sâmbătă, 27 februarie 2010

"WE ARE THE WORLD" - Youtube edition

...


Vreau să vedeti şi să ascultaţi cu toţii acest minunat tribut, cel mai frumos pe care l-am văzut în viaţa mea şi care m-a impresionat până la lacrimi. Sunt nişte oameni foarte talentaţi, dar pe care nu-i vedem la televizor sau pe rastelurile din magazinele de muzică. Versiunea „youtube” a melodiei „We Are The World” depăseşte cu mult remake-ul făcut de cei de la „WATW 25”. E părerea mea şi nu accept să fiu contrazis :)

Mulţumesc, Nina, mi-ai înseninat week-end-ul ăsta mohorât :)







Iată lista cu participanţii:

Troye Sivan

Melissa Polinar

Ben Sharkey

Iann Guérin

Bruce & Daniel

Mishal Moore

Ahmir

Blair Perkins

Lyne Sullivan

Lois Mahalia

Chris Cendana

Jumoke

JRice

Luna Mae

SamDaSinga

Anhayla

Maria Zouroudis

Lisa Lavie

David Choi

Richard Rick Rose

Nick Pitera

Aj Rafael

Lucas Teague

Jessica Sanchez

Thia Megia

Shan Malaika

Airto

Emmanuelle Auger

Laura Broad

BeeKay

Sheena Melwani

Dan Talevski

Frank Bell

Orlando Dixon

Iman Crosson

JR Aquino

Eric Arceneaux

Stacy Dudero

Meghan Tonjes

James Dupre

Heidi Jutras

Anna Moya

Laura Song

Renee Thomas

Jon McSingee

Laurence

Nick Gardner

Jon Cahlander

Julie Corrigan

luni, 15 februarie 2010

Michael Jackson – „Ultima lacrimă”

...



Cuvintele tale mi-au străpuns inima, şi am plâns lacrimi de durere.

„Ieşi!” am strigat. „Acestea sunt ultimele lacrimi pe care le voi vărsa vreodată pentru tine.” Aşa că ai plecat.

Am aşteptat ore în şir, dar nu te-ai întors. În noaptea aceea, de unul singur, am plâns lacrimi de frustrare.

Am aşteptat săptămâni, dar nu aveai nimic să-mi spui. Cu gândul la vocea ta, am plâns lacrimi de singurătate.

Am aşteptat luni de zile, dar nu ai lăsat niciun semn pentru mine. În adâncul inimii, am plâns lacrimi de disperare.

Cât de ciudat e că toate acestea nu au putut să-mi spele rana!

Apoi un singur gând de iubire mi-a perforat amărăciunea. Mi-am amintit de tine în lumina soarelui, cu un zâmbet la fel de dulce ca vinul de mai. O lacrimă de recunoştinţă a început să alunece în jos, şi în mod miraculos te-ai întors. Degete delicate mi-au atins obrazul şi te-ai înclinat pentru un sărut.

„Ai venit?” am murmurat.

„Ca să-ţi şterg ultima lacrimă”, ai răspuns. „Aceasta era cea pe care ai păstrat-o pentru mine.”



(Michael Jackson - "The Last Tear", "Dancing The Dream", 1992)





...

marți, 9 februarie 2010

"Wanna Be Startin’ Something"

...



– Am spus că vrei să începi ceva,
trebuie să începi ceva;
e prea sus ca să urci deasupra,
prea jos ca să intri dedesubt;
eşti blocat la mijloc
iar durerea e crâncenă.


Wanna Be Startin' Something este un cântec compus de Michael Jackson şi inclus în albumul “Thriller” (1982). Lansat ca al patrulea single al albumului în mai 1983, a atins locul 5 în topul de single-uri Billboard 100, locul 8 în UK Singles Chart şi de asemenea a intrat în topurile americane Hot Black Singles şi Hot Dance Club Songs.

Wanna Be Startin' Something este o răbufnire a lui Michael Jackson la adresa zvonurilor lipsite de raţiune şi de bun-simţ răspândite despre el în media, dar şi la atitudinea nesănătoasă a amatorilor de bârfe.

