...
Simona Bălănescu
O carte cu coperte elegante, cu ilustraţii foarte frumoase, sugestive şi bine realizate. Coperte în alb şi negru (nici nu se putea altfel), onix întunecat şi sidef alb, strălucitor – rodul efortului creator al unor copii minunaţi şi extrem de talentaţi, care au înţeles ce au de făcut şi au făcut lăsându-şi o bucăţică din sufletul lor acolo. ...Piese de şah – aşteptând tăcute să fie mutate ...într-o realitate dramatică, fisurată, ciobită, nesigură...
O carte cu un titlu inspirat ales, simbolic, surprinzător şi sofisticat.
O carte cu personaje tragice, contradictorii, frapante...
Deşi povestea este o ficţiune, niciunul dintre personaje nu e fictiv. Fiecare personaj este o întruchipare a iubirii, în diverse forme de exprimare iar ceea ce copleşeşte este faptul că întreaga poveste e un ocean de iubire care-ţi scaldă sufletul de la prima până la ultima pagină.
M nu poate fi considerat un personaj ca atare. Deşi apare în carne şi oase, vorbeşte, se bucură, se întristează, iubeşte, el este eteric, este – mai mult decât un personaj – un pretext pentru ca în jurul lui să poată fi ţesută povestea.
Spencer este prietenul adevarat, loial până la moarte, veşnicul câine de pază care se aruncă în faţa primejdiei pentru a-şi apăra stpânul. Dar el este şi personajul care creeaza suspans şi face posibilă acea inserţie inspirată şi subtilă de informaţii despre NWO – o forma iteligentă de a atrage atenţia asupra unor adevăruri care se întâmplă în mod tragic lângă noi şi care, din nepăsare, sunt prea puţin cunoscute.
Rhea este personajul care s-a comportat pe măsura aşteptărilor. Ea practic nu surprinde cu nimic, pentru că dragostea pentru iubitul ei face ca toate acţiunile să-i fie explicabile şi de înţeles. Rhea este femeia din fiecare dintre noi, femeia care are de făcut o alegere – aceea de a lăsa în urmă viaţa banală şi tihnită alături de un soţ iubitor şi a accepta provocarea dăruirii totale într-o aventură imposibilă alături de iubirea vieţii ei – iar rezultatul alegerii este absolut previzibil. Iar exuberanţa ei de îndrăgostită sau disperarea sfâşietoare din final sunt de la sine înţelese.
Dar personajul principal al cărţii nu este Rhea, aşa cum am fi tentaţi să credem la prima vedere, ci Nick. Pentru că el este cel mai complex, iar fără el, povestea nu ar mai fi existat. Nick e personajul-cheie, e pionul de sacrificiu şi datorită lui capătă noimă atât acţiunile Rheei cât şi loialitatea fără limite a lui Spencer. Nick este expresia iubirii, în cea mai complexă şi minunată formă a sa. El e capabil să se debaraseze de egoism pentru a oferi fericirea femeii iubite, alături de altcineva – un lucru extrem de rar, aproape imposibil. Iubirea lui se metamorfozează continuu, cu preţul unei lupte interioare crâncene, devastatoare.
Eros-ul (acea iubire pasională, sentimentala, care ne duce cu gândul la ideea de contopire, de unificare cu persoana iubită) se împleteşte cu storje (iubirea naturală, confortabilă amintind de apartenenţă şi loialitate reciprocă) şi cu fileo (iubirea gingaşă care aşteaptă întotdeauna un răspuns), iar la momentul decisiv, dragostea lui se transformă în agape – acea iubire completă, mai presus de sentimente pasionale, lipsită de egoism, capabilă de a oferi necondiţionat, fără a primi nimic în schimb; iubirea înălţătoare, christică.
De fapt, acţiunea cărţii nici nu ar fi posibilă fără sacrificiul suprem al lui Nick şi fără înălţtarea lui prin iubire. Vedem un Nick într-o multitudine de ipostaze, surprinzator, în plină luptă, într-o zbatere continuă; un Nick ezitant, oscilant, măcinat de frământări, care ne arată o întreagă paletă de ego-uri. El trece prin toate aceste stadii ale iubirii, se ridică la un nivel spiritual inaccesibil oamenilor obişnuiţi, iar în final, vedem un Nick cu reacţii fireşti, omeneşti, revenit la condiţia sa pur umană.
