Cartea va ieşi de la tipar probabil săptămâna viitoare.Va fi o ediţie limitată şi din păcate încă nu ştiu dacă o voi distribui în librării, pentru că nu vreau ca preţul ei să fie dublat de către adaosurile distribuitorilor şi librarilor. Din păcate, la Ministerul Culturii s-au tot perindat o grămadă de incompetenţi, şi niciunul n-a fost în stare să descâlcească drumul încurcat al unei cărţi de la editură către cititori. Cred ca voi prefera să apelez la metoda de a o trimite doritorilor prin poştă sau prin curier, cu plata la livrare. Pentru comenzi, ţinem legătura prin email:
romanul.frustrat@yahoo.com sau
mikael_dobrescu@yahoo.com
Sper ca această carte să fie o mângâiere pentru cei care îl iubesc pe Regele Pop, să le trezească interesul celor care nu ştiu foarte multe despre el şi să le deschidă sufletul celor care, din necunoaştere, nu îl apreciază la adevărata lui valoare.
Vă împărăşesc traducerea scrisorii pe care am primit-o de la „Michael Jackson Fan Club” din Corpus Christi, Texas, SUA.
Dragă Mihai, Îţi mulţumim pentru că ai contactat „Michael Jackson Fan Club”... tocmai din România! Wow! După cum îţi poţi imagina, noi toţi, cei de la „Michael Jackson Fan Club”, suntem devastaţi şi inimile noastre sunt sfărâmate. Pierderea lui Michael ne-a frânt inimile şi sufletele. Sunt zile în care ni se pare că ne vom reveni şi zile în care durerea ne loveşte atât de tare, ca şi cum abia s-a intâmplat. Şi, desigur, media nu ne ajută deloc. E ceva foarte diferit în a-l pierde pe el. Când pierzi un membru al familiei, toţi cei din jurul tău te inţeleg şi te sprijină. Când l-am pierdut pe Michael, oamenii s-au întrebat de ce suferim atât de mult după cineva pe care nu l-am cunoscut personal. Dar ei nu înţeleg că noi chiar l-am cunoscut pe Michael. Fiecare dintre fanii lui are, în adâncul inimii, o relaţie specială cu el. Aşa incât e la fel, sau poate chiar mai rău, decât pierderea unui membru al familiei, pentru că nu te poţi feri de atenţia pe care o acordă media acestui eveniment. Timpul nu a reuşit să ne facă suferinţa mai uşoară. Tot ceea ce putem face este să menţinem vie moştenirea pozitivă a lui Michael. El ar fi dorit asta!
„Cei care l-au ucis pe Michael Jackson ar fi trebuit sa se gândească de două ori, pentru că, după moartea lui, numărul fanilor s-a dublat – iar eu sunt unul dintre ei." (comentariu pe un site, sub un articol despre Michael Jackson)
Cred că oricui i s-a întâmplat măcar odată în viaţă să fie jignit, acuzat ori pur şi simplu bănuit pe nedrept. Şi, în mod sigur, aceia dintre noi cărora li s-a întâmplat aşa ceva au aimţit dezamăgire, revoltă, la un moment dat chiar dorinţă de răzbunare. Dar nu pot să-mi închipui cum aş fi reacţionat dacă aş fi fost acuzat de toate relele care i s-au pus în cârcă lui Michael: că a vrut să-şi decoloreze tenul, că a molestat copii, că a luat hormoni feminini (??) ca să-şi menţină vocea înaltă, ca şi-a făcut nenumărate operaţii estetice ca să se transforme în femeie (??), că se identifica, ba cu Nefertiti, ba cu Iisus, ba cu Diana Ross; că, de fapt, nici nu a cântat vreodată live, ci folosea „lipsync”... Culmea este că, cel mai adesea, aceste aberaţii vin din partea unora care se pretind reprezentanţi ai sexului „tare”. Cât de frustrat trebuie să fii ca să scorneşti şi să susţii astfel de mizerii?... Cât de josnic şi cât de mic trebuie să te simţi, privindu-te in oglindă, ca să împroşti cu noroi într-un om care, pe lângă faptul că nu te cunoaşte si nu ţi-a facut niciodată vreun rău, a cântat şi a dansat, pe lângă atâţia alţii, şi pentru tine?... Mi-a plăcut mult un comentariu pus pe un site unde Michael era ponegrit, şi care spunea cam aşa: „Vă e necaz că pe Michael şi mort îl plac femeile, iar voi aburiţi oglinda degeaba!”... Nu cred că ştiu exact la ce anume se referă „aburiţi oglinda”, însă pot să-mi închipui că nu e un compliment.
Despre decolorarea pielii şi despre acuzaţiile de molestare am vorbit şi nu mai revin. Despre cântatul „live” cred că e lămurit oricine a fost vreodată la un concert al lui Michael ori a urmărit o înregistrare „live” de-a lui. Michael avea, într-adevăr, o voce delicată în cântecele cu ritm lent; dar ascultându-l atent în celalalte cântece (precum „Bad”, „Black Or White”, „Blood On The Dance Floor”, „Come Together”, „D.S.”, „Dangerous”, „Dirty Diana”, „Give In To Me”, „Invincible”, „Jam”, „Morphine”, „Privacy”, „Scream”, „Shout”, „Smooth Criminal”, „The Way You Make Me Feel”, „They Don’t Care About Us”, „We’ve Had Enough”, „Who Is It”) este foarte clar că avea o voce pentru rock teribil de puternică şi de clară. Iar toată lumea ştie că nu oricine poate să cânte rock – pentru că nu oricine are ce-i trebuie pentru asta.
Despre aspectul fizic al lui Michael, care nu se încadra în tiparele „macho”, pot să spun că, în anii ’80 –’90, acest tipar nici nu era la modă. Uitaţi-vă la Alphaville, Paul McCartney, Paul Simon, A-HA, George Michael, Bee Gees, Duran Duran, Modern Talking, Milli Vanilli, Boyzone, Chris Isaac, Guns’n’Roses, Prince – ca să enumăr doar o parte dintre artiştii care erau în vogă în perioada aceea. Se purtau părul lung (adeseori oxigenat), trăsăturile nevirilizate, pantalonii de piele, zâmbetul larg care să arate o dantură albă, strălucitoare. Fireşte că, în timp, cu toţii (sau, în fine, cei care au supravieţuit pe scenă) s-au maturizat şi s-au adaptat modei în continuă transformare. În aceeaşi perioadă, însă, cu revenirea la ideea bărbatului rudimentar, nebărbierit, dur, transpirat şi cu voce guturală, s-a născut o nouă modă: cea a metrosexualului – a tipului care, fără a fi mai puţin bărbat, se preocupă în mod serios de propria înfăţişare.
În altă ordine de idei, cât de orbit de pizmă şi cât de lipsit de caracter trebuie să fie cineva, ca să nu recunoască faptul că Michael Jackson a fost un om extrem de talentat şi de generos? De ce nu putem fi în stare ca, dincolo de frustrările personale, oricare şi oricâte ar fi acestea, să fin cinstiţi faţă de noi înşine şi să admitem că alţi oameni au calităţi pe care noi nu le avem şi nu le vom avea niciodată?... Pentru cei care se înverşunează să-l blameze pe Michael Jackson, am un sfat: uitaţi-vă la fanii lui. Sunt cei mai frumoşi, cei mai buni şi cei mai cinstiţi fani pe care i-am văzut vreodată. Pentru că sensibilitatea şi frumuseţea interioară a lui Michael le-au atins sufletele şi i-au transformat în ceea ce doritorii de NWO urăsc cel mai tare.
Era luna august şi mă uitam în sus, la cer. Cu o mână făcută scut în faţa ochilor, mi-am imaginat un şoim înălţându-se în vârtejul curenţilor de aer cald. S-a invârtit în spirală din ce în ce mai sus, până când, cu un ţipăt nepământean, a dispărut. M-am simţit dintr-odată lăsat în urmă. „De ce ai deschis aripile fără mine ?” am întrebat, mâhnit. Apoi, spiritul meu mi-a spus: „Şoimul nu e singura metodă. Gândurile tale sunt la fel de libere ca oricare altă pasăre.” Aşa că am închis ochii şi spiritul meu şi-a luat zborul, învârtindu-se în spirală în sus, ca şoimul, iar apoi mai sus, încât am putut, uitându-mă în jos, să văd întreaga lume. Dar ceva nu era bine. De ce mă simţeam atât de rece şi de singur ?
„Ai deschis aripile fără mine”, mi-a spus inima. „La ce e bună libertatea fără iubire ?” Aşa că am mers în tăcere lângă patul unui copil bolnav şi i-am cântat un cântec de leagăn. El a adormit zâmbind, iar inima mea şi-a luat zborul, alăturându-se spiritului care se învârtea deasupra pământului. Eram liber şi plin de iubire, dar ceva tot nu era bine.
„Ai deschis aripile fără mine”, mi-a spus trupul meu. „Zborurile tale sunt numai imaginare.” Aşa că am căutat în cărţile pe care le ignorasem până atunci şi am citit despre sfinţi de toate vârstele care chiar zburau. În India, Persia, China şi Spania (chiar şi în Los Angeles !), puterea spiritului fusese atinsă, nu numai cu inima, ci cu fiecare celulă a corpului. „Extazul meu mă ridică în aer, ca şi cum sunt purtată de un şoim uriaş”, spunea Sfânta Teresa.
Am început să cred în această senzaţie minunată şi, pentru prima oară, nu m-am mai simţit lăsat în urmă. Eu eram şoimul şi copilul şi sfântul. În ochii mei, vieţile lor au devenit sacre iar adevărul a venit acasă: când tot ce înseamnă viaţă este văzut ca fiind divin, fiecăruia dintre noi îi cresc aripi. (Michael Jackson – „Dancing the Dream” – „Wings Without Me” – 1992)
Michael a dezvăluit, în rândurile de mai sus, reţeta extazului: un spirit liber, o minte curată şi multă, multă iubire. Omul modern, viitoarea unitate a NWO, se preocupă prea puţin de propriul suflet. De ceva vreme noţiunea de „spirit” chiar şi-a pierdut esenţa. Omul NWO, după o zi de muncă în care face acelaşi lucru de zi cu zi, şade în faţa televizorului şi face aceleaşi lucruri ca în fiecare seară: priveşte emisiunea preferată „pentru spălat creierul”, cu un bol de popcorn şi o bere alături. Rutina a devenit parte din viaţa lui şi, chiar dacă ar încerca, nu ar reuşi să iasă din ea. Dar nici măcar nu prea se întâmplă să vrea să iasă din acest cerc, pentru că un creier „spălat” îşi pierde capacitatea de a gândi profund, iar mai apoi capacitatea de a gândi în general. Rămân numai automatismele, reflexele condiţionate ale lui Pavlov, ale căror conexiuni nu se fac prin zona logică a gândirii. În lipsa spiritului, iubirea devine un clişeu, iar în curând cade în desuetudine şi, numai a vorbi despre iubire, pare deplasat şi de prost-gust în ochii celorlalţi. Până şi curăţenia trupească şi-a pierdut înţelesurile complexe: a rămas doar ideea de a nu mirosi urât şi de a avea veşminte curate.
Şi atunci, când vorbea despre iubire şi despre spirit, Michael era iar privit ca un excentric. Cine mai iubeşte în ziua de azi ?... Cine mai ştie ce înseamnă, de fapt, iubirea ?... De la răstignirea lui Iisus încoace, s-a dus un război continuu împotriva iubirii. Câţi părinţi le mai cântă pruncilor un cântec de leagăn seara, înainte de culcare ?... Câţi părinţi se opresc, măcar o clipă, să-şi asculte copiii dormind ?... Cine mai are timp să miroasă iarba ori să se bucure de boarea care-i răvăşeşte părul ?... Michael simţea, prin toţi porii lui, iubire – pentru oameni, pentru copaci, pentru primăvară, pentru fluturi... şi a încercat, din răsputeri, să ne-o insufle tuturor. Şi astfel s-a născut muzica aceea minunată, pe care au iubit-o şi o iubesc în continuare, de la copii la vârstnici, atâtea milioane de oameni.