– Mi-am dus iubita la doctor
cu febră, dar nu i-a găsit nimic;
înainte să se ducă vestea,
au zis că ea a avut o cădere.
Cineva încearcă mereu să-mi facă iubita să plângă
vorbind, ţipând, minţind,
spunând: “tu chiar trebuie să începi ceva.”


Wanna Be Startin’ Something nu a beneficiat de un videoclip, dar artistul l-a inclus în toate turneele sale, chiar la începutul spectacolelor, pentru mesajul pe care îl transmite precum şi pentru ritmul molipsitor.

Referirea la aberaţiile media este evidentă. Cântecul este o critică la adresa exagerărilor, zvonisticii, răutăţilor, ipocriziei:

– Adori să pretinzi că eşti bun
când de fapt tu mereu cauţi să faci lucruri care nu sunt bune;
tu chiar nu poţi să-l faci să o urască pe ea
şi atunci limba ta devine ca un brici.
Întotdeauna există cineva care vrea
ca iubita mea să plângă mereu –
într-un mod perfid, viclean, depravat,
ai reuşit să-mi faci iubita să plângă.


Melodia a atins o mare popularitate, rivalizând cu celelalte compoziţii de pe albumul “Thriller”. Michael nu a ales o rutină specifică de dans pentru Wanna Be Startin’ Something, aşa cum a făcut-o pentru Billie Jean, Thriller sau Beat It, ci a preferat o coregrafie mult mai flexibilă.

Menţiunea referitoare la Billie Jean întăreşte opiniile exprimate în cântecul care-i poartă numele:

– Billie Jean vorbeşte întruna
când nimeni altcineva nu vorbeşte
spunând minciuni şi frecându-şi umerii*
aşa încât au spus că gura ei e o “moară stricată”.
Cineva încearcă mereu să-mi facă iubita să plângă
vorbind, ţipând, spionând,
spunând “tu chiar trebuie să începi ceva.”


Copilul din strofa a patra simbolizează ceea ce este artistul, nevoile şi dorinţele sale în stare pură, dorinţe care se manifestă prin atitudinea copilului – care, în acest caz, plânge. Ideea de a încerca să oprească plânsul copilului “furând, minţind” şi nu oferindu-i hrana de care acesta are nevoie (hrana reprezentând în acest caz liniştea, dragostea), este un alt simbol, dintre cele multe utilizate de Michael Jackson în opera sa.

– (Ce) dacă tu nu poţi să-ţi hrăneşti copilul,
ei nu au un copil
şi nici să nu te gândeşti că poate
nu poţi să-ţi hrăneşti copilul.
Vei încerca mereu
să opreşti acel copil din plâns
agitându-te, furând, minţind –
acum copilul moare încet.


Artistul se simte încolţit de ura din partea mass-mediei. “Eşti o legumă” (lipsită de personalitate şi care practic nu reprezintă un pericol), ei te servesc la masă (se folosesc de tine, sunt conştienţi că obţin anumite avantaje exploatându-te) “şi totuşi te urăsc” – pentru că ai calităţi pe care ei nu le vor avea niciodată şi, de ce nu?, pentru că ai îndrăznealea de a-i ignora.

– Am spus că vrei să începi ceva,
trebuie să începi ceva;
e prea sus ca să urci deasupra,
prea jos ca să intri dedesubt;
eşti blocat la mijloc
iar durerea e crâncenă.
Eşti o legumă, eşti o legumă
şi totuşi ei te urăsc
eşti doar un aperitiv
cu care ei se îndoapă.


În performanţele live există două aspecte remarcabile, în timpul interpretării acestei melodii, cu tehnica de dans complicată de tip “stop/start” care îi aduce pe Michael Jackson şi pe dansatorii săi în poziţie imobilă şi momentul în care artistul e acompaniat de audienţă în timpul pasajului muzical.

Cântecul se încheie cu un refren repetat "Mama-se, mama-sa, ma-ma-coo-sa". De origine cameruniană, “makossa” este numele unui dans tradiţional. “Makossa” înseamnă “eu dansez” în dialectul populaţiei Duala (un grup etnic din Camerun).

