...
Leave Me Alone, cuprinsă în albumul “Bad” (1987) ca bonus track, a fost cea de-a opta melodie de pe acest album lansată ca single (februarie 1989). Scrisă, compusă, interpretată de Michael Jackson şi produsă împreună cu Quincy Jones, Leave Me Alone a fost un succes internaţional, ajungând repede pe locul doi în topurile din Spania şi Marea Britanie şi în Top Ten în Noua Zeelandă.
Nu-mi pasă ce tot vorbeşti, iubito,
nu mă interesează ce spui
nu veni să mă rogi să te primesc înapoi
oricum, nu-mi pasă
mereu şi mereu ţi-am dat toţi banii mei
nu mai ai nicio scuză
nu există munte pe care să nu-l pot urca, iubito,
drumul mi-e deschis
Leave Me Alone a fost bine primită de criticii muzicali. Pentru videoclip, Michael Jackson a ales un scenariu inedit. Deşi versurile melodiei se referă la un bărbat dezamăgit de iubita care s-a dovedit a fi o persoană profitoare, în videoclip apar imagini sugerând clar hărţuirea de către media – şi Michael în centrul lor. Paralela aceasta dintre iubită şi media e originală şi surprinzătoare, dar nu lipsită de logică. Media care, pe vremea când era copil, îl adora (sau cel puţin aşa lăsa să se creadă), acum începuse să-l agaseze cu articole tendenţioase şi cu titluri care mai de care mai şocante. Din subiectul revistelor de specialitate, acum ajunsese subiectul preferat al tabloidelor. Aşa încât, nu e de mirare că, folosindu-şi talentul artistic şi umorul, Michael Jackson a ales un pretext muzical prin care să ironizeze media avidă de subiecte de scandal.
Pentru că timpul îţi va da dreptate
şi ştii că trebuie să lupţi –
cine râde acum, iubito, ia spune?
Şi există ocazii când trebuie să alegem
iar alegerea asta o face fiecare –
cine râde, iubito?
Aşa că lasă-mă în pace
lasă-mă în pace
încetează,
nu-mi mai da târcoale!
De fapt, umorul din Leave Me Alone, chiar dacă e asociat cu un ritm alert şi jucăuş, are o nuanţă de tristeţe. Videoclipul începe cu Michael aruncat în aer, cu tot cu scaun, sugerând faptul că s-a trezit brusc aruncat în vâltoarea ştirilor elucubrante ale presei. Decorul conţine imagini stilizate, neşlefuite, ale unui parc de distracţii alegoric, alternând cu prezenţa unor animale în postura unor personaje-simboluri: peşte într-un borcan (simbolul mărginirii, al inteligenţei limitate), capra (libertinaj), păun (trufie), iepure (semn al supunerii), cameleon (făţărnicie), câine (vigilenţă), crocodil (rapacitate), lemur (caricaturizarea oamenilor lipsiţi de inteligenţă). Inima frântă simbolizează lucrurile bune pe care le distruge răutatea oamenilor. Craniul înseamnă deşertăciune, faptul că toate răutăţile debitate de media îşi vor pierde interesul la un moment dat. Câinele apare de cele mai multe ori în videoclip: îmbrăcat în costum, stând lângă un telescop, răsărind pe marginea drumului ori bătând piroane care fixează, cu odgoane, mâna lui Michael. Ştim că nu-i plăceau câinii, de când fusese muşcat de unul, pe când era copil şi asocia imaginea câinelui cu ceva de rău augur.
A fost o vreme când obişnuiam să-ţi spun “fato, am nevoie de tine”
dar cine este cel care regretă acum?
Chiar m-ai rănit, m-ai folosit şi m-ai amăgit –
acum, cine regretă?
Ai reuşit să mă faci să-mi pară rău
că te-am întâlnit
nu veni să mă rogi, nu te mai iubesc,
nu-mi mai sta în cale
Gura deschizându-se şi închizându-se ritmic, spre care se îndreaptă Michael într-o rachetă, poate fi media care aşteaptă să-l îngjită de viu. Chiar înainte de a se apropia, răsare o mână ţinând un aparat de fotografiat, care-i face o poză, înainte de a fi absorbit de gura aceea fioroasă, ca şi cum paparazzii voiau să-i surprindă expresia din ultima clipă, înainte de dezastru.
Cimpanzeul Bubbles şi Michael sunt în lanţuri, cu ghiulele grele legate de picioare. Elizabeth Taylor, cea mai bună prietenă a lui Michael, cea care i-a fost alături întotdeauna şi i-a luat apărarea ori de câte ori a putut, apare în imagini desprinse (şi sunt convins că nu întâmplător) din filmul “Pisica pe acoperişul fierbinte” – un joc al măştilor, al minciunilor, al secretelor mai mult sau mai puţin disimulate.
Pentru că vine vremea când ştii că tu eşti corect
şi ştii că trebuie să lupţi –
cine râde acum, iubito, ia spune?
Şi există ocazii când trebuie să alegem
iar alegerea asta o face fiecare –
cine râde, iubito?
Întregul videoclip accentuează atitudinea taboidelor faţă de viaţa personală a lui Michael Jackson şi faţă de imaginea sa publică, atitudine care luase amploare în anii ’80, după succesul lui cu “Thriller”. Leave Me Alone este o hiperbolă care ne arată, la final, că tot parcul alegoric era construit pe un Michael întins la pământ, nemişcat, şi care, la un moment dat, se ridică distrugând toată construcţia ca pe un banal castel din cărţi de joc, parcă spunând: “Hai, că m-aţi plictisit!”
Aşa că lasă-mă în pace
lasă-mă în pace
încetează,
nu mă mai urmări!
Nu veni să mă rogi,
nu mă mai ruga,
nu mai veni implorându-mă “te iubesc’,
nu vreau
nu am nevoie
Leave Me Alone are şi un tâlc: Michael, uriaş, stând în picioare peste ruinele parcului caricatural, ca un Gulliver în Ţara Piticilor, sugerează clar faptul că toate răutăţile, toate bârfele si minciunile, nu vor reuşi să-l doboare, pe principiul “Cine râde la urmă, râde mai bine”. Este atitudinea unui om conştient de valoarea lui, a unui om care a muncit din greu pentru a ajunge acolo unde şi-a dorit, a unui om care ştie că succesul nu i-a venit peste noapte, ci după ani mulţi de efort susţinut şi că rezultatul acestor eforturi nu poate fi şters cu un titlu bombastic de ziar.
Iubita din Leave Me Alone poate fi foarte bine media, de care Michael se debarasează în mod clar şi fără nicio şansă de împăcare: “nu veni să mă rogi (să-ţi dau interviuri), nu mai veni implorându-mă (să-ţi povestesc ce mai fac, ce proiecte mai am), nu vreau (să-mi faci reclamă), nu am nevoie”. Mie mi-a plăcut mult faptul că, odată ridicat, Michael nu priveşte la liliputanii pe care tocmai i-a zdrobit ironic, cu un simplu gest; ci priveşte în sus, drept şi demn: “Nu mor caii când vor cânii”. Take it or leave it.
...
sâmbătă, 31 iulie 2010
duminică, 25 iulie 2010
Keith Badgery
...
Avionul ateriza şi în jurul meu mulţimea enormă a început să se agite. “El e!” a strigat o voce de undeva din mijlocul agitaţiei. Exclamaţia a fost preluată de un alt fan. “El e! El e!” Surescitarea era palpabilă, pe măsură ce tot mai mulţi oameni din mulţime au început să îngâne: “El e! El e! E Michael! Michael! Michael!”
Erau mii de oameni adunaţi pe aeroport acolo, în München, în acea zi din 1992, unde cel mai mare star pop al lumii avea să ţină cel de-al doilea concert din turneu. Şi, deşi mulţimea se comporta civilizat, un fel de anticipaţie febrilă ne cuprindea pe toţi, inclusiv pe mine, când avionul care îl purta pe Michael Jackson ateriza. Michael nu e numai cel mai mare entertainer din lume, ci şi unul dintre cei mai misterioşi, iar noi aveam să-l vedem efectiv, în persoană. Nu aveam habar pe atunci că aveam să leg o scurtă prietenie cu el şi să pot arunca un ochi în spatele scenei unei legende a showbusiness-ului.
Era iunie, la începutul turneului “Dangerous”, un turneu care avea să spargă recordurile mondiale şi să-l confirme, mai puternic ca oricând, ca fiind cel mai mare performer al vremii. Era un efort incredibil. Primul concert a fost pe Stadionul Olimpic din München, în 27 iunie, unde Michael a cântat în faţa unei mulţimi de peste 72.000 de oameni. Turneul era programat să dureze un an şi jumătate şi să se încheie În Mexico City în noiembrie 1993 şi, chiar dacă unele concerte au fost anulate din cauza unor probleme de sănătate ale lui Michael, el a dat 76 concerte, pentru aproximativ 3,5 milioane de oameni. A donat toate profiturile pentru scopuri caritabile, inclusiv pentru fundaţia lui, Heal The World; iar concertul din Bucureşti a fost vândut către HBO pentru 20 milioane $. Treaba asta a generat un nou record mondial: cea mai mare audienţă obţinută de un post de televiziune, iar HBO a câştigat Cable Ace Award. Scena era fenomenală; a durat trei zile să fie ridicată şi avioane de marfă au transportat 20 de încărcături cu echipament în fiecare ţară.
Eu eram pe cale să intru într-una dintre cele mai impresionante aventuri din cariera mea. Trebuia să petrec patru luni ca unul dintre şoferii lui Michael şi, atunci când avionul lui a aterizat pe pistă, s-a oprit şi a fost înconjurat instantaneu de o escortă de poliţie, aproape că nu-mi puteam stăpâni emoţia. Nici mulţimea nu putea. Srigătele “Michael! Te iubim!” creşteau în intensitate şi se transformau într-un vuiet asurzitor, încât părea că se cutremura pământul. Dar asta fusese nimic, în comparaţie cu momentul în care uşa avionului s-a deschis şi Michael a paşit afară, îmbrăcat în ţinută militară şi a ridicat o mână către fanii lui. Atunci, zgomotul făcut de mulţime probabil că a făcut să se clatine fiecare copac din pădurile bavareze. Agenţii de securitate trebuiau să gestioneze hoardele extaziate, dar isteria în masă declanşată le scăpase din mâini. Am fost şofer pentru unele dintre cele mai mari nume în showbusiness, dar niciodată n-am văzut ceva care să semene cu reacţia publicului, atunci când îl vedea pe Michael Jackson.
Eu nu trebuia să am personal de-a face cu Michael. Îi conduceam bodyguarzii într-una din cele trei maşini ale convoiului, în timp ce Michael călătorea de obicei într-un minibus obişnuit, dotat cu facilităţi pentru dormit şi mâncat. Chiar de la început, însă, s-a văzut că el nu era un superstar obişnuit. Oriunde mergeam, drumurile şi traficul erau blocate pentru sosirea lui, o escortă de poliţie ne conducea prin oraşe iar mulţimile erau de-a dreptul ieşite din minţi. Totuşi, la trecerea între oraşe nu am avut escortă, iar asta a provocat un incident neplăcut. Michael era în camionetă iar eu şi un alt şofer, Stan, îl urmam în două maşini. Brusc, walkietalkie a început să-mi piuie. “Keith – l-am auzit pe Stan – ce e aia care vine după noi?” M-am uitat în oglinda retrovizoare şi prima oară mi s-a părut ca văd ceva ce semăna cu două motociclete. Apoi s-au adăugat altele şi altele, până când s-au adunat câteva zeci care ne urmăreau – şi mi-am dat seama că eram urmăriţi de un grup de 40 sau 50 de motociclişti germani. “Stan – am strigat în walkietalkie – ar fi bine să anunţăm minibusul să mărească viteza.” Toţi cei trei şoferi am călcat accelaraţia la blană, dar motocicliştii se apropiau şi n-a durat mult până când ne-au înconjurat. După un minut, au postat motocicletele între maşinile noastre, cu intenţia de a ne separa. Situaţia devenea destul de înfricoşătoare. Walkietalkie mi-a piuit din nou. “O să facem în felul următor – mi-a spus Stan. Apropie-te de bordură cât de mult poţi, pe partea ta, iar eu voi face acelaşi lucru pe partea cealaltă. Apoi venim brusc în V către maşina lui Michael şi îl despărţim de motociclişti.” Asta am făcut şi a mers, motocicliştii au fost nevoiţi să încetinească. Erau furioşi, ne-au înjurat, au scuipat şi au încercat să se strecoare din nou între noi, dar de data asta n-am mai şovăit. M-am ţinut cu maşina mea fix la doi inci în spatele maşinii lui Michael iar Stan conducea la fix doi inci în spatele meu, până când în sfârşit motocicliştii s-au plictisit să ne urmărească şi s-au întors, ca să facă prăpăd în altă parte. Michael dormea, n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat atunci.
Nu îl cunoscusem încă propriu-zis pe Michael; şi numai datorită unui posibil dezastru, din cauza căruia am crezut ca voi fi concediat, s-a intâmplat să ne împrietenim. Michael stătea în Roma şi a vrut să meargă la Florenţa ca sa se uite la o pictură pe care se gândea să o cumpere. Erau vreo 2.000 de fani în faţa hotelului şi ca să-l scoatem de acolo şi apoi să parcurgem drumul spre Florenţa nu era o treabă uşoară. Aşa că oamenii lui de securitate au elaborat un plan. Diferite maşini să fie parcate la toate ieşirile din hotel, în timp ce maşina oficială a lui Michael şi escorta de poliţie să fie aproape de ieşirea din faţă. Maşina în care avea să se urce Michael era aleasă în ultima clipă. Brusc, walkietalkie mi-a piuit. “Keith, va fi maşina ta – mi-a spus şeful securităţii lui Michael. Să fii pregătit, venim spre tine.” Am deschis portiera şi aproape imediat Michael a fost lânga mine. I-am împins înăuntru, pe el şi prietenul cu care era, în timp ce fiica promoterului concertului a urcat în faţă, lângă mine. A durat doar câteva secunde ca Michael să iasă din hotel şi să urce în maşină dar bineînţeles că a fost văzut, au început strigătele şi într-o clipă maşina a fost înconjurată de fani. Erau doi agenţi de scuritate în faţa noastră, care încercau să creeze o breşă printre fanii isterici, ca să putem pleca cu maşina. Dar chiar când eram gata să ne urnim, Michael a pus mâna pe umărul meu: “Opreşte! Cineva a luat pălăria prietenului meu!” Am oprit, dar nu eram deloc fericit. “E riscant, Michael – i-am spus, în timp ce agenţii de securitate ne făceau, disperaţi, semne să plecăm. Într-o mulţime ca asta se poate întâmpla orice.” Am vrut să pornesc. “Nu porni! – a strigat Michael. Vreau pălăria aceea!” Agenţii de securitate şi-au ieşit din minţi. “Haideţi! – a strigat unul dintre ei, în timp ce mulţimea se rostogolea ca un talaz furios asupra noastră. Porniţi odată! Trebuie să vă mişcaţi!” “O să-ţi cumpăr eu o altă pălărie – a spus fata care stătea pe scaunul de lângă mine. Te rog, Michael, trebuie să plecăm acum.” Michael a fost de accord până la urmă şi astfel, chiar când oamenii începeau să lovească maşina, am pornit. Planul era să execut o serie de întoarceri la dreapta ca să ajungem înapoi în faţa hotelului, unde ne puteam intâlni cu agentii de securitate, dar mulţimea era atât de compactă încât am fost forţaţi să facem la stânga şi să o luăm pe o stradă cu sens unic – şi astfel am apucat pe drumul greşit.
Nu aveam nicio şansă să întorc; aşa că, claxonând şi făcând flashuri cu farurile, am trecut de blocaj, apoi am mai făcut câteva întoarceri la stânga – şi brusc am realizat că mă ratăcisem. Eram complet pierdut în peisaj, ca să nu mai spun că îl aveam pe Michael Jackson în maşină şi nici urmă de agent ca să-l protejeze. O vreme am continuat să merg, dar nu era bine. Nu am avut încotro, a trebuit sa recunosc că am greşit drumul. “M-am rătăcit”, am spus. “Nu-i nimic – a spus Michael cu vocea lui blândă. Ce facem?” Fata de lângă mine nu era însă la fel de calmă. “Întoarce-te la hotel! – a ţipat ea. Nu poţi să conduci aiurea cu Michael în maşină şi fără bodyguarzi. Dacă îl recunoaşte cineva? Va fi un dezastru!” Avea dreptate. Michael Jackson este unul dintre cei mai uşor de recunoscut oameni de pe planet iar isteria din jurul lui era atât de mare incât, chiar dacă fanii nu intenţionau să-i facă vreun rău, exista un pericol real ca violenţa să erupă oricând. De altfel, de la teribila asasinare a lui John Lennon în New York, 1980, fiecare star trebuia să fie cât mai precaut. Beatles or fi crezut probabil că erau mai mari decât Iisus dar Michael era indiscutabil mai mare decât Beatles în acel moment al carierei sale. Era nevoie de o decizie rapidă. “Michael – am spus – ce anume vrei să fac? Să conduc până în Florenţa şi acolo să căutăm celelalte maşini?” Michael a ezitat. “Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel” a spus el până la urmă şi atunci am întors maşina şi am făcut drumul înapoi. Michael a fost foarte calm, dar am simţit că începea să devină puţin tensionat. Am reuşit să găsesc drumul înapoi, dar acum aveam o altă problemă. Michael era întins pe podeaua maşinii când am ajuns la hotel, aşa că fanii nu l-au văzut, dar eram la 30 de picioare (aproape 100m) de intrarea în hotel, cu o cărare blocată de şase rânduri de maşini parcate şi nu vedeam nici picior de agent de scuritate. “Nu avem ce face, Michael – i-am spus. Trebuie să o tăiem de-aici. Fii gata să o luăm la goană.” Fata de lângă mine a alergat să alerteze oamenii din hotel. Eu m-am dus la uşa lui Michael, am deschis-o, iar el a sărit afară. Am aruncat un braţ în jurul lui şi cu celălalt îl apăram de mulţimea de oameni, care aproape că au avut un atac de isterie când au realizat că Michael a fost în maşină tot timpul. Am trecut printre ei cu maximă viteză, am intrat pe uşile rotative ale hotelului iar un paznic le-a încuiat – şi abia apoi am văzut că prietenul lui Michael rămăsese afară. “Lasă-l să intre! “ – am strigat şi prietenul a reusit să intre în ultima clipă, înainte ca mulţimea sa năvălească în hotel. M-am dus direct în camera mea să-mi fac bagajele, pentru că eram sigur că voi fi trimis acasă pachet după greşeala aia. Un moment mai târziu, a intrat şeful meu. “Ce faci?” – m-a întrebat. “Bagajele. Voi fi trimis acasă, nu-i aşa?” “Glumeşti? – m-a întrebat şeful. L-ai adus înapoi la hotel teafăr, de unul singur, într-o situaţie în care de obicei era nevoie de nouă agenţi de securitate. Michael e foarte mulţumit că a ajuns înapoi şi vorbeşte foarte frumos despre tine.” Şi uite aşa am devenit prieten cu unul dintre cei mai de treabă oameni pe care i-am cunoscut vreodată.