„Lumea mă întreabă cum fac muzica. Le spun că pur şi simplu păşesc în ea. E la fel ca atunci când păşeşti într-un râu şi te bucuri de curgerea lui. Fiecare moment din râu are cântecul lui. Aşa că stau înăuntrul acelui moment şi ascult.
Ceea ce aud nu e niciodată la fel. O plimbare prin pădure aduce un cântec de trosnituri uşoare: frunze care foşnesc în bătaia vântului, păsări sporovăind, veveriţe certându-se, rămurele sfărâmându-se sub talpă, iar bătaia inimii mele le strânge pe toate laolaltă. Când te bucuri de cursul râului, muzica e şi înăuntru şi în afară, la fel. Atât timp cât voi putea să ascult momentul, întotdeauna voi avea muzică.” (Michael Jackson – „Dancing the Dream” – „How I Make Music” – 1992)
Astăzi, ne temem – de oricine şi de orice. Susţinem că teama nu vine de fapt dinlăuntrul nostru ci din ameninţările exterioare, pe care noi le pretindem reale dar care sunt de cele mai multe ori imaginare. O amică îmi povestea odată că, văzând un om că se apropie, a grăbit pasul, crezându-l cerşetor ori nebun. Apoi şi-a dat seama că omul căuta o adresă şi avea nevoie de îndrumare – altcineva, mai curajos, se oprise să-l asculte. O altă amică mi-a povestit că a vrut să ofere un croissant – pomană pentru tatăl ei mort – unui bătrân care a refuzat-o vehement şi s-a îndepărtat bombănind. Amândouă au fost dezamăgite – una, de teama proprie, exagerată; cealaltă, de teama celuilalt. Oare aşa suntem noi sau aşa ne-a făcut să fim lumea în care trăim ?... Irod s-a temut de Iisus dinainte ca El să se nască. Ignorantul se teme de adevăr fără să stie ce beneficii îi va aduce cunoaşterea. Frumoasa se teme de bestie, înainte să i se uite în suflet. Ne temem, în general, din egosim, din comoditate, din neştiinţă. Michael ne oferă şi o lecţie despre încredere.
Pe când hrăneam veveriţele în parc, am observat că una dintre ele, mai mică, nu părea să aibă încredere în mine. În timp ce toate celelalte veneau destul de aproape încât să-mi mănânce din palmă, ea păstra distanţa. I-am aruncat o alună. S-a furişat, a apucat-o cu timiditate şi a fugit. Data următoare trebuie să fi simţit mai puţină frică, opentru că a venit ceva mai aproape. Cu cât se simţea mai în siguranţă, cu atât avea mai multă încredere în mine. Într-un final, a stat chiar la picioarele mele, la fel de îndrăzneaţă ca orice veveriţă care cerea o alună.
Cam aşa e cu încrederea – întotdeauna pare că cel mai important e ca tu să ai încredere în tine însuţi. Alţii nu pot să înfrunte teama în locul tău; trebuie s-o faci pe cont propriu. E greu, pentru că teama şi îndoiala te ţin strâns. Ne e frică să nu fim respinşi, ori să nu fim răniţi din nou. Aşa că ne păstrăm la o distanţă care ne oferă siguranţă. Considerăm că izolarea de ceilalţi ne va proteja, dar nu merge. În final ne simţim însinguraţi şi neiubiţi.
Încrederea în tine însuţi începe prin a recunoeşte că e în regulă să-ţi fie teamă. Problemă nu este că ţi-e teamă, pentru că fiecare dintre noi se simte anxios şi nesigur uneori. Problema este să nu fii suficient de onest să admiţi că te temi. Ori de câte ori îmi accept propriile dubii şi nesiguranţe, sunt mai deschis către alţi oameni. Cu cât intru mai adânc în mine însumi, cu atât devin mai puternic, pentru că îmi dau seama că adevăratul meu „eu” e mult mai mare decât orice teamă.
Când te accepţi pe tine însuţi complet, încrederea devine completă. Nu mai există nicio separare între oameni, pentru că nu mai există separare în interior. În spaţiul unde obişnuia să existe teama, acum îi e permis iubirii să crească.” (Michael Jackson – „Dancing the Dream” – „Trust” – 1992)
Cine s-a oprit o clipă să-l asculte pe Michael – să-l asculte cu adevărat – a înţeles toate acestea. A înţeles că, la el, nimic nu era obişnuit, dar era aşa cum ar fi trebuit să fie pentru toţi: bunătate, compasiune, sensibilitate, sete de cunoaştere, profesionalism, performanţă, inocenţă, seriozitate – într-un cuvânt, frumuseţe interioară. De la Michael Jackson am învăţat ce înseamnă un om frumos. Şi tot de la el am învăţat că un spirit liber şi deschis îţi dă o aură pozitivă care îi influenţează pe ceilalţi. Când ai această aură în jurul tău, nu mai contează cum arăţi; nu mai contează dacă ai trăsături armonioase ori nu; dacă eşti tânăr ori vârstnic, dacă ai spatele drept ori încovoiat. Cei care te privesc nu-ţi văd decât aura iar impresia lor e unanimă: „uite un om frumos!”
Deşi spusesem altceva şi de obicei nu agreez să ma răzgândesc, la solicitările voastre, dragi cititori şi fani ai Regelui Pop, am început demersurile pentru editarea unei cărţi având la bază materialul postat pe blog. Mi-aş dori, dacă-mi ajută Dumnezeu, ca ea să vadă lumina tiparului în preajma aniversării lui Michael.
Cineva m-a numit, într-un comentariu recent, „fan al lui Mihael Jackson”. Nu pot să vă descriu cât de onorat şi de mândru sunt de această numire, cu atât mai mult cu cât, atunci când am început să scriu despre el, am specificat faptul că nu eram un fan ci doar un cetăţean căruia i-a plăcut muzica lui. Pe măsură însă ce m-am documentat, am învăţat să-l ascult, să-l văd şi, până la urmă, să-l cunosc. Şi mi-am dat seama că a meritat.
Am decis să scriu acest capitol, pentru a răspunde într-un fel întrebărilor ridicate de multă lume care se preocupă de copiii lui Michael: de ce sunt albi, de ce au ochii albaştri (mă rog, Paris), de ce sunt blonzi etc. Sunt convins că aici nu este nicidecum vorba de speculaţiile vehiculate mult timp, că Michael şi-ar fi renegat rădăcinile afro. Adevărul gol-goluţ îl vom afla în momentul în care copiii vor cere analiza ADN, dar până atunci vom face o scurtă incursiune în miracolul geneticii şi voi arăta că este foarte posibil ca un mulatru, aşa cum era Michael, să aibă copii blonzi.
Ca şi la alte fiinţe vii, la om caracterele şi însuşirile sunt determinate de structuri genetice, iar transmiterea lor de la o generaţie la alta are loc conform legilor eredităţii, descoperite de G. Mendel. De asemenea, la om ca şi la alte organisme, materialul genetic îl reprezintă ADN-ul localizat în cromozomi. Numărul de cromozomi din celulele somatice es¬te egal cu 46, pe când celulele sexuale conţin doar 23.
În cromozomii fiecărei celule există informaţia genetică ce asigură deosebirea fiecărei fiinţe umane de bacterii, alge, melc, broaşte, vrăbii, şoareci şamd. Tot cromozomii conţin şi informaţia legată de: cum va fi nuanţa pieii individului dat, culoarea şi structura părului, culoarea şi aspectul ochilor, forma nasului, grupa de sânge şi o mulţime de alte particularităţi morfologice, fiziologice şi biochimice, care deosebesc un om de altul şi-l fac unic pe fiecare dintre noi. Conform unor calcule aproximative, cromozomii fiecărei celule umane conţin câteva milioane de ge¬ne. De aceea, posibilităţile variabilităţii combinative a caracterelor şi însuşirilor sunt cu mult mai mari la om decât la alte specii biologice.
Numai operându-se cu cele 23 de perechi de cromo¬zomi fiecare părinte poate da teoretic aproximativ 10 miliarde de combinaţii ereditare. După cum putem vedea în jurul nostru, segregarea şi redistribuirea liberă a genelor (recombinarea), care însoţesc formarea celulelor sexuale, precum şi caracterul întâmplător al fecundaţiei ovulului, constituie cauza colosalei varietăţi a oamenilor. În natură nu există doi indivizi cu o constituţie genetică identică. Fiecare om are în sine o garnitură specifică de gene, fapt care face ca fiecare din noi să se prezinte ca o entitate individuală şi irepetabilă. Chiar şi într-o familie cu mulţi copii, părinţii remarcă întotdeauna că ei prezintă deosebiri - adesea foarte bine exprimate - în înclinaţii şi gusturi, în trăsături de caracter, în particularităţi de comportament şi în atitudinea lor faţă de cei din jur; deşi aceşti copii trăiesc în condiţii de viaţă similare şi sunt trataţi cu aceiaşi afecţiune de către părinţi. Unul este zvăpăiat, altul încet, unul e sociabil, altul timid, unul e excesiv de pedant în ceea ce priveşte curăţenia, altul e un neângrijit, unul stă ore întregi pentru a monta un aparat de radio, iar altul nu are nici cel mai mic inte¬res pentru aparatele de radio şi meştereşte diferi¬te bibelouri artistice, unul s-a înscris la facultatea de fizică, iar altul - la arte şi această enumerare poate continua la infinit.
În acelaşi timp, chiar şi din observaţii dintre cele mai superficiale şi întâmplătoare, absolut cotidiene, descoperim la o oarecare persoană anumite similitudini cu cineva din reprezentanţii generaţiilor genetice precedente şi în aceste cazuri spunem: “leit taică-su”, “copia bunicii”. Şi, de remarcat, această asemănare pe care o surprindem, ţine nu numai de aspectul exterior, ci şi de trăsăturile de caracter moştenite. Este tot atât de iute din fire şi de ne înduplecat sau moale şi nehotărât, un fantezist şi un visător sau este închis şi irascibil, la fel ca – să zicem – tatăl sau bunicul.
Nu cred că ezte cazul să intrăm mai adânc în problemele de genetică, mă voi referi la esnţial. Iar acesta este că fiecare fiinţă umană are 23 de perechi de gene, dintre care 22 perechi îi determină absolut tot ceea ce ţine de înfăţişare (forma şi culoarea ochilor, a sprâncenelor, a buzelor, a nasului, a unghiilor, a degetelor, înălţimea, pielea, părul, grupa de sânge etc) iar cea de-a 23-a pereche determină sexul (masculin sau feminin). Aşadar, vorbim de 46 de cromozomi (23 perechi). Perechile de la 1 la 22 se numesc autozomi şi arată la fel la ambele sexe. Perechea cu numărul 23 diferă între cele două sexe – aceşti cromozomi se numesc cromozomi sexuali.
Fiecare celulă umană conţine aceste 23 perechi de cromozomi, cu excepţia celulelor sexuale (ovulul şi spermatozoidul) care nu au în bagajul lor decât jumătate din cei 46 de cromozomi (22 autozomali şi 1 sexual). Structura perechilor de cromozomi sexuali arată astfel: ● la femeie: XX ● la bărbat: XY
Prin urmare, ovulele sunt toate la fel: au 22 cromozomi autozomali plus cromozomul sexual X; în timp ce spermatozoizii pot avea 22 plus X sau 22 plus Y.
În momentul conceperii fătului, ovulul (care conţine jumătate din moştenirea genetică a mamei, respectiv 23 de cromozomi) se combină cu cei 23 de cromozomi ai spermatozoidului, formând cele 23 de perechi de cromozomi care vor reprezenta genomul viitorului copil. Este evident că sexul copilului este determinat de spermatozoid: dacă ovulul e fecundat de un spermatozoid cu X, va rezulta o fetiţă iar dacă este fecundat de un spermatozoid cu Y, va rezulta un băiat.