În final, Michael se adresează tuturor celor care i-au împărtăşit, într-o formă sau alta, suferinţa, îndemnându-i să înfrunte rautăţile lumii cu demnitate, pentru că adevărul e de partea lor.

– Ridică-ţi capul sus
şi strigă la lume
“ştiu că sunt cineva”
şi lasă adevărul să fie dezvăluit;
nimeni nu te poate răni acum,
pentru că ştii ce e adevărat;
da, eu am încredere în mine,
deci şi tu să ai încredere în tine;
ajută-mă să cânt asta:

Ma ma se, ma ma sa, ma ma coo sa
Ma ma se, ma ma sa, ma ma coo sa…

Cântă lumii, cântă toată noaptea…



Eu cred însă că acest ultim îndemn, Michael Jackson şi-l adresează mai degrabă sie însuşi, pentru a se încuraja. Faptul că Wanna Be Startin’ Something a fost pe lista tuturor turneelor sale, de la “Victory” şi până la “This is It”, arată că acest cântec reprezintă mai mult decât o răbufnire, mai mult decât o exteriorizare a sentimentului de frustrare al artistului în faţa caracatiţei mass-media. Wanna Be Startin’ Something este de fapt o radiografie a geniului exilat într-o lume a celor anoşti şi mici la suflet.







*a-şi freca umerii/coatele (de cineva) = a fi (excesiv de) prietenos, a se băga în seamă (în jargon)


...

vineri, 5 februarie 2010

J. Randy Taraborrelli – Unde se termină magia şi unde începe nebunia

...



Am citit, în sfârşit, cartea care a făcut atâta vâlvă în lunile de după dispariţia Regelui Pop, la îndemnul unor prieteni care m-au asigurat că aceasta conţine informaţii concrete care îmi vor folosi pentru un proiect la care lucrez acum. Au avut dreptate. Detaliile legate de copilăria, familia şi cariera lui Michael Jackson sunt documentate, credibile, suficient de detaliate şi prezentate în ordine cronologică, incluzând informaţii relevante despre persoanele din anturajul lui Michael, cele care i-au influenţat, într-o formă sau alta, unele decizii şi poate chiar viaţa. Mi-a plăcut cum au fost prezentate mama Katherine şi prietena Elizabeth Taylor; sunt de acord şi cu felul în care o descrie pe Lisa-Marie Presley – asta nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce intuisem despre ea, numai văzând-o în interviul dat Dianei Sawyer şi citindu-i declaraţiile; deşi admit că Taraborrelli e destul de părtinitor cu Lisa, probabil fiindcă speră că, la un moment dat, va colabora cu ea la editarea unei biografii. Taraborrelli e corect şi faţă de John Branca, avocatul şi negociatorul genial care i-a fost alături lui Michael până la capăt; inclusiv faţă de Debbie Rowe, femeia care a ieşit din anonimat numai fiindcă s-a oferit să-i facă lui Michael copii (deşi sunt convins că, în orice clipă, milioane de femei din lumea asta ar fi făcut acelasi lucru şi în aceiaşi termeni). Dar de pe la jumătatea cărţii am simţit o schimbare in tonul autorului.

Se laudă că îl ştie pe Michael de când erau amândoi copii şi se mai laudă că i-a fost prieten, ca şi cum în CV-ul lui de scriitor asta e o chestie relevantă pentru calităţile literare, ca şi cum asta ar fi ceva care garantează faptul că e un scriitor cu talent. Hm... Poate că au fost oarecum apropiaţi într-o perioadă. Dar până la urmă Taraborelli nu e decât un jurnalist amărât, care a ştiut pe lângă cine să se dea ca să-şi poată scoate nişte cărţi. Iar toată lumea ştie că Michael nu a putut fi niciodată prieten cu un jurnalist. Totuşi... probabil că la început monseur Taraborrelli a crezut că e prietenul lui Michael. Iar apoi, cam după 1988, şi-a dat seama că nu era deloc aşa, motiv pentru care cartea lui conţine nişte comentarii ireverenţioase şi nişte opinii personale defavorabile lui Michael, care mie unul mi-au dezvăluit o frustrare adâncă a autorului şi o dorinţă de răzbunare. „Magia” pe care o resimţise în preajma lui Michael în primii ani ai relaţionării lor începe să fie înlocuită treptat de „nebunia” furibundă determinată de conştientizarea faptului că Michael nu i-a fost niciodată prieten, de fapt.

