajunge dragon şi al rahatului care devine bici. Mircea Cărtărescu este un microb oportunist care cancerizează literatura română şi care a diseminat metastatic în manualele şcolare. Mircea Cărtărescu este motivul pentru care s-au inventat antibioticul, antivomitivul şi eutanasia. Şi, întrucât nu a fost creat încă vaccinul anti-Cărtărescu, le recomand celor care au copii în gimnaziu sau în liceu, să le facă o imunizare preventivă temeinică şi, în perioada în care trebuie să-i studieze elucubraţiile, neapărat să aibă în ghiozdane un flacon de Emetiral. Întreg.
Probabil că v-aţi aşteptat să traduc în termeni pe înţelesul tuturor, comentariul din prima parte referitor la „Poema chivetei”. Vă dau cuvântul meu că am intenţionat să fac asta, dar n-am reuşit. Ce dracu’ poţi să comentezi logic la o aşa porcărie???
NOTĂ: Atât comentariul, cât şi „traducerea” îmi aparţin în totalitate... doar că primul este conceput în stilul criticilor literari ai lu’ peşte, iar al doilea în stilul conform cu realitatea.
***
UPDATE:
În atenţia fandositelor care s-au mutat cu insultele de pe mjtribut romania aici, pe care le anunţ că nu mă interesează sa mă aprecieze dumnealor şi pe care le invit să nu se mai deranjeze să lase comentarii de "mironosiţe" cu exprimări vulgare, pentru că nu le voi valida:
Revolta pe care o resimt de multă vreme, declanşată de aberaţiile pe care copiii noştri trebuie să le studieze la şcoală – aberaţii menite să le spele creierul şi să-i transforme în vajnici sclavi ai NWO – ardea mocnit şi nu aveam de gând să o manifest. Dar în momentul în care monseur cărtărescu s-a apucat să aştearnă cele mai josnice insulte la adresa lui Michael, un om despre care nu ştie absolut nimic, nu i-a ascultat nici măcar un cântec şi, mai presus de toate, un om inocent, generos, cu mult bun-simţ şi cinstit – aşa cum monseur cărtărescu nu va fi niciodată, nici în viata asta nici în vreuna din vieţile viitoare; ei bine, asta a fost picătura care mi-a umplut paharul. Tot ce am scris în acest articol consider că e perfect îndreptăţit şi mi-l asum. Cine adoră pseudocultura promovată de cărtărescu nu are decât să-mi ocolească blogul. Nu vreau să considere nimeni că articolul meu e o încercare de a-l răzbuna pe Michael, nu e aşa; e doar o răfuială personală. Pentru cei care sunt curioşi, articolul infam se găseşte aici.
UPDATE BIS:
Ca să vă convingeţi (dacă mai era nevoie) că nu exagerez cu nimic în tot ceea ce am scris despre “magnificul” MC, vă recomand două articole:
“Mircea Cărtărescu şi frumoasele (lui) străine” – autor Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
“Despre...” – autor necunoscut
...
miercuri, 1 decembrie 2010
1 decembrie 1918 – ziua României Mari
...
La mulţi ani, România! La mulţi ani, Români!
"Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.
Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).
Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, "în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi". Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.
Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.
Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.
Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, şeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.
Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.
Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le aşteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile."
(Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996)
"Legea asupra Unirei" – 11 decembrie 1918
Iată cum arăta harta Românei în 1930. Culorile reprezintă regiunile istorice.
...
La mulţi ani, România! La mulţi ani, Români!
"Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.
Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).
Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, "în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi". Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.
Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.
Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.
Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, şeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.
Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.
Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le aşteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile."
(Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996)
"Legea asupra Unirei" – 11 decembrie 1918
Iată cum arăta harta Românei în 1930. Culorile reprezintă regiunile istorice.
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