În ceea ce priveşte cele 22 perechi de cromozomi autozomali, aceştia sunt de trei mari categorii: dominanţi, recesivi şi heterozigoţi.
Genele dominante sunt cele mai „puternice”, iar genele recesive sunt cele mai „slabe”. În structura sângelui, de exemplu, în cazul fenotipului ABO, există 3 gene: A şi B sunt dominante, iar O este recesiv. Posesorii care au în structura sângelui o pereche identică de gene (respectiv AA, BB sau OO) se numesc homozigoţi, iar cei care au perechi neidentice (AO, BO, AB) se numesc heterozigoţi. În funcţie de dominanţa genelor, grupa sanguină se numeşte A (AA sau AO), B (BB sau BO), AB.
Şi aceste gene se moştenesc, câte una de la fiecare părinte. Aceasta face ca dintr-un părinte cu AA şi celălalt părinte cu BB, copiii să nu poată avea decât grupa de sânge AB (dintr-un A de la un părinte şi un B de la celălalt). În cazul în care părinţii au AO respectiv BO, pot rezulta copii cu grupa sanguină AO (A de la un părinte şi O de la celălalt), AB sau OO.
La fel se întâmplă în cazul culorii ochilor. Ochii negri sunt determinaţi de gene dominante (să le notăm DD), iar ochii albaştri sunt recesivi (notăm RR). Ochii căprui şi cei verzi sunt heterozigoţi, adică au combinaţia DR. Rasa neagră africană conţine gene dominante (părul negru cu fir gros şi creţ, buze cărnoase, sprâncene dese, ochii negri, pielea neagră etc.) Blonzii cu ochii albaştri, buze subţiri, pielea albă, au gene recesive. Ceea ce se află între aceste două fenotipuri sunt în general heterozigoţi.
Mulatrii sunt heterozigoţi, adică fenotipul lor conţine atât gene dominante, cât şi recesive, în diverse combinaţii. Aceasta face ca, teoretic, din doi părinţi mulatri să poată rezulta copii cu orice fel de trăsături. Dacă unul dintre părinţi este mulatru (heterozigot), iar celălalt alb (recesiv), şansa ca urmaşii lor să fie albi creşte foarte mult.
Mai jos vă prezint câteva exemple de acest gen:
Am mai spus-o, dar ţin să repet: pentru mine, nu are niciun fel de importanţă dacă aceşti copii sunt concepuţi de Michael sau nu. I-a crescut, i-a iubit, iar ei l-au iubit aşişderea. A fost un tată foarte bun, infinit mai bun decât propriul lui tată, şi s-a gândit la ei până în ultima clipă. Iar în acea ultimă clipă, probabil că a simţit tristeţea de a nu le fi putut oferi ocazia să-l vadă pe scenă. Punct. Sunt atâţia oameni pe lumea asta care au copii ce nu le poartă moştenirea genetică, pentru că sunt ori adoptaţi ori rezultaţi din inseminare artificială – şi acei oameni sunt admiraţi pentru efortul şi curajul lor. Iar Michael e pus la zid şi acuzat de te miri ce inepţii, cărora aceasta legată de copii le-a puc capac. Oameni buni, ce mai contează asta ?... Oare vom ajunge vreodată să pricepem, cu toţii, că pe lumea asta nu există numai alb şi negru, ci şi nuanţe de gri ?... Oare vom ajunge vreodată să fim în stare să nu mai judecăm, înainte de a căsca bine ochii ?... Oare vom fi vreodată dispuşi să căutăm la semenii noştri mai întâi părţile luminoase şi nu să iscodim din start după cele din umbră ?..
E ciudat că Dumnezeu nu se supără să fie exprimat în toate religiile lumii, în timp ce fiecare continuă să ţină de ideea că singura cale dreaptă este cea a lui. Orice ai încerca să spui despre Dumnezeu, cineva o va lua drept ofensă, chiar dacă spui că iubirea fiecăruia dintre noi pentru Dumnezeu este bună. Pentru mine, forma pe care o ia Dumnezeu nu e cel mai important lucru. Cea mai importantă este esenţa. Cântecele şi dansurile mele sunt proiectate de către El să vină şi să se completeze. Eu controlez numai forma. El le adaugă farmecul. Mă uitam la cerul nopţii şi vedeam stelele atât de aproape, încât părea ca şi cum bunica le-ar fi făcut pentru mine. „Câtă bogăţie, câtă somptuozitate”, mă gândeam. În acele momente, L-am văzut pe Dumnezeu în creaţia Lui. Aş fi putut la fel de uşor să-l văd în frumuseţea unui curcubeu, în graţia unei căprioare legănându-se pe o pajişte, în adevărul unui sărut părintesc. Dar pentru mine cel mai armonios contact cu Dumnezeu nu are formă. Infinitatea creaţiei lui Dumnezeu mă îmbrăţişează. Şi suntem unul. (Michael Jackson – „Dancing The Dream” – „God” – 1992)
Multă lume s-a tot întrebat şi se tot întreabă care era religia lui Michael Jackson, în care Dumnezeu a crezut, la cine se închina, la cine se gândea atunci când simţea nevoia să ceară ajutor divin. Citatul de mai sus, care este traducerea unei reflecţii numite simplu: „God”, mi se pare relevant. Michael a avut întotdeauna ochi pentru minunăţiile universului natural care ne înconjoară şi întotdeauna a fost conştient că toate acestea au fost create de Dumnezeu. Şi întotdeauna I-a mulţumit Lui pentru toate acestea. Michael a simţit fericirea privind dansul delfinilor, puzderia de stele de pe cerul nopţii, luna, marşul elefanţilor, zâmbetul unui copil. Am putea spune că din toate acestea se trag esenţa muzicii lui, tonul delicat al vocii lui, atitudinea lui maiestuoasă, gestul copilăresc de a-şi acoperi gura cu mâna atunci când râdea. Şi dacă toate acestea nu reprezintă mângâierea lui Dumnezeu, atunci nu ştiu ce ar putea fi.
Dumnezeu apare în versurile cântecelor lui Michael ca fiind Judecătorul Suprem:
„Only god could decide Who will live and who will die There's nothing that can't be done If we raise our voice as one” („We’ve Had Enough”)
Michael avea în casă nişte icoane în care apărea chipul său – un alt motiv de speculaţii pentru media, cum că ar fi fost narcisist ori că s-ar fi erijat în Puterea Divină. Fals.
E greu să-i vezi pe îngeri, deşi m-am uitat la icoane ore în şir. Unii oameni pot să-i vadă şi fără să privească icoanele, şi oamenii aceştia au poveşti interesante despre îngeri. Îngerii păzitori, de exemplu, sunt femei, lucru care nu m-a surprins. Un înger la naştere, recrutat dintre cei mai tineri, are grijă de fiecare copil atunci când se naşte, in timp ce alt înger, mai în vârstă dar nu aspru, îi ajută pe cei care mor să părăseasca lumea fără mâhnire ori durere.
Te poţi ruga la îngeri şi ei te vor asculta; dar cea mai bună cale de a-i chema, este să râzi – aşa mi s-a spus. Îngerii răspund la bucurie, pentru că din bucurie sunt făcuţi şi ei. De fapt, atunci când mintea oamenilor e innorată de mânie sau ură, nici un înger nu se poate apropia de ei.
Nu toţi îngerii au aripi, după cum spun clarvăzătorii; dar aceia care au, pot să-şi întindă aripile aurii şi să îmbrăţişeze întreaga lume. Dacă ai putea să priveşti în interiorul soarelui, ai vedea acolo un înger prezidând; un altul mult mai senin zâmbeşte pe faţa lunii.
Îngerii îşi petrec întreaga viaţă, adică o eternitate, învârtindu-se şi cântând în jurul tronului Creatorului. Oamenii cu urechi ascuţite i-au auzit. Se spune că armoniile corului angelic sunt incredibil de complexe, dar ritmul e simplu. „De cele mai multe ori e măsura unui marş”, a spus cineva care a tras cu urechea. Din nu ştiu ce motiv, acesta e cel mai bun lucru pe care l-am învăţat până acum.
După un timp în care auzi vorbindu-se despre îngeri, nu reuşeşti să-i vezi cu ochii tăi. Când un înger-păzitor a auzit asta, a fost şocată. „Nu vezi ?” a spus ea. „Dar ai un înger în tine. Fiecare are un înger în el. Eu pot să-l văd chiar acum şi cred că poţi şi tu.” „Nu”, i-am spus trist şi am întrebat-o cum arată un înger. „Seamănă cu mine ?”
„Ei bine, da şi nu”, mi-a spus misteriosul înger păzitor. „Totul depinde de ceea ce crezi tu că eşti. Îngerul tău e o pată de lumină aşezată chiar în centrul inimii tale. E mai mică decât un atom, dar odată ce te apropii de ea, îngerul tău se dezvoltă. Cu cât te apropii mai mult, cu atât el va creşte, până când, într-un final, într-o explozie de lumină, îţi vei vedea îngerul în forma lui adevărată şi în acelaşi moment te vei vedea pe tine însuţi.”
Aşa că acum îmi privesc îngerul tot timpul. Stau tăcut, cu privirea îndreptată către înlăuntrul meu. Nu a trecut mult şi am întrezărit ceva. „Eşti tu, îngerul meu, ţinând o candelă ?” A licărit odată şi a dispărut. Dar a fost suficient ca să-mi simt inima bătând cu putere. Data viitoare îngerul meu va flutura o lampă, apoi va ţine o torţă în sus, apoi va aprinde un foc.
Asta este ceea ce mi-a promis îngerul păzitor, iar acum, că am reuşit să-i văd aureola, ştiu suficient cât să cred. (Michael Jackson – „Dancing The Dream” – „Angel Of Light” – 1992)
Michael credea în îngeri păzitori şi îşi dorea cu disperare să ştie că există unul şi pentru el. Când cei din jurul lui îl trădau, când se simţea singur, neînţeles, neiubit cu adevărat, avea nevoie să ştie că există totuşi cineva – sau ceva – care îl iubeşte necondiţionat şi care îl protejează de toate relele lumii. Oare nu este lucrul la care visăm cu toţii ? Am studiat icoana în care e zugrăvit Michael, alături de nişte îngeraşi. Unii îi fac o coroană din flori, altul la picioarele lui plânge.
Această pictură a fost interpretată în fel şi chip, dar toate interpetările sunt departe de adevăr. Iar adevărul e simplu: lui Michael îi dădea siguranţă şi încredere în sine să aibă acest tablou în casă. Cei care îi împletesc cununa pot fi foarte bine îngerii unora dintre copiii pe care i-a ajutat si înDrăgit. Iar cel care-i plânge la picioare poate că e îngerul copilăriei lui chinuite. La întrebarea „de ce acela din tabolu are chipul lui Michael”, se poate răspunde cu vorbele lui: am întrebat-o cum arată un înger. „Seamănă cu mine ?” Tot din „Angel of Light” reise clar ideea că îngerii au vârste diferite, în funcţie de vârsta celui pe care îl apără. Era normal ca îngerul lui Michael să arate ca un adult si să aibă chipul lui.
Referirile la îngeri (ca şi unele referinţe biblice precum Iordanul sau Avraam) apar clar în câteva melodii:
„Hold me like The River Jordan and I will then say to thee you are my friend
Carry me like you are my brother love me like a mother will you be there?
Weary tell me will you hold me when wrong, will you scold me when lost will you find me?” („Will You Be There?”)