În realitate, Nick şi M străbat două drumuri paralele, dar în sens invers. Aşa cum Nick, deşi a încercat să-şi depăşească prin iubire condiţia, a revenit la omenescul, firescul din el; M a avut şansa la o iubire omenească, dar pentru scurt timp, pentru ca apoi să revină la înălţimea sa spirituală. Efortul fiecăruia dintre ei nu ar fi putut să aibă o finalitate durabilă, pentru că fiecare face parte din lumi diferite. Iar punctul comun este Rhea, care închide cercul poveştii. Nick este un Icar care şi-a frânt aripile.
Cartea e scrisă cu delicateţe şi forţă deopotrivă, cu dramatism şi umor şi cu o mare putere de sugestie, aşa încât ne face să fim acolo, în mijlocul acţiunii, să plângem şi să râdem, să ne bucurăm şi să ne întristăm, să disperm şi să visăm odata cu personajele. Stilul fluent şi ideile care se leagă firesc, de la sine şi atât de frumos unele de altele, reuşesc să ne inducă senzaţia unei ape curgatoare, line care ne mângâie simţurile, chiar dacă de multe ori suntem purtaţi alternativ către sentimente dintre cele mai contradictorii; iar acţiunea este atât de incitantă, încat ne dorim să citim totul, pe nerăsuflate.
Deznodământul ne zguduie din temelii, ne zdrobeşte fără milă, pentru că deşi suntem conştienţi că nici nu ar putea să existe altul, până în ultimul moment am sperat că timpul şi destinul ar putea fi învinse. Dar brusc şi fără menajamente ni se întrerupe visarea, ni se frânge zborul şi ni se aminteşte că realitatea nu poate fi niciodată ignorată iar adevărul ne devastează cu un hohot de plâns nesfârşit.
Chiar dacă, la prima vedere, finalul pare oarecum incert, totuşi, la o analiză mai profundă, suntem obligaţi să înţelegem că întreaga poveste a fost doar un exerciţiu oniric, ca un punct de plecare pentru o demonstraţie subtilă de iubire şi sacrificiu.
Romanul poate că se adresează fiecăruia dintre noi… sau poate că reprezintă un cadou nepreţuit pentru admiratorii neîmpăcaţi ai unui artist unic şi genial, pentru că autorul, într-un gest de adâncă generozitate, ne-a dăruit visarea, aducându-l printre noi atât de firesc, pentru o clipa efemeră.
Sau, poate, ca o dovadă de nemăsurată iubire, cartea e scrisă chiar pentru EL, artistul suprem al tuturor timpurilor, artistul-înger, pentru a-i oferi post-mortem şansa unui destin mai fericit, într-o altă dimensiune, în care imposibilul ar putea deveni posibil.
Indiferent pentru cine a fost conceputa cartea, autorul, acest magician al cuvintelor, ne-a oferit iubire din iubirea sa, şi încă o dată şi-a adus propriul tribut celui care, la infinit, ne dă energia necesară supravieţuirii într-o lume lipsită de iubire în care, paradoxal, iubirea este singurul lucru care contează.
Epilogul este impresionant şi ascunde un adevăr trist, copleşitor. El ne aminteşte esenţa existenţei noastre şi ne face să înţelegem că, probabil, nu ne vom putea depăşi niciodată condiţia.
Romanul este o mare provocare emoţională, o lecţie despre noi înşine, despre multitudinea de alter-ego-uri ascunse în noi, o poveste despre potenţialul nostru de a iubi altfel, o incursiune pe tărâmul propriei noastre conştiinţe în toată complexitatea ei. Este un test al propriei noastre iubiri, al propriilor noastre limite afective şi emoţionale, un test al puterii noastre de sacrificiu, al capacitaăţii noastre de a dărui şi primi iubire şi ne obligă la propriile întrebări existenţiale.
...
vineri, 16 aprilie 2010
duminică, 11 aprilie 2010
Speechless
...