Pe măsură ce îl cunoşteam, realizam tot mai mult faptul că, deşi Michael Jackson era un performer, artist si om de afaceri excepţional, era complet adevărat ceea ce oamenii spuneau despre el: şi-a pierdut copilăria şi niciodată nu a putut să treacă peste asta. Dincolo de perspicacitatea lui în afaceri, avea un soi ciudat de vulnerabilitate, care te îndemna să-l îmbrăţişezi şi să-i spui să aibă grijă d e el – şi spun asta, nu ca un sentimental. Michael adoră jucăriile şi magazinele de jucării – oriunde mergeam, prin toată Europa, dacă vedeam un magazin “Toys R Us”, indiferent în ce oraş eram, era clar că vom ajunge acolo mai târziu.
Pe când eram la Londra, Michael a vrut să viziteze Hamley’s, faimosul magazin de jucării de pe Regent Street, precum şi magazinul Disney, care se află pe aceeaşi stradă. Ambele magazine au tras obloanele, pentru ca Michael să se poată uita liniştit prinăuntru. A cheltuit mii de lire pe jucării; iubeşte în special seturile magice de iluzii şi de asemenea a cumpărat câteva maşini teleghidate, pe care le dirija în susul şi în josul holurilor din hotelul The Dorchester. Când am plecat de la magazine, tot portbagajul şi tot spatele maşinii erau pline cu jucării – şi, în afară de câteva, speciale, pe care le-a luat cu el, toate celelalte au sfârşit prin a fi dăruite la spitalele de copii, aşa cum se întâmpla în fiecare oraş pe care il vizitam.
Oriunde era cazat Michael, trebuiau instalate maşini de pinball şi jocuri pe computer în apartamentele lui, înainte ca el să ajungă. Odată a văzut într-un oraş din Germania un carusel care i-a plăcut; l-a cumpărat şi l-a trimis la Neverland. Luase şi un prieten cu el în turneu şi, văzându-le relaţia de foarte aproape, pot să garantez că niciodată, în niciun moment, nu a fost un semn cât de mic, că era ceva în neregulă acolo.
Toată lumea ştia că prietenul lui Michael venise cu el şi toată lumea a aceeptat asta fără să pună întrebări. Singura noastră reţinere era că Michael se lăsa expus insinuărilor şi, într-adevăr, exact asta s-a întâmplat în anul următor, când a fost acuzat că avea relaţii nepotrivite cu adolescenţii. Adesea se uită faptul că nu a existat nici urmă de dovadă care să susţină acele acuzaţii. Având ocazia să-l cunosc, eu nu am crezut acele acuzaţii atunci şi nu le cred nici acum.
În primul rând, Michael e un om atât de sincer şi plăcut, încât pur si simplu nu îl cred capabil de acţiuni ca cele de care a fost acuzat. În al doilea rând, când am lucrat pentru el în timpul turneului Dangerous, atitudinea lui faţă de acel prieten era exact ca aceea a unui frate mai mare. Poate că este un geniu al muzicii, dar uneori Michael Jackson are el însuşi mentalitatea unui copil şi de aceea îi place să se joace cu copiii. Faptul că acum are propiii lui copii trebuie să fie cel mai important lucru din lume pentru el, pentru că acum se poate lăsa in voia pasiunii pentru jocurile copilăriei, cu propiii lui copii.
Dar în ciuda personalităţii lui plăcute şi amabile, toţi cei din jurul lui Michael se temeau de el, din cauză că... era cine era. Michael era conştient de acest lucru, dar nu prea ştia ce să facă în privinţa asta. Problemele îi erau raportate prin intermediul lui Bill Bray (şeful lui de securitate, care i-a fost alături timp de 30 de ani), pentru că oamenii pur şi simplu nu îndrăzneau să-i spună direct lui Michael, atunci când ceva nu decurgea conform planului. Se pare că, pe măsură ce devii tot mai faimos, tot mai mulţi oameni se tem de tine. Acum înţeleg de ce se spune că, dacă eşti în top, eşti singur. Bill este unul dintre puţinii oameni care nu se tem de Michael şi, ori de câte ori îi dezvăluia un alt caz în care cineva i-a ascuns ceva, Michael era dezorientat. “Dar de ce nu vine el ca să-mi spună personal?” Eu, însă, în ciuda faptului că eram grozav de emoţionat să-l cunosc, nu mă temeam de el. L-am tratat normal, şi probabil că din cauza asta relaţia noastră a mers atât de bine.
De la început, l-a fascinat accentul meu de cockney (n.t. nativ din estul Londrei) şi încerca să-l imite.
“Bună, colega, ce faci?” – spunea, când se urca in maşină.
“Bună, Michael, tu ce faci?” – îi răspundeam încercând să imit vocea lui, joasă şi foarte delicată; lucru care îl amuza teribil.“
“Colega” – zice el.
“Da, Michael?”
“Spune-mi despre rimele în argoul cockney.”
Şi i-am spus. Michael devenise foarte interesat de asta din anumite motive, şi mi-a cerut să-l învăţ.
“Care e rima în cockney pentru dublu?” – m-a întrebat.
“Mere şi cuplu.”
“Care e rima în cockney pentru acordat?”
“Flaut şi fluierat.”
“Care e rima în cockney pentru bani gheaţă?”
“Sos cu terci de goaţă.”
“Colega, asta e nebunie!”
Şi tot aşa, ore în şir. Până la urmă i-am cumpărat lui Michael o carte despre acest subiect, de care a fost de-a dreptul încântat. “E grozav, Keith, îţi mulţumesc foarte mult” – mi-a spus când i-am înmânat-o. Stătea în maşină citind din ea, cu orele, chicotind atunci când găsea ceva care îi plăcea în mod special. Într-o zi, s-a întors spre mine si m-a anunţat:
“Eu stau într-o La-Di-Dah!”
“Cum ai spus, Michael?”
“La-Di-Dah – a pronunţat el triumfător, înainte să mă lămurească – asta înseamnă maşină!” (n.t. în argoul cockney)
Michael era foarte interesat de oraşele pe care le vizitam. Când eram în hotel, prefera să stea în camera lui, pentru că nu putea să mearga nicăieri fără să fie asaltat de fani, dar când intra pentru prima oară undeva ori îl conduceam pe drumul spre locul unde avea să ţină spectacolul, era foarte curios în legătură cu acele ţări, care erau atât de diferite faţă de a lui. În mod special, a fost captivat de Copenhaga. “Ţi-ar plăcea să locuieşti aici, Keith?” – m-a întrebat. “Nu ştiu, Michael. Nu prea am apucat să văd oraşul.” El a meditat o vreme. Apoi a spus: “Vreau să merg în Parcul Tivoli.” Şi aşa, după concerte, am aranjat ca în ultima zi a şederii acolo, el să viziteze Parcul Tivoli, cel mai important parc de distracţii din Copenhaga.
Vizita a fost programată pentru duminică şi aranjamentele au fost făcute în mare taină, pentru că nu voiam să ne trezim cu hoardele obişnuite care îl înconjoară pe Michael oriunde merge. Am plănuit să-l strecurăm pe o intrare laterală şi să petrecem o după-amiază acolo. Michael era foarte încântat de toată treaba. Dar încântarea lui s-a transformat în şoc şi apoi în dezamăgire când am ajuns acolo, pentru că, atunci când s-a deschis poarta pe care trebuia să se furişeze, ne-am trezit cu grămezi de fotografi, oameni care aclamau şi o trupă. Prima reacţie a lui Michael a fost să se întoarcă şi ne-a luat cam un sfert de ora să-l convingem să intre totuşi în parc. Ajuns înăuntru, a început să-şi revină şi să se distreze. L-am dus cu maşina dintr-o zonă în alta – nu putea să meargă pe jos din cauză că ar fi fost asaltat de mulţime – şi reacţiile lui erau exact ca ecelea ale unui copil entuziasmat.”Wow, a fost fantastic!” – spunea, atunci când intra din nou în maşină. Mi-a plăcut mult!” Îl distra atât de tare în roata care se învârtea, încât a insistat să se dea de două ori şi mi-a cerut să mă dau şi eu cu el. “Nu pot, Michael, trebuie să păzesc maşina”, i-am spus. “Ah, Keith, nu ştii să te distrezi!”
Ca întotdeauna, nu a durat mult până când s-a dus vestea că Michael Jackson era în parc şi în curând s-au adunat mulţimi de oameni. Fără tragere de inimă, Michael a decis după o oră să plecăm de acolo, deşi planificasem să stăm toată după-amiaza, aşa că am luat un taxi care ne-a dus la magazinele cu obiecte militare şi suvenire din oraş. Lui Michael i-au plăcut. A petrecut vreo două ore într-unul din ele, cumpărând câteva uniforme strălucitoare dintre cele pe care îi plăcea atât de mult să le poarte.
Eram în Frankfurt când a fost ziua lui Michael şi am făcut o petrecere pentru el în curtea hotelului. Am avut un grătar şi oameni relaxaţi pe peluza însorită, i-am cântat “Happy Birthday”. Michael nu a venit la grătar, pentru că de fiecare dată când apărea in public, era asediat de fani, dar cineva i-a dus o felie de tort în cameră. “E un gest foarte frumos”, a spus Michael şi a ieşit la balcon ca să împartă prăjitura cu publicul lui, care îl adora.
Pe când mergeam înapoi în Germania, la Hamburg, eu şi cu Michael ne înţelegeam mai bine ca oricând. Căpătasem şi eu, la fel ca restul echipajului, propriul mini-fan club – trei fete: Claudia, o italiancă; Greta, nemţoaică şi Anna, spaniolă. În Hamburg, luam uneori o barcă împreună, pentru o oră, atunci când nu eram cantonat în hotel.
Eu îmi luam faţă de Michael libertăţi pe care alţi oameni nu le îndrăzneau. Într-o zi mergeam la piscină ca să înot şi am găsit doi oameni din paza lui Michael, care păzeau intrarea. Mi-am dat seama că el era înăuntru şi am vrut să mă întorc, dar oamenii mi-au făcut semn să intru. Şi am intrat. Prietenul lui Michael şi familia lui înotau în piscină, în timp ce Michael se plimba de jur împrejur, cu nişte căşti la urechi. A ridicat o mână ca să-mi arate că m-a văzut iar, la următorul circuit al lui în jurul piscinei, m-am prefăcut că vreau să-i fac vânt. Iniţial a părut puţin iritat, dar apoi i s-a părut amuzantă ideea şi a început să râdă nebuneşte. Şi-a continuat plimbarea, dar nu mă scăpa din ochi şi din când in când făcea, în glumă, gestul de a impinge. Cred că am fost prima persoană care s-a purtat aşa cu Michael, după foarte mulţi ani.
Trebuie să recunosc, am făcut şi unele glume. Michael avea patru camere alăturate la primul etaj al hotelului iar eu o aveam pe cea de-a cincea. Fanii descopereau întotdeauna în care apartament stătea Michael şi aşteptau afară, sperând să-l vadă. Uneori Michael dădea draperiile la o parte şi privea afară, lucru care provoca răcnete de recunoaştere din partea mulţimii. Am cumpărat o pereche de mănuşi albe, unul dintre accesoriile specifice ale lui Michael la acea vreme, smuceam draperia din camera mea şi stăteam la distanţă suficientă de fereastră încât să nu mi se vadă decât mâinile. Fanii nu ştiau că ultima cameră nu era a lui Michael, şi aşa am primit şi eu strigăte de recunoaştere din partea lor – chiar dacă ele erau destinate altcuiva.
Turneul “Dangerous” (“periculos”) şi-a meritat numele în unele ocazii, în special în România. Michael a zburat la Bucureşti cu avionul, dar trei dintre noi am primit instrucţiuni să mergem cu maşinile principale şi să-l întâlnim acolo. Ni s-a spus să ne asigurăm că avem maşinile pline cu snacksuri, sticle de apă, Cola etc., pentru că oriunde s-ar fi oprit o maşină, ar fi fost instantaneu înconjurată de localnici. Asta s-a dovedit a fi perfect adevărat. La un moment dat am oprit la o benzinărie (care ne-am lămurit că n-avea combustibil) iar oamenii au apărut ca din pământ. Se îmbulzeau în jurul maşinii şi n-au plecat decât după ce le-am aruncat pe fereastră nişte pungi cu alune. Acelaşi lucru s-a intâmplat atunci când am oprit la o intersecţie cu o cale ferată. A trebuit să opresc, pentru că nu erau bariere, nici lumini, nici indicatoare care să ne arate dacă venea vreun tren sau nu.
Următoarea problemă a fost combustibilul: lipsea cu desăvârşire. Ceilalţi doi şoferi şi cu mine am descoperit că fiecare staţie de combustibil la care opream era goală şi toţi trei am ajuns la Bucureşti cu rezervoarele goale. Acolo am aflat că staţiile de combustibil atrăgeau cele mai enorme cozi, la care trebuia să stai efectiv cu orele. E o practică obişnuită în Bucureşti să plăteşti pe cineva ca să stea la coadă o zi pentru tine, asta însemnând că tu puteai să-ţi vezi de treabă, să mergi la muncă, iar seara să te întorci şi să speri că-ţi găseşti în sfârşit, maşina cu rezervorul umplut.
Pentru că eram oamenii lui Michael, poliţia ne-a escortat până în faţa cozii, lucru care nu le-a convenit localnicilor, şi o fetiţă a venit să-mi umple rezervorul. Era atât de drăguţă, incât i-am dat o fotografie a lui Michael. Feţişoara i s-a luminat complet când a privit poza, ca şi cum i-aş fi dat un sac plin cu aur. După o clipă, mi-a dat-o înapoi. “Nu, nu – i-am spus – e pentru tine.” M-a privit cu uimire şi apoi a ascuns cu grijă fotografia.
Michael a stat la Palatul Snagov, care a fost reşedinţa de vară a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, înainte să fie ucis în 1989. Ceauşescu o fi căzut, dar Ţara lui Papură-Vodă a rămas. Palatul era compus din două clădiri şi ni s-a recomandat să mergem între ele cu maşina, nu pe jos. De asemenea, ni s-a spus să nu iesim în curte după lăsarea întunericului. Palatul era ticsit cu gărzi înarmate – de fapt nişte adolescenţi care fluturau automate – şi ne era cumplit de teamă ca nu cumva unul dintre ei să devină iresponsabil.
Era un aranjament ciudat. În ziua următoare l-am întrebat pe şeful securităţii unde aş putea să-mi spăl maşina. “Vino cu mine”, mi-a spus. M-a dus la un stabiliment plin cu tineri jerpeliţi care, am aflat apoi, erau deţinuţi militari. Ei mi-au curăţat maşina şi în timp ce făceau asta, a trebuit să le deschid portbagajul, care era plin-ochi cu apă, Pepsi, snacksuri, alune... Privirea lor a fost una de absolută uimire, să vadă o asemenea abundenţă înăuntrul maşinii şi mi-a fost atât de milă de ei, încât nu am încercat să-i opresc, atunci când câteva cutii şi pungi au dispărut rapid.
Generozitatea incredibilă a lui Michael a fost arăttă atunci când a donat 1 milion $ la un orfelinat numit “Orfelinatul Nr.1” Condiţia orfanilor din România, mulţi dintre ei fiind abandonaţi sau HIV pozitivi, fusese recent un mare subiect de ştiri. Michael a fost extrem de nefericit când a văzut poze cu acei copii suferinzi şi a decis să facă o donaţie cu scopul de a-i ajuta.
Cu o zi înaintea vizitei lui, am fost să văd orfelinatul şi am fost intâmnpinat pe trepte de Richard Young, un binecunoscut paparazzo. Un băiat de şase ani îi căra bagajele şi îi deschidea uşile iar în jurul nostru, nişte angajaţi spălau cu sârg pereţii, ca să-i pregătească pentru venirea lui Michael. “Vino să-ţi arăt zona” – mi-a spus Richard. “Nu cred ca pot să suport” – i-am răspuns. “Nu vom merge în locurile urâte” – m-a asigurat Richard; şi am intrat. Era jalnic. Într-o cameră cu 30-40 de paturi de copii, primul lucru pe care îl observai era tăcerea absolută. Chiar dacă le vorbeai direct copiilor şi încercai să-i înveseleşti, ei te priveau fix, cu ochi goi, inexpresivi. Nu am putut să suport şi am plecat.