***
„What about the holy land (What about it) ... What about Abraham (What was us)” („Earth Song”)
***
„The world could not go on so every night I pray If the Lord should come for me before I wake ... What good would Heaven be If the angels came for me I’d tell them no” („Heaven Can Wait”)
În ceea ce priveşte tabloul reprodus de artistul Nate Giorgio după „Cina cea de taină”, cu (de la stânga la dreapta): Abraham Lincoln, John. F. Kennedy, Thomas Edison (?), Albert Einstein, Michael Jackson, Walt Disney, Charlie Chaplin, Elvis Presley şi Little Richard (?) – nu e singura dată când acest leitmotiv a fost folosit de diverşi artişti. Există multe asemenea reproduceri, având în centru diferite personaje, de la Elvis la Marilyn Monroe; de la „Star Wars” la „Dr. House”; de la „Clanul Soprano” la Mao Tze Dung; de la Popeye la la MA.S.H.; de la Superman la Sean Connery etc (detalii aici) Fireşte, pentru celelalte nu s-a făcut atât tărăboi ca la varianta cu Michael. La ceilalţi nu era vorba de blasfemie ori de megalomanie. La ceilalţi nu s-a spus că se cred Iisus pe pământ. Ceilalţi nu erau penibili în aceasta imagine. La ceilalţi nu era vorba decât de un amuzament nevinovat.
Nu religia este neapărat baza salvării sufletului fiecăruia dintre noi, ci acţiunile noastre şi atitudinea pe care o avem în faţa universului care ne înconjoară şi, nu în ultimă instanţă, în faţa noastră înşine. Michael avea o mulţime de lucruri bune de împărtăşit. El a acţionat, nu atât pentru binele lui, cât pentru al celorlalţi. El a reuşit să-şi păstreze în suflet copilăria mult mai mult timp decât ne-am fi putut imagina, oricare dintre noi, că se poate. Iar asta i-a făcut pe mulţi să-l declare excentric.
Şi, cu toate acestea, pentru oricine ascultă cu atenţie muzica lui, devine evident faptul că Michael era conştient de existenţa lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială cu El. O relaţie pe care meschinii şi bigoţii n-au înţeles-o şi n-o vor înţelege în veci.
În 2005, Michael a părăsit Statele Unite, pentru a-şi vindeca rănile şi a scăpa de media care l-a hăituit. A stat în Bahrein până în 2006. De ce tocmai în Bahrein ?... Aici e mâna lui Jermaine, care era prieten cu fiul şeicului din Bahrein. Probabil că Jermaine şi-a convins fratele că acolo va găsi liniştea şi intimitatea pe care nu le avusese în SUA. În Bahrein, Michael a purtat „abaya”, costumul musulman tradiţional şi capul acoperit, ceea ce părea să-i ofere anonimatul atât de mult dorit. Abdullah Hamad Al Khalifa l-a găzduit pe Michael, i-a oferit atenţie, l-a numit „frate”, i-a dăruit un Rolls-Royce şi a trâmbiţat în toată media locală că are o relaţie apropiată de prietenie cu Regele Pop – şi uite aşa s-a dus pe apa sâmbetei anonimatul lui Michael. Fireşte că, aşa cum nimic pe lumea asta nu e gratis, nici „prietenia” beizadelei nu era dezinteresată: Abdullah era un aspirant la o carieră muzicală şi a sperat ca Michael să-i producă nişte albume. Aşa că, până la urmă, bietul Michael a fugit de nişte „lipitori” şi a nimerit printre alte „lipitori” – cu alte cuvinte, a sărit din lac în puţ.
În 2006, prinţul Al Khalifa l-a acuzat pe Michael că nu a respectat înţelegerea de a realiza albumele, pentru care primise un avans şi a plecat din Bahrein, lăsând beizadeaua cu buzele umflate. La procesul intentat în Marea Britanie, avocaţii beizadelei au prezentat nişte cântece de-ale acestuia, ca să arate clar că prinţul are talent muzical. Şi, ca să nu pară că urmărea doar faima personală, la acuzaţiile de a-i nu fi produs albumele, Al Khalifa a adăugat că el şi cu Michael s-ar fi înţeles şi pentru un musical şi o autobiografie (nu am găsit detalii pe nicăieri, dar bănuiesc că era vorba de autobiografia lui Michael). În plus, beizadeaua afirma că el i-a plătit lui Michael avocaţii în cel de-al doilea proces de molestare. Iar acum îi cerea totul înapoi, plus Rolls-Royce-ul. Avocaţii lui Michael au spus că tot ce a primit de la beizadea a fost cu titlul de cadou (ca dovadă, nu a existat niciun contract), dar Al Khalifa afirma că de fapt nu a fost decât un împrumut. Interesant de menţionat este faptul că beizadeaua îi dăduse şi fratelui Jermaine 450.000 USD pentru a vizita Bahreinul şi a-şi cumpăra un Rolls Royce, dar a considerat asta un cadou şi nu i-a cerut nimic înapoi lui Jermaine. Bine, dar Jermaine nu e Michael, nu-i aşa ?...
În aceeaşi perioadă, planurile lui Jermaine de a-l convinge pe Michael să devină musulman, puse in aplicare cu ceva timp în urmă, se părea (sau aşa spera el) că începeau să dea roade.
„Când m-am întors în America (n.m. după convertirea la Islam, în 1989), am adus cu mine nişte cărţi din Arabia Saudită. Michael mi-a cerut unele dintre aceste cărţi, ca să le studieze. Înainte de asta, opninia lui era influenţată de media americană împotriva Islamului şi a musulmanilor. El nu era ostil Islamului, dar nici nu avea o atitudine favorabilă acestei credinţe. Însă, după ce a citit acele cărţi, nu a spus nimic împotriva musulmanilor. Cred că sub influenţa acestui studiu şi-a schimbat o parte dintre parteneri, cu oameni de credinţă islamică.” (Muhammad Abdul Aziz, ex-Jermaine Jackson, interviu publicat în 2006)
În urma speculaţiilor că Naţiunea Islamului a început sa-l influenţeze pe Michael, Jermaine a declarat pentru MSNBC în 2004 că „există câţiva agenţi de securitate de la Naţiunea Islamului, care lucrează pentru Michael. Dar noi nu le-am cerut să se roage. Le-am cerut să se ocupe de siguranţa lui Michael.”
În aceeaşi perioadă, Naţiunea Islamului a negat orice implicare cu starul pop, insistând, într-o declaraţie, că nu are „nicio relaţie de afaceri oficială cu domnul Michael Jackson”.
Totuşi, Leonard F. Muhammad, ginerele lui Louis Farrakhan (şeful Naţiunii Islamului), era văzut des în compania lui Michael, încă din 2003. Muhammad locuia foarte aproape de casa lui Michael, cu o chirie de câteva mii de dolari pe noapte, plus onorariul lui, la fel de piperat, bani pe care îi plătea Michael. Cu alte cuvinte, individul nu producea nimic, dar era plătit. Nu e de mirare că Michael începuse să aibă probleme financiare.
Culmea este că pe acest Leonard F. Muhammad i l-a prezentat lui Michael tocmai fratele Jermaine, în 2003.
Când, la un moment dat în 2004, realizând că Michael devenise foarte greu de abordat, Jermaine, Tito şi Jackie s-au prezentat la porţile Neverland cu intenţia de a vorbi cu fratele lor, securiştii de la Naţiunea Islamului nu i-au lăsat să intre, spunându-le că nu au acces la Michael. Când cei trei au insistat, securiştii i-au ameninţat, lucru care i-a speriat foarte tare. Până la urmă, Michael a auzit cearta şi a intervenit. Această întâmplare dovedeşte că ceea ce se întâmpla în spatele scenei era uneori mult mai bizar decât însuşi procesul de molestare intentat lui Michael.
Pe de altă, parte, locuinţa din Holmby Hills, în care a stat Michael împreună cu cei trei copii ai săi în ultima parte a vieţii, după întoarcerea din Bahrein, a fost construită de Mohamed Hadid, un ins despre care nu am aflat decât că este un magnat imobiliar, membru al Naţiunii Islamului şi că se declară prieten al lui Michael. Starul plătea o chirie de 100.000 USD lunar, deşi se spune că aceasta nu valora mai mult de 20.000 – 25.000 USD.
Aşadar, legăturile lui Michael cu Naţiunea Islamului începuseră înainte de plecarea din SUA şi au continuat până la moartea sa, din moment ce în ultimă instanţă dădaca Grace Rwaramba a fost înlocuită cu o altă femeie, membră a Naţiunii Islamului, şi care a fost angajată de fratele Jermaine.
Natiunea Islamului, înfiinţată în 1930, susţine drepturile americanilor de culoare şi propovăduieşte o versiune modificată a religiei islamice, care este opera fondatorului Wallace Fard Muhammad. Această organizaţie, cu centrul în Chicago – Illinois, este implicată în multe afaceri şi în numeroase proiecte de caritate, dar a fost acuzată de promovarea antisemitismului – lucru pe care Naţiunea Islamului l-a negat. De fapt, e vorba de anti-sionism, dar ignoraţii nu fac diferenţa.
Naţiunea Islamului are relaţii de prietenie cu Nerturei Karta, un grup mic şi controversat care este cunoscut pentru susţinerea curentului anti-sionist.
Iaca, facem ce facem şi iar revenim la sionişti. E ca o spirală vicioasă pe care, oricum ai urma-o, ajungi de fiecare dată în acelaşi punct. Cât despre Naţiunea Islamului, deşi scopurile lor declarate sunt nobile, din păcate şi ei, la fel ca atâţia şi atâţia alţii, l-au privit pe Michael doar ca pe o vacă de muls. S-au străduit să-l izoleze de restul lumii, inclusiv de familie, şi să-i controleze fiecare mişcare – să nu uităm că, în locuinţa din Holmby Hills, nu exista niciun telefon funcţional şi nu intra nimeni fără aprobarea securiştilor. Pentru că, nu-i aşa, pe lumea asta totul se reduce la bani.
În urmă cu 20 de ani, Farrakhan afirma despre Michael că este un model negativ. Mai apoi (mai precis în 1993) s-a sucit şi s-a erijat in apărătorul Regelui: „Cei care sunt la putere nu suportă să vadă că Michael Jackson se implică politic şi îşi foloseşte banii pentru progresul oamenilor săi.” (n.m. oamenii săi = oamenii de culoare) Cu alte cuvinte: „omul acesta aruncă bani în stânga şi-n dreapta. N-ar fi mai bine s-o facă pentru noi ?”
Pe 21 noiembrie 2008, media anunţa o ştire bombă: „Michael Jackson s-a convertit la Islam !” Evenimentul s-ar fi produs în casa lui Steve Porcaro (colaboratorul lui Michael pentru albumul „Thriller”), în prezenţa lui Cat Stevens, a lui David Warnsby şi a lui Philip Bubal – toţi trei muzicieni, convertiţi la Islam. Văzându-l pe Michael abătut, cei trei ar fi început să-i vorbească despre convingerile lor şi despre faptul că şi-au dobândit pacea sufletească după ce au aderat la Islam. Michael ar fi părut încântat de idee iar cei trei au chemat un imam, care l-ar fi iniţiat pe Michael în „shahada” – crezul islamic. După apariţia acestei ştiri, nimeni din anturajul lui Michael, nici măcar el, nu a confirmat dar nici nu a infirmat.
Eu cred că realitatea este următoarea: întâlnirea din casa lui Steve Porcaro s-a produs. Cred că cei trei i-au vorbit lui Michael despre Islam, văzându-l abătut şi încercând să-i ridice moralul. De câte ori nu ni s-a intâmplat, multora dintre noi, ca în astfel de momente să fim încurajaţi cu învăţături religioase ?... Ei bine, aceşti oameni sunt musulmani şi era logic să folosească încurajări desprinse din religia lor. Este foarte posibil ca Michael, simţindu-se trist şi însingurat, să primească deschis aceste încurajări şi să pară dispus să se convertească. Atunci, cei trei s-au grăbit să cheme un imam – în ideea „bate fierul cât e cald” – şi a avut loc o ceremonie. Poate că a fost o simplă slujbă, nu neapărat un „botez islamic”. Şi chiar dacă ar fi fost aşa, nu înseamnă neapărat că Michael s-a transformat peste noapte într-un musulman credincios. El oricum a fost interesat mereu de religie în general (ca şi de istorie ori de artă – ştiinţe care se întrepătrund adesea cu religia), a citit, a ascultat şi chiar a intrat în diferite lăcaşuri de cult. Michael era un om care adora să citească şi care avea o minte deschisă către orice informaţie – curiozitatea aceea a geniului. Şi apoi, după cum spune David Warnsby: Faptul că accept titlul de musulman şi îl utilizez în relaţia cu mine însumi, se bazează pe sensul literar al cuvântului arab „musulman”, care înseamnă „cel care se predă, se supune păcii interioare.” şi nu înseamnă neapărat că accept tot ceea ce este asociat cu Islamismul sau cu toate acele tradiţii asociate profetului Mohamed.