Am căutat informaţii despre acest „scriitor” şi nu am putut găsi nimic legat de viaţa sa personală. Se afişează ca un tip singuratic, dar, aşa cum el însuşi sugerează în carte, nu există „tip singuratic” – sau, dacă există, probabil e gay (sau pedofil). Sincer, nu m-ar mira ca Taraborrelli să fie gay. I-am studiat privirea din fotografii, părul vopsit acaju şi rânjetul – toate mi-au inspirat repulsie, ca atunci când priveşti ceva pervers. La urma-urmei, de ce n-ar fi posibil ca Taraborrelli să fi nutrit faţă de Michael sentimente ascunse? După părerea mea, în a doua parte a cărţii se comportă ca un iubit gelos – lipsit de inteligenţă, e adevărat, dar şi cumplit de gelos.

Şi au mai fost lucruri care nu mi-au plăcut, în special unele opinii personale care se bat cap în cap. Pe undeva afirmă într-o paranteză că Michael habar n-avea să cânte la pian, iar în ziua căsătoriei cu Debbie tot autorul scrie nonşalant că Michael s-a aşezat la pian şi a inceput sa cânte. (Acum fac şi eu o paranteză: l-am văzut în reclama Pepsi, aşezat la pian, şi i-am urmărit degetele. Poate că nu era Franz Liszt, dar în mod cert putea să interpreteze foarte ok). În altă parte, afirmă că Michael a vrut să-şi albească pielea cu nişte creme, la care autorul nostru s-a apucat să ne reproducă prospectul. La un moment dat se spunea: „se aplică în strat subţire, pe zonele afectate”. Care zone afectate, neică? Pănă la acel capitol, nu pomenise de vitiligo; insista cu ideea că Michael n-avea nici pe dracu’ şi doar voia să devină alb.

În afară de asta, mie mi s-a părut evident că monseur Taraborrelli confundă copiii lui Michael între ei. E posibilă o asemenea gafă, când spui că i-ai fost „prieten din copilărie” şi mai ales „confident”? Ca să nu mai spun că nici măcar nu trebuie sa fii confidentul lui Michael ca să ştii cum arată copiii lui. Pentru Taraborrelli însă, Prince Michael I are „părul negru şi ochii căprui închis”, iar Prince Michael II e „foarte blond”. What??

Şi, nu în ultimul rand, cum naiba poţi să spui că e zgârcit, despre un om care a donat câştigul din munca lui, depusă pentru turneele istovitoare “Victory”, “Dangerous” şi “History” (ca să menţionez doar o fărâmă din generozitatea lui)? În a doua parte a cărţii cred că am citit de zeci de ori cuvântul “zgârcit” alături de numele lui Michael Jackson.

Pentru mine, cartea lui Taraborrelli pare eclectică, lipsită de consecvenţă în idei. Dacă în prima parte îl descrie pe Michael într-o lumină destul de obiectivă, în cea de-a doua parte îl prezintă ca pe un tip bizar, labil şi extrem de dificil. Dacă în prima parte descrie în detaliu aspectele legate de viaţa sa profesională, în cea de-a doua insistă pe bârfele şi speculaţiile media – sincer, de aici nu am aflat nimic nou, nimic demn de atenţie. Şi concluzia mea este că „magie şi nebunie” nu se referă la Michael Jackson, ci la Taraborrelli. Pentru că, orice ar face, nu va fi niciodată altceva decât un reporter amărât şi frustrat care, deşi nu merita, a avut ocazia, la un moment dat, să simtă magia din preajma Regelui... şi apoi nebunia de a fi respins.

În ultimul capitol, Taraborrelli spune: „Nu îmi pot imagina o lume fără Michael Jackson.” Ei bine, nici eu. Dar îmi pot imagina, desigur, o lume fără monseur Taraborrelli şi fără alţii ca el. Şi, ştiţi ceva? E foarte mişto.



...