A doua zi urma să vină Michael. Palatul se afla la 30 minute de Bucureşti, dar nu au fost probleme pe drum; am avut 20-30 de motociclete şi cel puţin zece maşini de poliţie care ne escortau. Toate intersecţiile fuseseră blocate dinainte. Am intrat în oraş, întâmpinaţi de cohorte de oameni care ovaţionau, cu un Michael extrem de emoţionat pe bancheta din spate, dar când eram aproape de orfelinat marea de oameni era atât de densă, încât maşina mergea ca melcul. Câţiva poliţişti au oprit motocicletele şi s-au apucat să lovească prompt cu bastoanele în oamenii din jur. “De ce fac asta?” – a întrebat Michael, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. “Trebuie să elibereze drumul” – i-am răspuns. “Dar nu e nevoie să facă asta” – a insistat el. Era de-a dreptul supărat şi tulburat de-acum; şi dacă ar fi fost posibil să iasă din maşină şi să oprească violenţa, sunt absolut sigur că asta ar fi făcut. Am aflat mai târziu că toată mulţimea aceea era formată din circa 40.000 de oameni.
Ajuns la orfelinat, Michael a petrecut câteva ore studiind aşezământul şi, deşi foarte mişcat de suferinţa pe care a văzut-o acolo, a fost bucuros să poată face o donaţie. Mi-a spus după aceea că el nu şi-a dat seama ce gest minunat a însemnat acesta pentru poporul român – care, bănuiesc, vorbeşte despre asta şi în ziua de azi.
Şi pe urmă, desigur, a fost concertul... Stadionul avea capacitatea de 60.000 de locuri dar cred în realitate au fost de două ori mai mulţi oameni. Michael a făcut showul lui briliant, obişnuit, dar ce m-a frapat pe mine au fost aranjamentele de catering. Toată mâncarea era ţinută în cuşti – şi era păzită de gărzi înarmate.
În ultima zi, s-a întâmplat ceva foarte special. Oamenii lui Michael au aranjat să fie adunate câteva sute de soldati şi poliţişti într-un parc din oraş. Apoi a sosit Michael. Trupele, unele pe cai, au început să mărşăluiască, cu Michael în frunte. După un minut, Michael a început să alerge în timp ce soldaţii continuau să mărşăluiască, impasibili. Şi apoi, câteva ore Michael a mers, a vorbit, a alergat şi a dansat pe lângă soldaţi, într-una dintre cele mai agreabile sesiuni pe care am văzut-o vreodată într-un turneu. Ziua aceea a fost perfectă pentru mine, atunci când Michael a dansat aproape de locul în care stăteam şi mi-a făcut un mic semn cu mâna.
Michael a fost extrem de atent cu fiecare dintre cei care l-au însoţit în turneu – şi eram mai mult de o sută de oameni. În München există un mare parc tematic numit Europa Park şi Michael l-a închiriat într-o seară pentru toată lumea. Tema era stilul western, cu o cârciumă şi ranchuri (ferme), personaje din Disneyland care se plimbau printre noi, vorbeau cu noi şi făcând mare caz de prezenţa lui Michael.
Michael se asigura întotdeauna că cineva avea grijă de fiecare dintre noi. Chiar dacă el nu mânca în restaurant, noi ceilalţi luam întotdeauna cina. Uneori totuşi venea printre noi, atunci când era sigur că nu va fi asaltat de fani. În Germania am stat odată într-o casă imensă, aproape ca un hotel, care ne-a rămas în amintire pentru că avea o alee miniaturală de bowling. Pentru că eram singuri acolo, Michael a putut să coboare la bar şi să salute pe toată lumea, chiar dacă nu a gustat cu noi din faimoasa şi delicioasa bere nemţească.
Michael era de departe mult mai tolerant decât majoritatea oamenilor, cu slăbiciunile noastre omeneşti. În Scoţia, el a locuit într-o casă, iar noi am fost cazaţi într-un hotel, la aproximativ o milă distanţă – un hotel care s-a dovedit a fi total impropriu. L-am întrebat dacă ne putem muta în alt hotel şi Michael a fost de acord. În timp ce se aranja transferul, am fost invitaţi în casa unde stătea Michael, şi unde se găsea o grămadă de mâncare şi băutură, laolaltă cu cărţi de joc şi alte distracţii. Băuturile s-au epuizat urgent, cu rezultatul că, atunci când am primit din camera lui Michael un apel la 10 pm, care spunea că voia ca unul dintre noi să iasă şi să-i ia nişte Kentucky Fried Chicken, niciunul nu eram în stare să facem treaba asta. “Uitaţi-vă la voi – ne-a spus un asistent – sunteţi şoferii lui şi niciunul nu e în stare să conducă.” Michael însă a privit toată tăraşenia cu foarte multă indulgenţă şi până la urmă a aprobat ca un taxi să-i aducă gustarea.
Înainte de începerea fiecărui concert, Michael avea o audienţă cu copiii locali. Era foarte prietenos cu ei; le răspundea la întrebări, le semna autografe şi făcea fotografii cu fanii lui cei tineri. Copiii pur si simplu adorau asta, erau şi ei la fel de încântaţi ca oricine altcineva, să-l întâlnească pe Michael. Când ne-am întors la Londra, copiii mei – Michael (5 ani) şi Sheryl (4 ani) – au fost invitaţi la întâlnirea cu Michael şi au grozav de entuziasmaţi. Din întâmplare, concertul a fost anulat din cauză că Michael a făcut faringită şi în consecinţă, nici întâlnirea cu copiii n-a mai avut loc. Copiii mei au fost dezamăgiţi dar au înţeles că astfel de lucruri se mai întâmplă. Un alt membru al echipajului nostru a aflat cât de mult îşi doreau copiii mei să-l vadă pe Michael. Eu n-am avut habar că Michael ştia asta, până când într-o zi a venit la mine cu două fotografii semnate. “Ştiu că asta nu compensează faptul că întâlnirea a fost anulată, dar măcar e ceva.” – mi-a spus, in timp ce mi le înmâna. M-am uitat la fotografii şi pe ele scrisese: “Pentru Michael, cu dragoste; Michael Jackson” şi “Pentru Sheryl, cu dragoste; Michael Jackson”. Am fost foarte impresionat de gestul lui, ştiind că de obicei Michael îşi trecea doar numele pe fotografii şi numai foarte rar scria un mesaj personal.
Când călătorea pe distanţe lungi, Michael lua avionul sau Orient Express-ul, după cum avea chef, iar noi mergeam cu maşinile până la destinaţie. Asta s-a întâmplat până la finalul aventurii mele în acel turneu, când Michael urma să concerteze în Istanbul - şi din păcate nu am putut să-mi iau la revedere de la el.
Michael trebuia să zboare cu avionul la Istanbul, iar eu am condus un Mercedes în spatele minibusului său, prin Turcia; şi când eram pe drum am avut primul semn că Turcia nu era la fel ca alte ţări prin care călătorisem. O maşină a apărut în spatele meu şi m-a separat de minibus, aşa că am urmărit-o ca să-i arăt că nu mă las intimidat. Brusc, maşina s-a oprit şi un om a sărit afară. Am făcut la fel, cu intenţia de a avea o discuţie cu el. Dar, la fel de brusc, omul a împins un pistol spre mine. M-am întors în maşina mea şi aia a fost ultima oară când am mai urmărit vreo maşină în Turcia.
Odată ajunşi în Istanbul, ne-am întâlnit cu Michael şi ne-am cazat la hotel, în luxul cu care ne obişnuisem deja: mâncare la discreţie, camere frumoase şi toate cele. Dar Michael nu se simţea bine deloc şi, după multe deliberări, s-a luat hotărârea să nu ţină spectacolul, ci să se întoarcă la Londra pentru recuperare. L-am dus la aeroport şi pe drum am avut nişte probleme cu poliţia: o masină a încercat să mă oblige să ies de pe carosabil, presupunând, fără îndoială, că ar fi o mare chestie să-i facă necazuri lui Michael Jackson, în timp ce altele încercau să mă separe de convoi. A fost o experienţă neplăcută, parbrizul mi-a fost spart; şi abia când l-am văzut pe Michael în avion m-am liniştit. Michael niciodată nu spune multe în astfel de ocazii, dar era evident uşurat că pleca de acolo.
Iniţial, concertele au fost doar amânate până când Michael avea să se simtă mai bine şi nimeni nu a ştiut că Michael a parăsit efectiv ţara. După câteva zile, însă, a devenit evident pentru toată lumea că Michael încă nu se simţea bine şi toate concertele erau anulate. Asta ne-a ridicat nişte probleme. Turcia e o ţară frumoasă dar, aşa cum deja văzusem, viaţa e mai dură aici decât în Europa de Vest. Nu am fost singurul care am descoperit asta şi eram îngrijoraţi de felul în care aveau să reacţioneze promoterii, atunci când urmau sa realizeze că Michael plecase şi nu avea să se mai întoarcă.
Într-o decizie finală şi, cred, înţeleaptă, ne-am spus că discreţia e o componentă mai bună a curajului şi că cel mai bine pentru noi toţi era să o tăiem de-acolo înainte să fie făcut anunţul oficial. Echipa lui Michael a început să plece din hotel pe nesimţite, unul câte unul, iar noi (şoferii) am transportat cu schimbul oamenii la aeroport. După ce am făcut treaba asta, urma să ne cărăm noi înşine cu maşinile afară din ţară şi astfel am terminat gonind prin Turcia în trei Mercedesuri negre. Am avut noroc că erau nişte maşini bune, pentru că poliţia a încercat să ne oprească în câteva ocazii şi de fiecare dată am scăpat pur si simplu călcând acceleraţia la blană.
Eram încă agitaţi, chiar după ce am trecut graniţa în Grecia, dar când am ajuns în Europa de Vest ne-am liniştit şi viaţa a revenit la normal. La scurt timp după asta, m-am întors la familia mea, iar cele patru luni şi jumătate petrecute cu Michael pe drumuri au părut doar un vis.
În timpul acestor patru luni, Michael a ţinut 41 concerte şi l-am văzut pe fiecare dintre ele. Începutul era cea mai uimitoare şi dramatică punere în scenă pe care am văzut-o în viaţa mea – şi cred că le-am văzut pe toate. Era o explozie dramatică de muzică, care creştea în intensitate, pe măsură ce în fundal se desfăşurau imagini cu Michael de-a lungul anilor. Apoi luminile păleau, muzica creştea într-o intensitate frenetică iar scena exploda brusc în artificii, în timp ce Michael însuşi apărea, într-o săritură explozivă, din podea, lucru care a ţinut primele pagini ale ştirilor din toată lumea. Mulţimea era înnebunită. Michael stătea nemişcat cam un minut – şi e nevoie de o charismă extraordinară ca să poţi sta nemişcat pe scenă de unul singur în faţa a mii de oameni – apoi se întorcea brusc şi iar rămânea nemişcat, încă un minut, iar mulţimea izbucnea din nou. La finalul concertelor, părăsea scena într-un aparat de propulsie – altă chestie unică.
Asta a fost perioada mea petrecută cu Michael Jackson – un geniu muzical, un om amabil şi extrem de plăcut şi, pentru scurt timp, un prieten. Mă bucur mult pentru el că acum are copiii lui şi nu-i doresc nimic altceva decât să fie fericit. Cât despre muzica şi performanţele lui, nu pot deât să citez cuvintele pe care cineva le-a spus într-un context diferit: “Baby, you’re the best!”
Am cunoscut o parte din membrii familiei Jackson de-a lungul anilor şi, ca să fiu cinstit, nu se ridică mai sus de genunchiul broaştei faţă de Michael. Prima a fost La Toya, sora lui, pe care am întâmpinat-o la coborârea dintr-un Concorde împreună cu soţul şi managerul ei, Jack Gordon. Sigur că am recunoscut-o imediat pe La Toya şi, chiar dacă n-aş fi făcut-o, era evident că ea era o vedetă. La Toya adoră să fie în centrul atenţiei şi pentru asta făcea tot ce putea: îşi flutura genele, se mişca ciudat, îşi punea şi-şi scotea ochelarii de soare – şi în general se purta ca o vedeta. Jack se lupta în urma ei cu bagajele, aşa că m-am dus la el. “Domnule Gordon – i-am spus - daţi-mi voie să vă ajut.” Se pare că, din punctul lui de vedere, am făcut o greşeală adresându-mă lui Jack Gordon fără să port o pancartă cu numele, aşa cum se obişnuieşte. M-a privit circumspect. “Ne-am cunoscut vreodată?” – mi-a spus cu un ton care putea fi lesne comparat cu un târnăcop pentru spart gheaţa.
“Nu, domnule, nu ne-am cunoscut. Dar din moment ce staţi fix în spatele unui membru al familiei Jackson, pe care l-am recunoscut ca urmare a faptului că am văzut 18.243 poze cu ea în ziare şi ştiu că e măritată cu managerul ei şi ştiu că acel manager se numeşte Jack Gordon, e destul de evidentă presupunerea că dumneavoastră sunteţi ăla. Şi am dreptate, nu-i aşa? Dumneavoastră sunteţi acel Jack Gordon? Şi o însoţiţi pe faimoasa La Toya Jackson, care are un frate şi mai faimos pe nume Michael, cu care am petrecut recent câteva luni şi care are mult mai mult bun-simţ în unghia degetului mic decât se vede treaba că aţi fi dumneavoastră capabil să aveţi vreodată în zece veţi. Acum vă voi conduce prin Londra, aşa cum sunt plătit să fac. Şi aş adăuga că nevasta dumneavosatră are prea multă tencuială pe faţă.”
De fapt, nu am spus nimic din toate astea. Le-am luat pur şi simplu bagajele şi mi-am văzut de treabă. Dar vă garantez că asta am gândit.
L-am întâlnit şi pe Jermaine Jackson – foarte scurt – când am fost chemat la Hotelul Conrad din Chelsea, unde era împreună cu familia lui. Jermaine a apărut ca un tip decent şi politicos. El şi familia lui tocmai luau masa şi mi-a oferit un sandviş., pe care l-am acceptat recunoscător, pentru că în slujba mea poţi să stai nemâncat cu orele, chiar cu zilele. Familia s-a dus în camerele de hotel să se schimbe, iar eu am aşteptat afară. Şi am aşteptat… Şi am aşteptat… Într-un final, după vreo două ore, a apărut un angajat. “Îmi pare rău, dar ei au decis să nu mai iasă.” – mi-a spus el. “Şi nu se putea ca cineva să mă anunţe?” “Ei, ăă, au uitat că sunteţi aici” – mi-a răspuns angajatul şi s-a întors în hotel. Ei bine, mi-am spus, mulţumesc pentru sandviş.
...
Avionul ateriza şi în jurul meu mulţimea enormă a început să se agite. “El e!” a strigat o voce de undeva din mijlocul agitaţiei. Exclamaţia a fost preluată de un alt fan. “El e! El e!” Surescitarea era palpabilă, pe măsură ce tot mai mulţi oameni din mulţime au început să îngâne: “El e! El e! E Michael! Michael! Michael!”
Erau mii de oameni adunaţi pe aeroport acolo, în München, în acea zi din 1992, unde cel mai mare star pop al lumii avea să ţină cel de-al doilea concert din turneu. Şi, deşi mulţimea se comporta civilizat, un fel de anticipaţie febrilă ne cuprindea pe toţi, inclusiv pe mine, când avionul care îl purta pe Michael Jackson ateriza. Michael nu e numai cel mai mare entertainer din lume, ci şi unul dintre cei mai misterioşi, iar noi aveam să-l vedem efectiv, în persoană. Nu aveam habar pe atunci că aveam să leg o scurtă prietenie cu el şi să pot arunca un ochi în spatele scenei unei legende a showbusiness-ului.
Era iunie, la începutul turneului “Dangerous”, un turneu care avea să spargă recordurile mondiale şi să-l confirme, mai puternic ca oricând, ca fiind cel mai mare performer al vremii. Era un efort incredibil. Primul concert a fost pe Stadionul Olimpic din München, în 27 iunie, unde Michael a cântat în faţa unei mulţimi de peste 72.000 de oameni. Turneul era programat să dureze un an şi jumătate şi să se încheie În Mexico City în noiembrie 1993 şi, chiar dacă unele concerte au fost anulate din cauza unor probleme de sănătate ale lui Michael, el a dat 76 concerte, pentru aproximativ 3,5 milioane de oameni. A donat toate profiturile pentru scopuri caritabile, inclusiv pentru fundaţia lui, Heal The World; iar concertul din Bucureşti a fost vândut către HBO pentru 20 milioane $. Treaba asta a generat un nou record mondial: cea mai mare audienţă obţinută de un post de televiziune, iar HBO a câştigat Cable Ace Award. Scena era fenomenală; a durat trei zile să fie ridicată şi avioane de marfă au transportat 20 de încărcături cu echipament în fiecare ţară.
Eu eram pe cale să intru într-una dintre cele mai impresionante aventuri din cariera mea. Trebuia să petrec patru luni ca unul dintre şoferii lui Michael şi, atunci când avionul lui a aterizat pe pistă, s-a oprit şi a fost înconjurat instantaneu de o escortă de poliţie, aproape că nu-mi puteam stăpâni emoţia. Nici mulţimea nu putea. Srigătele “Michael! Te iubim!” creşteau în intensitate şi se transformau într-un vuiet asurzitor, încât părea că se cutremura pământul. Dar asta fusese nimic, în comparaţie cu momentul în care uşa avionului s-a deschis şi Michael a paşit afară, îmbrăcat în ţinută militară şi a ridicat o mână către fanii lui. Atunci, zgomotul făcut de mulţime probabil că a făcut să se clatine fiecare copac din pădurile bavareze. Agenţii de securitate trebuiau să gestioneze hoardele extaziate, dar isteria în masă declanşată le scăpase din mâini. Am fost şofer pentru unele dintre cele mai mari nume în showbusiness, dar niciodată n-am văzut ceva care să semene cu reacţia publicului, atunci când îl vedea pe Michael Jackson.