Cei trei martori, interogaţi de presă, au negat, după moartea lui Michael, că această convertire a avut loc. Eu personal înclin să cred că oamenii au fost „speriaţi” de cineva – sau de ceva. Poate spectrul morţii misterioase a lui Michael îi urmăreşte şi pe ei. Ipoteza convertirii lui Michael la Islam a făcut multă vâlvă şi i-a pus pe jar pe anti-islamişti (a se citi sionişti), pentru că le ameninţă poziţia, şi aşa destul de fragilă.
Mai vreau să menţionez un lucru: musulmanii, ca şi iudaicii, insistă pe schimbarea numelui de botez, la convertire. Lui Michael i s-ar fi propus „Mustafa”, care înseamnă „cel ales”. Dar Michael ar fi respins acest nume şi s-ar fi hotărât la „Mikaeel” („îngerul lui Allah”). Faptul că, oricât era de abătut, oricât era de vulnerabil în acele momente, practic el nu a vrut să-şi schimbe numele, înseamnă multe.
Nu sunt nici fanatic religios nici ateu. Nu am nimic împotriva niciunei religii, din contră, consider că toate sunt bune şi toate au la bază învăţăturile Bibliei sau ale Coranului, ale Evangheliei sau ale altei cărţi sfinte. Nu vorbim aici despre Iluminaţii lu’ peşte/satanişti/masoni sau cum dracu’ s-or mai chema, pentru că aia a lor nu e religie, e o frăsuială penibilă inventată de nişte minţi bolnave care au bani şi putere, care să le facă să aibă şi mai mulţi bani şi mai multă putere. Acum vorbim de religii adevărate.
Religiile nu au nimic, oamenii sunt cei care le interpretează după bunul plac şi exagerează cu anumite aspecte sau le inventează pe altele, în scopul de a-i manipula pe alţii ori pur si simplu pentru ca nu cugetă. De câte ori nu am văzut preoţi care blamează adulterul, dar ei înşişi fac asta de câte ori au ocazia ?... Mai nou, cunosc preoţi care au divorţat, deşi doctrina le interzice asta. Sau, de câte ori n-am văzut câte o babă care se uită chiorâş la tinerele femei ce intră în biserică şi le bârfeşte – baba fiind adeseori o fostă „preacurvioasă” care acum, fiind trecută şi fără succes la reprezentanţii sexului opus, sprijină uşa bisericii, ţine toate posturile şi se uită cu evlavie la preot, mai ales dacă acesta e tânăr şi are ochii albaştri?... Poate că unele idei din scriptele religioase nu mai sunt de actualitate, dar cele care îndeamnă la cinste, bunătate şi toleranţă sunt nemuritoare şi de ele ar trebui să ţinem seama cu toţii. Cum a spus Iisus ?... „Acela dintre voi care este fără de păcat, să arunce prima piatră.” Dacă am respecta cu toţii, măcar acest principiu, atunci ne-am gândi de două ori înainte să-i judecăm pe alţii – şi mai ales înainte să judecăm fără a cunoaşte bine despre ce e vorba.
Michael a fost judecat şi răs-judecat, de te miri cine şi pentru te miri ce. Chiar şi acum, când adevărul începe să iasă la lumină, sunt destui cei care nu vor să-l vadă, cu niciun chip. Omul acesta nu a greşit decât cu faptul că a avut talent şi că l-a împărtăşit lumii întregi. Dar fiecare îi judecă pe ceilalţi după propriul lui suflet. Dacă a ajutat copiii, înseamnă că era pedofil. Dacă nu a schimbat femeile ca pe ciorapi, înseamnă că era gay. Dacă era exuberant pe scenă, înseamnă că se droga. Dacă încerca să-şi protejeze propriii copii de ochii iscoditori ai paparazzilor – era paranoic.Dacă a dat autografe – era megaloman. Dacă nu dădea autografe – era arogant. Dacă dansa pe scenă, era pornografic. Dacă nu dansa – era nepriceput. Dacă se implica in acţiuni caritabile – sigur urmărea ceva. Dacă nu se implica – era avar. Etcetera, etcetera... Eu unul nu am putut să înţeleg niciodată de ce trebuie mereu să-i judecăm pe alţii. Nu ar fi mai simplu să primim ceea ce ni se oferă, eventual să mulţumim şi apoi să ne vedem de viaţa noastră ?... Oare vieţile noastre personale sunt atât de bine puse la punct şi atât de perfecte, încâ nu ne mai rămâne decât să ne ocupăm de ale altora ?...
Ca un fapt divers, am să fac o mică paralelă între Michael Jackson şi un alt performer, născut tot în 1958 (7 iunie) şi considerat de mulţi ca fiind un fel de „alter-ego” al lui Michael. Este vorba de Prince, care a devenit Martor al lui Iehova in 2001. Adică, Prince, care cântă în mod obsesiv şi liber despre sex, a fost primit cu braţele deschise într-o religie moralistă şi superconservatoare. Iar Michael, care cânta despre recăpătarea inocenţei şi care nu a făcut nimic care să contrazică această idee, a fost repudiat din aceeaşi religie. Interesant, nu-i aşa ?... Ca să vedeţi cât de subiectivi suntem...
În final, din toată familia Jackson, numai mama Katherine şi, pare-se, Rebbie, sora cea mare a lui Michael, au rămas Martore ale lui Iehova. Ceilalţi s-au reorientat – ori au fost daţi afară şi ei, pentru că au divorţat, au avut amante, LaToya a pozat în pictoriale, Janet şi-a arătat un sân în direct şi aşa mai departe.
Martorii lui Iehova nu utilizează simboluri religioase, nu sărbătoresc Crăciunul ori Paştele, nici măcar zilele de naştere. Aşa încât Michael a sărbătorit primul Crăciun în 1993, alături de prietena lui bună, Elisabeth Taylor. Ea a fost cea care i-a povestit despre sărbătoarea Naşterii Domnului, i-a împodobit bradul de Crăciun şi i-a pus cadouri sub el.
Viaţa lui Michael Jackson, aşa cum a fost zugrăvită de media, părea plină de contradicţii, iar relaţiile lui cu evreii şi comunitatea evreiască nu au făcut excepţie: au fost dezbătute în fel şi chip, pe toate părţile, disecate felie cu felie şi analizate la microscop.
De la mogulii casei de producţie şi până la manageri, de la avocaţi si până la confidenţii personali, de la medici până la acuzatorul Chadler şi avocatul lui, din primul proces de molestare, Michael Jackson a fost înconjurat de o mulţime de „lipitori” ahtiate după bani (care din întâmplare erau evrei – ori mai degrabă sionişti ?) şi care n-au văzut în Michael decât un obiect al negoţului, aducător de avantaje financiare.
Există o diferenţă subtilă între iudaism şi sionism, pe care multă lume nu o ştie. Sionismul a fost şi este o mişcare naţională care tinde la promovarea, restabilarea şi consolidarea unei vieţi evreieşti independente în Ţara Israel şi, în continuare, crearea şi consolidarea statului evreu, Israel. Palestinienii şi britanicii au fost primele victime ale grupurilor teroriste sioniste în Ţara Sfântă, Stern, Haganah şi altele. Lista acţiunilor teroriste sioniste poate fi consultată în orice carte de istorie. Statul Israel a fost construit de sionişti şi majoritatea partidelor evreieşti din Israel sunt sioniste. Pe 10 noiembrie 1975, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a condamnat în Plen sionismul drept o ideologie rasistă, adoptând rezoluţia 3379 cu 72 voturi pentru şi 35 împotrivă (32 abţineri). Acest act a fost revocat prin rezoluţia 46/86 din 16 decembrie 1991. Sioniştii s-au inspirat din ‚Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, la fel ca naziştii. Iar „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” este cartea de căpătâi a masonilor de astăzi.
Rabinii ortodocşi din mişcarea iudaică Neturei Karta au pus anatemă pe sionişti. Rabinul Yisroel Weiss din „Jews United Against Zionism” a declarat într-un interviu acordat chiar pentru Fox News, că:
"(despre) transformarea Iudaismului din spiritualitate, dintr-o religie, în materialism, cu scopul naţionalist de a deţine o bucăţică de pământ, toate autorităţile rabinice au zis că aceasta este în antiteză cu tot ceea ce reprezintă iudaismul - şi este în mod explicit interzis de Tora, pentru că noi (evreii) suntem în exil din poruncă dumnezeiască."
***
Cu industria muzicală din Hollywood dominată de sionişti, cariera lui Michael a fost dusă accelerat către noi înălţimi, atunci când el a părăsit conservatorii negri din Detroit de la Motown Records şi a semnat cu conglomeratul sionisto-masonic CBS Records, în 1975. Ulterior, CBS Records s-a rebotezat Sony Music Entertainment în 1991 dar a rămas sub control sionist, cu o mulţime de sbsidiare, printre care Epic Records, cei care s-au ocupat de Michael. De-acum Michael era sub influenţa sioniştilor care controlează Hollywood-ul (producători, manageri, avocaţi, impresari, designeri, magnaţi video precum Murray Rothstein de la MTV – aka Summer Redstone etc.) şi a devenit scavul lor.
Foamea, de nesăturat, pentru banii pe care Michael îi poate genera chiar şi în condiţiile nefericite ale dispariţiei sale, continuă pentru sioniştii hollywoodieni, lucru confirmat de managerul lui Michael, sionistul Charles Koppelman, care, la scurtă vreme după moartea lui, a declarat: ‚Michael poate genera mai mulţi bani acum, că a murit, decât atunci când era in viaţă.”
„Obişnuiam să-l aducem pe Michael la sinele de Sabat. La un moment dat, Primul-Ministru israelian Ariel Sharon a vizitat SUA şi am vrut ca Michael să-l cunoască.”, afirma Rabbi Shmuley Boteach în memoriile lui către „Jewish Telegraph Agency”, referindu-se la „relaţiile calde” pe care le avea cu Regele Pop, începând cu anul 1999. Anturajul lui Michael l-a sfătuit să nu se întâlnească cu Sharon, de teamă că asta ar putea să-i ofenseze pe unii dintre fani. Dar Michael a ignorat aceste sfaturi.
Rabbi Boteach, în eforturile de a-l converti pe Michael la iudaism, l-a escortat la Carlebach Shul în Manhattan, 1999. La sinagogă, Boteach l-a prezentat pe Michael lui Uri Geller, medium evreu, cu care Rabbi avea relaţii de afaceri foarte strânse. Geller, născut în Tel Aviv, care, atunci când l-a privit pe Michael, vedea numai însemnele dolarilor înaintea ochilor, a început să-i faca o curte asiduă lui Michael, ba chiar l-a rugat să-i fie cavaler de onoare la nunta pe care a avut-o în 2001. Apoi, în 2002, Geller a găsit oportunitatea de a capitaliza (adică de a transforma în bănet) prietenia cu Michael, negociind cu Martin Bashir, pentru o grămadă de dolari, faimosul interviu „Living with Michael Jackson”, care l-a distrus pe Michael.
„Era multă frumuseţe şi multă nobleţe în sufletul lui Michael”, scria Boteach într-un mail. „Mă rog ca moartea lui să nu fie în zadar şi să vedem, printre celebrităţile de la Hollywood, o reîntoarcere la spiritualitate şi la valorile familiale care sunt susţinătoare ale vieţii.”
Cei care l-au urmărit pe Michael au avut un an aglomerat în 2005. Pe de o parte, a fost o aşa-zisă conversaţie telefonică, în care el comenta despre ex-partenerii lui (evrei), numindu-i „lipitori”. Pe de altă parte, finalizarea procesului de molestare cu achitarea lui pentru fiecare dintre cele 14 capete de acuzare, iar la ieşirea din tribunal, Michael a fost văzut purtând o brăţară subţire de culoare roşie, pe care de obicei o poartă adepţii cabalei.