Pentru Tania, Violeta, Scorpya, Maria, Raluca
Speechless, compus şi produs în întregime de Michael Jackson (inclusiv backing-ul e făcut de el), a fost inclus pe albumul „Invincible” (2001). Se pare că l-a compus în timp ce se juca cu copiii săi şi era destinat să fie lansat ca single, dar tartorii de la Sony au împiedicat asta. Totuşi, Speechless a fost lansat ca single promoţional în Corea de Nord, pe faţa A a unui disc, iar pentru faţa B a fost ales un remix la "You Rock My World" featuring Jay-Z.
Dragostea ta e magică, asta simt
dar nu am cuvinte să explic
mi-am pierdut talentul de a-mi exprima pasiunea
dar sunt alte universuri întregi de moduri
prin care să-ţi arăt cum mă simt
Speechless este o baladă cu influenţe R&B, pop şi soul, care ni-l dezvăluie pe Michael Jackson aşa cum e de fapt: un om inocent, sensibil şi de un înalt nivel spiritual. Pentru el, iubirea adevărată e mult mai presus de cele lumeşti, e un sentiment care îl poartă spre lumi nebănuite, spre universuri inaccesibile, spre contopirea cu divinitatea. El are un talent excepţional de a potrivi cuvintele şi de a-i face pe cei cărora le vorbeşte să-i înţeleagă mesajul şi să rezoneze cu el, dar în faţa iubirii...
Dar sunt fără cuvinte,
aşa mă faci să mă simt
deşi sunt cu tine, sunt totuşi departe şi rupt de realitate
când sunt cu tine, sunt pierdut, nu ştiu ce să spun;
Capul mi se învârteşte ca un carusel, aşa încât mă rog în linişte
neajutorat şi lipsit de speranţă, aşa mă simt pe dinăuntru
nimic nu pare real, dar totul e posibil dacă Dumnezeu e de partea mea
lângă tine, sunt ca într-o lumină în care nimeni nu mă poate vedea
e ca şi cum m-aş afla în locul numit „Pământul Sfânt”
Pare un cântec despre eros, dar de fapt aici e vorba de agape – iubirea de esenţă divină, cea mai înaltă şi mai pură formă de iubire, cea pe care ne-au arătat-o nouă, oamenilor, Iisus şi chiar Dumnezeu însuşi, atunci când ni L-a trimis.
Fără grai, aşa mă faci să mă simt
deşi sunt cu tine, sunt totuşi departe şi nimic nu pare real
aş merge oriunde şi aş face orice, doar ca să-ţi ating chipul
nu există munte atât de înalt încât să nu-l pot urca
sunt înrobit de farmecul tău
Se simte în postura de a nu-şi găsi cuvintele (ori de a nu fi capabil să le rostească), dar în această iubire nici nu e nevoie de cuvinte iar el ştie asta foarte bine şi o acceptă cu naturaleţe. Iubirea aceasta se simte şi nu trebuie explicată. Iubirea aceasta te învăluie, fără să te sufoce şi te atinge puternic, fără să te rănească. Iubirea aceasta nu e accesibilă decât celor binecuvântaţi, celor care şi-au înţeles condiţia de fii ai lui Dumnezeu şi care L-au primit în sufletul lor cu bucurie. Iubirea aceasta, exprimată în Speechless, întrupează tot ce poate fi mai frumos, mai curat şi mai sensibil în sufletul unui om. Iubirea asta e... magică. Iar Michael Jackson a ştiut să o exprime într-un fel minunat.
Iubirea ta e magică, aşa simt,
dar în prezenţa ta nu-mi găsesc cuvintele...
cuvinte ca: „te iubesc”...
...
Pentru Tania, Violeta, Scorpya, Maria, Raluca
Speechless, compus şi produs în întregime de Michael Jackson (inclusiv backing-ul e făcut de el), a fost inclus pe albumul „Invincible” (2001). Se pare că l-a compus în timp ce se juca cu copiii săi şi era destinat să fie lansat ca single, dar tartorii de la Sony au împiedicat asta. Totuşi, Speechless a fost lansat ca single promoţional în Corea de Nord, pe faţa A a unui disc, iar pentru faţa B a fost ales un remix la "You Rock My World" featuring Jay-Z.