Eu nu trebuia să am personal de-a face cu Michael. Îi conduceam bodyguarzii într-una din cele trei maşini ale convoiului, în timp ce Michael călătorea de obicei într-un minibus obişnuit, dotat cu facilităţi pentru dormit şi mâncat. Chiar de la început, însă, s-a văzut că el nu era un superstar obişnuit. Oriunde mergeam, drumurile şi traficul erau blocate pentru sosirea lui, o escortă de poliţie ne conducea prin oraşe iar mulţimile erau de-a dreptul ieşite din minţi. Totuşi, la trecerea între oraşe nu am avut escortă, iar asta a provocat un incident neplăcut. Michael era în camionetă iar eu şi un alt şofer, Stan, îl urmam în două maşini. Brusc, walkietalkie a început să-mi piuie. “Keith – l-am auzit pe Stan – ce e aia care vine după noi?” M-am uitat în oglinda retrovizoare şi prima oară mi s-a părut ca văd ceva ce semăna cu două motociclete. Apoi s-au adăugat altele şi altele, până când s-au adunat câteva zeci care ne urmăreau – şi mi-am dat seama că eram urmăriţi de un grup de 40 sau 50 de motociclişti germani. “Stan – am strigat în walkietalkie – ar fi bine să anunţăm minibusul să mărească viteza.” Toţi cei trei şoferi am călcat accelaraţia la blană, dar motocicliştii se apropiau şi n-a durat mult până când ne-au înconjurat. După un minut, au postat motocicletele între maşinile noastre, cu intenţia de a ne separa. Situaţia devenea destul de înfricoşătoare. Walkietalkie mi-a piuit din nou. “O să facem în felul următor – mi-a spus Stan. Apropie-te de bordură cât de mult poţi, pe partea ta, iar eu voi face acelaşi lucru pe partea cealaltă. Apoi venim brusc în V către maşina lui Michael şi îl despărţim de motociclişti.” Asta am făcut şi a mers, motocicliştii au fost nevoiţi să încetinească. Erau furioşi, ne-au înjurat, au scuipat şi au încercat să se strecoare din nou între noi, dar de data asta n-am mai şovăit. M-am ţinut cu maşina mea fix la doi inci în spatele maşinii lui Michael iar Stan conducea la fix doi inci în spatele meu, până când în sfârşit motocicliştii s-au plictisit să ne urmărească şi s-au întors, ca să facă prăpăd în altă parte. Michael dormea, n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat atunci.
Nu îl cunoscusem încă propriu-zis pe Michael; şi numai datorită unui posibil dezastru, din cauza căruia am crezut ca voi fi concediat, s-a intâmplat să ne împrietenim. Michael stătea în Roma şi a vrut să meargă la Florenţa ca sa se uite la o pictură pe care se gândea să o cumpere. Erau vreo 2.000 de fani în faţa hotelului şi ca să-l scoatem de acolo şi apoi să parcurgem drumul spre Florenţa nu era o treabă uşoară. Aşa că oamenii lui de securitate au elaborat un plan. Diferite maşini să fie parcate la toate ieşirile din hotel, în timp ce maşina oficială a lui Michael şi escorta de poliţie să fie aproape de ieşirea din faţă. Maşina în care avea să se urce Michael era aleasă în ultima clipă. Brusc, walkietalkie mi-a piuit. “Keith, va fi maşina ta – mi-a spus şeful securităţii lui Michael. Să fii pregătit, venim spre tine.” Am deschis portiera şi aproape imediat Michael a fost lânga mine. I-am împins înăuntru, pe el şi prietenul cu care era, în timp ce fiica promoterului concertului a urcat în faţă, lângă mine. A durat doar câteva secunde ca Michael să iasă din hotel şi să urce în maşină dar bineînţeles că a fost văzut, au început strigătele şi într-o clipă maşina a fost înconjurată de fani. Erau doi agenţi de scuritate în faţa noastră, care încercau să creeze o breşă printre fanii isterici, ca să putem pleca cu maşina. Dar chiar când eram gata să ne urnim, Michael a pus mâna pe umărul meu: “Opreşte! Cineva a luat pălăria prietenului meu!” Am oprit, dar nu eram deloc fericit. “E riscant, Michael – i-am spus, în timp ce agenţii de securitate ne făceau, disperaţi, semne să plecăm. Într-o mulţime ca asta se poate întâmpla orice.” Am vrut să pornesc. “Nu porni! – a strigat Michael. Vreau pălăria aceea!” Agenţii de securitate şi-au ieşit din minţi. “Haideţi! – a strigat unul dintre ei, în timp ce mulţimea se rostogolea ca un talaz furios asupra noastră. Porniţi odată! Trebuie să vă mişcaţi!” “O să-ţi cumpăr eu o altă pălărie – a spus fata care stătea pe scaunul de lângă mine. Te rog, Michael, trebuie să plecăm acum.” Michael a fost de accord până la urmă şi astfel, chiar când oamenii începeau să lovească maşina, am pornit. Planul era să execut o serie de întoarceri la dreapta ca să ajungem înapoi în faţa hotelului, unde ne puteam intâlni cu agentii de securitate, dar mulţimea era atât de compactă încât am fost forţaţi să facem la stânga şi să o luăm pe o stradă cu sens unic – şi astfel am apucat pe drumul greşit.
Nu aveam nicio şansă să întorc; aşa că, claxonând şi făcând flashuri cu farurile, am trecut de blocaj, apoi am mai făcut câteva întoarceri la stânga – şi brusc am realizat că mă ratăcisem. Eram complet pierdut în peisaj, ca să nu mai spun că îl aveam pe Michael Jackson în maşină şi nici urmă de agent ca să-l protejeze. O vreme am continuat să merg, dar nu era bine. Nu am avut încotro, a trebuit sa recunosc că am greşit drumul. “M-am rătăcit”, am spus. “Nu-i nimic – a spus Michael cu vocea lui blândă. Ce facem?” Fata de lângă mine nu era însă la fel de calmă. “Întoarce-te la hotel! – a ţipat ea. Nu poţi să conduci aiurea cu Michael în maşină şi fără bodyguarzi. Dacă îl recunoaşte cineva? Va fi un dezastru!” Avea dreptate. Michael Jackson este unul dintre cei mai uşor de recunoscut oameni de pe planet iar isteria din jurul lui era atât de mare incât, chiar dacă fanii nu intenţionau să-i facă vreun rău, exista un pericol real ca violenţa să erupă oricând. De altfel, de la teribila asasinare a lui John Lennon în New York, 1980, fiecare star trebuia să fie cât mai precaut. Beatles or fi crezut probabil că erau mai mari decât Iisus dar Michael era indiscutabil mai mare decât Beatles în acel moment al carierei sale. Era nevoie de o decizie rapidă. “Michael – am spus – ce anume vrei să fac? Să conduc până în Florenţa şi acolo să căutăm celelalte maşini?” Michael a ezitat. “Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel” a spus el până la urmă şi atunci am întors maşina şi am făcut drumul înapoi. Michael a fost foarte calm, dar am simţit că începea să devină puţin tensionat. Am reuşit să găsesc drumul înapoi, dar acum aveam o altă problemă. Michael era întins pe podeaua maşinii când am ajuns la hotel, aşa că fanii nu l-au văzut, dar eram la 30 de picioare (aproape 100m) de intrarea în hotel, cu o cărare blocată de şase rânduri de maşini parcate şi nu vedeam nici picior de agent de scuritate. “Nu avem ce face, Michael – i-am spus. Trebuie să o tăiem de-aici. Fii gata să o luăm la goană.” Fata de lângă mine a alergat să alerteze oamenii din hotel. Eu m-am dus la uşa lui Michael, am deschis-o, iar el a sărit afară. Am aruncat un braţ în jurul lui şi cu celălalt îl apăram de mulţimea de oameni, care aproape că au avut un atac de isterie când au realizat că Michael a fost în maşină tot timpul. Am trecut printre ei cu maximă viteză, am intrat pe uşile rotative ale hotelului iar un paznic le-a încuiat – şi abia apoi am văzut că prietenul lui Michael rămăsese afară. “Lasă-l să intre! “ – am strigat şi prietenul a reusit să intre în ultima clipă, înainte ca mulţimea sa năvălească în hotel. M-am dus direct în camera mea să-mi fac bagajele, pentru că eram sigur că voi fi trimis acasă pachet după greşeala aia. Un moment mai târziu, a intrat şeful meu. “Ce faci?” – m-a întrebat. “Bagajele. Voi fi trimis acasă, nu-i aşa?” “Glumeşti? – m-a întrebat şeful. L-ai adus înapoi la hotel teafăr, de unul singur, într-o situaţie în care de obicei era nevoie de nouă agenţi de securitate. Michael e foarte mulţumit că a ajuns înapoi şi vorbeşte foarte frumos despre tine.” Şi uite aşa am devenit prieten cu unul dintre cei mai de treabă oameni pe care i-am cunoscut vreodată.
Pe măsură ce îl cunoşteam, realizam tot mai mult faptul că, deşi Michael Jackson era un performer, artist si om de afaceri excepţional, era complet adevărat ceea ce oamenii spuneau despre el: şi-a pierdut copilăria şi niciodată nu a putut să treacă peste asta. Dincolo de perspicacitatea lui în afaceri, avea un soi ciudat de vulnerabilitate, care te îndemna să-l îmbrăţişezi şi să-i spui să aibă grijă d e el – şi spun asta, nu ca un sentimental. Michael adoră jucăriile şi magazinele de jucării – oriunde mergeam, prin toată Europa, dacă vedeam un magazin “Toys R Us”, indiferent în ce oraş eram, era clar că vom ajunge acolo mai târziu.
Pe când eram la Londra, Michael a vrut să viziteze Hamley’s, faimosul magazin de jucării de pe Regent Street, precum şi magazinul Disney, care se află pe aceeaşi stradă. Ambele magazine au tras obloanele, pentru ca Michael să se poată uita liniştit prinăuntru. A cheltuit mii de lire pe jucării; iubeşte în special seturile magice de iluzii şi de asemenea a cumpărat câteva maşini teleghidate, pe care le dirija în susul şi în josul holurilor din hotelul The Dorchester. Când am plecat de la magazine, tot portbagajul şi tot spatele maşinii erau pline cu jucării – şi, în afară de câteva, speciale, pe care le-a luat cu el, toate celelalte au sfârşit prin a fi dăruite la spitalele de copii, aşa cum se întâmpla în fiecare oraş pe care il vizitam.
Oriunde era cazat Michael, trebuiau instalate maşini de pinball şi jocuri pe computer în apartamentele lui, înainte ca el să ajungă. Odată a văzut într-un oraş din Germania un carusel care i-a plăcut; l-a cumpărat şi l-a trimis la Neverland. Luase şi un prieten cu el în turneu şi, văzându-le relaţia de foarte aproape, pot să garantez că niciodată, în niciun moment, nu a fost un semn cât de mic, că era ceva în neregulă acolo.
Toată lumea ştia că prietenul lui Michael venise cu el şi toată lumea a aceeptat asta fără să pună întrebări. Singura noastră reţinere era că Michael se lăsa expus insinuărilor şi, într-adevăr, exact asta s-a întâmplat în anul următor, când a fost acuzat că avea relaţii nepotrivite cu adolescenţii. Adesea se uită faptul că nu a existat nici urmă de dovadă care să susţină acele acuzaţii. Având ocazia să-l cunosc, eu nu am crezut acele acuzaţii atunci şi nu le cred nici acum.
În primul rând, Michael e un om atât de sincer şi plăcut, încât pur si simplu nu îl cred capabil de acţiuni ca cele de care a fost acuzat. În al doilea rând, când am lucrat pentru el în timpul turneului Dangerous, atitudinea lui faţă de acel prieten era exact ca aceea a unui frate mai mare. Poate că este un geniu al muzicii, dar uneori Michael Jackson are el însuşi mentalitatea unui copil şi de aceea îi place să se joace cu copiii. Faptul că acum are propiii lui copii trebuie să fie cel mai important lucru din lume pentru el, pentru că acum se poate lăsa in voia pasiunii pentru jocurile copilăriei, cu propiii lui copii.
Dar în ciuda personalităţii lui plăcute şi amabile, toţi cei din jurul lui Michael se temeau de el, din cauză că... era cine era. Michael era conştient de acest lucru, dar nu prea ştia ce să facă în privinţa asta. Problemele îi erau raportate prin intermediul lui Bill Bray (şeful lui de securitate, care i-a fost alături timp de 30 de ani), pentru că oamenii pur şi simplu nu îndrăzneau să-i spună direct lui Michael, atunci când ceva nu decurgea conform planului. Se pare că, pe măsură ce devii tot mai faimos, tot mai mulţi oameni se tem de tine. Acum înţeleg de ce se spune că, dacă eşti în top, eşti singur. Bill este unul dintre puţinii oameni care nu se tem de Michael şi, ori de câte ori îi dezvăluia un alt caz în care cineva i-a ascuns ceva, Michael era dezorientat. “Dar de ce nu vine el ca să-mi spună personal?” Eu, însă, în ciuda faptului că eram grozav de emoţionat să-l cunosc, nu mă temeam de el. L-am tratat normal, şi probabil că din cauza asta relaţia noastră a mers atât de bine.
De la început, l-a fascinat accentul meu de cockney (n.t. nativ din estul Londrei) şi încerca să-l imite.
“Bună, colega, ce faci?” – spunea, când se urca in maşină.
“Bună, Michael, tu ce faci?” – îi răspundeam încercând să imit vocea lui, joasă şi foarte delicată; lucru care îl amuza teribil.“
“Colega” – zice el.
“Da, Michael?”
“Spune-mi despre rimele în argoul cockney.”
Şi i-am spus. Michael devenise foarte interesat de asta din anumite motive, şi mi-a cerut să-l învăţ.
“Care e rima în cockney pentru dublu?” – m-a întrebat.
“Mere şi cuplu.”
“Care e rima în cockney pentru acordat?”
“Flaut şi fluierat.”
“Care e rima în cockney pentru bani gheaţă?”
“Sos cu terci de goaţă.”
“Colega, asta e nebunie!”
Şi tot aşa, ore în şir. Până la urmă i-am cumpărat lui Michael o carte despre acest subiect, de care a fost de-a dreptul încântat. “E grozav, Keith, îţi mulţumesc foarte mult” – mi-a spus când i-am înmânat-o. Stătea în maşină citind din ea, cu orele, chicotind atunci când găsea ceva care îi plăcea în mod special. Într-o zi, s-a întors spre mine si m-a anunţat:
“Eu stau într-o La-Di-Dah!”
“Cum ai spus, Michael?”
“La-Di-Dah – a pronunţat el triumfător, înainte să mă lămurească – asta înseamnă maşină!” (n.t. în argoul cockney)
Michael era foarte interesat de oraşele pe care le vizitam. Când eram în hotel, prefera să stea în camera lui, pentru că nu putea să mearga nicăieri fără să fie asaltat de fani, dar când intra pentru prima oară undeva ori îl conduceam pe drumul spre locul unde avea să ţină spectacolul, era foarte curios în legătură cu acele ţări, care erau atât de diferite faţă de a lui. În mod special, a fost captivat de Copenhaga. “Ţi-ar plăcea să locuieşti aici, Keith?” – m-a întrebat. “Nu ştiu, Michael. Nu prea am apucat să văd oraşul.” El a meditat o vreme. Apoi a spus: “Vreau să merg în Parcul Tivoli.” Şi aşa, după concerte, am aranjat ca în ultima zi a şederii acolo, el să viziteze Parcul Tivoli, cel mai important parc de distracţii din Copenhaga.
Vizita a fost programată pentru duminică şi aranjamentele au fost făcute în mare taină, pentru că nu voiam să ne trezim cu hoardele obişnuite care îl înconjoară pe Michael oriunde merge. Am plănuit să-l strecurăm pe o intrare laterală şi să petrecem o după-amiază acolo. Michael era foarte încântat de toată treaba. Dar încântarea lui s-a transformat în şoc şi apoi în dezamăgire când am ajuns acolo, pentru că, atunci când s-a deschis poarta pe care trebuia să se furişeze, ne-am trezit cu grămezi de fotografi, oameni care aclamau şi o trupă. Prima reacţie a lui Michael a fost să se întoarcă şi ne-a luat cam un sfert de ora să-l convingem să intre totuşi în parc. Ajuns înăuntru, a început să-şi revină şi să se distreze. L-am dus cu maşina dintr-o zonă în alta – nu putea să meargă pe jos din cauză că ar fi fost asaltat de mulţime – şi reacţiile lui erau exact ca ecelea ale unui copil entuziasmat.”Wow, a fost fantastic!” – spunea, atunci când intra din nou în maşină. Mi-a plăcut mult!” Îl distra atât de tare în roata care se învârtea, încât a insistat să se dea de două ori şi mi-a cerut să mă dau şi eu cu el. “Nu pot, Michael, trebuie să păzesc maşina”, i-am spus. “Ah, Keith, nu ştii să te distrezi!”
Ca întotdeauna, nu a durat mult până când s-a dus vestea că Michael Jackson era în parc şi în curând s-au adunat mulţimi de oameni. Fără tragere de inimă, Michael a decis după o oră să plecăm de acolo, deşi planificasem să stăm toată după-amiaza, aşa că am luat un taxi care ne-a dus la magazinele cu obiecte militare şi suvenire din oraş. Lui Michael i-au plăcut. A petrecut vreo două ore într-unul din ele, cumpărând câteva uniforme strălucitoare dintre cele pe care îi plăcea atât de mult să le poarte.