Cert este că, după cel de-al doilea proces, Michael şi-a luat copiii şi s-a mutat în Bahrein.
Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” (Iuda 9)
Martorii lui Iehova reprezintă o religie bazată pe Biblie, care se opune total războiului. Nu veţi găsi înrolat, în nicio armată, nici măcar un singur Martor al lui Iehova. Hitler i-a urât şi i-a trimis in lagăre de concentrare. De asemenea, toate guvernele de astăzi, care glorifică eroii de război, nu-i agreează deloc pe Martori. Pe de altă parte, Michael Jackson promova pacea, iubirea şi echitatea în multe din melodiile lui (la fel ca John Lennon), lucru care nu era deloc convenabil pentru Elita din vârful complexului militar-industrial care stăpâneşte lumea. Alte detaliii despre Martorii lui Iehova: ei conservă valorile creştine conservatoare, se aşteaptă în curând la schimbări globale şi cred cu tărie în faptul că, nu peste multă vreme, Paradisul se va muta pe Pământ – dar în mod cert nu se referă la NWO (lol).
În autobiografia „Growing Up In The Jackson Family”, LaToya scrie:
Eu şi Michael eram foarte activi în credinţa Martorilor lui Iehova. Cinci zile pe săptămână studiam Biblia acasă, împreună cu mama şi mergeam regulat la Kingdom Hall. În fiecare dimineaţă mergeam din uşă-n uşă în Los Angeles, răspândind cuvântul lui Iehova. Pe măsură ce faima lui Michael creştea, el era nevoit să se deghizeze, ca să nu fie recunoscut.Pentru că nu aveam voie să ne asociem decât cu Martori, eu şi Michael am avut puţini prieteni în copilărie.
În timpul turneului „Victory”, Michael a angajat pe cineva a cărui unică sarcină era să găsească un Kingdom Hall – loc de întâlnire pentru Martori – astfel încât Michael să nu rateze nicio întâlnire, indiferent unde se afla. A doua zi după ce Michael a câştigat premiul Grammy în 1984, unul dintre „bătrâni” i-a atras atenţia că trebuie să aleagă între muzică şi religie. Pentru că Michael studiase cu conştiinciozitate Biblia, a putut cu uşurinţă să-i citeze capitole şi versete care să susţină ideea că a-i distra pe oameni nu e ceva greşit. „Eu continui să trăiesc după învăţăturile religiei. Continui să merg din uşă-n uşă, oriunde mă aflu, chiar dacă sunt în turneu. Nu am ce să fac dacă oamenii afişează postere cu mine ori îmi decupează pozele din reviste. Eu nu le-am cerut să mă idolatrizeze. Eu nu îmi doresc decât ca ei să se bucure de muzica mea.”
Mulţi Martori se adunau în faţa Kingdom Hall sperând să-l zărească pe Michael, deşi ştiau că acest fel de adulaţie era interzis. Michael a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a-şi demonstra devotamentul pentru Iehova. Odată un „bătrân” i-a reproşat: „Mişcările tale pe scenă sugerează sexul, nu le mai face.” Michael s-a supus fără proteste şi şi-a schimbat tehnica prompt. Chiar a invitat un „bătrân” cu el în turneu, pentru ca acesta să vadă că viaţa lui era în armonie cu regulile, că mergea din uşă în uşă şi frecventa întâlnirile cu Martorii.
Într-o zi am intrat în camera lui Janet şi l-am găsit pe Michael plângând. „LaToya, mi-a spus, nu mai pot să vorbesc cu tine... „Bătrânii” mi-au spus să nu mai vorbesc niciodată cu tine, pentru că nu ai venit la Kingdom Hall. Mi-au spus că, dacă nu respect hotărârea lor, mă vor da afara din religie.” Dar, până la urmă, Michael a decis să nu se supună şi, după asta, nu a mai mers niciodată la întâlnirile religioase cu Martorii. Apoi a rupt legăturile cu organizaţia printr-o scrisoare formală. Cel mai dureros lucru din acest episod, a fost faptul că eu am fost convinsă, mult timp, că Michael era unul din „cei aleşi”, unul din cei 144.000 născuţi din nou ca fii spirituali ai lui Dumnezeu şi care vor guverna, alături de El, în cer.
Interesant este faptul că, tot în 1984, a fost perioada „We Are The World”, acţiunea caritabilă în urma căreia s-au strâns nişte milioane de dolari, dintre care o parte a fost dedicată luptei împotriva SIDA din Africa. De asemenea, Michael l-a susţinut în mod public (inclusiv în faţa Preşedintelui Clinton), pe Ryan White, adolescentul hemofilic care a fost infestat cu HIV în urma transfuziilor sanguine şi care a foat exmatriculat din şcoală, pe motiv că avea SIDA. Michael a ajutat şi grupuri de sprijin precum „Proiectul SIDA din Los Angeles” şi „Proiectul minorităţii cu SIDA”. Atunci când Michael a început să lupte împotriva SIDA, aceasta nu era o cauză acceptabilă public, aşa cum este asiăzi. Şi în mod special nu era acceptabilă pentru religia în care Michael fusese crescut – Martorii lui Iehova. În 1986, Martorii şi-au definit atitudinea faţă de SIDA într-una din publicaţiile lor: „Bolile îngrozitoare cu transmitere sexuală precum SIDA, sunt adeseori legate de imoralitatea sexuală. Ce este homosexualitatea ?... După cum am văzut, această practică este definită prin cuvântul porneia (păcat trupesc), utilizat de Iisus şi de discipolii Săi. Discipolul Iuda a folosit acest cuvânt atunci când s-a referit la actele sexuale nenaturale ale bărbaţilor din Sodoma şi Gomora. S-a schimbat viziunea lui Dumnezeu de atunci ?... Nu. Astfel de persoane, nu numai că sunt condamnate de Dumnezeu, dar primesc de asemenea o ’recompensă’ a corupţiei mentale şi spirituale. Astăzi, de exemplu, se întâlnesc cu o frecvenţă înfiorătoare sifilisul, SIDA şi alte boli transmisibile veneric, printre homosexuali.”
Problema este că aceşti oameni nu au (sau nu aveau) minime cunoştinţe de educaţie civică. A înspăimânta credincioşii cu sifilisul, boală care se întâlneşte frecvent şi la heterosexuali; ori cu SIDA, care are o la fel de mare răspândire în urma transfuziilor cu sânge sau a folosirii instrumentarului medical contaminate (dovada: milioanele de copii infectaţi din lume), mi se pare o demagogie ieftină.
Michael s-a hotărât să părăsească Martorii lui Iehova în 1987, după ce aceştia au încercat să-l forţeze să-şi repudieze în mod public munca depusă în videoclipul „Thriller”.
Martorii lui Iehova au însă şi părţi bune: opinia lor despre sex, citată din Biblie, este una care promovează moralitatea: „Relaţiile sexuale dintre un bărbat şi o femeie au în mod cert aprobarea divină. Dar aprobă oare Dumnezeu sexul necumpătat ? Oare asta înseamnă cea mai mare bucurie în viaţă ?... Va conduce asta la adevărata pace şi securitate pentru noi şi pentru cei din jurul nostru ? [...] Dumnezeu este împotriva relaţiilor sexuale în nafara căsătoriei. Dar Dumnezeu pedepseşte adulterul.”
După cum am mai spus, în capitolul intitulat „Şi totuşi...”, Michael şi-a însuşit această doctrină, la fel ca multe altele din învăţăturile Bibliei. Nu a cântat despre sex, nu a fost gay nici pedofil nici adulterin; nu a iubit banii, nu a preaucurvit, nu şi-a jignit aproapele, nu a făcut rău nimănui, dimpotrivă, i-a ajutat cât a putut de mult pe cei neajutoraţi; a propovăduit pacea şi iubirea. Singurul lui păcat, în lumina acestor învăţături, a fost acela că s-a lăsat posedat de Muzică si s-a iubit cu ea, în văzul lumii.Dacă pentru asta l-au excomunicat Martorii, ei bine, e pierderea lor şi câştigul nostru, al celor care ne-am putut bucura de Michael :)
„Cred că se întâmplă subliminal. Ştii, atunci când dansezi, tu doar interpretezi muzica, sunetele şi acompaniamentul. Fie că e vorba de un bas, de un violoncel ori o chitară, simţi emoţia pe care o transmite instrumentul respectiv. Aşa că fac o mişcare, mă înfierbânt, mă apuc de pantaloni şi... totul vine de la sine. E... e muzica cea care mă constrânge la asta. Nu mă gândesc dinainte ca o să mă ating nu ştiu unde şi asta o să fie grozav. Nu te gândeşti la asta; se întâmplă, pur şi simplu. Uneori mă uit la înregistrări şi mă mir: ’Am făcut eu asta ?’... Aşa că, vezi, sunt sclavul ritmului.” (Michael Jackson, interviu cu Oprah Winfrey, 1993)
Motto: “Să zicem: poate Dumnezeu există, poate nu există… Să cântărim câştigul sau paguba pe care le-am avea dacă spunem că Dumnezeu există. Sunt două posibilităţi: dacă câştigi, câştigi totul, dacă pierzi, nu pierzi nimic. Deci nu mai şoviă, pariază că El există!” Blaise Pascal
Se ştie că Michael a fost crescut ca Martor al lui Iehova, deşi unii se îndoiec că tata Joseph ar fi (fost) Martor, având în vedere comportamentul lui. Când Michael avea doar câţiva anişori, cânta printre stripteuse si travestiţi într-un club sordid de cartier. Puţin mai târziu, când The Jackson 5 a cunoscut succesul şi mergeau în turnee, Michael a avut ocazia să-şi tragă plapuma peste cap, în timp ce fraţii care dormeau în aceeaşi cameră cu el „făceau prostii” cu acele groupie. Tot Michael a putut să-l vadă pe tata Joseph, de atâtea ori, intrând în camera lui de hotel seara ori ieşind dimineaţa chiar şi cu câte două femei la braţ. Şi toate astea se intâmplau în vreme ce mama Katherine, care îşi vedea de treaba ei de gospodină, îl învăţa pe copilul Michael ce înseamnă morala şi decenţa.
Al optulea copil al familiei Jackson a primit numele Michael – nume care înseamnă „Cel care este asemenea lui Dumnezeu”.
Testamentul lui Avraam, lucrare care datează din secolul al II-lea D.C. îl prezintă pe Arhanghelul Mihail ca fiind atât de apropiat de DUMNEZEU încât, prin intervenţia sa în faţa lui DUMNEZEU, el poate chiar să salveze sufletele din infernuri şi să le ghideze către ceruri (sferele tainice superioare ale manifestării).
„Arhanghel” este un cuvânt compus din Arche si anghelos (Arche = „Conducător, Comandant, Cel mai mare, Cel mai înaltat”; anghelos = „Mesager, Sol, Înger”) şi se traduce prin „Comandantul îngerilor”, „Cel mai mare Mesager”. Cuvântul apare doar de două ori în întreaga Biblie, odata fiind legat de „Mihail” (Iuda 9), iar altă data de „Domnul Hristos” (1 Tes. 4,16).
In tradiţia creştină, Arhanghelul Mihail (latină „Sanctus Michael Angelus”; franceză „Monseigneur Saint Michel”; italiană :San Michele”, „Sammichele”) este cel pe care Dumnezeu l-a însărcinat să-i alunge din rai pe Satana şi pe ceilalţi îngeri răzvrătiţi. Mihail este un luptător pentru dreptate şi adevăr. Cu sabia lui de Lumină, el taie legăturile malefice şi îi protejează cu căldura luminii sale pe toţi cei care trebuie apăraţi de forţele întunericului. Toate trăsăturile sale şi orice tip de intervenţie în relaţia dintre om şi Divinitate îşi au izvorul în capacitatea şi natura sa războinică, de luptător în slujba binelui şi a Luminii.