Dragostea ta e magică, asta simt
dar nu am cuvinte să explic
mi-am pierdut talentul de a-mi exprima pasiunea
dar sunt alte universuri întregi de moduri
prin care să-ţi arăt cum mă simt
Speechless este o baladă cu influenţe R&B, pop şi soul, care ni-l dezvăluie pe Michael Jackson aşa cum e de fapt: un om inocent, sensibil şi de un înalt nivel spiritual. Pentru el, iubirea adevărată e mult mai presus de cele lumeşti, e un sentiment care îl poartă spre lumi nebănuite, spre universuri inaccesibile, spre contopirea cu divinitatea. El are un talent excepţional de a potrivi cuvintele şi de a-i face pe cei cărora le vorbeşte să-i înţeleagă mesajul şi să rezoneze cu el, dar în faţa iubirii...
Dar sunt fără cuvinte,
aşa mă faci să mă simt
deşi sunt cu tine, sunt totuşi departe şi rupt de realitate
când sunt cu tine, sunt pierdut, nu ştiu ce să spun;
Capul mi se învârteşte ca un carusel, aşa încât mă rog în linişte
neajutorat şi lipsit de speranţă, aşa mă simt pe dinăuntru
nimic nu pare real, dar totul e posibil dacă Dumnezeu e de partea mea
lângă tine, sunt ca într-o lumină în care nimeni nu mă poate vedea
e ca şi cum m-aş afla în locul numit „Pământul Sfânt”
Pare un cântec despre eros, dar de fapt aici e vorba de agape – iubirea de esenţă divină, cea mai înaltă şi mai pură formă de iubire, cea pe care ne-au arătat-o nouă, oamenilor, Iisus şi chiar Dumnezeu însuşi, atunci când ni L-a trimis.
Fără grai, aşa mă faci să mă simt
deşi sunt cu tine, sunt totuşi departe şi nimic nu pare real
aş merge oriunde şi aş face orice, doar ca să-ţi ating chipul
nu există munte atât de înalt încât să nu-l pot urca
sunt înrobit de farmecul tău
Se simte în postura de a nu-şi găsi cuvintele (ori de a nu fi capabil să le rostească), dar în această iubire nici nu e nevoie de cuvinte iar el ştie asta foarte bine şi o acceptă cu naturaleţe. Iubirea aceasta se simte şi nu trebuie explicată. Iubirea aceasta te învăluie, fără să te sufoce şi te atinge puternic, fără să te rănească. Iubirea aceasta nu e accesibilă decât celor binecuvântaţi, celor care şi-au înţeles condiţia de fii ai lui Dumnezeu şi care L-au primit în sufletul lor cu bucurie. Iubirea aceasta, exprimată în Speechless, întrupează tot ce poate fi mai frumos, mai curat şi mai sensibil în sufletul unui om. Iubirea asta e... magică. Iar Michael Jackson a ştiut să o exprime într-un fel minunat.
Iubirea ta e magică, aşa simt,
dar în prezenţa ta nu-mi găsesc cuvintele...
cuvinte ca: „te iubesc”...
...
joi, 8 aprilie 2010
For All Time
...
For All Time a fost compusă de Steve Porcaro şi Michael Sherwood pentru albumul „Thriller” dar n-a fost selectată printre cele 9 melodii ale albumului. O versiune demo a fost realizată de Michael Jackson în 1990 cu ocazia înregistrărilor pentru albumul „Dangerous” dar abia în octombrie 2007 a fost mixată şi finalizată, cu versuri adăugate de Regele Pop, pentru albumul aniversar „Thriller 25 DeLuxe Edition”, lansat la 8 februarie 2008. E o baladă care vorbeşte despre puterea iubirii, despre altruismul şi generozitatea pe care le generează acest sentiment... despre dorinţa şi capacitatea de a face orice pentru persoana iubită.
Soarele răsare în dimineaţa asta nouă –
umbre alunecând, o pasăre cântă;
şi dacă aceste cuvinte nu te pot face fericită,
aş face orice
Iar dacă te simţi singură, voi fi sprijinul tău
cu o atingere delicată, ştii foarte bine;
cineva a spus odată că sufletul e cel care contează –
iubito, cine poate spune cu adevărat, când două inimi îşi aparţin atât de bine?
Uneori mă întreb după care criterii îşi alegea Michael Jackson melodiile pentru un album. O fi vorba de ritm, de versuri... ori de cine ştie ce nuanţe, numai de el percepute? ...Pentru că, după mine, niciuna dintre piesele pe care le-am auzit vreodată interpretate de el, nu are vreun cusur. Indiferent că sunt compuse de el ori sunt selectate dintre cele compuse de alţii pentru el, melodiile lui sunt perfecte, minunat de perfecte... au ceva indescriptibil, unic... ceva ce numai el ar putea să pună într-un cântec.