Eram în Frankfurt când a fost ziua lui Michael şi am făcut o petrecere pentru el în curtea hotelului. Am avut un grătar şi oameni relaxaţi pe peluza însorită, i-am cântat “Happy Birthday”. Michael nu a venit la grătar, pentru că de fiecare dată când apărea in public, era asediat de fani, dar cineva i-a dus o felie de tort în cameră. “E un gest foarte frumos”, a spus Michael şi a ieşit la balcon ca să împartă prăjitura cu publicul lui, care îl adora.
Pe când mergeam înapoi în Germania, la Hamburg, eu şi cu Michael ne înţelegeam mai bine ca oricând. Căpătasem şi eu, la fel ca restul echipajului, propriul mini-fan club – trei fete: Claudia, o italiancă; Greta, nemţoaică şi Anna, spaniolă. În Hamburg, luam uneori o barcă împreună, pentru o oră, atunci când nu eram cantonat în hotel.
Eu îmi luam faţă de Michael libertăţi pe care alţi oameni nu le îndrăzneau. Într-o zi mergeam la piscină ca să înot şi am găsit doi oameni din paza lui Michael, care păzeau intrarea. Mi-am dat seama că el era înăuntru şi am vrut să mă întorc, dar oamenii mi-au făcut semn să intru. Şi am intrat. Prietenul lui Michael şi familia lui înotau în piscină, în timp ce Michael se plimba de jur împrejur, cu nişte căşti la urechi. A ridicat o mână ca să-mi arate că m-a văzut iar, la următorul circuit al lui în jurul piscinei, m-am prefăcut că vreau să-i fac vânt. Iniţial a părut puţin iritat, dar apoi i s-a părut amuzantă ideea şi a început să râdă nebuneşte. Şi-a continuat plimbarea, dar nu mă scăpa din ochi şi din când in când făcea, în glumă, gestul de a impinge. Cred că am fost prima persoană care s-a purtat aşa cu Michael, după foarte mulţi ani.
Trebuie să recunosc, am făcut şi unele glume. Michael avea patru camere alăturate la primul etaj al hotelului iar eu o aveam pe cea de-a cincea. Fanii descopereau întotdeauna în care apartament stătea Michael şi aşteptau afară, sperând să-l vadă. Uneori Michael dădea draperiile la o parte şi privea afară, lucru care provoca răcnete de recunoaştere din partea mulţimii. Am cumpărat o pereche de mănuşi albe, unul dintre accesoriile specifice ale lui Michael la acea vreme, smuceam draperia din camera mea şi stăteam la distanţă suficientă de fereastră încât să nu mi se vadă decât mâinile. Fanii nu ştiau că ultima cameră nu era a lui Michael, şi aşa am primit şi eu strigăte de recunoaştere din partea lor – chiar dacă ele erau destinate altcuiva.
Turneul “Dangerous” (“periculos”) şi-a meritat numele în unele ocazii, în special în România. Michael a zburat la Bucureşti cu avionul, dar trei dintre noi am primit instrucţiuni să mergem cu maşinile principale şi să-l întâlnim acolo. Ni s-a spus să ne asigurăm că avem maşinile pline cu snacksuri, sticle de apă, Cola etc., pentru că oriunde s-ar fi oprit o maşină, ar fi fost instantaneu înconjurată de localnici. Asta s-a dovedit a fi perfect adevărat. La un moment dat am oprit la o benzinărie (care ne-am lămurit că n-avea combustibil) iar oamenii au apărut ca din pământ. Se îmbulzeau în jurul maşinii şi n-au plecat decât după ce le-am aruncat pe fereastră nişte pungi cu alune. Acelaşi lucru s-a intâmplat atunci când am oprit la o intersecţie cu o cale ferată. A trebuit să opresc, pentru că nu erau bariere, nici lumini, nici indicatoare care să ne arate dacă venea vreun tren sau nu.
Următoarea problemă a fost combustibilul: lipsea cu desăvârşire. Ceilalţi doi şoferi şi cu mine am descoperit că fiecare staţie de combustibil la care opream era goală şi toţi trei am ajuns la Bucureşti cu rezervoarele goale. Acolo am aflat că staţiile de combustibil atrăgeau cele mai enorme cozi, la care trebuia să stai efectiv cu orele. E o practică obişnuită în Bucureşti să plăteşti pe cineva ca să stea la coadă o zi pentru tine, asta însemnând că tu puteai să-ţi vezi de treabă, să mergi la muncă, iar seara să te întorci şi să speri că-ţi găseşti în sfârşit, maşina cu rezervorul umplut.
Pentru că eram oamenii lui Michael, poliţia ne-a escortat până în faţa cozii, lucru care nu le-a convenit localnicilor, şi o fetiţă a venit să-mi umple rezervorul. Era atât de drăguţă, incât i-am dat o fotografie a lui Michael. Feţişoara i s-a luminat complet când a privit poza, ca şi cum i-aş fi dat un sac plin cu aur. După o clipă, mi-a dat-o înapoi. “Nu, nu – i-am spus – e pentru tine.” M-a privit cu uimire şi apoi a ascuns cu grijă fotografia.
Michael a stat la Palatul Snagov, care a fost reşedinţa de vară a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, înainte să fie ucis în 1989. Ceauşescu o fi căzut, dar Ţara lui Papură-Vodă a rămas. Palatul era compus din două clădiri şi ni s-a recomandat să mergem între ele cu maşina, nu pe jos. De asemenea, ni s-a spus să nu iesim în curte după lăsarea întunericului. Palatul era ticsit cu gărzi înarmate – de fapt nişte adolescenţi care fluturau automate – şi ne era cumplit de teamă ca nu cumva unul dintre ei să devină iresponsabil.
Era un aranjament ciudat. În ziua următoare l-am întrebat pe şeful securităţii unde aş putea să-mi spăl maşina. “Vino cu mine”, mi-a spus. M-a dus la un stabiliment plin cu tineri jerpeliţi care, am aflat apoi, erau deţinuţi militari. Ei mi-au curăţat maşina şi în timp ce făceau asta, a trebuit să le deschid portbagajul, care era plin-ochi cu apă, Pepsi, snacksuri, alune... Privirea lor a fost una de absolută uimire, să vadă o asemenea abundenţă înăuntrul maşinii şi mi-a fost atât de milă de ei, încât nu am încercat să-i opresc, atunci când câteva cutii şi pungi au dispărut rapid.
Generozitatea incredibilă a lui Michael a fost arăttă atunci când a donat 1 milion $ la un orfelinat numit “Orfelinatul Nr.1” Condiţia orfanilor din România, mulţi dintre ei fiind abandonaţi sau HIV pozitivi, fusese recent un mare subiect de ştiri. Michael a fost extrem de nefericit când a văzut poze cu acei copii suferinzi şi a decis să facă o donaţie cu scopul de a-i ajuta.
Cu o zi înaintea vizitei lui, am fost să văd orfelinatul şi am fost intâmnpinat pe trepte de Richard Young, un binecunoscut paparazzo. Un băiat de şase ani îi căra bagajele şi îi deschidea uşile iar în jurul nostru, nişte angajaţi spălau cu sârg pereţii, ca să-i pregătească pentru venirea lui Michael. “Vino să-ţi arăt zona” – mi-a spus Richard. “Nu cred ca pot să suport” – i-am răspuns. “Nu vom merge în locurile urâte” – m-a asigurat Richard; şi am intrat. Era jalnic. Într-o cameră cu 30-40 de paturi de copii, primul lucru pe care îl observai era tăcerea absolută. Chiar dacă le vorbeai direct copiilor şi încercai să-i înveseleşti, ei te priveau fix, cu ochi goi, inexpresivi. Nu am putut să suport şi am plecat.
A doua zi urma să vină Michael. Palatul se afla la 30 minute de Bucureşti, dar nu au fost probleme pe drum; am avut 20-30 de motociclete şi cel puţin zece maşini de poliţie care ne escortau. Toate intersecţiile fuseseră blocate dinainte. Am intrat în oraş, întâmpinaţi de cohorte de oameni care ovaţionau, cu un Michael extrem de emoţionat pe bancheta din spate, dar când eram aproape de orfelinat marea de oameni era atât de densă, încât maşina mergea ca melcul. Câţiva poliţişti au oprit motocicletele şi s-au apucat să lovească prompt cu bastoanele în oamenii din jur. “De ce fac asta?” – a întrebat Michael, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. “Trebuie să elibereze drumul” – i-am răspuns. “Dar nu e nevoie să facă asta” – a insistat el. Era de-a dreptul supărat şi tulburat de-acum; şi dacă ar fi fost posibil să iasă din maşină şi să oprească violenţa, sunt absolut sigur că asta ar fi făcut. Am aflat mai târziu că toată mulţimea aceea era formată din circa 40.000 de oameni.
Ajuns la orfelinat, Michael a petrecut câteva ore studiind aşezământul şi, deşi foarte mişcat de suferinţa pe care a văzut-o acolo, a fost bucuros să poată face o donaţie. Mi-a spus după aceea că el nu şi-a dat seama ce gest minunat a însemnat acesta pentru poporul român – care, bănuiesc, vorbeşte despre asta şi în ziua de azi.
Şi pe urmă, desigur, a fost concertul... Stadionul avea capacitatea de 60.000 de locuri dar cred în realitate au fost de două ori mai mulţi oameni. Michael a făcut showul lui briliant, obişnuit, dar ce m-a frapat pe mine au fost aranjamentele de catering. Toată mâncarea era ţinută în cuşti – şi era păzită de gărzi înarmate.
În ultima zi, s-a întâmplat ceva foarte special. Oamenii lui Michael au aranjat să fie adunate câteva sute de soldati şi poliţişti într-un parc din oraş. Apoi a sosit Michael. Trupele, unele pe cai, au început să mărşăluiască, cu Michael în frunte. După un minut, Michael a început să alerge în timp ce soldaţii continuau să mărşăluiască, impasibili. Şi apoi, câteva ore Michael a mers, a vorbit, a alergat şi a dansat pe lângă soldaţi, într-una dintre cele mai agreabile sesiuni pe care am văzut-o vreodată într-un turneu. Ziua aceea a fost perfectă pentru mine, atunci când Michael a dansat aproape de locul în care stăteam şi mi-a făcut un mic semn cu mâna.
Michael a fost extrem de atent cu fiecare dintre cei care l-au însoţit în turneu – şi eram mai mult de o sută de oameni. În München există un mare parc tematic numit Europa Park şi Michael l-a închiriat într-o seară pentru toată lumea. Tema era stilul western, cu o cârciumă şi ranchuri (ferme), personaje din Disneyland care se plimbau printre noi, vorbeau cu noi şi făcând mare caz de prezenţa lui Michael.
Michael se asigura întotdeauna că cineva avea grijă de fiecare dintre noi. Chiar dacă el nu mânca în restaurant, noi ceilalţi luam întotdeauna cina. Uneori totuşi venea printre noi, atunci când era sigur că nu va fi asaltat de fani. În Germania am stat odată într-o casă imensă, aproape ca un hotel, care ne-a rămas în amintire pentru că avea o alee miniaturală de bowling. Pentru că eram singuri acolo, Michael a putut să coboare la bar şi să salute pe toată lumea, chiar dacă nu a gustat cu noi din faimoasa şi delicioasa bere nemţească.
Michael era de departe mult mai tolerant decât majoritatea oamenilor, cu slăbiciunile noastre omeneşti. În Scoţia, el a locuit într-o casă, iar noi am fost cazaţi într-un hotel, la aproximativ o milă distanţă – un hotel care s-a dovedit a fi total impropriu. L-am întrebat dacă ne putem muta în alt hotel şi Michael a fost de acord. În timp ce se aranja transferul, am fost invitaţi în casa unde stătea Michael, şi unde se găsea o grămadă de mâncare şi băutură, laolaltă cu cărţi de joc şi alte distracţii. Băuturile s-au epuizat urgent, cu rezultatul că, atunci când am primit din camera lui Michael un apel la 10 pm, care spunea că voia ca unul dintre noi să iasă şi să-i ia nişte Kentucky Fried Chicken, niciunul nu eram în stare să facem treaba asta. “Uitaţi-vă la voi – ne-a spus un asistent – sunteţi şoferii lui şi niciunul nu e în stare să conducă.” Michael însă a privit toată tăraşenia cu foarte multă indulgenţă şi până la urmă a aprobat ca un taxi să-i aducă gustarea.
Înainte de începerea fiecărui concert, Michael avea o audienţă cu copiii locali. Era foarte prietenos cu ei; le răspundea la întrebări, le semna autografe şi făcea fotografii cu fanii lui cei tineri. Copiii pur si simplu adorau asta, erau şi ei la fel de încântaţi ca oricine altcineva, să-l întâlnească pe Michael. Când ne-am întors la Londra, copiii mei – Michael (5 ani) şi Sheryl (4 ani) – au fost invitaţi la întâlnirea cu Michael şi au grozav de entuziasmaţi. Din întâmplare, concertul a fost anulat din cauză că Michael a făcut faringită şi în consecinţă, nici întâlnirea cu copiii n-a mai avut loc. Copiii mei au fost dezamăgiţi dar au înţeles că astfel de lucruri se mai întâmplă. Un alt membru al echipajului nostru a aflat cât de mult îşi doreau copiii mei să-l vadă pe Michael. Eu n-am avut habar că Michael ştia asta, până când într-o zi a venit la mine cu două fotografii semnate. “Ştiu că asta nu compensează faptul că întâlnirea a fost anulată, dar măcar e ceva.” – mi-a spus, in timp ce mi le înmâna. M-am uitat la fotografii şi pe ele scrisese: “Pentru Michael, cu dragoste; Michael Jackson” şi “Pentru Sheryl, cu dragoste; Michael Jackson”. Am fost foarte impresionat de gestul lui, ştiind că de obicei Michael îşi trecea doar numele pe fotografii şi numai foarte rar scria un mesaj personal.
Când călătorea pe distanţe lungi, Michael lua avionul sau Orient Express-ul, după cum avea chef, iar noi mergeam cu maşinile până la destinaţie. Asta s-a întâmplat până la finalul aventurii mele în acel turneu, când Michael urma să concerteze în Istanbul - şi din păcate nu am putut să-mi iau la revedere de la el.
Michael trebuia să zboare cu avionul la Istanbul, iar eu am condus un Mercedes în spatele minibusului său, prin Turcia; şi când eram pe drum am avut primul semn că Turcia nu era la fel ca alte ţări prin care călătorisem. O maşină a apărut în spatele meu şi m-a separat de minibus, aşa că am urmărit-o ca să-i arăt că nu mă las intimidat. Brusc, maşina s-a oprit şi un om a sărit afară. Am făcut la fel, cu intenţia de a avea o discuţie cu el. Dar, la fel de brusc, omul a împins un pistol spre mine. M-am întors în maşina mea şi aia a fost ultima oară când am mai urmărit vreo maşină în Turcia.
Odată ajunşi în Istanbul, ne-am întâlnit cu Michael şi ne-am cazat la hotel, în luxul cu care ne obişnuisem deja: mâncare la discreţie, camere frumoase şi toate cele. Dar Michael nu se simţea bine deloc şi, după multe deliberări, s-a luat hotărârea să nu ţină spectacolul, ci să se întoarcă la Londra pentru recuperare. L-am dus la aeroport şi pe drum am avut nişte probleme cu poliţia: o masină a încercat să mă oblige să ies de pe carosabil, presupunând, fără îndoială, că ar fi o mare chestie să-i facă necazuri lui Michael Jackson, în timp ce altele încercau să mă separe de convoi. A fost o experienţă neplăcută, parbrizul mi-a fost spart; şi abia când l-am văzut pe Michael în avion m-am liniştit. Michael niciodată nu spune multe în astfel de ocazii, dar era evident uşurat că pleca de acolo.
Iniţial, concertele au fost doar amânate până când Michael avea să se simtă mai bine şi nimeni nu a ştiut că Michael a parăsit efectiv ţara. După câteva zile, însă, a devenit evident pentru toată lumea că Michael încă nu se simţea bine şi toate concertele erau anulate. Asta ne-a ridicat nişte probleme. Turcia e o ţară frumoasă dar, aşa cum deja văzusem, viaţa e mai dură aici decât în Europa de Vest. Nu am fost singurul care am descoperit asta şi eram îngrijoraţi de felul în care aveau să reacţioneze promoterii, atunci când urmau sa realizeze că Michael plecase şi nu avea să se mai întoarcă.
Într-o decizie finală şi, cred, înţeleaptă, ne-am spus că discreţia e o componentă mai bună a curajului şi că cel mai bine pentru noi toţi era să o tăiem de-acolo înainte să fie făcut anunţul oficial. Echipa lui Michael a început să plece din hotel pe nesimţite, unul câte unul, iar noi (şoferii) am transportat cu schimbul oamenii la aeroport. După ce am făcut treaba asta, urma să ne cărăm noi înşine cu maşinile afară din ţară şi astfel am terminat gonind prin Turcia în trei Mercedesuri negre. Am avut noroc că erau nişte maşini bune, pentru că poliţia a încercat să ne oprească în câteva ocazii şi de fiecare dată am scăpat pur si simplu călcând acceleraţia la blană.
Eram încă agitaţi, chiar după ce am trecut graniţa în Grecia, dar când am ajuns în Europa de Vest ne-am liniştit şi viaţa a revenit la normal. La scurt timp după asta, m-am întors la familia mea, iar cele patru luni şi jumătate petrecute cu Michael pe drumuri au părut doar un vis.