Sarcina lui este dublă: cea de sfânt protector al Bisericii pe Pâmânt şi de Stăpân al sufletelor morţilor. El hotărăşte, în funcţie de meritele lor, ca cei buni să meargă la Dumnezeu, iar cei răi şi ticăloşi, în iad. Se crede că Arhanghelul Mihail i-a aparut la Hagar (Geneza XXI.17) lui Abraham pentru a-i interzice sacrificarea lui Isaac (Geneza XXII.11); tot el este acela care i-a adus pe ciumaţi în Egipt, i-a condus pe israeliţi în timpul călătoriei lor, s-a luptat cu Satana pentru trupul lui Moise (Iudei 5), a înlocuit blestemele din gura lui Balaam cu binecuvântări (Num. XXII, 35), a fost cu Joshua la Jericho (Josh. V.13), i-a apărut lui Gideon (Jud. VI.11), a adus molima în Israel (2 Sam. XXIV.16), a distrus armata asiriană (2 Cron. XXXII.21), i-a eliberat pe cei trei evrei credincioşi din cuptorul fierbinte (Daniel III, 25) şi l-a trimis pe Habakkuk să-l hrănescă pe Daniel în adăpostul leului (Clopotul şi dragonul, 32). Tot învăţătura Bisericii ne arată că Sfântul Arhanghel Mihail este cel care l-a scos pe Sfîntul Apostol Petru din închisoare şi l-a pedepsit pe Irod (care primise cu încântare lauda exagerată a poporului, ce îi spunea ca ar fi vorbit cu glas de înger).
Descris uneori ca deţinând cheile Cerului (Paradisului), Arhanghelul Mihail este numit Prinţul Luminii, într-unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă, intitulat „Lupta Fiilor Luminii împotriva Fiilor întunericului”, şi el este conducătorul îngerilor de lumină în lupta împotriva demonilor (îngerilor întunericului), aceştia din urma fiind conduşi de demonul Belial, identificat de regulă cu Satana (care este denumit şi Prinţul Întunericului).
În tradiţia islamică, Arhanghelul Mihail (numit Mikail), este înfăţişat având aripi verzi, din topaz, şi fiind acoperit din cap până în picioare cu fire de păr aurii, fiecare fir având un milion de faţete (feţe), iar fiecare dintre aceste feţe implorând într-o limbă diferită iertarea divină pentru faptele rele ale celor credincioşi. În scrierile musulmane, cândva, Gabriel şi Mihail l-au vizitat pe Profetul Mahomed. Acesta din urmă avea în mână un beţişor pe care i l-a dat lui Gabriel, îngerul care, în mod constant, a adus cu el Revelaţia. Gabriel a spus: "O, Mahomed! Dă-i-l celui mai în vârstă înger". Atunci, profetul, i l-a dat lui Mihail spunând: "Dumnezeu mi-a dat doi sfetnici cereşti pentru a mă ajuta să propovăduiesc mesajul meu – Gabriel şi Mihail". Profetul obişnuia întotdeauna să trimită către Mihail şi Gabriel îngrijorarea lui faţă de soarta fiinţelor umane. În tradiţia islamică, cel care cheamă la rugăciune (muezzin) în ceruri este considerat a fi Gabriel, iar conducătorul persoanelor care se roagă (imam) este Mihail.
Încă din vechime, poporul evreu l-a iubit şi venerat pe Mi-ka’el pentru că el este acela ce a păzit mormântul lui Moise şi l-a ferit de Satana, care a încercat să-i scoată trupul profetului din mormânt la lumină, în dorinţa sa de a ademeni poporul evreu spre păcatul cultului eroilor pământeni.
Creştinii din Egipt au aşezat râul lor dătător de viaţă, Nilul, sub protecţia Sfântului Mihail şi a organizat ample festivităţi pentru a sărbători revărsarea Nilului şi pe patronul său.
Martorii lui Iehova: Hristos e “cel mai mare om care a trăit vreodată”. Anterior întrupării, dar şi dupa aceasta, e confundat cu Arhanghelul Mihail.
În Persia este considerat Prinţ al Stelelor.
Ghid divin al sufletelor umane, pe care le conduce către lumina eternă, Arhanghelul Mihail este prin excelenţă eroul luptător al lui Dumnezeu. Prin urmare, ajutorul său necondiţionat este primit instantaneu de toţi cei care luptă plini de eroism şi curaj împotriva răului (atât cel exterior, cât şi cel interior, din fiinţa lor). Modalitatea optimă de a-i atrage spontan sprijinul şi ghidarea este calea luptătorului curajos sau a eroului spiritual. Reciproca este, de asemenea adevărată, în sensul că apelarea constantă şi plină de dăruire a Arhanghelului Mihail dezvoltă extraordinar de mult în cel care îl invocă astfel, starea de erou spiritual.
Mihail este cunoscut şi ca Prinţul Arhanghelilor, Îngerul Eliberator, Apărătorul Credinţei Fiilor si Fiicelor lui Dumnezeu, Păzitorul Celor Douăsprezece Triburi ale lui Israel, Protectorul Relaţiei Ghid spiritual - Discipol.
Tot ce se petrece cu adevărat la nivel planetar a fost orchestrat de marele arhanghel Mihail şi de mulţi mari lideri spirituali din toate religiile. Mihail este cel care desparte lumina de întuneric şi spune: "Alegeţi, mergeţi către lumină, căci dacă mergeţi către lumină, veţi avea o mai mare libertate, dar ea trebuie să vină din propria voastră voinţă, fără să fiţi forţaţi de nimeni". Epoca lui Mihail, care va mai continua multe sute de ani, este o epocă în care vom deveni puternici din punct de vedere spiritual, atingând nivele de vibraţie din ce în ce mai elevate. Vom resimţi atunci o adâncă compasiune, nu doar compasiune pentru cineva de pe stradă care nu are ce mânca, ci compasiune faţă de impactul acţiunilor noastre în vieţile celorlalţi.
Arhanghelul Mihail eliberează energiile negative indiferent de sursa sau de locul lor, nu numai din universul exterior, dar şi din cel interior, acţionând pentru anihilarea seminţei de rebeliune sădite printre oameni de îngerii căzuţi. Pentru aceasta fiecare om trebuie să ceară, în sufletul său, purificarea, pe calea care îi este proprie, pentru a putea trece spre o nouă conştiinţă. Mihail îi călăuzeşte pe toţi aceia care sunt pierduţi sau împotmoliţi pe drumul pe care se aflăm. Arhanghelul Mihail ne trimite revelaţii, ne dă sfaturi sfinte, pline de înţelepciune, ne este un protector divin, ne apără împotriva întunericului, împotriva forţelor răului. El este înger al dreptăţii, al progresului, al cunoaşterii şi al împlinirii misiunilor noastre în viaţa pământească, este cel care ne ajută să dobândim răbdare în aşteptarea împlinirii Voinţei Divine.
Mihail şi perechea sa divină, Faith (Credinţa), servesc în cadrul razei albastre a luminii spirituale. Ei pot asista la purificarea şi consolidarea chakrei gâtului şi în atotcunoaşterea tuturor calităţilor razei albastre. Raza albastră ne furnizează protecţie spirituală şi fizică şi reprezintă esenţialul în exprimarea corespunzătoare a puterii şi a conducerii. Este de asemenea esenţială în dezvoltarea credinţei şi în acordarea la voinţa divină şi la planul divin.
Michael Jackson avea multe din atributele Sfântului Mihail. După cum spun, atât de fumos, versurile melodiei din filmul pe care îl prezint mai jos: „Dumnezeu şi-a dedicat ceva mai mult timp, atunci când l-a plămădit pe el.”
N’SYNC: "God Must Have Spent A Little More Time On You"
Your love is like a river Peaceful and deep Your soul is like a secret That I never could keep When I look into your eyes I know that it's true God must have spent... A little more time On you...
Două lucruri au făcut ca America să influenţeze oamenii din toată lumea şi să inspire admiraţie şi respect mai mult decât orice altă naţiune de pe faţa pământului: filmele cu cowboy şi Michael Jackson.
Cu mult timp înainte de Tomahawk-uri, B-52 şi alte arme utilizate de America în Irak, Afganistan şi Palestina, Michael Jackson a intrat în casele oamenilor din Estul Mijlociu şi din Asia Centrală.
Unii spun că aceste naţiuni islamice voiau război cu America. Nu e adevărat. Cu mult timp înainte ca Donald Rumsfeld şi Karen Hughes să vină cu conceptele lor diplomatice şi cu mult timp înainte ca Pentagonul şi oficiile departamentale de stat să ia in cătare musulmanii, Michael jackson, acest simbol al culturii moderne americane, a fost primit cu braţele deschise într-o regiune care nu ştia mai nimic (ori pur şi simplu nu o interesa să afle) despre cultura americană.
America nu avea nevoie de oameni cu minţi întortocheate ori de planuri gen Darth-Vader pentru a i se deschide porţile către supremaţie. Lucrul acesta s-a întâmplat datorită unor oameni ca Michael Jackson, Sylvester Stallone sau Madonna.
Pe lângă Estul Mijlociu, muzica lui Michael a deschis porţile Africii, Uniunii Sovietice şi ale Chinei – de fapt ale întregii lumi – pentru tot ceea ce era american. Înainte de „Thriller”, de exemplu, numai membrii elitelor dintr-unele din aceste naţiuni ştiau adevărul: mai exista o altă faţă a Americii, în afară de imperialism – o faţă bună.
În aceeaşi perioadă cu „Thriller” şi „moonwalk”, au apărut Stallone cu accentul său, Tom Cruise cu „Top Gun” şi „We Are The World” – 45 de artişti americani care cântau pentru victimele secetei din Africa. Acest cântec a dat lumii un mesaj uimitor despre naţiunea americană străduindu-se să-i ajute pe cei în nevoie. Nici cei mai buni diplomaţi ori cei mai experţi consultanţi de imagine nu ar fi putut inspira bunăvoinţa pe care aceşti americani obişnuiţi au inspirat-o pentru naţiunea lor.
Desigur că, în timp ce se intâmplau toate acestea, CIA susţinea în secret miliţiile militare din America Latină şi Africa, împingea Irak-ul să declare război Iran-ului, destabiliza guverne şi manipula afganii să îndeplinească planurile S.U.A. în legătură cu Uniunea Sovietică. Guvernul american făcea lucruri murdare. Dar era şi o parte bună a Americii, pe care oamenii din lumea întreagă o preferau – aceea pe care au promovat-o Michael Jackson şi alţii ca el. Zidul Berlinului nu a căzut datorită politicienilor sau strategilor militari ai S.U.A. – sau cel puţin, nu numai datorită lor; ci şi ca urmare a puterii imaginii pe care Michael Jackson, Madonna, Tom Cruise ori Stallone au răspândit-o.
Aceasta este lecţia pe care America ar trebui s-o înveţe astăzi. Michael Jackson aproape că a lansat supremaţia culturală a Americii în era digitală. Iar CIA şi Armata S.U.A doar s-au folosit de asta.
Guvernul S.U.A. s-a folosit mereu de celebrităţile de la Hollywood (ex. Stephen Spielberg a anulat un contract cu Beijing pentru Olimpiadă, anul trecut, ca un act teatral de a politiza problema cu Tibetul). Guvernul S.U.A. se foloseşte de YouTube şi Twitter ca instrumente politice în deloc inocenta bătălie cu Iran-ul.
Americanii ar trebui să încerce sa aducă înapoi vremurile în care, umăr lângă umăr, au creat „U.S.A. for Africa” şi să lase deoparte scormonirile după tiţei ieftin din jungla africană – ceea ce fac acum.
Această parte întunecată şi militarizată a Americii a eclipsat orice altceva în ultima decadă. Dar, uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că întreaga putere a Washington-ului aruncată asupra Irak-ului şi Afganistan-ului nu a reuşit – şi nu va reuşi niciodată – să trezească simpatia şi comuniunea pe care le-a primit America la moartea lui Michael Jackson.