Şi poate că zidurile se vor prăbuşi
iar soarele poate refuza să strălucească
dar atunci când îţi spun că te iubesc
iubito, trebuie să ştii
că e pentru totdeauna
Ascult muzică de când mă ştiu... muzică de toate genurile, de la clasică la rock, de la blues la pop. Şi am observat că un solist are de obicei un anumit timbru al vocii, care îl face potrivit pentru un anume gen de muzică. Pavarotti a cântat numai operă, Freddy Mercury numai rock, Kenny Rogers country... Bob Marley – reggae, Elvis – rock&roll; ABBA – pop; 2Pac – rap şi aşa mai departe. Dar am văzut la Michael Jackson capacitatea extraordinară de a trece de la un stil la altul cu o uşurinţă pe care n-am mai văzut-o la altcineva. De la „She’s Out Of My Life” la „They Don’t Care About Us”, de la „Little Susie” la „We’ve Had Enough” ori de la „For All Time” la „D.S.” – timbrul lui se metamorfozează într-un mod incredibil, unic, revelând trăiri, senzaţii, sentimente, descoperindu-şi sufletul şi dezvăluind o comuniune cu muzica pe care n-am mai văzut-o la altcineva.
Luna ne luminează în seara asta plăcută
un sărut fierbinte în aerul rece al nopţii
pentru dragostea asta frumoasă pe care o primesc
m-aş duce oriunde
atâta vreme cât ştiu că eşti acolo
Şi atunci, în zilele acestea tăcute,
când sufletele se îmbrăţişează
în linişte –
Oh, ploaia poate să spele
toate aceste cuvinte
pe care şi le spun tinerii îndrăgostiţi
Hotărât lucru, Michael Jackson e unic. Din punct de vedere tehnic, e una dintre cele mai frumoase voci ale muzicii contemporane. Primul avantaj îl reprezintă rapiditatea naturală a vocii lui. Are capacitatea de a cânta în staccato (sacadat) şi de a se adapta perfect la ritmuri complexe. Al doilea avantaj e întinderea. Cu o amplitudine de 4 octave, i-a depăşit pe Freddie Mercury (3 ½), Christina Aguillera (3 ½) şi pe Whitney Huston (3) – care au voci extraordinare. Vocea lui Michael porneşte de la E2 (al doilea Mi sub Do de mijloc) şi ajunge până la B5 (al doilea Si deasupra lui Do de Mijloc), ceea ce înseamnă 44 de note. Aceasta este o amplitudine extrem de rară printre soliştii adulţi. Michael poate atinge note pe care alţi tenori nu le pot atinge cu vocea naturală. Chiar şi când cântă în falsetto (sunet din registrul cel mai acut al vocii bărbăteşti), acele note le poate atinge şi cu vocea naturală, dar dacă alege să le interpreteze astfel, e doar pentru efect. Şi, nu în ultimul rând, al treilea avantaj îl constituie timbrul său special. Prea mulţi cântăreţi de R&B sună la fel şi e atât de uşor să-i confunzi. Dar Michael Jackson e inconfundabil, la fel ca Elvis, Axl Rose, Steve Perry sau Mariah Carey. Nimeni nu ar putea să-i confunde pe aceştia. La fel cum nimeni nu ar putea să-l confunde pe Michael Jackson.