În timpul acestor patru luni, Michael a ţinut 41 concerte şi l-am văzut pe fiecare dintre ele. Începutul era cea mai uimitoare şi dramatică punere în scenă pe care am văzut-o în viaţa mea – şi cred că le-am văzut pe toate. Era o explozie dramatică de muzică, care creştea în intensitate, pe măsură ce în fundal se desfăşurau imagini cu Michael de-a lungul anilor. Apoi luminile păleau, muzica creştea într-o intensitate frenetică iar scena exploda brusc în artificii, în timp ce Michael însuşi apărea, într-o săritură explozivă, din podea, lucru care a ţinut primele pagini ale ştirilor din toată lumea. Mulţimea era înnebunită. Michael stătea nemişcat cam un minut – şi e nevoie de o charismă extraordinară ca să poţi sta nemişcat pe scenă de unul singur în faţa a mii de oameni – apoi se întorcea brusc şi iar rămânea nemişcat, încă un minut, iar mulţimea izbucnea din nou. La finalul concertelor, părăsea scena într-un aparat de propulsie – altă chestie unică.
Asta a fost perioada mea petrecută cu Michael Jackson – un geniu muzical, un om amabil şi extrem de plăcut şi, pentru scurt timp, un prieten. Mă bucur mult pentru el că acum are copiii lui şi nu-i doresc nimic altceva decât să fie fericit. Cât despre muzica şi performanţele lui, nu pot deât să citez cuvintele pe care cineva le-a spus într-un context diferit: “Baby, you’re the best!”
Am cunoscut o parte din membrii familiei Jackson de-a lungul anilor şi, ca să fiu cinstit, nu se ridică mai sus de genunchiul broaştei faţă de Michael. Prima a fost La Toya, sora lui, pe care am întâmpinat-o la coborârea dintr-un Concorde împreună cu soţul şi managerul ei, Jack Gordon. Sigur că am recunoscut-o imediat pe La Toya şi, chiar dacă n-aş fi făcut-o, era evident că ea era o vedetă. La Toya adoră să fie în centrul atenţiei şi pentru asta făcea tot ce putea: îşi flutura genele, se mişca ciudat, îşi punea şi-şi scotea ochelarii de soare – şi în general se purta ca o vedeta. Jack se lupta în urma ei cu bagajele, aşa că m-am dus la el. “Domnule Gordon – i-am spus - daţi-mi voie să vă ajut.” Se pare că, din punctul lui de vedere, am făcut o greşeală adresându-mă lui Jack Gordon fără să port o pancartă cu numele, aşa cum se obişnuieşte. M-a privit circumspect. “Ne-am cunoscut vreodată?” – mi-a spus cu un ton care putea fi lesne comparat cu un târnăcop pentru spart gheaţa.
“Nu, domnule, nu ne-am cunoscut. Dar din moment ce staţi fix în spatele unui membru al familiei Jackson, pe care l-am recunoscut ca urmare a faptului că am văzut 18.243 poze cu ea în ziare şi ştiu că e măritată cu managerul ei şi ştiu că acel manager se numeşte Jack Gordon, e destul de evidentă presupunerea că dumneavoastră sunteţi ăla. Şi am dreptate, nu-i aşa? Dumneavoastră sunteţi acel Jack Gordon? Şi o însoţiţi pe faimoasa La Toya Jackson, care are un frate şi mai faimos pe nume Michael, cu care am petrecut recent câteva luni şi care are mult mai mult bun-simţ în unghia degetului mic decât se vede treaba că aţi fi dumneavoastră capabil să aveţi vreodată în zece veţi. Acum vă voi conduce prin Londra, aşa cum sunt plătit să fac. Şi aş adăuga că nevasta dumneavosatră are prea multă tencuială pe faţă.”
De fapt, nu am spus nimic din toate astea. Le-am luat pur şi simplu bagajele şi mi-am văzut de treabă. Dar vă garantez că asta am gândit.
L-am întâlnit şi pe Jermaine Jackson – foarte scurt – când am fost chemat la Hotelul Conrad din Chelsea, unde era împreună cu familia lui. Jermaine a apărut ca un tip decent şi politicos. El şi familia lui tocmai luau masa şi mi-a oferit un sandviş., pe care l-am acceptat recunoscător, pentru că în slujba mea poţi să stai nemâncat cu orele, chiar cu zilele. Familia s-a dus în camerele de hotel să se schimbe, iar eu am aşteptat afară. Şi am aşteptat… Şi am aşteptat… Într-un final, după vreo două ore, a apărut un angajat. “Îmi pare rău, dar ei au decis să nu mai iasă.” – mi-a spus el. “Şi nu se putea ca cineva să mă anunţe?” “Ei, ăă, au uitat că sunteţi aici” – mi-a răspuns angajatul şi s-a întors în hotel. Ei bine, mi-am spus, mulţumesc pentru sandviş.
...
vineri, 23 iulie 2010
Jen
...
Motto:
“Smelly… dă-te din drum şi eliberează încăperea, ca să poată intra Dumnezeu.” (Quincy Jones)
Am decis să mai creez o secţiune, intitulată “Mărturii”. Această secţiune va conţine relatări ale unor oameni care l-au cunoscut personal pe Michael Jackson – sau pur şi simplu au avut posibilitatea să-l întâlnească, măcar odată-n viaţă, măcar pentru o clipă; oameni care l-au văzut în persoană, oameni care l-au văzut aşa cum era în realitate, şi care au realizat că Michael pe care l-au văzut ei e total diferit de Michael pe care îl zugrăvea media. Pentru această secţiune, vreau să vă rog să mă ajutaţi, cu linkuri către situri sau bloguri unde aţi găsit astfel de relatări, şi chiar cu povestirile voastre, pentru că ştiu că printre voi sunt persoane care au avut şansa să-l întâlnească.
Voi începe cu relatarea unei persoane, al cărei nume real nu am reuşit să-l aflu, ştiu doar că şi-a pus povestea ca şi comentariu la un articol (în original, o găsiţi aici) şi s-a semnat Jen. Încep cu povestea lui Jen – deşi am tradus deja şi povestea şoferului care l-a însoţit în turneul “Dangerous” prin Europa (şi care e fantastică, veţI vedea în curând) – pentru că această relatare conţine, la final, o expresie care m-a impresionat (am subliniat-o, în textul de mai jos), şi care ar putea fi răspunsul la întrebarea “de ce nu traduc şi nu postez discuţiile care circulă pe internet despre viaţa lui Michael, despre circumstanţele dispariţiei sale şi despre altele de genul ăsta”.
Jen, 27 iunie 2009
Am avut ocazia să-l întâlnesc personal pe Michael Jackson şi la vremea respectivă nu am apreciat acest lucru aşa cum ar fi trebuit. Eram în Hawaii, Michael venise împreună cu fraţii săi pentru un concert iar sora unei prietene era manager la hotelul unde ei erau cazaţi. Prietena mea i-a dus o băutură şi, pentru că ea nu a fost niciodată genul care să se lase impresionată de celebritatea cuiva, nu s-a intimidat deloc şi a s-a comportat obişnuit, a făcut gestul din simplă prietenie. O relaţie de-a ei m-a strecurat în culise, unde l-am văzut pe Michael, care era foarte tăcut. Mi-a spus “bună” şi am încremenit. Asta a fost tot, dar mi-a rămas în amintire pentru totdeauna. Mai târziu, Michael i-a scris prietenei mele şi i-a cerut părerea despre un album pe care-l pregătea şi am avut ocazia să-i ascult cântecele înainte să fie lansate. Datorită ei, am cunoscut un Michael care nu seamănă deloc cu ceea ce auzisem la TV.
Ca om care am avut de-a face cu media care mi-a interpretat cuvintele, ştiu că ceea ce eşti (dacă ai o profesie în care ai de-a face cu publicul), este şi va fi întotdeauna axat pe ceea ce vrea media să fii. Indiferent că îţi convine sau nu, poţi să ajungi la închisoare la fel de des ca Robert Downey şi să revii în top; sau poţi să faci sex în maşină cu o prostituată şi doar să se facă haz de chestia asta. Dacă media vrea să te distrugă, tot ce trebuie să facă e să arunce o suspiciune cu un anume ton ori să planteze o anume idee într-o conversatie şi să ne lase pe noi să facem ceea ce ştim cel mai bine: să ne dăm cu părerea.
Trăim într-o ţară unde un om e considerat inocent până la proba contrarie. Dar asupra lui Michael, au planat şi încă planează suspiciuni. El a spus că era nevinovat, juriul l-a găsit nevinovat dar media ne reaminteşte cu obstinaţie acel capitol. Au spus că era dependent de medicamente. Părerea mea este că, dacă cineva e dependent iar asta se află, e numai datorită medicilor care îi prescriu medicamente, în loc să se străduiască să prevină dependenţa; prin urmare, Michael e victima unei ţări în care medicii n-au de-a face cu etica şi scapă nepedepsiţi, iar situaţia asta trebuie să se schimbe.
Mi-a plăcut Michael Jackson din multe motive. Îmi plac artiştii care produc o muzică atât de distinctă ca ritm, de la cântec la cântec. Mi-a plăcut mult faptul că versurile lui au putut fi ascultate de oameni de toate vârstele, fără să fii nevoit să astupi urechile copiilor. Mi-a plăcut că videoclipurile lui nu prezentau femeile într-un fel umilitor. Mi-a plăcut faptul că el a considerat întotdeauna că muzica poate fi un instrument care să-i facă pe oameni mai buni şi am adorat să-l privesc dansând.
L-am cunoscut prin intermediul presei şi al prietenei mele, dar comparând ceea ce am auzit la TV cu ceea ce-mi spunea prietena mea, Michael despre care auzi sau citeşti în media este un Michael creat pentru senzaţional, pentru rating. Pentru orice persoană care face aşa ceva unui semen de-al lui, e cumplit de greşit şi de dezgustător în opinia mea; şi trebuie neapărat să încetăm să credem că tot ceea ce auzim e adevărat. Nu-mi pot imagina cum ar fi să ştiu că fiecare cuvânt pe care îl rostesc va fi judecat şi apoi aruncat către lume. Nu-mi pot imagina cum ar fi ca, orice experienţă din viaţa mea în care am făcut o greşeală sau în care puteam să greşesc, să fie pusă pe tapet în văzul întregii lumi. Am vorbit atât de uşor despre el şi nimeni dintre noi nu l-a cunoscut cu adevărat, pentru că tot ce aveam era versiunea dată de media. Aşa că eu aleg să mă concentrez pe talentul pe care ni l-a împărtăşit şi să las ca restul să fie numai între el şi Dumnezeu. Nu voi arunca nicio piatră în acest om, pentru că nu vreau ca vreo piatră să fie aruncată în mine. Ohihneşte-te în pace, Michael! Acestui fan, care te iubeşte, îi e dor deja de tot ceea ce ai fi putut să ne mai oferi.
...
Motto:
“Smelly… dă-te din drum şi eliberează încăperea, ca să poată intra Dumnezeu.” (Quincy Jones)
Am decis să mai creez o secţiune, intitulată “Mărturii”. Această secţiune va conţine relatări ale unor oameni care l-au cunoscut personal pe Michael Jackson – sau pur şi simplu au avut posibilitatea să-l întâlnească, măcar odată-n viaţă, măcar pentru o clipă; oameni care l-au văzut în persoană, oameni care l-au văzut aşa cum era în realitate, şi care au realizat că Michael pe care l-au văzut ei e total diferit de Michael pe care îl zugrăvea media. Pentru această secţiune, vreau să vă rog să mă ajutaţi, cu linkuri către situri sau bloguri unde aţi găsit astfel de relatări, şi chiar cu povestirile voastre, pentru că ştiu că printre voi sunt persoane care au avut şansa să-l întâlnească.
Voi începe cu relatarea unei persoane, al cărei nume real nu am reuşit să-l aflu, ştiu doar că şi-a pus povestea ca şi comentariu la un articol (în original, o găsiţi aici) şi s-a semnat Jen. Încep cu povestea lui Jen – deşi am tradus deja şi povestea şoferului care l-a însoţit în turneul “Dangerous” prin Europa (şi care e fantastică, veţI vedea în curând) – pentru că această relatare conţine, la final, o expresie care m-a impresionat (am subliniat-o, în textul de mai jos), şi care ar putea fi răspunsul la întrebarea “de ce nu traduc şi nu postez discuţiile care circulă pe internet despre viaţa lui Michael, despre circumstanţele dispariţiei sale şi despre altele de genul ăsta”.
Jen, 27 iunie 2009
Am avut ocazia să-l întâlnesc personal pe Michael Jackson şi la vremea respectivă nu am apreciat acest lucru aşa cum ar fi trebuit. Eram în Hawaii, Michael venise împreună cu fraţii săi pentru un concert iar sora unei prietene era manager la hotelul unde ei erau cazaţi. Prietena mea i-a dus o băutură şi, pentru că ea nu a fost niciodată genul care să se lase impresionată de celebritatea cuiva, nu s-a intimidat deloc şi a s-a comportat obişnuit, a făcut gestul din simplă prietenie. O relaţie de-a ei m-a strecurat în culise, unde l-am văzut pe Michael, care era foarte tăcut. Mi-a spus “bună” şi am încremenit. Asta a fost tot, dar mi-a rămas în amintire pentru totdeauna. Mai târziu, Michael i-a scris prietenei mele şi i-a cerut părerea despre un album pe care-l pregătea şi am avut ocazia să-i ascult cântecele înainte să fie lansate. Datorită ei, am cunoscut un Michael care nu seamănă deloc cu ceea ce auzisem la TV.
Ca om care am avut de-a face cu media care mi-a interpretat cuvintele, ştiu că ceea ce eşti (dacă ai o profesie în care ai de-a face cu publicul), este şi va fi întotdeauna axat pe ceea ce vrea media să fii. Indiferent că îţi convine sau nu, poţi să ajungi la închisoare la fel de des ca Robert Downey şi să revii în top; sau poţi să faci sex în maşină cu o prostituată şi doar să se facă haz de chestia asta. Dacă media vrea să te distrugă, tot ce trebuie să facă e să arunce o suspiciune cu un anume ton ori să planteze o anume idee într-o conversatie şi să ne lase pe noi să facem ceea ce ştim cel mai bine: să ne dăm cu părerea.
Trăim într-o ţară unde un om e considerat inocent până la proba contrarie. Dar asupra lui Michael, au planat şi încă planează suspiciuni. El a spus că era nevinovat, juriul l-a găsit nevinovat dar media ne reaminteşte cu obstinaţie acel capitol. Au spus că era dependent de medicamente. Părerea mea este că, dacă cineva e dependent iar asta se află, e numai datorită medicilor care îi prescriu medicamente, în loc să se străduiască să prevină dependenţa; prin urmare, Michael e victima unei ţări în care medicii n-au de-a face cu etica şi scapă nepedepsiţi, iar situaţia asta trebuie să se schimbe.
Mi-a plăcut Michael Jackson din multe motive. Îmi plac artiştii care produc o muzică atât de distinctă ca ritm, de la cântec la cântec. Mi-a plăcut mult faptul că versurile lui au putut fi ascultate de oameni de toate vârstele, fără să fii nevoit să astupi urechile copiilor. Mi-a plăcut că videoclipurile lui nu prezentau femeile într-un fel umilitor. Mi-a plăcut faptul că el a considerat întotdeauna că muzica poate fi un instrument care să-i facă pe oameni mai buni şi am adorat să-l privesc dansând.
L-am cunoscut prin intermediul presei şi al prietenei mele, dar comparând ceea ce am auzit la TV cu ceea ce-mi spunea prietena mea, Michael despre care auzi sau citeşti în media este un Michael creat pentru senzaţional, pentru rating. Pentru orice persoană care face aşa ceva unui semen de-al lui, e cumplit de greşit şi de dezgustător în opinia mea; şi trebuie neapărat să încetăm să credem că tot ceea ce auzim e adevărat. Nu-mi pot imagina cum ar fi să ştiu că fiecare cuvânt pe care îl rostesc va fi judecat şi apoi aruncat către lume. Nu-mi pot imagina cum ar fi ca, orice experienţă din viaţa mea în care am făcut o greşeală sau în care puteam să greşesc, să fie pusă pe tapet în văzul întregii lumi. Am vorbit atât de uşor despre el şi nimeni dintre noi nu l-a cunoscut cu adevărat, pentru că tot ce aveam era versiunea dată de media. Aşa că eu aleg să mă concentrez pe talentul pe care ni l-a împărtăşit şi să las ca restul să fie numai între el şi Dumnezeu. Nu voi arunca nicio piatră în acest om, pentru că nu vreau ca vreo piatră să fie aruncată în mine. Ohihneşte-te în pace, Michael! Acestui fan, care te iubeşte, îi e dor deja de tot ceea ce ai fi putut să ne mai oferi.
...
duminică, 18 iulie 2010
Monkey Business
...
Monkey Business a fost lansată oficial pe albumul „Ultimate Collection” (2004). Nu am prea auzit-o difuzată, probabil că sunt mulţi oameni care nu ştiu de această melodie, dar aş vrea să vorbesc despre ea, pentru că mie mi se pare că e o piesă de rezistenţă a lui Michael Jackson, o dovadă în plus a talentului său exceptional, a abilităţii de a jongla cu diverse stiluri muzicale şi, nu în ultimul rând, a faptului că îşi alegea subiectele din viaţa reală (nu neapărat a lui proprie).
Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
asta nu e bine pentru mine,
nu-mi e de niciun folos, iubito;
Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
asta nu-mi face bine, iubito,
spune-mi ce se întâmplă, iubito
Monkey Business e compus de Michael Jackson încă din anul 1989 şi produs împreună cu muzicianul Bill Bottrell (cu care a colaborat încă din perioada The Jacksons). Melodia trebuia să intre pe albumul „Dangerous” dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Având influenţe R&B, pop, hip-hop, blues, funk, rock, Monkey Business vorbeşte despre nişte lucruri urâte care se întâmplă în jurul nostru – lucruri precum: depravare, bârfă, ipocrizie.