Michael Jackson a realizat mai multe în lume decât Tomahawk-urile. Acceptaţi asta ori lăsaţi-o baltă. Get it or beat it.
***
O dispută, bine vehiculată de media la vremea respectivă şi dezbătută in fel şi chip, a fost cea dintre Michael Jackson şi Sony Music – respectiv Tommy Mottola, directorul companiei.
„Invincible” a fost cel de-al zecelea album de studio al lui Michael, lansat pe data de 30 octombrie 2001, la şase ani după albumul dublu-disc „History” şi primul album conţinând în totalitate piese noi, de la „Dangerous” (1991). „Invincible” s-a vândut în peste 11 milioane de cópii în toată lumea. „Invincible” îi este dedicat lui Banjamin Hermansen, un băiat de 15 ani, afro-norvegian, prieten cu Omer Bhatti (apropiat al lui Michael şi presupus fiu al său) şi care a fost înjunghiat mortal de un grup de neo-nazişti în Oslo, Norvegia în ianuarie 2001. Albumul a fost de asemenea dedicat părinţilor lui Michael şi bunicii sale.
Michael a aşteptat să-i revină licenţele de editare a albumelor, lucru care i-ar fi permis să-şi promoveze singur înregistrările mai vechi şi să împiedice compania Sony să-i ciopârţească profitul. Michael se aştepta ca licenţele să-i intre în posesie la începutul mileniului al treilea, dar datorită unor înţelegeri şi clauze stipulate în contract, acest lucru s-a amânat destui ani. Atunci Michael a început o investigaţie pe cont propriu şi a descoperit ca avocatul care il reprezenta pe el era în acelaşi timp şi avocatul care reprezenta Sony Music (Hello ?), ceea ce crea un conflict de interese foarte grav. Michael era preocupat şi de un alt conflict de interese. De nişte ani, Sony negocia cu el ca să-i cumpere catalogul muzical. Dacă situaţia financiară ori cariera lui Michael s-ar fi deteriorat, ar fi fost nevoit să vândă acest catalog. Prin urmare, Sony avea mult de câştigat din declinul carierei lui Michael. Dar Michael a fost mai deştept ca ei (oare mai e nevoie s-o spun ?) şi a folosit aceste conflicte de interese ca motiv incontestabil pentru a lichida contractul cu Sony înainte ca acesta să expire – sau înainte ca Sony să-l înrobească definitiv.
Chiar înainte de lansarea „Invincible”, Michael l-a informat pe Tommy Mottola, directorul Sony Music Entertainment, că îi părăseşte. Ca rezultat, toate lansările de single-uri, înregistrările pentru videoclipuri şi promovările albumului au fost anulate. Michael a reacţionat, numindu-l pe Mottola „diavol” şi „rasist” care nu sprijină artiştii afro-americani ci îi foloseşte pentru interesul său personal. Michael l-a acuzat pe Mottola că, referindu-se la artistul hip-hop şi R&B Irv Gotti, a folosit cuvântul „N” (n.m. negrotei). Sony s-a scuzat că n au reuşit să promoveze îndeajuns albumul „Invincible” pentru că Michael a refuzat să facă un turneu in S.U.A.
Michael Jackson – Speech la Londra, 15 iunie 2002
Iată de ce merită să-l admiri pe Michael. Poate că era excentric, poate că nu a fost pe gustul tuturor, dar, dincolo de timiditatea adolescentină, avea coloană verticală şi, dacă simţea că e cazul să facă un pas, il făcea fără ezitare. Cine nu l-a crezut când el însuşi a afirmat asta în autobiografia „Moonwalk”, a avut ocazia să se convingă în cazul conflictului cu Sony Music. L-a numit rasist pe Mottola, într-un moment în care acesta era unul dintre cei mai influenţi reprezentanţi ai industriei muzicale. Şi avea dreptate. El a avut curajul să spună în public ceea ce alti artişti n-au indrăznit. Nu se poate vorbi de istoria S.U.A. fără a aminti de contribuţia afro-americanilor. Mai mult, cele mai cunoscute stiluri muzicale, care au construit popularitatea Americii (blues, jazz, Hip Hop, R&B, soul, rock’n’roll etc.) au fost create şi dezvoltate de comunitatea afro-americană.
Acel discurs al lui Michael nu a fost pentru a se plânge el însuşi de tratamentul din partea Sony, ci pentru a atrage atenţia lumii întregi asupra afacerilor corupte, exploatatoare şi unilaterale pe care industria muzicală le perpetua de zeci de ani. Prin acel discurs, Michael a dorit să spună „stop” injustiţiei. Dar media a încercat să creeze o altă impresie publicului, pompând o serie de informaţii false, pentru a-l denigra pe el şi a-i face jocurile lui Mottola – căci, nu-i aşa, „ei” şi ai lor trebuiau să iasă basma curată. Iată nişte exemple:
1. Media a spus că Michael era îmbufnat din cauză că ultimul său proiect, „Invincible”, s-a vândut în numai 2 milioane de exemplare şi era disperat să-şi salveze cariera. Fals. Michael a informat audienţa că „Invincible” s-a vândut în 10 milioane de copii în toată lumea până la momentul respectiv şi se declara mulţumit. De fapt, albumul s-a vândut foarte bine în toată lumea, mai puţin în S.U.A., unde a fost boicotat de media & Sony Music.
2. Michael a înnebunit şi acest discurs nu era decât „o scamatorie publicitară bizară” de-a lui, pentru a atrage atenţia. Fals. Cu doar 7 săptămâni mai devreme, Michael fusese alături de fostul preşedinte Clinton, la fondarea Comitetului Democratic Naţional şi atunci presa a spus că este „un model”. De ce acum, când aducea în lumină nişte probleme reale, care aveau impact direct asupra vieţii oamenilor, devenise dintr-odată „un ciudat” ?
3. Ideea de rasism si disparitate economică care există în industria muzicală sunt greşite, având în vedere succesul unor artişti ca Will Smith, Mariah Carey, Sean „P Diddy” Combs etc. Fals. Nu există firme de relaţii publice, agenţii de turism, agenţii de publicitate etc. care să fie patronate de afro-americani şi care să aibă contracte cu vreuna dintre companiile majore de profil. Din moment ce afro-americanii reprezintă un mare procent din segmentul consumator, cât din banii generaţi de de industria muzicală ajung înapoi la aceşti afro-americani ? Răspuns: o sumă infimă. Pentru fiecare „Will Smith” pentru care industria câştigă milioane de dolari, există o mulţime de artişti înlănţuiţi în contracte necinstite şi care au mereu datorii, din cauza unor cheltuieli pe care ei înşişi nu le pot controla..
4. Mulţi afro-americani din industria muzicală nu susţin ideile lui Michael. Fals. Ceea ce Michael a avut curajul să rostească in public, reprezintă o preocupare veche a comunităţii afro-americane şi asta o ştie toată lumea. O coaliţie s-a mobilizat deja, iar unii dintre susţinători sunt: ● Londel McMillan – cel care l-a ajutat pe Prince să se elibereze de un contract oribil cu Warner Bros şi care de asemenea reprezintă „Artist Empowerment Coalition”, din care fac parte şi Stevie Wonder ori Chaka Khan. ● Terrie Williams – care a fondat Agenţia Terrie Williams în 1988 şi este recunoscută ca fiind una dintre firmele de top în relaţii şi comunicare. A scris un număr de best-seller-uri, printre care „Black Pain: It Just Looks Like We're Not Hurting.” şi a reprezentat pe oricine, de la Eddie Murphy şi Miles Davis, pâna la Johnnie Cochran şi Janet Jackson. ● Dave Mays – fondatorul revistei „The Source”, una dintre cele mai populare publicaţii despre muzica Hip Hop, cultura şi politică. ● James Mtume – muzician, producător, activist şi orator. ● Shakim Compers – managerul lui Queen Latifah ● David Patterson – senator din partea statului New York
Tacticile de propagandă negativă ale mediei prezintă realitatea în mod distorsionat, pentru a discredita ceea ce este credibil. Media a încercat să atragă atenţia asupra unor oameni – de exemplu Michael Jackson, care se întâmplă să fie cel mai bine vândut artist al tuturor timpurilor şi care a adus industriei muzicale miliarde de dolari – pentru a manipula publicul şi a-l face să creadă că problema rasismului din industrie este ceva nerelevant şi care nu are legătură cu viaţa de zi cu zi.
Michael a atras atenţia asupra acestor probleme, la fel cum a încercat să o facă şi în alte privinţe, iar acest lucru nu era deloc pe gustul MK-ULTRA, CIA, CFR, Bilderberg – într-un cuvânt, al „Iluminaţilor”.
Să revenim puţin asupra doctorului Conrad Murray. Investigatorii au descoperit că, în ultimii ani, Murray a fost implicat în câteva procese privind eschivarea sa de a-şi achita datorii însumând peste 700.000 USD, inclusiv pentru neplata chiriei pentru cabinetele sale. De asemenea, el datora peste 13.000 USD pensie alimentară, 70.000 USD unui partener de afaceri împreună cu care a lansat o băutură energizantă denumită „Pitbull” şi era restant cu peste 71.000 USD din taxele şcolare de pe vremea când a urmat cursurile facultăţii de medicină. Tot Murray fusese acuzat pentru violenţă domestică în februarie 1994. Şi, după toate astea, avocaţii lui susţin că Murray nu a fost decât un simplu martor al morţii lui Michael şi că nu a avut nimic de-a face cu motivul stopului cardiac, oricare ar fi fost acesta. După cum se spune, Murray l-a ţinut lângă el pe băiatul cel mare al lui Michael, cât timp a încercat să-l resusciteze, numai pentru a avea un martor. Mă îndoiesc că în toată casa aia nu se mai afla vreun adult, dar singura explicaţie care imi vine în minte este că un adult ar fi observat nişte lucruri ciudate, în timp ce ochii îngroziţi ai unui copil de 11 ani, care nu puteau să vadă decât cum îi moare părintele, erau „un martor” mult mai convenabil.
Doctorul Murray intrase, nu demult, în francmasonerie (i.e. şleahta „Iluminaţilor”). Avem, ca dovadă, această fotografie care îl înfăţişează purtând cu mândrie colierul caracteristic.
Să mai menţionăm că afacerile, falimentare până atunci, ale lui Murray au cunoscut dintr-odată un reviriment spectaculos, după alinierea la această organizaţie. Doctorului Murray iubeşte banii mai mult decât decât Michael Jackson. Doctorul Murray ţine la prietenii lui Iluminaţi mai mult decât Michael Jackson. Prin urmare, ecuaţia e simplă:
Conrad Murray + Iluminaţi = love
Michael Jackson + Iluminaţi = probleme
Aşa încât Michael a trebuit înlăturat.
Michael Jackson – „We’ve Had Enough”
Love was taken from a young life And no one told her why Her direction has a dim light From one more violent crime
She innocently questioned why Why her father had to die She asked the men in blue How is it that you get to choose Who will live and who will die Did god say that you could decide ? You saw he didn't run And that my daddy had no gun
In the middle of a village Way in a distant land Lies a poor boy with his broken toy Too young to understand
He's awaken, ground is shaking His father grabs his hand Screaming, crying, his wife's dying Now he's left to explain
He innocently questioned why Why his mother had to die What did these soldiers come here for ? If they're for peace, why is there war ?
Did God say that they could decide Who will live and who will die ? All my mama ever did Was try to take care of her kids
We're innocently standing by Watching people lose their lives It seems as if we have no voice It's time for us to make a choice
Only god could decide Who will live and who will die There's nothing that can't be done If we raise our voice as one
They've gotta hear it from me They've gotta hear it from you They've gotta hear it from us We can't take it We've already had enough
Deep in my soul baby Deep in your soul and let God decide Deep in my soul It's up to me and i'm still alive They've gotta hear it from us
We can't take it We've already had enough It's going down baby Just let God decide,
Deep in my soul baby We've already had enough
They've gotta hear it from me They've gotta hear it from you They've gotta hear it from us