„Un lucru ciudat la Michael Jackson este acela că el are o voce spectaculoasă, dar nu simte nevoia să ne uimească cu ea. Tehnica lui favorită pentru a-şi exprima pasiunea este să sugrume cuvintele. Atunci când dansează, face ca vocea lui să fie la fel de dură şi de compactă ca şi instrumentele de percuţie, transformându-se pe el însuşi în cioburi de gheaţă ori în ziduri reci. Iar atunci când se descătuşează în expuneri gen gospel, el mixează subtil aceste expuneri, lăsându-le să se audă în fundal în timp ce tobele sau vocile simple (baking-ul) se aud in faţă. Sau pune doar şoapte în faţa mixajului, iar amplitudini înalte la distanţă” (Frank Kogan, critic muzical)
„Michael este fără îndoială unul dintre cei mai buni muzicieni şi solişti cu care am înregistrat vreodată. Şi, oh, e un om al detaliilor. De exemplu, când înregistrează, îşi aduce antrenorul şi îşi încălzeşte vocea timp de 2 ore, înainte să se aşeze în faţa microfonului. Am lucrat cu Michael timp de aproape 25 de ani şi întotdeauna a făcut aşa. E pur şi simplu dedicat şi e un muzician de muzician. Un alt exemplu: lucram împreună în studio şi brusc auzeam „zang, trosc, hârş” şi îl vedeam mutând prin încăpere tuburile de captare a sunetului, pentru a modifica acustica.” (Bruce Swedien, noiembrie 2001)
Nu cred că mei e nevoie de alte cuvinte pentru a descrie geniul muzical al fenomenului care se numeşte Michael Jackson. A avut un har şi a ştiut minunat de bine să-l folosească. Parafrazând versurile din refrenul cântecului For All Time, aş spune că zidurile se pot prăbuşi, soarele poate să nu mai strălucească... dar Michael Jackson va rămâne sinonim cu perfecţiunea. Întotdeauna.
Şi poate că zidurile se vor prăbuşi
iar soarele poate refuza să strălucească
dar atunci când îţi spun că am nevoie de tine
iubito, trebuie să ştii
că e pentru totdeauna
...
For All Time a fost compusă de Steve Porcaro şi Michael Sherwood pentru albumul „Thriller” dar n-a fost selectată printre cele 9 melodii ale albumului. O versiune demo a fost realizată de Michael Jackson în 1990 cu ocazia înregistrărilor pentru albumul „Dangerous” dar abia în octombrie 2007 a fost mixată şi finalizată, cu versuri adăugate de Regele Pop, pentru albumul aniversar „Thriller 25 DeLuxe Edition”, lansat la 8 februarie 2008. E o baladă care vorbeşte despre puterea iubirii, despre altruismul şi generozitatea pe care le generează acest sentiment... despre dorinţa şi capacitatea de a face orice pentru persoana iubită.
Soarele răsare în dimineaţa asta nouă –
umbre alunecând, o pasăre cântă;
şi dacă aceste cuvinte nu te pot face fericită,
aş face orice
Iar dacă te simţi singură, voi fi sprijinul tău
cu o atingere delicată, ştii foarte bine;
cineva a spus odată că sufletul e cel care contează –
iubito, cine poate spune cu adevărat, când două inimi îşi aparţin atât de bine?
Uneori mă întreb după care criterii îşi alegea Michael Jackson melodiile pentru un album. O fi vorba de ritm, de versuri... ori de cine ştie ce nuanţe, numai de el percepute? ...Pentru că, după mine, niciuna dintre piesele pe care le-am auzit vreodată interpretate de el, nu are vreun cusur. Indiferent că sunt compuse de el ori sunt selectate dintre cele compuse de alţii pentru el, melodiile lui sunt perfecte, minunat de perfecte... au ceva indescriptibil, unic... ceva ce numai el ar putea să pună într-un cântec.
Şi poate că zidurile se vor prăbuşi
iar soarele poate refuza să strălucească
dar atunci când îţi spun că te iubesc
iubito, trebuie să ştii
că e pentru totdeauna
Ascult muzică de când mă ştiu... muzică de toate genurile, de la clasică la rock, de la blues la pop. Şi am observat că un solist are de obicei un anumit timbru al vocii, care îl face potrivit pentru un anume gen de muzică. Pavarotti a cântat numai operă, Freddy Mercury numai rock, Kenny Rogers country... Bob Marley – reggae, Elvis – rock&roll; ABBA – pop; 2Pac – rap şi aşa mai departe. Dar am văzut la Michael Jackson capacitatea extraordinară de a trece de la un stil la altul cu o uşurinţă pe care n-am mai văzut-o la altcineva. De la „She’s Out Of My Life” la „They Don’t Care About Us”, de la „Little Susie” la „We’ve Had Enough” ori de la „For All Time” la „D.S.” – timbrul lui se metamorfozează într-un mod incredibil, unic, revelând trăiri, senzaţii, sentimente, descoperindu-şi sufletul şi dezvăluind o comuniune cu muzica pe care n-am mai văzut-o la altcineva.