De fiecare dată când vreau să spun asta, mi-e prea greu;
nici măcar nu aş vrea să o spun vreodată,
din cauză că e o blasfemie;
toată lumea îşi bate joc de iubirea altcuiva
în faţa mea;
s-ar putea să te spun –
nu mă provoca
Mi-a fost destul de greu să traduc versurile, în primul rând pentru că Michael Jackson adoptă aici un stil de pronunţie „sugrumat”, adaptat ritmului sacadat (din cauza asta cred că şi versiunile care circulă pe internet privind versurile cântecului sunt variate), apoi pentru că stilul hip-hop se axează pe folosirea unor expresii care la prima vedere par că nu se leagă între ele; şi nu în ultimul rând pentru că în Monkey Business Michael foloseşte expresii de argou („slang” în engleză) care de multe ori sunt ambigue în semnificaţii şi care, chiar luate în context, pot avea mai multe interpretări.
Fratele tău a făcut copii cu soacra ta
aş putea să mor pe loc din cauza a ceea ce am văzut;
am prins-o pe mama ta, o făcea cu un tânăr;
nu are cum să-ţi placă faptul că mă uit fix la tine;
încetează, e prea mult,
prostiile astea te duc la vale
Se pare că „monkey business” înseamnă „comportament răutăcios sau înşelător” şi, dacă privim versurile din acest punct de vedere, melodia se referă la oameni care în realitate sunt, acţionează şi se comportă cu totul altfel decât par. E vorba aici despre duplicitate, despre aparenţe înşelătoare, despre masca ipocriziei. Adulter, desfrânare, minciună – toate acestea sunt lucruri care te-ar putea face să ridici privirea spre cer, deznădăjduit: „Doamne, ai milă” – dar Dumnezeu, care le vede şi nu le împiedică, s-ar putea să-ţi răspundă: „ nu mă lua cu «mila», chiar dacă-ţi plezneşte pieptul, nu mă impresionezi”... s-ar putea să nu dea doi bani pe îngrijorarea ta.
Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
nu mă lua cu „mila”
nu-l mai invoca pe Dumnezeu, iubito,
Doamne, ai milă;
chiar dacă-ţi plezneşte pieptul
nu mă lua cu „mila”–
nu deznădăjdui, iubito
Cred că expresia noastră „a se maimuţări” (a se izmeni, a se purta fără naturaleţe) se potriveşte în context, iar „monkey business” s-ar putea traduce foarte bine cu „maimuţăreli”. Cântecul începe şi se încheie cu nişte voci de maimuţe, iar mesajul e clar: maimuţa e un animal simpatic şi care ne amuză atunci când se prosteşte; dar dacă încerci să o imiţi, nu reuşeşti decât să fii penibil. Nu cred că e doar o întâmplare faptul că Monkey Business a fost compus în perioada în care Michael îl avea pe Bubbles şi în care tabloidele începuseră să ironizeze relaţia lui cu cimpanzeul, la fel de bine cum e posibil să existe o corelaţie între Monkey Business şi Leave Me Alone, care a fost compus cu foarte puţin timp înainte.
De fiecare dată când vreau să spun asta, mi-e prea greu;,
am impresia că toată lumea îşi bate joc de iubirea altcuiva
e cumplit ceea ce văd,
mai bine las-o baltă;
aş putea să te spun;
aşa că nu îndrăzni să te pui cu mine
Monkey Business abordează un aspect universal, care caracterizează, din păcate, întreaga societate. Uitaţi-vă la televizor: suntem bombardaţi până la spălarea creierului cu manelişti, sexi-brăilence, poponeţi şi cu teme idioate gen „cine cui i-o mai trage” – iar subiectele cu adevărat importante sunt ascunse, ca de exemplu cel în care politicienii şi marii evazionişti (aşa-zişii oameni de afaceri care dirijează totul din umbră) ne-o trag nouă, tuturor, cu mult sârg, în timp ce noi ne ocupăm să dezbatem pe la colţurile blocurilor cu cine îşi fac piţipoancele vacanţa sau la ce nuntă a mai cântat Salam. E criză, ni se taie din venituri şi suntem împovăraţi cu alte şi alte taxe (de parcă macacilor care ne conduc le-ar fi teamă să nu pierdem poziţia de leaderi în topul ţărilor cu cele mai multe taxe), dar ce contează, noi să fim sănătoşi ca să putem bârfi în continuare despre „vedetele noastre de carton”. Cam despre asta vorbeşte şi Michael Jackson în Monkey Business.
Citesc ziarul şi mi se pare incredibil ceea ce se întâmplă
cineva i-o trage cuiva şi pe deasupra şi pe dedesubt
guvernul nu vrea să-mi respecte drepturile
şi sunt de-a dreptul furios;
s-ar putea să-mi dau drumul la gură,
aşa că nu te maimuţări cu mine
Există o trupă canadiană numită „Rush”, care are un cântec intitulat „The Main Monkey Business”. Întrebat despre titlu, Geddy Lee, solistul vocal al trupei, a spus că vine de la o expresie pe care o foloseşte mama lui atunci când se referă la o persoană care caută să facă ceva ce nu e bine. „Îi povesteam despre cineva care voia să facă o petrecere cu beţie şi scandal iar mama a spus: «ei bine, cred că aici e vorba de o treabă de maimuţe». Am întrebat-o: «ce fel de treabă de maimuţe?» iar ea mi-a răspuns” «aia principală».” Ideea de „monkey business” a fost dealtfel abordată de mulţi artişti, de la marele Chuck Berry („Too Much Monkey Business”, preluat ulterior de Beatles şi Elvis Presley), la Skid Row, Pain, Black Eyed Peas, Eric Herman, Nick Kershaw – şi bănuiesc că mai sunt mulţi, mulţi alţii.
Fratele tău are copii cu soacra ta
aş putea să mor pe loc din cauza a ceea ce am văzut
am prins-o pe mama ta, o făcea cu un tânăr,
nu are cum să-ţi placă faptul că mă uit fix la tine
fratele tău a sărutat-o pe soacră;
aş putea să-i spun tatii ce am văzut;
Oh, Doamne,
fratele tău n-a făcut niciun ban,
stând degeaba şi lăudându-se cum ţi-a tras-o;
ajunge, e prea mult,
tâmpeniile astea te duc la vale.
Versul repetitiv din final îl simt plin de revoltă: your business is my business – adică „ocupaţia ta sunt treburile mele” sau, cu alte cuvinte, „în loc să-ţi vezi de ale tale, te freacă grija de ceea ce fac eu”. Din câte se aude, tot spre final, i-a „scăpat” şi o înjurătură, ce-i drept acoperită de backing :), iar asta nu face decât să puncteze revolta lui Michael Jackson, supărarea lui în legătură cu ceea ce se alege de rasa uman(oid)ă.
Îmi place mult Monkey Business, mai ales refrenul, are un ritm care, dacă-mi dă voie Sorpya să o citez, „mă face paf”. Iar despre vocea lui Michael Jackson, ce să mai spun? E grozavă, felul în care trece de la timbrul jos din strofă la cel înalt din refren; de la notele molcome de blues la cele puternice de rock, dă sarea şi piperul melodiei. Nu regret decât atât: că Michael Jackson a trebuit să scrie asemenea versuri, că lumea e chiar atât de murdară cum o descrie el aici... şi că, aşa cum foarte bine spunea cineva într-un forum: "I bet the guys who did bad things to Michael Jackson had their monkey business done..."
...
Monkey Business a fost lansată oficial pe albumul „Ultimate Collection” (2004). Nu am prea auzit-o difuzată, probabil că sunt mulţi oameni care nu ştiu de această melodie, dar aş vrea să vorbesc despre ea, pentru că mie mi se pare că e o piesă de rezistenţă a lui Michael Jackson, o dovadă în plus a talentului său exceptional, a abilităţii de a jongla cu diverse stiluri muzicale şi, nu în ultimul rând, a faptului că îşi alegea subiectele din viaţa reală (nu neapărat a lui proprie).
Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
asta nu e bine pentru mine,
nu-mi e de niciun folos, iubito;
Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
asta nu-mi face bine, iubito,
spune-mi ce se întâmplă, iubito
Monkey Business e compus de Michael Jackson încă din anul 1989 şi produs împreună cu muzicianul Bill Bottrell (cu care a colaborat încă din perioada The Jacksons). Melodia trebuia să intre pe albumul „Dangerous” dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Având influenţe R&B, pop, hip-hop, blues, funk, rock, Monkey Business vorbeşte despre nişte lucruri urâte care se întâmplă în jurul nostru – lucruri precum: depravare, bârfă, ipocrizie.
De fiecare dată când vreau să spun asta, mi-e prea greu;
nici măcar nu aş vrea să o spun vreodată,
din cauză că e o blasfemie;
toată lumea îşi bate joc de iubirea altcuiva
în faţa mea;
s-ar putea să te spun –
nu mă provoca
Mi-a fost destul de greu să traduc versurile, în primul rând pentru că Michael Jackson adoptă aici un stil de pronunţie „sugrumat”, adaptat ritmului sacadat (din cauza asta cred că şi versiunile care circulă pe internet privind versurile cântecului sunt variate), apoi pentru că stilul hip-hop se axează pe folosirea unor expresii care la prima vedere par că nu se leagă între ele; şi nu în ultimul rând pentru că în Monkey Business Michael foloseşte expresii de argou („slang” în engleză) care de multe ori sunt ambigue în semnificaţii şi care, chiar luate în context, pot avea mai multe interpretări.
Fratele tău a făcut copii cu soacra ta
aş putea să mor pe loc din cauza a ceea ce am văzut;
am prins-o pe mama ta, o făcea cu un tânăr;
nu are cum să-ţi placă faptul că mă uit fix la tine;
încetează, e prea mult,
prostiile astea te duc la vale
Se pare că „monkey business” înseamnă „comportament răutăcios sau înşelător” şi, dacă privim versurile din acest punct de vedere, melodia se referă la oameni care în realitate sunt, acţionează şi se comportă cu totul altfel decât par. E vorba aici despre duplicitate, despre aparenţe înşelătoare, despre masca ipocriziei. Adulter, desfrânare, minciună – toate acestea sunt lucruri care te-ar putea face să ridici privirea spre cer, deznădăjduit: „Doamne, ai milă” – dar Dumnezeu, care le vede şi nu le împiedică, s-ar putea să-ţi răspundă: „ nu mă lua cu «mila», chiar dacă-ţi plezneşte pieptul, nu mă impresionezi”... s-ar putea să nu dea doi bani pe îngrijorarea ta.
Doamne, ai milă,
Doamne, ai milă,
nu mă lua cu „mila”
nu-l mai invoca pe Dumnezeu, iubito,
Doamne, ai milă;
chiar dacă-ţi plezneşte pieptul
nu mă lua cu „mila”–
nu deznădăjdui, iubito
Cred că expresia noastră „a se maimuţări” (a se izmeni, a se purta fără naturaleţe) se potriveşte în context, iar „monkey business” s-ar putea traduce foarte bine cu „maimuţăreli”. Cântecul începe şi se încheie cu nişte voci de maimuţe, iar mesajul e clar: maimuţa e un animal simpatic şi care ne amuză atunci când se prosteşte; dar dacă încerci să o imiţi, nu reuşeşti decât să fii penibil. Nu cred că e doar o întâmplare faptul că Monkey Business a fost compus în perioada în care Michael îl avea pe Bubbles şi în care tabloidele începuseră să ironizeze relaţia lui cu cimpanzeul, la fel de bine cum e posibil să existe o corelaţie între Monkey Business şi Leave Me Alone, care a fost compus cu foarte puţin timp înainte.
De fiecare dată când vreau să spun asta, mi-e prea greu;,
am impresia că toată lumea îşi bate joc de iubirea altcuiva
e cumplit ceea ce văd,
mai bine las-o baltă;
aş putea să te spun;
aşa că nu îndrăzni să te pui cu mine
Monkey Business abordează un aspect universal, care caracterizează, din păcate, întreaga societate. Uitaţi-vă la televizor: suntem bombardaţi până la spălarea creierului cu manelişti, sexi-brăilence, poponeţi şi cu teme idioate gen „cine cui i-o mai trage” – iar subiectele cu adevărat importante sunt ascunse, ca de exemplu cel în care politicienii şi marii evazionişti (aşa-zişii oameni de afaceri care dirijează totul din umbră) ne-o trag nouă, tuturor, cu mult sârg, în timp ce noi ne ocupăm să dezbatem pe la colţurile blocurilor cu cine îşi fac piţipoancele vacanţa sau la ce nuntă a mai cântat Salam. E criză, ni se taie din venituri şi suntem împovăraţi cu alte şi alte taxe (de parcă macacilor care ne conduc le-ar fi teamă să nu pierdem poziţia de leaderi în topul ţărilor cu cele mai multe taxe), dar ce contează, noi să fim sănătoşi ca să putem bârfi în continuare despre „vedetele noastre de carton”. Cam despre asta vorbeşte şi Michael Jackson în Monkey Business.
Citesc ziarul şi mi se pare incredibil ceea ce se întâmplă
cineva i-o trage cuiva şi pe deasupra şi pe dedesubt
guvernul nu vrea să-mi respecte drepturile
şi sunt de-a dreptul furios;
s-ar putea să-mi dau drumul la gură,
aşa că nu te maimuţări cu mine
Există o trupă canadiană numită „Rush”, care are un cântec intitulat „The Main Monkey Business”. Întrebat despre titlu, Geddy Lee, solistul vocal al trupei, a spus că vine de la o expresie pe care o foloseşte mama lui atunci când se referă la o persoană care caută să facă ceva ce nu e bine. „Îi povesteam despre cineva care voia să facă o petrecere cu beţie şi scandal iar mama a spus: «ei bine, cred că aici e vorba de o treabă de maimuţe». Am întrebat-o: «ce fel de treabă de maimuţe?» iar ea mi-a răspuns” «aia principală».” Ideea de „monkey business” a fost dealtfel abordată de mulţi artişti, de la marele Chuck Berry („Too Much Monkey Business”, preluat ulterior de Beatles şi Elvis Presley), la Skid Row, Pain, Black Eyed Peas, Eric Herman, Nick Kershaw – şi bănuiesc că mai sunt mulţi, mulţi alţii.
Fratele tău are copii cu soacra ta
aş putea să mor pe loc din cauza a ceea ce am văzut
am prins-o pe mama ta, o făcea cu un tânăr,
nu are cum să-ţi placă faptul că mă uit fix la tine
fratele tău a sărutat-o pe soacră;
aş putea să-i spun tatii ce am văzut;
Oh, Doamne,
fratele tău n-a făcut niciun ban,
stând degeaba şi lăudându-se cum ţi-a tras-o;
ajunge, e prea mult,
tâmpeniile astea te duc la vale.
Versul repetitiv din final îl simt plin de revoltă: your business is my business – adică „ocupaţia ta sunt treburile mele” sau, cu alte cuvinte, „în loc să-ţi vezi de ale tale, te freacă grija de ceea ce fac eu”. Din câte se aude, tot spre final, i-a „scăpat” şi o înjurătură, ce-i drept acoperită de backing :), iar asta nu face decât să puncteze revolta lui Michael Jackson, supărarea lui în legătură cu ceea ce se alege de rasa uman(oid)ă.
Îmi place mult Monkey Business, mai ales refrenul, are un ritm care, dacă-mi dă voie Sorpya să o citez, „mă face paf”. Iar despre vocea lui Michael Jackson, ce să mai spun? E grozavă, felul în care trece de la timbrul jos din strofă la cel înalt din refren; de la notele molcome de blues la cele puternice de rock, dă sarea şi piperul melodiei. Nu regret decât atât: că Michael Jackson a trebuit să scrie asemenea versuri, că lumea e chiar atât de murdară cum o descrie el aici... şi că, aşa cum foarte bine spunea cineva într-un forum: "I bet the guys who did bad things to Michael Jackson had their monkey business done..."
...
marți, 13 iulie 2010
Heaven Can Wait
...
Heaven Can Wait, o baladă pop cu influenţe R&B, lansată pe albumul ‚Invincible” (2001), e compusă de Michael Jackson în colaborare cu Teddy Riley, Andreao Heard, Nate Smith, Teron Beal, Eritza Laues, Kenny Quiller. ...O piesă de colecţie, tulburătoare şi o poveste emoţionantă.
Spune-le îngerilor “nu, nu vreau să-mi las iubita singură,
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe”–
asta e ceea ce aleg
iubito, am să rămân, Raiul poate să mai aştepte;
Nu, dacă îngerii m-ar lua de pe acest pământ,
le-aş spune sa mă aducă înapoi la ea,
asta e ceea ce prefer, poate că voi rămâne,
Raiul poate să mai aştepte...
Tristeţe... asta e ceea ce simt eu în această melodie. Să nu uităm că a fost produsă într-o perioadă dificilă pentru Regele Pop, când conflictul cu Sony explodase, când se simţea singur, încolţit, trădat... De fapt, întregul album „Invincible” este alcătuit în acest registru şi ne prezintă un Michael Jackson dezamăgit, supărat, care se simte singur împotriva tuturor, dar care e hotărât să nu se lase doborât. Poate că din cauza asta ‚Invincible” e atât de special. Iar titlul ales pentru album, deloc întâmplător, aşa cum de fapt la Michael Jackson nimic nu era întâmplător, este cât se poate de elocvent: „Invincible” – „De neînvins”...