Luna ne luminează în seara asta plăcută
un sărut fierbinte în aerul rece al nopţii
pentru dragostea asta frumoasă pe care o primesc
m-aş duce oriunde
atâta vreme cât ştiu că eşti acolo
Şi atunci, în zilele acestea tăcute,
când sufletele se îmbrăţişează
în linişte –
Oh, ploaia poate să spele
toate aceste cuvinte
pe care şi le spun tinerii îndrăgostiţi
Hotărât lucru, Michael Jackson e unic. Din punct de vedere tehnic, e una dintre cele mai frumoase voci ale muzicii contemporane. Primul avantaj îl reprezintă rapiditatea naturală a vocii lui. Are capacitatea de a cânta în staccato (sacadat) şi de a se adapta perfect la ritmuri complexe. Al doilea avantaj e întinderea. Cu o amplitudine de 4 octave, i-a depăşit pe Freddie Mercury (3 ½), Christina Aguillera (3 ½) şi pe Whitney Huston (3) – care au voci extraordinare. Vocea lui Michael porneşte de la E2 (al doilea Mi sub Do de mijloc) şi ajunge până la B5 (al doilea Si deasupra lui Do de Mijloc), ceea ce înseamnă 44 de note. Aceasta este o amplitudine extrem de rară printre soliştii adulţi. Michael poate atinge note pe care alţi tenori nu le pot atinge cu vocea naturală. Chiar şi când cântă în falsetto (sunet din registrul cel mai acut al vocii bărbăteşti), acele note le poate atinge şi cu vocea naturală, dar dacă alege să le interpreteze astfel, e doar pentru efect. Şi, nu în ultimul rând, al treilea avantaj îl constituie timbrul său special. Prea mulţi cântăreţi de R&B sună la fel şi e atât de uşor să-i confunzi. Dar Michael Jackson e inconfundabil, la fel ca Elvis, Axl Rose, Steve Perry sau Mariah Carey. Nimeni nu ar putea să-i confunde pe aceştia. La fel cum nimeni nu ar putea să-l confunde pe Michael Jackson.
„Un lucru ciudat la Michael Jackson este acela că el are o voce spectaculoasă, dar nu simte nevoia să ne uimească cu ea. Tehnica lui favorită pentru a-şi exprima pasiunea este să sugrume cuvintele. Atunci când dansează, face ca vocea lui să fie la fel de dură şi de compactă ca şi instrumentele de percuţie, transformându-se pe el însuşi în cioburi de gheaţă ori în ziduri reci. Iar atunci când se descătuşează în expuneri gen gospel, el mixează subtil aceste expuneri, lăsându-le să se audă în fundal în timp ce tobele sau vocile simple (baking-ul) se aud in faţă. Sau pune doar şoapte în faţa mixajului, iar amplitudini înalte la distanţă” (Frank Kogan, critic muzical)
„Michael este fără îndoială unul dintre cei mai buni muzicieni şi solişti cu care am înregistrat vreodată. Şi, oh, e un om al detaliilor. De exemplu, când înregistrează, îşi aduce antrenorul şi îşi încălzeşte vocea timp de 2 ore, înainte să se aşeze în faţa microfonului. Am lucrat cu Michael timp de aproape 25 de ani şi întotdeauna a făcut aşa. E pur şi simplu dedicat şi e un muzician de muzician. Un alt exemplu: lucram împreună în studio şi brusc auzeam „zang, trosc, hârş” şi îl vedeam mutând prin încăpere tuburile de captare a sunetului, pentru a modifica acustica.” (Bruce Swedien, noiembrie 2001)
Nu cred că mei e nevoie de alte cuvinte pentru a descrie geniul muzical al fenomenului care se numeşte Michael Jackson. A avut un har şi a ştiut minunat de bine să-l folosească. Parafrazând versurile din refrenul cântecului For All Time, aş spune că zidurile se pot prăbuşi, soarele poate să nu mai strălucească... dar Michael Jackson va rămâne sinonim cu perfecţiunea. Întotdeauna.
Şi poate că zidurile se vor prăbuşi
iar soarele poate refuza să strălucească
dar atunci când îţi spun că am nevoie de tine
iubito, trebuie să ştii
că e pentru totdeauna
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