(Eşti frumoasă, eşti minunată, incredibilă, te iubesc atât de mult)
Eşti frumoasă,
fiecare moment petrecut cu tine e pur si simplu minunat;
dragostea pe care ţi-o port, iubito, e incredibilă
şi nu ştiu ce m-aş face, dacă nu aş putea să fiu cu tine,
lumea s-ar opri în loc, aşa că în fiecare noapte mă rog;
dacă Domnul ar veni după mine înainte să mă trezesc,
n-aş vrea să plec;
dacă nu-ţi pot vedea chipul, să te îmbrătişez strâns,
la ce bun Raiul?
dacă îngerii ar veni după mine le-aş spune “Nu”...
Heaven Can Wait e povestea oricărui bărbat îndrăgostit, care se gândeşte la posibilitatea de a se stinge şi oscilează între durerea de a-şi şti iubita singură şi gelozia pe care o simte la gândul că altcineva ar putea să-i ia locul... Sunt sentimente fireşti, pe care le simte orice om, dealtfel, într-o astfel de situaţie.
Ar fi de necrezut
eu stând sus, printre nori iar tu jos, singură
timpul ar trece în timp ce tu ai merge mai departe;
aş da totul înapoi şi aş încerca să mă întorc jos, la iubita mea
Nu suport să văd pe nimeni sărutând-o, atingând-o
nu aş îndura să văd pe altcineva iubindu-te aşa cum o făceam noi
La ce bun Raiul
dacă îngerii ar veni după mine le-aş spune “Nuuu”
La început, vocea lui Michael e molcomă, oarecum resemnată, apoi devine strigătoare, sfâşietoare, gâtuită, emoţionantă...
Nu,
nu vreau să-mi las iubita singură (iubita mea)
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe (nu-mi face asta!)
asta e ceea ce aleg (îngerii sunt aproape)
poate că voi rămâne, Raiul poate să mai aştepte (şi m-aş întoarce la iubita mea)
Nu, dacă îngerii m-ar lua din lumea asta (nu-mi faceţi asta!)
le-aş spune să mă aducă înapoi la ea (şi că trebuie să plec)
asta e ceea ce aleg,
poate că voi rămâne, Raiul poate să aştepte
Heaven Can Wait are un mesaj profund, iar combinaţia dintre genul R&B şi referinţele la îngeri, Dumnezeu, Paradis, are un efect incredibil. Michael Jackson ne arată, din nou, o atitudine de luptător, de om hotărât, care nu acceptă ca viaţa să-i fie decisă de alţii, chiar dacă e vorba de forţe superioare, fără să se opună din răsputeri.
Oh, nu, nu pot să fiu fără iubita mea (nu pot, fără iubita mea)
nu aş pleca, fără ea aş înnebuni (m-ar scoate din minţi)
Oh, nu, presupun că Raiul va aştepta (vezi)
(îngerii sunt aproape dar mă întorc la iubita mea)
Oh, nu, nu pot să fiu fără iubita mea (de ce-mi faceţi asta?)
nu vreau să plec, fară ea aş înnebuni (nu pot făra iubita mea)
Oh, nu, eu cred că Raiul va aştepta
Ooh (te iubesc; am nevoie de tine, iubito; te vreau, iubito)
Pe mine m-a impresionat foarte tare strigătul lui. Pare al unui om care totuşi nu e obişnuit să ridice vocea; dar de data asta teama, disperarea, perspectiva unei situaţii implacabile, pe care nu o poate controla; a unui drum fără întoarcere, îl determină să strige: „Nuu!”
Nu,
nu vreau să-mi las iubita singură
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe
asta e ceea ce aleg
poate că voi rămâne, Raiul poate să mai aştepte
Nu, dacă îngerii m-ar lua din lumea asta
le-aş spune să mă aducă înapoi la ea
asta e ceea ce aleg,
poate că voi rămâne, Raiul poate să aştepte
La final, melodia se simplifică, rămâne doar ritmul de bază, ca bătăile unei inimi... şi vocea lui Michael, la fel de clară, dar din ce în ce mai pierdută, până când se transformă într-un suspin: „lăsaţi-mă în pace...”
Nu, lăsaţi-ne în pace!
(eşti frumoasă, minunată, incredibilă, te iubesc atât de mult)
lăsaţi-ne în pace,
vă rog, lăsaţi-ne în pace
lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace,
vă spun, lăsaţi-mă...
...
Heaven Can Wait, o baladă pop cu influenţe R&B, lansată pe albumul ‚Invincible” (2001), e compusă de Michael Jackson în colaborare cu Teddy Riley, Andreao Heard, Nate Smith, Teron Beal, Eritza Laues, Kenny Quiller. ...O piesă de colecţie, tulburătoare şi o poveste emoţionantă.
Spune-le îngerilor “nu, nu vreau să-mi las iubita singură,
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe”–
asta e ceea ce aleg
iubito, am să rămân, Raiul poate să mai aştepte;
Nu, dacă îngerii m-ar lua de pe acest pământ,
le-aş spune sa mă aducă înapoi la ea,
asta e ceea ce prefer, poate că voi rămâne,
Raiul poate să mai aştepte...
Tristeţe... asta e ceea ce simt eu în această melodie. Să nu uităm că a fost produsă într-o perioadă dificilă pentru Regele Pop, când conflictul cu Sony explodase, când se simţea singur, încolţit, trădat... De fapt, întregul album „Invincible” este alcătuit în acest registru şi ne prezintă un Michael Jackson dezamăgit, supărat, care se simte singur împotriva tuturor, dar care e hotărât să nu se lase doborât. Poate că din cauza asta ‚Invincible” e atât de special. Iar titlul ales pentru album, deloc întâmplător, aşa cum de fapt la Michael Jackson nimic nu era întâmplător, este cât se poate de elocvent: „Invincible” – „De neînvins”...
(Eşti frumoasă, eşti minunată, incredibilă, te iubesc atât de mult)
Eşti frumoasă,
fiecare moment petrecut cu tine e pur si simplu minunat;
dragostea pe care ţi-o port, iubito, e incredibilă
şi nu ştiu ce m-aş face, dacă nu aş putea să fiu cu tine,
lumea s-ar opri în loc, aşa că în fiecare noapte mă rog;
dacă Domnul ar veni după mine înainte să mă trezesc,
n-aş vrea să plec;
dacă nu-ţi pot vedea chipul, să te îmbrătişez strâns,
la ce bun Raiul?
dacă îngerii ar veni după mine le-aş spune “Nu”...
Heaven Can Wait e povestea oricărui bărbat îndrăgostit, care se gândeşte la posibilitatea de a se stinge şi oscilează între durerea de a-şi şti iubita singură şi gelozia pe care o simte la gândul că altcineva ar putea să-i ia locul... Sunt sentimente fireşti, pe care le simte orice om, dealtfel, într-o astfel de situaţie.
Ar fi de necrezut
eu stând sus, printre nori iar tu jos, singură
timpul ar trece în timp ce tu ai merge mai departe;
aş da totul înapoi şi aş încerca să mă întorc jos, la iubita mea
Nu suport să văd pe nimeni sărutând-o, atingând-o
nu aş îndura să văd pe altcineva iubindu-te aşa cum o făceam noi
La ce bun Raiul
dacă îngerii ar veni după mine le-aş spune “Nuuu”
La început, vocea lui Michael e molcomă, oarecum resemnată, apoi devine strigătoare, sfâşietoare, gâtuită, emoţionantă...
Nu,
nu vreau să-mi las iubita singură (iubita mea)
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe (nu-mi face asta!)
asta e ceea ce aleg (îngerii sunt aproape)
poate că voi rămâne, Raiul poate să mai aştepte (şi m-aş întoarce la iubita mea)
Nu, dacă îngerii m-ar lua din lumea asta (nu-mi faceţi asta!)
le-aş spune să mă aducă înapoi la ea (şi că trebuie să plec)
asta e ceea ce aleg,
poate că voi rămâne, Raiul poate să aştepte
Heaven Can Wait are un mesaj profund, iar combinaţia dintre genul R&B şi referinţele la îngeri, Dumnezeu, Paradis, are un efect incredibil. Michael Jackson ne arată, din nou, o atitudine de luptător, de om hotărât, care nu acceptă ca viaţa să-i fie decisă de alţii, chiar dacă e vorba de forţe superioare, fără să se opună din răsputeri.
Oh, nu, nu pot să fiu fără iubita mea (nu pot, fără iubita mea)
nu aş pleca, fără ea aş înnebuni (m-ar scoate din minţi)
Oh, nu, presupun că Raiul va aştepta (vezi)
(îngerii sunt aproape dar mă întorc la iubita mea)
Oh, nu, nu pot să fiu fără iubita mea (de ce-mi faceţi asta?)
nu vreau să plec, fară ea aş înnebuni (nu pot făra iubita mea)
Oh, nu, eu cred că Raiul va aştepta
Ooh (te iubesc; am nevoie de tine, iubito; te vreau, iubito)
Pe mine m-a impresionat foarte tare strigătul lui. Pare al unui om care totuşi nu e obişnuit să ridice vocea; dar de data asta teama, disperarea, perspectiva unei situaţii implacabile, pe care nu o poate controla; a unui drum fără întoarcere, îl determină să strige: „Nuu!”
Nu,
nu vreau să-mi las iubita singură
nu vreau ca nimeni altcineva să te ţină în braţe
asta e ceea ce aleg
poate că voi rămâne, Raiul poate să mai aştepte
Nu, dacă îngerii m-ar lua din lumea asta
le-aş spune să mă aducă înapoi la ea
asta e ceea ce aleg,
poate că voi rămâne, Raiul poate să aştepte
La final, melodia se simplifică, rămâne doar ritmul de bază, ca bătăile unei inimi... şi vocea lui Michael, la fel de clară, dar din ce în ce mai pierdută, până când se transformă într-un suspin: „lăsaţi-mă în pace...”
Nu, lăsaţi-ne în pace!
(eşti frumoasă, minunată, incredibilă, te iubesc atât de mult)
lăsaţi-ne în pace,
vă rog, lăsaţi-ne în pace
lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace,
vă spun, lăsaţi-mă...
...
vineri, 2 iulie 2010
The Man
...
The Man este un cântec compus şi interpretat de Michael Jackson împreună cu Paul McCartney, în perioada anilor ’80, când colaborarea dintre cei doi artişti ne-a delectat cu creaţii precum “Say Say Say” şi “The Girl Is Mine”. The Man (împreună cu “Say Say Say”) a fost inclus în albumul lui McCartney “Pipes of Peace” lansat în 1983, album care a obţinut Discul de Platină în Marea Britanie şi SUA, în acelaşi an.
E un om
care joacă jocul vieţii atât de bine
o, există un asemenea om
gândurile lui nu le poţi ghici niciodată
şi e chiar aşa cum a crezut el că o să fie
pentru că a venit pentru el ziua în care să fie liber
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...
Nu ştiu în ce proporţie a contribuit fiecare dintre cei doi la The Man dar rezultatul este impresionant. Chitara electrică din intro are un timbru care mă duce cu gândul la Carlos Santana, backing-ul de la refren e genul pe care îl întâlnim în multe melodii ale lui Michael Jackson... ca să nu mai spun că versurile îl descriu pe Regele Muzicii Pop atât de bine...
Şi e chiar aşa cum s-a gândit el că o să fie
pentru că a venit pentru el ziua în care să fie liber
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...
A fost odată un om atât de diferit de toţi ceilalţi, încât lumea nu s-a priceput – ori n-a vrut – să-l înţeleagă... un om atât de bun, într-o planetă în care normalitatea e hotărâtă de majoritate şi în care majoritatea e gregară şi meschină, încât au spus că e ciudat... un om cu atât de multe calităţi, încât şi-au spus că nu poate fi adevărat. Suntem atât de obişnuiţi să vedem în jurul nostru laşitate şi ipocrizie, încât, chiar şi atunci când nu le vedem, le inventăm... ca să ne satisfacă obişnuinţa.
E un om
pe care toată lumea a crezut că îl cunoaşte
există un asemenea bărbat
el nu e ca mine şi ca tine
şi e chiar asa cum a crezut ea că ar putea fi
când el spune “ceva mi s-a întâmplat”
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna”–
Acesta este omul...
A fost odată un om pe care am crezut cu toţii că îl cunoaştem, căruia i-am pus lauri pentru ca apoi să-l târâm în noroi... căruia i-am oferit admiraţia noastră şi i-am luat în schimb totul... un om în jurul căruia am ridicat ziduri înalte şi apoi ne-am mirat de ce nu se simte liber... de ce nu e mulţumit... de ce nu e fericit...
Ştiai că omul acesta poate să facă orice?
un astfel de om
mi-aş dori să-l putem aduce înapoi
şi e chiar aşa cum s-a gândit el că ar putea fi
pentru că a venit pentru el ziua în care să se elibereze
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...
A fost odată un om care ne-a oferit lecţia sacrificului de sine pentru delectarea noastră... un om care a ştiut care-i e menirea şi care n-a ezitat să şi-o împlinească... un om care ne-a oferit atât de mult şi căruia noi i-am dat înapoi atât de puţin… Michael Jackson – acesta este omul.
“I’m alive and I’m here forever”… Aşadar, e chiar aşa cum s-a gândit el că ar putea fi . Cei care n-au fost capabili să-i recunoască geniul şi care au crezut că, încercând să-l distrugă, îşi vor găsi satisfacţia, nu vor răsufla niciodată uşuraţi, pentru că, dincolo de nori, el le râde-n nas: “I’m alive and I’m here forever”. Celor care l-au iubit, respectat, apreciat, celor care l-au plâns şi care încă îl plâng, le rămâne consolarea asta, vocea lui răsunându-le în suflete: “I’m alive and I’m here forever”.
Există un om care va fi întotdeauna printre noi. Doar că acum e, în sfârşit, liber; râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile. Michael Jackson... Acesta este omul.
...
The Man este un cântec compus şi interpretat de Michael Jackson împreună cu Paul McCartney, în perioada anilor ’80, când colaborarea dintre cei doi artişti ne-a delectat cu creaţii precum “Say Say Say” şi “The Girl Is Mine”. The Man (împreună cu “Say Say Say”) a fost inclus în albumul lui McCartney “Pipes of Peace” lansat în 1983, album care a obţinut Discul de Platină în Marea Britanie şi SUA, în acelaşi an.
E un om
care joacă jocul vieţii atât de bine
o, există un asemenea om
gândurile lui nu le poţi ghici niciodată
şi e chiar aşa cum a crezut el că o să fie
pentru că a venit pentru el ziua în care să fie liber
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...
Nu ştiu în ce proporţie a contribuit fiecare dintre cei doi la The Man dar rezultatul este impresionant. Chitara electrică din intro are un timbru care mă duce cu gândul la Carlos Santana, backing-ul de la refren e genul pe care îl întâlnim în multe melodii ale lui Michael Jackson... ca să nu mai spun că versurile îl descriu pe Regele Muzicii Pop atât de bine...
Şi e chiar aşa cum s-a gândit el că o să fie
pentru că a venit pentru el ziua în care să fie liber
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...
A fost odată un om atât de diferit de toţi ceilalţi, încât lumea nu s-a priceput – ori n-a vrut – să-l înţeleagă... un om atât de bun, într-o planetă în care normalitatea e hotărâtă de majoritate şi în care majoritatea e gregară şi meschină, încât au spus că e ciudat... un om cu atât de multe calităţi, încât şi-au spus că nu poate fi adevărat. Suntem atât de obişnuiţi să vedem în jurul nostru laşitate şi ipocrizie, încât, chiar şi atunci când nu le vedem, le inventăm... ca să ne satisfacă obişnuinţa.
E un om
pe care toată lumea a crezut că îl cunoaşte
există un asemenea bărbat
el nu e ca mine şi ca tine
şi e chiar asa cum a crezut ea că ar putea fi
când el spune “ceva mi s-a întâmplat”
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna”–
Acesta este omul...
A fost odată un om pe care am crezut cu toţii că îl cunoaştem, căruia i-am pus lauri pentru ca apoi să-l târâm în noroi... căruia i-am oferit admiraţia noastră şi i-am luat în schimb totul... un om în jurul căruia am ridicat ziduri înalte şi apoi ne-am mirat de ce nu se simte liber... de ce nu e mulţumit... de ce nu e fericit...
Ştiai că omul acesta poate să facă orice?
un astfel de om
mi-aş dori să-l putem aduce înapoi
şi e chiar aşa cum s-a gândit el că ar putea fi
pentru că a venit pentru el ziua în care să se elibereze
şi atunci râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile –
“sunt viu şi sunt aici pentru totdeauna” –
Acesta este omul...
A fost odată un om care ne-a oferit lecţia sacrificului de sine pentru delectarea noastră... un om care a ştiut care-i e menirea şi care n-a ezitat să şi-o împlinească... un om care ne-a oferit atât de mult şi căruia noi i-am dat înapoi atât de puţin… Michael Jackson – acesta este omul.
“I’m alive and I’m here forever”… Aşadar, e chiar aşa cum s-a gândit el că ar putea fi . Cei care n-au fost capabili să-i recunoască geniul şi care au crezut că, încercând să-l distrugă, îşi vor găsi satisfacţia, nu vor răsufla niciodată uşuraţi, pentru că, dincolo de nori, el le râde-n nas: “I’m alive and I’m here forever”. Celor care l-au iubit, respectat, apreciat, celor care l-au plâns şi care încă îl plâng, le rămâne consolarea asta, vocea lui răsunându-le în suflete: “I’m alive and I’m here forever”.
Există un om care va fi întotdeauna printre noi. Doar că acum e, în sfârşit, liber; râde, loveşte cu piciorul şi îşi suflecă mânecile. Michael Jackson... Acesta este omul.
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
